1

Drept european general   Note de curs  Partea I: Generalități. Organizații internaționale.  A. Organizația internațională. Definiție Asociație  de  state  suverane  care  urmăresc  realizarea  unui  scop  comun,  constituită  printr‐un tratat, dotată cu un statut, având organe proprii  și o personalitate  juridică distinctă de aceea afiecărui stat membru. Elementele care definesc organizația internațională 

• Asociație liberă de state. • Tratatul de constituire este un tratat internațional multilateral. • Statutul organizației internaționale este de cele mai multe ori cuprins în Tratat. • Are organe proprii permanente și organe care se întrunesc periodic. • Organizația  internațională are personalitate  juridică  (specializată și  limitată), de unde 

rezultă autonomia sa funcțională. • Organizația internațională este un instrument de cooperare internațională. 

Statutul organizației internaționale • Obiectul și scopurile organizației. • Principiile care guvernează activitatea organizației. • Procedura de primire a noilor membri. • Drepturile și obligațiile decurgând din calitatea de membru. • Sistemul organelor. • Sancțiunile aplicabile membrilor. • Modificarea, amendarea, revizuirea tratatului constitutiv. 

Clasificarea organizațiilor internaționale • După deschidere: cu vocație mondială, regională, subregională. • După sfera de competență: cu competență generală și cu competență specială. • După posibilitatea de aderare: deschise și închise. • După obiect: economice, politice, militare, comerciale. 

Uniunea Europeană ‐ caracteristici: Organizație internațională  • Regională; • Cu competență specială; • Guvernamentală; • Deschisă; • Preponderent economică; • Caracter supranațional. 

Caracter supranațional: 

2

• Organe independente, cu funcționare permanentă. • Deciziile  se  iau  ‐  în  principiu  ‐  prin  vot majoritar  și  sunt  obligatorii  pentru  statele 

membre. • Are împuterniciri relativ întinse. • Competențele se exercită de cel puțin un organ independent față de ordinele statelor 

membre. • Normele  juridice  ale  Uniunii  sunt  obligatorii  pentru  particulari  și  au  aplicabilitate 

directă, fără a fi ratificate în statele membre. • În statele membre există o protecție juridică efectivă. • Are o finalitate politică: integrarea. 

 B. Cele mai importante organizații internaționale.  1. Organizația Națiunilor Unite. 

• www.un.org • Organizație  internațională  bazată  pe  egalitatea  suverană  a  statelor,  care  să  asigure 

menținerea păcii după încheierea războiului. • Carta ONU, semnată de 51 de state, la 26 iunie 1945 (San Francisco). România a aderat 

la 14 decembrie 1955. • În prezent are 193 membri. • Declarația Universală a Drepturilor Omului ‐ 10 decembrie 1948  • “Ziua mondială a drepturilor omului” • Vocație de universalitate (arie de interese, competență). • Scop: ‐ menținerea păcii și securității internaționale;                ‐ dezvoltarea relațiilor prietenești între națiuni; 

                    ‐ realizarea cooperării între state pentru rezolvarea problemelor                       internaționale cu caracter economic, social, cultural, umanitar.      Organele Organizației Națiunilor Unite: 

• Adunarea Generală. • Consiliul de Securitate. • Consiliul Economic și Social. • Consiliul de Tutelă. • Curtea Internațională de Justiție. • Secretariatul. 

     a. Adunarea Generală a ONU: • Câte 5 membri și 5 membri supleanți din partea fiecărui stat membru. • Organul principal al ONU, cel mai reprezentativ. • Sesiuni ordinare și extraordinare ‐ orice problemă care intră în cadrul Cartei ONU. • Hotărârile Adunării Generale au în general caracter de recomandare. 

     b. Consiliul de Securitate: 

3

• 15  membri:  5  permanenți  (SUA,  Rusia,  China,  Marea  Britanie  și  Franța)  și  10 nepermanenți aleși pe o perioadă de 2 ani. 

• Vot:  în probleme procedurale, cu 9 voturi  iar celelalte decizii se  iau cu 9 voturi care trebuie să conțină și voturile membrilor permanenți. 

• Organul  principal  de  acțiune  și  de  aplicare  a  măsurilor  de  constrângere  pentru menținerea păcii și securității internaționale. 

• Adoptă hotărâri și recomandări. Hotărârile sunt obligatorii pentru statele membre. c.  Consiliul  Economic  și  Social.  Este  organul  care  coordonează  activitatea  ONU  și cooperarea  statelor  membre  în  domeniile  economic,  social,  cultural,  de  educație  și sănătate publică, sub îndrumarea și controlul Adunării Generale. d.  Consiliul  de  Tutelă.  S‐a  ocupat  de  administrarea  problemelor  coloniale  sau supravegherea  statelor  care  au  administrat  popoare  aflate  pe  teritorii  ce  nu  se autoguvernau. e. Curtea Internațională de Justiție. Principalul organ jurisdicțional al ONU. f.  Secretariatul.  Condus  de  un  Secretar  General,  desemnat  de  Adunarea  Generală,  la propunerea Consiliului de Securitate. 

          2. Organizația pentru Securitate şi Cooperare în Europa. 

• www.osce.org • Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa ‐ 1975 ‐ Actul Final de la Helsinki. • 10 principii fundamentale care să guverneze relațiile dintre membri.  Principiile fundamentale: • 1. Egalitatea suverană a statelor. • 2. Abținerea de la amenințarea cu forța sau aplicarea forței. • 3. Inviolabilitatea granițelor. • 4. Integritatea teritorială a statelor. • 5. Soluționarea pașnică a conflictelor. • 6. Neamestecul în treburile interne. • 7. Respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, inclusiv a libertății de 

gândire, conștiință, religioase și de convingere. • 8. Egalitatea în drepturi și dreptul al autodeterminare al popoarelor. • 9. Cooperarea între state. • 10. Îndeplinirea obligațiilor internaționale cu bună‐credință. Scopurile Conferinței SCE: • Promovarea unor legături reciproce mai bune, asigurarea condițiilor în care popoarele 

pot trăi într‐o pace veritabilă și de durată. • Depunerea de eforturi pentru un proces de detensionare viabil. • Recunoașterea indivizibilității securității în Europa, a interesului comun în dezvoltarea 

cooperării între statele membre. • Recunoașterea legăturilor strânse între pace și securitate în Europa și în lume. 

4

• Acordarea unei contribuții pentru promovarea drepturilor fundamentale, a progresului economic și social și a prosperității popoarelor. 

    Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa: • Carta de la Paris pentru o nouă Europă ‐ adoptată de CSCE în 1990. Statele participante 

au anunțat începutul unei noi epoci, a democrației în Europa. • La întâlnirea din 06.12.1994 statele participante au decis transformarea conferinței în 

Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa. Organele OSCE: • Întâlnirea la vârf a șefilor de state sau de guverne (Summit Meeting), la care se fixează 

misiunile și prioritățile OSCE și se evaluează starea securității în spațiul OSCE, din 3 în 3 ani, precedată și pregătită de o Conferință de examinare. 

• Consiliul OSCE (Consiliul Ministerial  ‐ miniștrii afacerilor externe) care se reunește cel puțin o dată pe an, dezbate și ia decizii în probleme relevante pentru organizație. 

• Consiliul Permanent  (Viena)  format din  reprezentanții statelor membre, se ocupă de avertizarea timpurie, prevenirea conflictelor și managementul crizelor. 

• Consiliul Superior. • Președintele în exercițiu. • Înaltul Comisar pentru Minoritățile Naționale. • Secretariatul. • Adunarea Parlamentară a OSCE. • Centrul pentru Prevenirea Conflictelor.  

    3. Organizația Atlanticului de Nord (NATO). • www.nato.int • Tratatul Atlanticului de Nord ‐ semnat la 04.04.1949 la Washington. • Aderarea  României,  aprobată  prin  Legea  nr.  22  din  01  martie  2004  (M.  Of. 

