Introducere

Limba este condiţia existenţei omuiui ca fiinţă raţională, pentru că prin ea omul judecă, prin ea comunică şi în ea îşi păstrează comoara spirituală pe care a acumulat-o din cele mai vechi timpuri. Dar ce ar însemna limba cu toată importanţa ei dacă nu ar avea funcţia de comunicare? Să ne imaginăm pentru un moment că societatea umană nu comunică absolut nimic timp de o zi. Apoi două zile, o săptămână, o lună, un an. Ce s-arîntâmpla oare? Ar putea oare oamenii lucra şi edifica ceva în comun? S-ar mişca oare societatea înainte? Probabil că toate s-ar pierde. Fireşte că da! Nici societatea de azi, cu realizările şi viciile ei, nu ar fi apărut, nu s-ar fi dezvoltat şi nu ar exista dacă nu ar fi comunicarea.Comunicarea în scris este supusă unor exigenţe mai riguroase decât cea orală. Interlocutorii nu sunt de fată la actul comunicării, de aceea intonaţia, gesturile şi mimica sunt excluse, ele necesitând a fi compensate prin mijloace stilistice. Oricum, comunicarea orală şi cea scrisă au atât trăsături comune, cât şi specifice, ambele supunându-se unor norme de etică, de logică şi de limbă.

I. COMUNICAREA ORALĂNORMELE DE ETICĂ ALE COMUNICĂRII ORALE

Orice activitate umană, oricât de simpla ar fi, presupune respectarea anumitor reguli, numite norme, fără de care nu se poate atinge scopul dorit. Comunicarea în general şi cea orală în special de asemenea se desfăşoară în cadrul unor norme, a căror respectare asigură buna înţelegere.Normele elementare ce trebuie respectate în actul comunicării ţin de etică. Viaţa demonstrează, prin nenumărate exemple, că nu este prea simplu ca aceste norme să fie respectate. Uneori face impresia că în societatea noastră (mai ales cea dintre Nistru şi Prut) una din cauzele relelor constă în faptul că oamenii nu ştiu a comunica civilizat.

§ 1. Ascultarea până la capăt a interlocutorului

Norma etică elementară a comunicării orale prevede ascultarea până la capăt a interlocutorului. Un om bine educat îşi ascultă atent interlocutorul, dand dovadă de tact şi respect pentru el. In cazurile în care timpul sau alte condiţii nu-i permit să o facă în modul cerut de normele de politeţe, îşi cere scuze, rugând să i se comunice doar esenţialul sau promiţând să revină la subiectul respectiv cu altă ocazie.La prima vedere s-ar părea că nu e nimic mai simplu decât a tăcea şi a asculta atent persoana cu care vorbim, dând dovadă de respect şi e interes pentru cele comunicate. Dar aceasta e doar la prima vedere, dovadă că o parte destul de mare din oameni nu respectă această cerinţă a comunieării. "unul din cele mai

importante secrete ale diplomaţiei este de a le arăta interesat de ceea ce spune cineva, chiar dacă nu te interesează cu adevărat. Tendinţa de a nu acorda întreaga atenţie persoanei care vorbeşte este o formă comună de impoliteţe în ziua de astăzi. Probabil că nu prea multe mame ale cadrelor de conducere şi-au educat copiii spunându-le: "Ascultă ceea ce spune el. Fii atent!" !