185/03.03.2004). Este  o  organizație  militară,  care  are  drept  scop  acționarea  individuală  și  colectivă  a statelor membre împotriva unui atac armat, în exercitarea dreptului la autoapărare. Organele civile ale NATO: • Consiliul  Atlanticului  de  Nord,  la  care  participă  și  Secretarul  General  (Anders  Fogh 

Rasmunsen).  Aderarea  la  NATO  are  loc  la  invitația  unanimă  a  Consiliului  și  după ratificarea acordului de aderare de către statele membre și candidat. 

• Comitetul pentru planurile de apărare și grupul de proiectare nucleară. • Reuniunea Parlamentară. • Secretariatul. Organele militare ale NATO: • Comitetul Militar. • Statul‐Major integrat. • Comandamentele militare multinaționale. • Colegiul de apărare NATO.  

5

• Biroul de standardizare militară.      4. Consiliul Europei. 

• www.coe.int • Organizație  internațională  interguvernamentală,  regională,  care  grupează  statele 

democratice ale Europei. • Scopul:  realizarea  unei  mai  mari  unități  între  membrii  săi,  pentru  salvgardarea  și 

realizarea  idealurilor  și  principiilor  care  sunt  moștenirea  lor  comună  și  pentru facilitarea progresului lor economic și social. 

• România a aderat la 07.10.1993 (Legea nr. 64 din 04.10.1993, M.Of. 238/04.10.1993). Acțiuni ale Consiliului Europei: • Apărarea drepturilor omului  și a democrației pluraliste  (în 1950 a adoptat Convenția 

Europeană  a Drepturilor Omului  și  a  Libertăților  Fundamentale  ‐  CEDO,  completată ulterior cu protocoale). 

• Favorizarea  conștientizării  și  valorizării  identității  culturale  europene,  luptând împotriva oricărei forme de intoleranță. 

• Căutarea  de  soluții  pentru  problemele  societății  (minorități,  xenofobie,  intoleranță, protecția mediului, bioetică, SIDA, droguri). 

• Sprijinirea  țărilor  din  Estul  și  Centrul  Europei  în  vederea  punerii  în  practică  și consolidării  reformelor politice,  legislative  și  constituționale  cu  ajutorul programelor de cooperare. 

Organele Consiliului Europei: • Comitetul Miniștrilor, competent să acționeze în numele organizației. • Adunarea Parlamentară. • Congresul Puterilor Locale și Regionale din Europa. • Secretariatul. • Conferințele ministeriale de specialitate. • Comisarul pentru drepturile omului. Curtea Europeană a Drepturilor Omului: • www.echr.coe.int • Înființată prin CEDO. • Organ jurisdicțional independent din 1999 (Protocolul 11 adițional la CEDO). 

  

Partea a II‐a: Integrarea Europeană. Istoric.  A. Ideea creării unei Europe Unite. Teorii despre integrare. Contextul integrării europene. Modele istorice ale integrării europene. Personalități. 

• Imperiul Roman (dreptul roman, administrația unitară). • Imperiul Romano‐German (Carol cel Mare 768‐814). 

6

• Dante  Alighieri  “De  Monarchia” (crearea  unei  monarhii  europene  universale  sub  un  îromano‐german, cu păstrarea independenței domnitorilor din fiecare țară). 

• Georg Podiebrad, regele Boemiei, propune în 1461 crearea unei alianțe federale a       monarhilor europeni, în care hotărârile să se ia cu vot majoritar (statele să fie supuse unor       legi   comune, adoptate într‐o adunare comună, federația să aibă o armată comună și un       buget comun). • Secolul XVIII: Abatele Saint‐Pierre (“Le projet de paix perpetuelle” ‐ crearea unei uniuni       europene), Jeremy Bentham (“Pacea eternă” ‐ confederație de state cu un sistem de apărare     comun), Immanuel Kant (“Zum ewiegen Frieden” ‐ în asociație să fie incluși și membri din       afara continentului european).  • Richard Nikolas Coudenhove‐Kalergi a pus bazele Uniunii Paneuropene, care avea drept       scop unificarea celor 26 de democrații din Europa, după modelul Uniunii Panamericane.       Lucrarea “Paneuropa” (1923): uniune vamală, organe comune, economie unită. • Aristide Briand (ministrul de externe francez, președintele în exercițiu al Societăților       Națiunilor) la 5 septembrie 1929 ține o prelegere în fața Adunării Societății Națiunilor ‐      necesitatea înființării unei uniuni între statele europene. Însărcinat de reprezentanții a 27 de     state europene să elaboreze un memorandum. Mai 1930: “Memorandum sur l’organisation      d’une union fédérale européene”. • Winston Churchill ‐ discursul de la Zurich din septembrie 1946: “Statele Unite ale Europei”.• Winston Churchill ‐ mai 1947: Mișcarea “Europa Unită” ‐ poziție “unionistă”. • Alte personalități ‐ poziție “federalistă”. • Confruntarea celor două viziuni: la Congresul Europei din mai 1948 ‐ discuții la nivel guverna

din care a rezultat Consiliul Europei.   • Jean Monnet: În afara celor două tabere. Viziune pragmatică: reconstrucția europeană se       poate realiza numai prin renunțarea treptată la suveranitatea națională și printr‐o cooperare     strânsă între state în sfere distincte de activitate economică, la nivelul funcțional al      ministerelor. • Robert Schuman: “Declarația Schuman” ‐ 9 mai 1950. „Guvernul francez propune       adoptarea unei acțiuni imediate într‐un domeniu limitat, dar decisiv (…) plasarea producției      franco‐germane de cărbune și oțel sub o Înaltă Autoritate comună (…) propunerea va       prezenta fundația concretă a unei federații europene, ce este indispensabilă menținerii păcii     “Europa nu se va naște dintr‐o singură trăsătură de condei sau printr‐un proiect unic măreț.      Va fi construită prin realizări practice, prin crearea mai întâi a unei solidarități de facto”.  

 B. Etapele integrării europene.  1. Înființarea Comunităților Europene. a. Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO). 

• Semnat la Paris, la 18 aprilie 1951. • Intrat în vigoare la 20 iulie 1952. 

7

• O parte din suveranitatea statelor membre în cele două domenii a fost delegată Înaltei  Autorități, pentru 50 de ani. 

• Piață comună pentru cărbune și oțel, prin:      ‐ interzicerea taxelor de import și export și a măsurilor cu efect echivalent, a restricțiilor         cantitative asupra circulației acestora;      ‐ interzicerea discriminării între producători, între cumpărători și consumatori;      ‐ interzicerea practicilor restrictive și ajutoarelor de stat. Instituțiile CECO: 

• Înalta Autoritate; • Adunarea parlamentară (competențe de supraveghere); • Consiliul Special de Miniștri (rol consultativ și anumite puteri de decizie); • Curtea de Justiție (interpretarea și aplicarea dispozițiilor Tratatului). 

Înalta Autoritate a CECO: • Compusă din 9 persoane independente. • Instituția cu puteri decizionale atât pentru statele membre cât și pentru persoanele juridice 

activând în cele două industrii. • Adopta decizii obligatorii, cu majoritate de voturi. 

 b. Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom). 

• Tratat pe durată nedeterminată, semnat la Roma la 25 martie 1957, intrat în vigoare la 1  ianuarie 1958.  

• Obiectiv: crearea condițiilor necesare pentru dezvoltarea industriei nucleare în scopuri  pașnice. 

• Politici comune pentru cercetare, standarde de siguranță, investiții, furnizarea de materiale nucleare.  c. Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene (CEE). 

• Tratat pe durată nedeterminată, semnat la la Roma la 25 martie 1957, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. 

• Misiune: prin instituirea unei piețe comune și prin apropierea treptată a politicilor  Economice  ale  statelor  membre,  să  promoveze  în  întreaga  Comunitate  o  dezvoltare  armonactivităților economice, o creștere durabilă și echilibrată, o stabilitate crescândă, o creștere  accelerată a nivelului de trai și relații mai strânse între statele pe care le reunește. (art. 2 TCEE). ‐ Instituirea pieței comune: 

• Treptat, în decursul unei perioade de tranziție de 12 ani, împărțită în trei etape de câte patruani. 

• Pentru fiecare etapă era prevăzut un ansamblu de acțiuni care se întreprindeau și se realizausimultan. 

• Trecerea de la o etapă la alta era condiționată de constatarea că principalele obiective  stabilite au fost efectiv atinse și că angajamentele au fost respectate. (art. 8 TCEE). ‐ Stabilirea unei uniuni vamale: 

8

• Eliminarea tuturor taxelor vamale și a restricțiilor cantitative la import și export între statelemembre. 

• Stabilirea unui tarif vamal comun. • Asigurarea libertății de circulație a mărfurilor, lucrătorilor, serviciilor și capitalurilor pe  

teritoriul statelor membre. ‐ Pentru atingerea obiectivelor propuse: 

• Reguli destinate asigurării liberei concurențe. • Politică comună în domeniul comerțului cu terțe țări, în domeniul agriculturii și transportulu• Armonizarea legislației statelor membre în cazul în care aceasta ar contribui la buna  

funcționare a pieței comune. Instituțiile CEE și Euratom: 

• Comisia. • Adunarea parlamentară. • Consiliul de Miniștri. • Curtea de Justiție. 

Concomitent cu semnarea celor două tratate de la Roma a fost semnată și o Convenție de instituirea unei singure Adunări parlamentare și unei singure Curți de Justiție pentru toate cele trei  comunități. Din 1967 ‐ set unic de instituții: Tratatul instituind un singur Consiliu și o singură Comisie a  Comunităților Europene (Tratatul de fuziune). De reținut: Spre deosebire de Tratatul CECO, puterea decizională în Tratatul CEE și în Euratom  aparține Consiliului de Miniștri, Comisia având rol de inițiator și executant al măsurilor  comunitare.  2. Actul Unic European. 

• Semnat la 12 februarie 1987, intrat în vigoare la 1 iulie 1987. • Semnificația denumirii: un singur document, care să conțină atât modificările operate asupra

celor trei Tratate originare cât și un titlu nou, referitor la cooperarea statelor membre în  domeniul politicii externe și securității. 

• Obiectiv: instituirea pieței interne, cu termen limită la 31 decembrie 1992. • Articolul 8a, introdus în TCEE definește piața internă drept “un spațiu fără frontiere interne, 

în care libera circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor este asigurată în  conformitate cu dispozițiile prezentului tratat.” 

• Posibilitatea creării unei noi instanțe, în afara Curții de Justiție, cu competențe de soluționarîn primă instanță a anumitor categorii de acțiuni formulate de persoanele fizice sau juridice. 

• Tribunalul de Primă Instanță funcționează din 1989. • Conferirea de competențe Comunității în noi domenii de activitate. • Capitole noi, referitoare la cooperarea în domeniul politicii economice și monetare, politicii 

sociale, coeziunii economice și sociale, dezvoltării tehnologice și mediului. • Extinderea domeniilor în care se votează cu majoritate calificată (2/3), nu în unanimitate.   • Titlu nou, privind cooperarea europeană în materie de politică externă, prin care statele  

9

membre se angajau să depună eforturi comune în scopul de a formula și pune în aplicare o politicăexternă europeană. 

• Consacră practica informală a întâlnirilor la nivel înalt între șefii de stat și de guvern ai  statelor membre. 

• “Consiliul European” reunește șefii de stat și de guvern ai statelor membre și pe președinteleComisiei Europene.  3. Tratatul de la Maastricht. Uniunea Europeană. 

• Tratatul privind Uniunea Europeană, semnat la 7 februarie 1992, la Maastricht. • Intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. • Preambul: cele 12 state membre au decis să parcurgă o etapă nouă în procesul de integrare 

europeană. Tratatul privind Uniunea Europeană: 

• Definiția Uniunii Europene, în articolul A (3) din TUE: “Uniunea se întemeiază pe  Comunitățile Europene, completate cu politicile și formele de cooperare instituite prin prezentul tratat.” 

• TUE modifică cele trei tratate constitutive ale Comunităților Europene și creează o nouă  structură, Uniunea Europeană. Uniunea Europeană: Compusă din: 

• Cele trei Comunități Europene (CEE, CECO, Euratom); • Politica externă și de securitate comună (PESC); • Justiția și afacerile interne (JAI). 

Pilonii Uniunii Europene: • Pilonul I: economic, reprezentat de cele trei Comunități Europene deja existente (denumirea

CEE s‐a schimbat în Comunitatea Europeană); • Pilonul II: cooperarea în domeniul politicii externe și de securitate comună (PESC); • Pilonul III: coperarea în domeniile justiției și afacerilor interne (JAI). 

 4. Tratatul de la Amsterdam. 

• Intrat în vigoare la 1 mai 1999. • Amendează TUE și cele trei tratate originare, textele fiind renumerotate. 

Modificări în TUE: • În dispozițiile comune: în fostul articol F (devenit 6) se enunță principiile de bază ale UE. Se

introduce articolul 7, care prevedea posibilitatea sancționării statului vinovat de încălcarea gravă șpersistentă a principiilor enunțate la articolul 6, până la suspendarea dreptului de vot și a altor  drepturi, dar nu și excluderea din Uniune. 

• În pilonul III: competențele referitoare la vize, azil, imigrare și alte politici legate de libera  circulație a persoanelor au fost transferate complet de sub pilonul III în pilonul I, comunitar. 

• Pilonul III rămâne de cooperare polițienească și judiciară în materie penală (CPJ). • Pilonul III: se acordă competență Curții de Justiție să se pronunțe, cu titlu preliminar, asupra

validității și interpretării deciziilor și deciziilor‐cadru, la interpretarea convențiilor și la validitatea 

10

și interpretarea măsurilor de aplicare a acestora. Modificări în TCE: 

• Extinderea procedurii legislative a codeciziei, în care Parlamentul European are un rol egal cu al Consiliului. 

• Reducerea importantă a procedurii cooperării.  5. Tratatul de la Nisa. 

• Semnat la 26 februarie 2001, intrat în vigoare la 1 februarie 2003. • Modificări instituționale: “Protocolul privind extinderea Uniunii Europene”. • Extinderea procedurii codeciziei și la alte domenii. • Are anexată “Declarația privind viitorul Uniunii”, exprimând dorința statelor membre de a  

angaja o dezbatere mai amplă și mai profundă asupra viitorului UE. Declarația privind viitorul Uniunii Europene: Sunt stabilite patru probleme ce vor fi discutate  în Conferința Interguvernamentală: 

- Delimitarea competențelor; - Statutul Cartei Drepturilor Fundamentale;  - Simplificarea Tratatelor; - Rolul parlamentelor naționale. 

Consiliul European de la Laeken: Se decide crearea unei “Convenții privind viitorul  Europei”. În Convenție sunt reprezentanți ai: guvernelor şi parlamentelor naționale, ParlamentuluiEuropean, Comisiei Europene, țărilor în curs de aderare. Tratatul privind instituirea unei Constituții pentru Europa: Aprobat în Conferința Interguvernamesemnat de statele membre, dar respins prin referendum în Franța şi Țările  de Jos. Înlocuit cu Tratatul de Reformă, semnat la Lisabona la 13 decembrie 2007 şi intrat în  vigoare la 1 decembrie 2009.  6. Tratatul de la Lisabona. 