Trăim într-un secol grăbit (vorba poetului Grîgore Vieru), supranumit secol al vitezelor. Faptul că fiecare se grăbeşte să-şi realizeze programul zilnic a devenit o obişnuinţă a noastră care se manifestă chiar şi atunci când avem timp suficient pentru a asculta o persoană. Factorii nocivi ai acestui sfârşit de secol, inclusiv graba, l-au determinat pe homo sapiens să fie nu numai grăbit, ci şi stresat, nerăbdător, agitat, nervos, intolerant fată de alte păreri etc. Din aceste motive, precum şi din multe altele, omul nostru nu-1 ascultă până la capăt (sau nu-1 ascultă defel) pe interlocutorul său. Uneori îl întrerupe cu o doză de tact, prin diferite formule ("de exemplu, mă iertaţi că vă întrerup; pardon; dar...), alteori în mod impertinent, fără scuze. O face fie din motivul ca nu are timp să asculte, fie că se plictiseşte, fie că i se pare că ştie deja ce va spune interlocutorul etc. Indiferent care este motivul, interlocutorul este întrerupt, reuşind să-şi expună mesajul doar fragmentar sau nereuşind să-şi formuleze cel puţin tema. Sunt şi mai triste cazurile când sunt întrerupte sau neascultate comunicările din cadrul unor audienţe solicitate special şi aşteptate mult timp sau cele în care sunt abordate probleme importante, ce au ajuns la momentul oportun de examinare. Nimerind în situaţia penibilă de a nu fi ascultat, de a fi întrerupt sau de a fi înşelat, interlocutorul nu trebuie să-şi piardă cumpătul, ci să dea de înţeles, prin formule echilibrate, că înţelege prea bine în ce situaţie este pus. Unele persoane au, în procesul audierii înterlocutorului, falsa impresie că ar şti tot ce are de gând să spună acesta. Mai mult chiar, dirijate de un temperament impulsiv, îşi întrerup interlocutorul, formulează pentru el teza principală (care defel nu este a interlocutorului), apoi critică cu toată asprimea această teză. Când în fine ni se va oferi cuvântul, vom putea beneficia din plin şi de posibilitatea de a face o sinteză a părerilor celorlalţi.Ultima remarcă la această chestiune se referă la persoanele nerăbdătoare care sunt gata să sară cu vorba şi să răspundă, nesolicitate, la toate întrebările care apar într-o discuţie cu mai mulţi participanţi. De regulă, întrebările din cadrul unei conversaţii sunt adresate unor persoane concrete, de aceea ar fi normal să răspundă anume persoanele respective. Intervenţia ar putea fi formulată în felul următor: Mă iertaţi de intervenţie. Dacă îmi permiteţi, aş avea de completat ceva (sau: de precizat ceva; de obiectat ceva etc./Din cele de mai sus am putea deduce că în actul comunicării ascultarea interlocutorului are o importanţă deosebită.

§ 2. Alegerea temei (subiectului) pentru comunicare

Uneori insuccesul din capul locului al unei discuţii poate fi cauzat de faptul că înainte de aceasta nu a fost obţinută disponibilitatea tuturor părţilor de a discuta subiectul respectiv. Alteori, deşi discutarea subiectului este necesară şi chiar

interesantă pentru părţi, ea nu este oportună din unele motive, cum ar fi prezenţa sau absenţa anumitor persoane, teama descoperirii sau dezvăluirii unor adevăruri nedorite etc. Pentru a preîntâmpina un eventual "rateu", este recomandabil a asigura cât mai bine, în prealabil, condiţiile viitoarei comunicări. Dacă subiectul e important, este necesar a i se acorda o atitudine serioasă şi a i se rezerva timp suficient. S-ar mai cere a se conveni cu viitorii interlocutori asupra tuturor condiţiilor conversaţiei şi, în primul rând, asupra formulării subiectului.E folositor în acest sens a urmări felul în care comunică majoritatea personajelor din filmele-seriale latino-amcricane, date de către mai multe posturi de televiziune, sau şi din unele filme europene. Atunci când o persoană doreşte să discute cu cineva un subiect important, numaidecât încearcă în prealabil să obţină atentia persoanei respective şi se adresează de obicei cu o formulă de tipul: aş dori să-ţi comunic ceva, am ceva important, trebuie să vorbim ceva, e necesar să abordăm un subiect etc.Dacă în cazul unei conversaţii libere, de relaxare, fără mare importanţă ş i fără un subiect stabilit anterior, dorim să punem în discuţie o problemă, este bine să ne asigurăm că persoana (sau persoanele) de faţă este dispusă să discute problema respectivă.