• Modifică Tratatul Uniunii Europene ‐ TUE. • Modifică Tratatul instituind Comunitatea Europeană, care devine Tratatul privind  

funcționarea Uniunii Europene ‐ TFUE. • Are anexate Protocoale (cu valoare juridică egală cu a Tratatului) şi Declarații (manifestări  

politice de voință ale Statelor Membre, utile în interpretarea Tratatului). Dispariția structurii pe piloni:  ‐ se renunță la structura pe piloni instituită prin Tratatul de la Maastricht; ‐ cooperarea polițienească şi judiciară în materie penală nu mai constituie domeniu de cooperareinterguvernamentală, ci un domeniu supranațional;  ‐ nu se mai face distincție între Comunitatea Europeană şi Uniunea Europeană. Termenii “Comunitate” şi “Comunitatea Europeană” sunt înlocuiți cu “Uniune” şi “Uniunea Europeană“. Consiliul European: ‐ devine instituție a Uniunii Europene şi se supune jurisdicției CJUE. ‐ apare poziția permanentă de Preşedinte al Consiliului European, care înlocuieşte preşedinția  

11

rotativă semestrială. ‐ Președintele: mandat de 2 ani şi jumătate, cu posibilitatea reînnoirii o singură dată. Ales prin vot cu majoritate calificată. A fost ales Herman von Rompuy. Înaltul Reprezentant pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate: ‐ înlocuieşte Înaltul Reprezentant pentru  Politica Externă şi de Securitate Comună; ‐ are şi calitatea de vicepreşedinte al Comisiei Europene; ‐ numit de Consiliul European; ‐ a fost numită Catherine Ashton. Parlamentul European: ‐ prerogative şi influență sporite; ‐ în procesul de legiferare se generalizează ‐ cu foarte puține excepții ‐ procedura “codeciziei”; ‐ s‐a întărit rolul de control, influență sporită în desemnarea Comisiei Europene, s‐a întărit rolul înadoptarea bugetului Uniunii; ‐ a dobândit dreptul de a iniția revizuirea Tratatelor constitutive şi de a lua parte la procesul de  revizuire. Împărțirea competențelor: Tratatul de la Lisabona clarifică tipurile de competențe şi prevede expres că Uniunea poate exercitnumai acele competențe care îi sunt atribuite de Statele Membre. 3 mari categorii de competențe‐ competențele exclusive; ‐ competențele partajate; ‐ competențele de susținere, coordonare sau completare. a. Competențele exclusive: Numai UE poate legifera, Statele Membre nu o pot face decât dacă sunt mandatate expres de UE:

• Uniunea vamală; • Regulile de concurență necesare pentru funcționarea pieței interne a UE; • Politica monetară (doar față de țările care au adoptat moneda comună “euro”); • Conservarea resurselor piscicole în cadrul politicii comune de pescuit; • Politica comercială comună. 

b. Competențele partajate (mixte): Dreptul statelor membre de a legifera este condiționat de  neexercitarea de Uniune a propriei competențe de legiferare sau de renunțarea Uniunii la legislațiaadoptată într‐o anumită materie (ex: piața internă, agricultura, transportul, protecția mediului,  protecția consumatorilor, spațiul de libertate, securitate şi justiție). Se exercită în conformitate cu principiile subsidiarității şi proporționalității. c. Competențe în sprijinirea, coordonarea sau suplimentarea acțiunii Statelor Membre:  Competențele UE se rezumă la sprijinirea, coordonarea sau suplimentarea acțiunii SM, fără ca  acțiunea UE să poată conduce la armonizarea reglementărilor naționale. Ex: protecția şi  îmbunătățirea sănătății umane, industrie, cultură, turism, educație, formare profesională, tineret şsport. Carta Drepturilor Fundamentale: ‐ Dobândeşte statut juridic obligatoriu. ‐ Este documentul prin care Uniunea îşi confirmă ataşamentul față de principiul de bază al  

12

respectării drepturilor fundamentale. ‐ Preambul şi 6 capitole: demnitate, libertăți, egalitate, solidaritate, cetățenie şi justiție. ‐ Posibilitatea aderării UE la CEDO. Prevederile CDF vor putea fi utilizate de cetățenii europeni şi rezidenții în UE pentru: ‐ contestarea în instanță a deciziilor luate de instituțiile europene; ‐ contestarea în instanță a deciziilor luate de statele membre, pentru actele adoptate în aplicarea dreptului UE. Rolul parlamentelor naționale în Uniunea Europeană: ‐ au dreptul de a urmări actele legislative ale Uniunii, pentru a se asigura că atribuțiile sunt  exercitate la cel mai adecvat nivel decizional: local, național sau european ‐ principiul  subsidiarității; ‐ participă la procedurile viitoare de revizuire a Tratatelor; ‐ sunt informate cu privire la cererile de aderare la UE; ‐ participă la mecanismele de evaluare a punerii în aplicare a politicilor UE în domeniul afacerilor interne; ‐ sunt implicate în supravegherea activităților Eurojust şi Europol. Personalitatea juridică a UE: 

• Uniunea Europeană dobândeşte personalitate juridică. • Mai bună reprezentare a Uniunii la nivel internațional. • Consolidarea rolului UE ca actor global. • UE va putea adera la CEDO. • UE va putea deveni membru al unor organizații internaționale. 

Clauza de retragere: ‐ Statele membre se pot retrage din Uniunea Europeană, urmând procedura din clauza de retrager‐ Decizia de retragere se ia în conformitate cu propriile norme constituționale şi ulterior notificării Consiliului European. ‐ Forma juridică a unui acord Stat Membru ‐ UE.  7. Aderarea de noi state la Comunitățile şi Uniunea Europeană. Date despre extindere: 

• Statele fondatoare: Franța, Germania, Italia, Țările de Jos, Belgia, Luxemburg. • 1 ianuarie 1973: Marea Britanie, Irlanda, Danemarca. • 1 ianuarie 1981: Grecia. • 1 ianuarie 1986: Spania, Portugalia. • 1 ianuarie 1995: Austria, Finlanda, Suedia. • 1 mai 2004: Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia, Letonia, Lituania, Estonia, Malta,  Cipru. • 1 ianuarie 2007: România, Bulgaria. 

  

 

13

Partea a III‐a: Izvoarele dreptului european. Principiile fundamentale ale  dreptului european.  A. Noțiunea de izvor de drept 

• În sens formal: formele de exteriorizare ale normelor europene. • În sens material: faptele, evenimentele care generează apariția de norme juridice. 

 B. Izvoarele originare (primare) ale dreptului european. 

• Tratatele de înființare ale Comunităților Europene și Uniunii Europene. • Protocoalele anexate Tratatelor. • Tratatele de modificare și actele complementare. • Tratatele de aderare. 

Natura juridică a tratatelor: Tratate internaționale cu trăsături particulare. • Înființează instituții și stabilesc reguli de funcționare a acestor instituții. • “tratate institutive” sau “tratate constitutive’. • Comparația cu o Constituție.  • Prezumția absolută de legalitate. 

Jurisprudența CJUE privind natura juridică a Tratatelor:  ‐ Hotărârea din 23 aprilie 1986 cauza 294/83 Parti Ecologiste “Les Verts” c/ Parlament:  

“Cartă constituțională de bază”.      ‐ Hotărârea din 15 iulie 1964 cauza 6/64 Costa c/ENEL „Spre deosebire de tratatele  internaționale ordinare…(Tratatul CEE), a creat o comunitate pe durată nelimitată, cu atribuții  proprii, personalitate juridică, capacitate juridică, capacitate de reprezentare internațională şi mai ales puteri reale, rezultate dintr‐o limitare de competențe şi un transfer al atribuțiilor statelor  membre către Comunitate”.       ‐ Hotărârea din 13 noiembrie 1964 cauzele 90‐91/63 Comisia c/Luxemburg și Belgia: „tratatul nu se limitează să creeze obligații reciproce între diverşii subiecți cărora li se aplică, ci  stabileşte o nouă ordine juridică, reglementând puterile, drepturile şi obligațiile acestor subiecți, precum şi prevederile necesare pentru a se constata şi sancționa orice eventuală violare”.  Concluzie: tratatele au fondat o ordine juridică proprie, integrată sistemelor juridice ale statelor  membre.  C. Izvoarele derivate (secundare) ale dreptului european. 

• Actele normative adoptate de instituțiile Uniunii Europene în vederea exercitării  competențelor Uniunii. 

• Reprezintă dreptul european secundar sau derivat. • Acest caracter secundar sau derivat este dat de funcția pe care actele o îndeplinesc (de  

realizare a obiectivelor prevăzute de tratate) şi de subordonarea lor în raport cu tratatele. • Ca expresie a subordonării, dreptul derivat nu poate deroga de la cel originar, iar instituțiile 

europene nu pot adopta decât actele necesare îndeplinirii misiunii lor. 

14

Pot fi emise: • Doar în domeniile prevăzute de Tratate. • Doar pentru realizarea scopurilor prevăzute de Tratate. • Doar de instituția (instituțiile) desemnate de tratate. • Doar cu respectarea procedurii stabilite de Tratate. 

 Articolul 288 TFUE (ex‐art. 249 TCE): • Pentru exercitarea competențelor Uniunii, instituțiile adoptă regulamente, directive, decizii,

recomandări și avize.  • Recomandările și avizele nu sunt obligatorii, neavând caracter de izvoare ale dreptului  

european. • În cazul în care Tratatele nu prevăd tipul de act care trebuie adoptat, instituțiile îl aleg pe  

acela pe care îl consideră potrivit, cu respectarea procedurilor aplicabile și a principiului  proporționalității (art. 296 TFUE, ex‐art. 253 TCE).  I. Regulamentul: 

• Regulamentul are aplicabilitate generală. Acesta este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în fiecare stat membru (articolul 288 TFUE alineat 2). 

• Regulamentul posedă caracteristici care îl apropie de o lege din ordinea juridică internă, în special caracterul său normativ şi regimul său, care îl plasează în mod normal la adăpost de orice acțiune în anulare intentată de un particular. Curtea de Justiție vede în regulament expresia unei „puteri normative a Comunității” (Hotărârea din 18 iunie 1970 cauza 74/69 Hauptzollamt Bremen c. Krohn). Caracterele regulamentului: a. Regulamentul este un act cu caracter general. Conține dispoziții generale, impersonale. El este aplicabil unor categorii privite abstract şi în ansamblu, potrivit formulei utilizate de Curtea de Justiție în hotărârea din 14 decembrie 1962 cauzele 16‐17/62 Confédération nationale des  producteurs de fruits et légumes c. Consiliu. Caracterul general al regulamentului îl diferențiază de decizie. b. Regulamentul este obligatoriu în toate elementele sale. Ca expresie a caracterului său obligatoriu, regulamentul modifică de plin drept situația juridică a  subiecților de drept european şi trebuie să fie aplicat de la intrarea sa în vigoare şi atât timp cât  invaliditatea sa nu a fost constatată. (Hotărârea din 13 februarie 1979, cauza 101/78 Granaria c. Hoofdproduktschap). Se deosebeşte ‐ astfel ‐ de directivă, care nu comportă obligații decât în ce priveşte “rezultatul caretrebuie atins”. Regulamentul beneficiază de prezumția de legalitate (care nu este absolută, ca în cazul izvoarelor primare ‐ tratatele, ci relativă). În cauza C137/92 Comisia c/BASF SA, Curtea a stabilit că actele instituțiilor comunitare se bucură,în principiu, de o prezumție de legalitate şi, ca atare, produc efecte juridice chiar când conțin  iregularități, atât timp cât nu au fost anulate sau revocate. 

15

Caracterul obligatoriu al regulamentului operează pentru toți subiecții de drept: persoane fizice sajuridice, state membre, instituții ale Uniunii Europene. Autoritatea regulamentului față de persoanele fizice şi juridice este indiscutabilă. Acestea nu  dispun de posibilitatea de a ataca regulamentul printr‐o acțiune în anulare, decât în condițiile în  care demonstrează că regulamentul le priveşte direct şi individual, fiind vorba în realitate de o  decizie luată sub forma unui regulament. Regulamentul se impune şi instituțiilor Uniunii şi ‐ printre acestea ‐ chiar autorilor săi (CJCE,  Hotărârea din 29 martie 1979, cauza 113/77 NTN Toyo Bearing Company c/ Consiliu). Precizări necesare în ce privește autoritatea regulamentului în statele membre:  ‐ Nu este contestat că statele  membre sunt legate de regulamente şi nesocotirea dispozițiilor lui seconsideră neîndeplinirea unei obligații în sensul art. 258 TFUE (ex art. 226 TCE), dând naştere  acțiunii reglementate de acest text.  ‐ Obligația de cooperare loială prevăzută de articolul 10 din TUE (ex‐art. 10 TCE) impune statelor  membre nu numai să se abțină de la orice măsură care s‐ar putea opune aplicării regulamentului, dar şi să vegheze la deplina sa eficacitate.  ‐ Statele membre sunt legate de regulament chiar dacă reprezentanții lor s‐au opus în cadrul  Consiliului la adoptarea lui ori au formulat obiecțiuni sau rezerve față de anumite dispoziții, în  cursul procedurii de elaborare a actului. ‐ În jurisprudența sa, Curtea de Justiție a arătat (Hotărârea din 7 februarie 1979 cauza 128/78  Comisia c/Marea Britanie) că nu se poate admite ca un stat membru să aplice într‐o manieră  incompletă sau selectivă dispozițiile unui regulament comunitar, astfel încât elemente ale legislațiecomunitare față de care ar fi manifestat opoziție sau care i s‐ar părea contrare intereselor naționalsă fie lipsite de eficiență. Curtea a arătat ‐ în aceeaşi hotărâre ‐  că un stat membru nu poate să  nuaplice  un  regulament luând ca pretext dificultăți pe care aplicarea le‐ar întâmpina şi nici nu poatesă întârzie aplicarea, motivând că formalitățile şi procedurile naționale nu au putut fi îndeplinite. c. Regulamentul este direct aplicabil în toate statele membre. Ca o consecință a aplicabilității sale directe, regulamentul îşi ia locul în ordinea juridică a statelor membre şi modifică de plin drept situațiile juridice existente. El împiedică aplicarea oricărei  dispoziții naționale contrare, indiferent de rangul normei respective. Aplicabilitatea directă se opune oricărei formalități naționale de asimilare sau transpunere a  regulamentului  în ordinea juridică internă. Un act național care ar avea ca obiect introducerea în ordinea juridică internă a unui regulament sau care ar condiționa intrarea în vigoare a  regulamentului ar fi ilegal, fiind contrar dreptului comunitar (CJCE, Hotărârea din 10 octombrie  1973 cauza 34/73 Variola c. Amministrazione delle Finanze). Respectarea strictă a acestei obligații este o condiție indispensabilă pentru asigurarea aplicării uniforme și simultane a regulamentelor înComunitate (aceeași hotărâre CJCE).  II. Directiva: Potrivit  articolului  288  alineat  3  din  TFUE,  directiva  este  obligatorie  pentru  fiecare  stat membru destinatar în ce priveşte rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în privința formei şi mijloacelor pentru atingerea rezultatului. 