§ 3. Volumul timpului destinat comunicării

Un mare gânditor spunea că a vorbi prea mult înseamnă a atenta la timpul celui care te ascultă. De aceea fiecare mesaj trebuie să fie laconic, conţinând doar informaţia strict necesară.înainte de a ne angaja într-o comunicare şi a ne expune mesajul, trebuie să ţinem cont de câteva circumstanţe:- gradul de interes al celor prezenţi (celui prezent) faţă de subiectul pe care dorim să-1 expunem;- oportunitatea abordării subiectului;- timpul de care dispun cei prezenţi (cel prezent) pentru a asculta şi a discuta mesajul.Fireşte că atunci când subiectul nostru prezintă mult interes pentru persoanele cu care ne întreţinem, suntem în situaţia cea mai bună. Dar şi acest tip de situaţie poate fi de două feluri:a) când interlocutorul nostru este obligat să ne asculte (de exemplu, el este o persoană oficială);b) când interlocutorul nu manifestă interes pentru subiectul respectiv şi nu este obligat să ne asculte.Volumul de timp de care dispune ascultătorul (ascultătorii) trebuie să fie un factor care să-1 determine pe vorbitor în structurarea mesajului, în selectarea faptelor, argumentelor etc. Uneori timpul limitat permite doar expunerea rezumativă a subiectului Chiar şi în cazurile în care avem timp mai mult decât suficient trebuie să-l folosim cât mai raţional, fără a uita că şi cei din societatea noastră ar putea avea de spus lucruri importante.

§ 4. Tonul comunicării

Tonul comunicării este un factor care în unele cazuri poate determina buna înţelegere şi dispoziţia majoră a celor implicaţi într-o conversaţie, iar în alte cazuri poate cauza dificultăţi, tensiune sau chiar conflicte. Evident, tonul comunicării se realizează în mare măsură prin vocea vorbitorului. Intensitatea vocii celui care vorbeşte trebuie să fie suficientă pentru a fi auzită normal de către interlocutor. O voce prea slabă, la care se mai adaugă unele cuvinte pronunţate neclar (sub nas), îl poate enerva pe ascultător.Un adevărat defect de vorbire (apărut din neglijenţă) îl constituie pronunţarea aproape fără voce a unor silabe sau trunchierea unor cuvinte cum ar fi, de exemplu, dimneaţa în loc de dimineaţa, văzt în loc de văzut , Chişnâu în loc de Chişinău etc. în general, pronunţarea constituie un obiectul principal intr-o comunicare.E cu totul nerecomandabil a vorbi cu o voce prea ridicată sau, cu atât mai mult, a striga. Fireşte, e vorba nu de cazurile în care cineva vorbeşte cu o voce puternică sau depune eforturi pentru a fi auzit de un auditoriu marc (când lipseşte microfonul), ci de cazurile în care vocea ridicată e folosită în locul probelor, ca "metodă" de argumentare. O asemenea "metodă" nu va da efectul asteptat, ci mai degrabă va declanşa ridicarea vocii altor vorbitori, provocând astfel zarvă şi tensiune.Unele persoane utilizează frecvent tactica vocii ridicate, având convingerea că prin aceasta vor avea câştig de cauză şi vor rămâne învingătoare.Convingerea aceasta este înşelătoare. In general, vocea ridicată nu a contribuit niciodată la rezolvarea problemelor. Nu în zadar expresia a schimba tonul are sensul de "a-şi schimba atitudinea", iar zicătoarea tonul face muzica se foloseşte pentru a sublinia importanţa felului în care se spune ceva. Deci, tonul unei comunicări trebuie să fie moderat, fără excese enervante.Aşadar, observăm că atât tonul, cât şi vocea, cu toate caracteristicile lor, constituie un factor hotărâtor în comunicarea orala, determinând calitatea transmiterii mesajului de la emiţător la receptor.