16

Directiva,  la  fel ca decizia    individuală şi spre deosebire de  regulament, nu obligă decât pe destinatarii pe care îi desemnează. Dar poate fi şi un act “general”, fiind considerată astfel în jurisprudența CJCE  (Hotărârea din 22  februarie 1984 Kloppenburg c. Finanzamt  Leer cauza 70/83; CJCE Hotărârea din 29 iunie 1993 Gibraltar c. Consiliu cauza C ‐ 298/89).  Spre  deosebire  de  regulament  şi  decizie,  obligatorii  în  toate  elementele  lor,  directiva  nu creează  în sarcina statelor membre decât o obligație  legată de “rezultatul ce trebuie atins” lăsând celor din urmă “competența în privința formei şi mijloacelor”. Prin esență, directiva presupune  în principiu  intervenția autorităților naționale pentru ca ea să producă efecte  juridice  în dreptul  intern al  fiecărui stat membru destinatar. Născută din procesul  de  decizie  la  nivel  european,  directiva  corect  publicată  sau notificată  creează,  în sarcina statului membru destinatar, o obligație de a  lua măsurile necesare pentru aplicarea sa efectivă în ordinea juridică națională. Obligația decurge direct din exigența impusă de art. 288 alin. 3 TFUE şi întărită de principiul cooperării loiale a statelor membre formulat de art. 10 al tratatului.  Situația “normală” corespunde adoptării, de autoritățile naționale competente, a unui act de transpunere  a  directivei.  În  cazul  apariției  unor  fenomene  “patologice”,  caracterizate  prin carențe ale statului membru, care fie omite să ia măsurile de transpunere cerute, fie adoptă măsuri  inadecvate,  se  pune  problema  de  a  şti  dacă  directiva  poate  fi  direct  aplicată  de instanțele naționale, astfel  încât să fie garantate  în egală măsură aplicarea efectivă a regulii europene şi protejarea eficace a drepturilor create particularilor de directivă. Transpunerea  directivei  este  operațiunea  prin  care  statul  membru  destinatar  al  unei directive  procedează  la  adoptarea  de  măsuri  necesare  punerii  ei  în  practică.  Statul  are alegerea asupra “formei”  (în sens de  tehnică  legislativă sau  regulamentară proprie  fiecărui stat) şi “mijloacelor” (instituțiile  juridice susceptibile să realizeze obiectivul  indicat), esențial fiind  ca  acestea  să  conducă  la  atingerea  rezultatului.  Statul  poate  adopta  legi  sau regulamente, după cum poate  fi pus  în situația de a abroga sau modifica dispoziții  interne incompatibile cu prevederile directivei. În  ce privește  efectul direct  al directivei, două  idei  se  cuvine  a  fi  reținute: Pe de o parte excluderea oricărui efect direct al directivelor ar fi incompatibilă cu caracterul constrângător atribuit acestora de art. 288 TFUE, obligația de  transpunere a directivei  în dreptul național fiind  insuficient  sancționată  prin  acțiunea  în  constatarea  neîndeplinirii  obligațiilor  izvorâte din tratat. Pe de altă parte, Curtea de Justiție a avansat un al doilea argument, determinant în  opinia  sa,  care  se  inspiră  dintr‐o  logică  vecină  cu  regula  “nemo  auditur  propriam turpitudinem  allegans”.  În  hotărârea  din  5  aprilie  1979  Pubblico Ministerio  c.  Tullio  Ratti cauza 148/78, a stabilit că “statul nu poate opune particularilor neîndeplinirea obligațiilor pe care directiva le impune”. În alți termeni, statul membru care nu a transpus corect o directivă comunitară  nu  poate  avea  nici  un  avantaj  din  propria  sa  carență,  neputând  împiedica aplicarea efectivă a directivei. În  aceste  condiții,  posibilitatea  de  invocare  a  directivelor  în  fața  instanțelor  naționale  se justifică cu un dublu  titlu: ea asigură o garanție eficace a drepturilor pe care directivele  le acordă  justițiabililor  şi  ‐  în  acelaşi  timp  ‐ directivele  sunt  astfel  aplicate  efectiv  în ordinea 

17

juridică a statelor membre, sancționând nerespectarea de autoritățile naționale a efectului obligatoriu ataşat directivelor de articolul 288 TFUE. Pentru a‐i fi recunoscut un efect direct, directiva trebuie să îndeplinească cerințele clarității, preciziei,  caracterului necondiționat  şi absenței unei  interpuneri de măsuri discreționare a instituțiilor ori statelor membre. Exigența clarității şi preciziei trebuie considerată relativă. În realitate  vor  fi  considerate  precise  şi  clare  dispozițiile  directivelor  comunitare  cărora  le lipseşte  ambiguitatea  sau  care  au  fost  ori  pot  fi  clarificate  pe  calea  “interpretării jurisdicționale”1 Criteriul  necondiționalității  are  o  configurație  aparte  în  cazul  obligațiilor  figurând  într‐o directivă. Necondiționalitatea presupune ca obligația să nu fie subordonată nici unei condiții şi nici unui termen. Or, prin definiție directiva comportă un caracter condițional, pentru că este însoțită de un interval în care trebuie transpusă, în cursul căruia obligația este oarecum ținută  de  adoptarea  măsurilor  interne  cerute.  Rezultă  de  aici  că  efectul  direct  este întotdeauna amânat până la expirarea termenului de transpunere. Ultimul  criteriu  constă  în  absența  interpunerii  unei  marje  discreționare  a  autorităților naționale. În caz contrar, existența unei puteri de apreciere în profitul statelor membre pune un  ecran  între  directivă  şi  justițiabil  şi  face  imposibilă  aplicarea  directă  a  dispozițiilor directivei de judecător.  III. Decizia: Definită de alineatul 4 al art. 288 TFUE, decizia este actul obligatoriu în toate elementele sale pentru destinatarii pe care ea îi desemnează.  Caracterele deciziei: a. Act cu caracter individual. Curtea de Justiție a subliniat ‐  în jurisprudența sa ‐ că esențial pentru  decizie  este  că  ea  nu  obligă  decât  persoanele  cărora  le  este  adresată,  „pe  când regulamentul,  cu un  caracter  esențial  normativ,  este  aplicabil  nu unor destinatari  limitați, desemnați sau  identificabili, ci unor categorii privite abstract  şi  în ansamblul  lor”. Pentru a califica un act ca decizie, judecătorul european acordă în primul rând atenție existenței unui cerc redus de destinatari identificabili.  b. Act obligatoriu. La fel ca şi regulamentul şi spre deosebire de directivă, decizia este un act obligatoriu în toate elementele sale. Decizia poate să impună nu numai un obiectiv de atins, ci şi mijloacele ce se vor folosi pentru aducerea sa la îndeplinire.  Obligațiile  pe  care  decizia  le  impune  sunt  sancționate,  ca  o  consecință  a  principiului legalității. Particularii destinatari ai unei decizii care ar încălca‐o pot mai întâi să răspundă în fața tribunalelor naționale, dar încălcarea ar putea atrage ‐ în anumite cazuri ‐ şi o reacție la nivel european. Comisia Europeană are puterea de a amenda  întreprinderile sau asociațiile de  întreprinderi  care  contravin unei  sarcini definite  într‐o decizie  individuală. Ea poate, de asemenea, să oblige o  întreprindere  la plata unei amenzi pe zi de  întârziere,  începând cu o dată pe care o fixează  în hotărârea sa, pentru a o constrânge pe aceasta să se supună unei verificări ordonate pe calea unei decizii.  

18

În  ceea  ce priveşte deciziile adresate  statelor membre, eventualii  refractari  se expun unei acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor izvorâte din tratat.  Deciziile produc un efect direct atunci când sunt adresate unor persoane  fizice sau  juridice particulare.  În această  ipoteză, deciziile modifică prin ele  însele situația acestor destinatari. Pentru situația deciziilor adresate statelor membre,  interpretând articolul 288 TFUE (ex‐art. 249 TCE), Curtea a considerat că efectul constrângător recunoscut deciziei nu ar  fi complet dacă ar fi exclus efectul direct al deciziei. A conchis că efectul util al deciziilor ar fi inevitabil alterat  în  cazul  în  care  particularii  ar  fi  împiedicați  să  se  prevaleze  de  ele  în  justiție, judecătorii naționali  fiind  ținuți  să  le  ia  în  considerare  ca  element  al  dreptului  comunitar. Cerința pe care trebuie să o îndeplinească decizia este ‐ însă ‐ ca ea să formuleze o obligație necondiționată, clară şi suficient de precisă.  D. Izvoarele nescrise ale dreptului european. I. Cutuma: presupune o practică îndelungată, dublată de existența unei convingeri că se exprimă o regulă de conduită, cu putere juridică obligatorie. Nu este echivalentă cu regulile de curtoazie. În materia dreptului european, cutuma nu este prea răspândită. Curtea de Justiție a arătat că o practică cutumiară nu ar putea determina niciodată la modificarea tratatelor şi nu ar putea constitui precedent susceptibil a conduce la încălcarea legii.  II. Principiile generale de drept. Spre deosebire de Curtea Internațională de Justiție care  în statutul său (art. 38 paragraful 1 lit.  c)  este  abilitată  să  aplice  „principiile  generale  de  drept  recunoscute  de  națiunile civilizate”,  Curtea  Europeană  de  Justiție  nu  dispune  de  o  prevedere  asemănătoare  în tratatele constitutive sau în protocoalele relative la statutul său.  CJUE a recurs  la principii generale ale dreptului, pe care  le‐a desemnat ca principii de drept comunitar  şi  pe  care  ‐  cu  acest  titlu  ‐  le‐a  impune  în  exercitarea misiunii  care  îi  incumbă potrivit tratatului, misiunea asigurării respectării dreptului. A  fost  necesară  recurgerea  la  principiile  generale  ale  dreptului  datorită  caracteristicilor construcției  juridice  comunitare,  care  la  origini  a  fost  concepută  astfel  încât  nu  se  putea limita  la  dispozițiile  de  drept  scris.  Dreptul  comunitar  (originar  ori  derivat)  era  conceput pentru  realizarea  unor  scopuri  economice  determinate,  fiind  ‐  de  aceea  ‐    departe  de  a reglementa toate problemele pe care ordinea juridică comunitară le putea ridica.  Pentru a răspunde acestei necesități, Curtea a făcut apel  la principii generale. Metodele de interpretare  pe  care  ea  le  foloseşte  au  jucat  un  rol  deosebit  în  dezvoltarea  dreptului comunitar,  dar  interpretarea  surselor  scrise  nu  putea  acoperi  întreaga  nevoie  de reglementare. În acest context, în hotărârile Curții au apărut din ce în ce mai frecvent referiri la „principiile generale comune drepturilor statelor membre”.  În  ce  priveşte  originea  principiilor  astfel  consacrate,  ea  este  diversă,  o  enumerare neputându‐se  face  în  absența  unei  clasificări.  În  doctrină  au  fost  evidențiate  clasificări diferite, una din cele mai des folosite fiind cea tripartită, în: principii inerente oricărui sistem 

19

juridic  organizat,  principii  generale  comune  sistemelor  juridice  ale  statelor  membre  şi principii deduse din natura Comunităților Europene.  Examenul  conținutului  principiilor  generale  comportă  două  aspecte:  cel  al  înțelesului principiului şi acela al modalităților concrete de punere a sa în practică. Păstrând delimitarea între  principiile  generale  de  drept  (cele  inerente  oricărui  sistem  juridic  organizat  şi  cele comune  sistemelor  juridice  ale  statelor  membre)  şi  principiile  deduse  din  natura comunităților,  putem  enumera  ca  făcând  parte  din  prima  categorie  principiul  securității juridice, cel al protecției  încrederii  legitime, principiile care derivă din exigențele statului de drept. În  ce  priveşte  categoria  principiilor  generale  deduse  din  natura  comunităților,  ea  este formată  din  ansamblul  regulilor  pe  care  judecătorul  comunitar  le  degajă  din  dispozițiile tratatelor, cărora el le atribuie o valoare fundamentală. Se remarcă în sânul acestei categorii o diviziune între principiile generale cu caracter instituțional şi principiile generale deduse din noțiunea de Piață comună. Principiile  cu  caracter  instituțional  sunt  examinate  mai  jos,  în  capitolul  „principii fundamentale ale dreptului european”.   F. Principiile fundamentale ale dreptului european.  1. Principiul subsidiarității. Articolul 5 TUE (ex‐art. 5 TCE) alineatul (3):  În temeiul principiului subsidiarității, în domeniile care nu sunt de competența sa exclusivă,  Uniunea intervine numai dacă și în măsura în care obiectivele acțiunii preconizate nu pot fi  realizate în mod satisfăcător de statele membre nici la nivel central, nici la nivel regional și local,  dar datorită dimensiunilor și efectelor acțiunii preconizate, pot fi realizate mai bine la nivelul  Uniunii. Aplicarea principiului subsidiarității: Instituțiile Uniunii aplică principiul subsidiarității în conformitate cu Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității. Parlamentele naționale asigură respectarea  principiului subsidiarității, în conformitate cu procedura prevăzută în respectivul protocol (art. 5  alineat 3 TUE, paragraful 2). Istoric: 

• Principiu introdus în TCE prin Tratatul de la Maastricht. • Anterior, noțiunea de subsidiaritate exista în TCE în domeniul protecției mediului (introdus 

prin AUE). Condiții care trebuie îndeplinite cumulativ: 

• obiectivele acțiunii preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele membre; • datorită dimensiunilor și efectelor acțiunii preconizate, obiectivele pot fi realizate mai bine 

la nivelul Uniunii; • condiția proporționalității. 

Verificarea respectării principiului subsidiarității: 

20

• Aparține CJUE, conform articolului 8 din Protocolul (nr. 2) privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității. 

• Acțiunea în anulare, întemeiată pe dispozițiile articolului 263 TFUE (ex‐art. 230 TCE). Conform articolului 9 din Protocolul (nr. 2) privind aplicarea principiilor subsidiarității și  proporționalității, în fiecare an Comisia prezintă Consiliului European, Parlamentului European, Coși parlamentelor naționale un raport privind aplicarea articolului 5 TUE. Respectivul  raport anual se transmite, de asemenea, Comitetului Economic și Social și Comitetului Regiunilor. 2. Principiul proporționalității. Articolul 5 TUE (ex‐art. 5 TCE) alineat (4): În temeiul principiului proporționalității, acțiunea Uniunii, în conținut și formă, nu depășește ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor. Instituțiile Uniunii aplică principiul proporționalității în conformitate cu Protocolul privind  aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității.  3. Principiul echilibrului instituțional. 

• În cazul instituțiilor Uniunii Europene nu se aplică principiul separației puterilor în stat, în  sens clasic: legislativ, executiv, jurisdicțional. 

• Totuși, instituțiile Uniunii se controlează reciproc. • CJUE poate controla toate actele emise de instituții. 

Regula “checks and balances”: Instituțiile pot acționa numai pe baza competențelor conferite de tratate, cu respectarea  competențelor celorlalte instituții din ansamblul instituțional al UE. Sunt interzise transferurile de competență în plan orizontal (între instituții) și în plan vertical (între Uniune și Statele membre).   4. Principiul primatului (supremației) dreptului european. Fundamentarea supremației dreptului european: 

• Art. 10 (fost 5) din Tratatul de la Roma: obligația fiecărui stat de a adopta toate măsurile  necesare în vederea îndeplinirii obiectivelor Tratatului ‐ după Lisabona, principiul cooperării loiale,consacrat în articolul 4 din Tratatul privind Uniunea Europeană. 

• Art. 226 (fost 169) din Tratatul de la Roma: conferă Comisiei autoritatea de a interveni în  situațiile în care statele membre nu îşi îndeplinesc obligațiile ce le revin ‐ după Lisabona: articolul 258 TFUE. 

• Consacrarea explicită ‐ în jurisprudența CJUE. Jurisprudența CJUE: Cauza 6/1964 Flaminio Costa c. Enel: 

• „Spre deosebire de tratatele internaționale obişnuite, Tratatul CEE a instituit o ordine  juridică proprie, integrată în sistemul juridic al statelor membre în momentul intrării în vigoare a tratatului şi care este obligatorie pentru instanțele judecătoreşti ale acestora”. 

• „Prin crearea unei Comunități cu durată nelimitată, având instituții proprii, personalitate  juridică, capacitate de reprezentare pe plan internațional şi, mai ales, cu competențe reale, născut

21

din limitarea suveranității sau din transferul de atribuții dinspre statele membre către Comunitate,statele membre şi‐au restrâns drepturile suverane, chiar dacă numai în domenii limitate”.  

• „Transferul ordinii  juridice a statelor către ordinea juridică comunitară are drept consecințălimitarea definitivă a drepturilor lor suverane”. Cauza 106/77 Amministrazione delle Finanze dello Stato c. Simmenthal SpA: „O instanță națională ce este chemată, în limitele competențelor sale, să aplice prevederi ale  dreptului comunitar, are obligația de a aplica aceste prevederi, dacă este necesar chiar refuzând săaplice legislația națională, inclusiv cea adoptată ulterior, nefiind necesar ca ea să ceară sau să  aştepte abrogarea dispozițiilor contrare de puterea legislativă sau Curtea Constituțională”. Cauza 103/88 Fratelli Constanzo: „Obligația aplicării dreptului comunitar nu revine numai instanțelor naționale, ci şi autorităților administrative, care sunt obligate să se abțină, din proprie inițiativă de la aplicarea prevederilor  naționale adoptate de autoritățile centrale, dacă încalcă dreptul comunitar”. Cauza C 213/89 The Queen c. Secretary of State for Transport, ex parte Factortame ş. a.: „S‐ar diminua mult aplicarea deplină a dreptului comunitar dacă o normă de drept național ar putesă împiedice judecătorul, sesizat cu o acțiune aflată sub incidența normelor de drept comunitar, săacorde măsuri provizorii cu scopul de a garanta deplina aplicare a hotărârii instanței privind  existența drepturilor invocate în virtutea dreptului comunitar”. Cauza 11/70 Internationale Handelsgesellschaft mbH c. Einfuhr‐und Vorratsstelle für  Getriede und Futtermittel: „Legii născute din Tratat nu i se pot opune de către instanțe reguli de orice natură ale dreptului  Național. Validitatea unui instrument comunitar sau efectele sale în cadrul unui stat nu pot fi  afectate prin afirmații conform cărora el încalcă drepturile fundamentale, precum acestea sunt  formulate în Constituția Statului sau principiile structurii constituționale naționale”. Principiul supremației din perspectiva Statelor Membre. Decizia nr. 1.656 din 28 decembrie  2010 a Curții Constituționale, asupra obiecției de neconstituționalitate a Legii pentru aprobarea  Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatorivezi opinia concurentă a judecătorului Iulia Motoc (M. Of. nr. 79/31.01.2011).   5. Principiul efectului direct al dreptului european. a. Efectul direct al prevederilor Tratatelor: Cauza 26/62, Van Gend en Loos: „Comunitatea Economică Europeană constituie o nouă ordine de drept în dreptul internațional,  pentru a cărei bună funcționare Statele şi‐au limitat drepturile suverane în anumite domenii, şi ai cărei subiecți nu sunt doar statele, ci şi cetățenii acestora”. “În mod independent de legislația statelor membre, legislația comunitară nu impune doar obligațiiasupra persoanelor, ci este menită să le confere acestora şi drepturi, care devin parte constitutivă patrimoniului lor juridic. Aceste drepturi apar nu doar acolo unde ele sunt conferite în mod expres prin Tratat, ci şi în urma obligațiilor pe care Tratatul le impune în mod clar persoanelor, precum şi statelor membre şi instituțiilor comunitare”. Cauza 43/75 Defrenne c. Sabena: 

22

Anumite prevederi ale tratatelor pot avea efect direct nu numai între particulari şi stat, ci şi între părți, persoane fizice sau juridice (efectul direct orizontal). b. Efectul direct al directivelor: Cauza 41/74 Van Duyn c. Home Office:   ‐ argument de natură funcțională: directivele sunt obligatorii;   ‐ argument din textul Tratatului: art. 177 (ulterior 234 TCE, în prezent 267 TFUE) permite  instanțelor naționale să adreseze Curții întrebări cu privire la orice măsură comunitară, inclusiv  directivele, deci aceste acte pot fi invocate de persoane private în fața instanțelor naționale. Cauza 148/78 Pubblico Ministerio c. Tullio Ratti:  argumentul că statele membre nu pot refuza  să recunoască efectul obligatoriu al unei directive invocate împotriva lor, din cauză că nu au  implementat în mod corespunzător respectiva directivă. Cauza 8/81 Becker c. Finanzamt Munster‐Innenstadt: Raționament bazat pe analiza art. 189 alineat (3) TCE (în prezent art. 288 TFUE), care defineşte  directiva și concluzia:  “În toate cazurile în care dispozițiile unei directive apar, din punctul de vedere al conținutului lor, ca fiind necondiționate şi suficient de precise, aceste dispoziții pot fi invocate, în absența unor  măsuri de transpunere în termenul stabilit, împotriva oricărei dispoziții de drept intern neconformcu directiva sau dacă sunt de natură să definească drepturi pe care particularii pot să le invoce  împotriva statului”. „Oricând prevederile unei directive apar a fi, în ceea ce priveşte subiectul în cauză, necondiționate şi suficient de precise, acele prevederi pot fi invocate de o persoană împotriva statului, atunci cândstatul neglijează să introducă directiva în ordinea juridică națională până la sfârşitul perioadei  recomandate sau nu reuşeşte să introducă acea directivă în mod corect”. „Un stat membru care nu a adoptat măsurile de punere în aplicare cerute de directivă în termenul indicat nu poate invoca, împotriva individualilor, propria neglijență în a îndeplini obligațiile ce rezultă din directivă”. Condiții pentru invocarea efectului direct al directivelor: prevederile să fie necondiționate şi  suficient de precise; perioada prevăzută pentru implementarea directivei să fi expirat; persoana  poate invoca prevederile respective numai împotriva statului (efect direct vertical). Cauza 14/83 Von Colson şi Kamman ‐ principiul interpretării armonioase, care impune ca  dreptul național să fie interpretat “în lumina directivelor”. Cauza C‐106/89 Marleasing ‐ o directivă neimplementată poate fi invocată pentru a influența interpretarea dreptului național într‐un litigiu între persoane private.  6. Principiul respectării drepturilor fundamentale ale omului.   

Partea a IV‐a: Cele patru libertăți fundamentale. A. Libera circulație a mărfurilor. Categorii de dispoziții în materia liberei circulații a mărfurilor: 

• Articolele 28 ‐ 30 TFUE (fostele 23 ‐ 25 TCE) ‐ Uniunea vamală: interzicerea taxelor  

23

vamale şi a taxelor cu efect echivalent. • Articolele 110 ‐ 113 TFUE (fostele 90 ‐ 93 TCE) ‐ interzicerea impozitelor interne  

discriminatorii sau protecționiste. • Articolele 34 ‐ 36 TFUE (fostele 28 ‐ 31 TCE) ‐ interzicerea restricțiilor cantitative şi a  

măsurilor cu efect echivalent. Considerații generale: 

• Eliminarea obstacolelor din calea liberei circulații a mărfurilor este crucială pentru uniunea vamală şi realizarea pieței interne. 

• Obstacolele la libera circulație a mărfurilor pot fi:    ‐ de ordin fiscal: taxe vamale sau taxe cu efect echivalent; taxe interne discriminatorii sau  protecționiste. 

- de ordin tehnic: restricții cantitative sau măsuri cu efect echivalent. Uniunea vamală: Articolul 28 TFUE (ex‐art. 23 TCE): (1) Uniunea este alcătuită dintr‐o uniune vamală care reglementează ansamblul schimburilor de  mărfuri şi care implică interzicerea, între statele membre, a taxelor vamale la import şi export şi a oricăror taxe cu efect echivalent, precum şi adoptarea unui tarif vamal comun în relațiile cu țări  terțe.   (2) Dispozițiile articolului 30 (ex 25 TCE) şi cele ale capitolului 3 se aplică produselor originare  din statele membre, precum şi produselor care provin din țări terțe care se află în liberă circulație în statele membre.   1. Drepturi vamale, tarife şi taxe. Articolul 30 TFUE (ex‐art. 25 TCE): “Între statele membre sunt interzise taxele vamale la import şi la export sau taxele cu efect echivalent. Această interdicție se aplică de asemenea taxelor vamale cu caracter fiscal.” Aplicarea textului depinde de efectul taxei, şi nu de scopul acesteia.  Jurisprudența Curții de Justiție:      ‐ cauza 7/68 Comisia c. Italia “Arta italiană” (taxă impusă la exportul articolelor artistice,  istorice şi arheologice). 

‐ cauzele 2 şi 3/69 Diamantarbeiders (impunerea ca 0,33% din valoarea diamantelor importatesă fie plătită într‐un fond social pentru lucrătorii din industria respectivă). Taxele cu efect echivalent taxelor vamale ‐ principii:      ‐ Noțiunea de taxă cu efect echivalent este interpretată extensiv de CJUE: cauza 24/68 Comisia c. Italia.      ‐ Controalele şi “excepția contraprestației”: cauza 87/75 Bresciani c. Amministrazione  Italiana delle Finanze.      ‐ Controalele şi îndeplinirea cerințelor legale obligatorii: cauza 18/87 Comisia c. Germania.