§ 5. Intervenţia în comunicarea interlocutorului

In situaţiile normale intervenţiile în comunicarea interlocutorului sunt nerecomandabile, ele dând dovadă de lipsa de educaţie a autorului lor. Accentuăm că aceasta e în situaţiile normale, când vorbitorul are simţul măsurii, îşi structurează corect comunicarea, vorbeşte laconic şi nu face risipă de timp. în celelalte situaţii intervenţiile sunt motivate, dar pot fi făcute numai în momentele potrivite şi cu respectarea normelor de bună cuviinţă.Caracterul şi locul intervenţiilor depind de caracterul comunicării şi de atmosfera în care se desfăşoară ea. Mesajele programate din timp şi comunicate în faţa unui auditoriu, într-o situaţie oficială, de regulă nu suportă intervenţii. Dacă pe

parcursul audierii unei asemenea comunicări ne apar întrebări sau idei cu care am putea interveni, le putem nota pentru a nu le scăpa din memorie şi a face intervenţiile necesare la sfârşit. In cazurile în care vorbitorul a depăşit cu mult timpul ce i s-a oferit, s-a abătut cu totul de la temă sau a încălcat alte norme, intervenţia necesară o poate face doar moderatorul. Intervenţiile se fac în următoarele scopuri:- a întreba sau a clarifica un aspect din mesaj, care a fost desfăşurat insuficient sau evaziv (acest tip de intervenţie echivalează cu o întrebare);- a completa mesajul audiat cu unele detalii suplimentare;- a expune punctul de vedere, indiferent dacă el este compatibil sau nu cu opiniile formulate în mesajul audiat.Orice intervenţie, indiferent de caracterul ei, trebuie făcută în limitele bunei cuviinţe. Chiar şi atunci când suntem în situaţia de a pune la îndoială unele teze din comunicare, unele argumente sau chiar mesajul întreg, trebuie s-o facem delicat, politicos, arătând mai întâi, dacă ne permite timpul.

SALUTUL

In viata tribala oamenii strigau sau faceau semne pentru a-i feri pe ceilalti de un pericol sau pentru a-si anunta semenii ca au gasit hrana. Dar , ca multe lucruri care la origine au fost vitale , salutul a devenit un simbol. Insa , chiar si astazi se impune un anume ceremonial care ridica multe probleme. Sa stii sa saluti este , intr-adevar , dovada ca stii sa respecti uzantele. Salutul este prima manifestare de curtoazie cu care intimpini pe cineva. Desi formulele de salut sunt vechi de cind lumea , salutul insine are mimica , pozitia corpului , tinuta , o infinitate denuante care-i modifica sau ii completeaza sensul. Un simplu salut poate demonstra cuiva , de pilda , in ce masura il stimezi , cu conditia sa mai adaugi inca un mic gest.

FORMELE DE SALUTLa tara , in orasele mici sau la periferia marilor orase , exista inca bunul si stravechiul obicei de a-i salute pe toti cei pe care ii intilnesti , fie cunoscuti , fie necunoscuti. In aceste locuri , sentimentul de apartenenta la aceeasi comunitate este inca viu si sa nu saluti inseamna sa-ti atragi antipatia tuturor. In general , salutul inseamna sa-ti scoti palaria , aproximativ cu doi metri inaintea intilnirii , sa o inclini usor , privind fara insistenta in ochii persoanei salutate , iar apoi sa iti pui palaria la loc pe cap. Nu-mi explic de ce acest obicei , de a te descoperi in semn de respect fata de cineva , a disparut aproape cu desavirsire si a fost inlocuit cu pastrarea caciulii pe cap in orice imprejurare ! Observam ca se tine caciula pe cap in salile de expozitie , la cinematografe , sau in restaurante. Frigul nu este o scuza ! Este strict interzis sa stai cu palaria pe cap in toate aceste locuri. Glumesc , nimic nu este strict interzis in comportamentul cuiva , dar riscul de a fi catalogat drept prost crescut este inevitabil.

Exista totusi imprejurari in care am prefera sa ne facem ca nu vedem anumite persoane pentru a le saluta , deoarece am avut cu ele un conflict. Aceste cazuri cer mult tact si o mare prezenta de spirit pentru a gasi o solutie onorabila Se intimpla adesea ca unele persoane - al caror cerc de relatii este foarte intins sau , pur si simplu , a caror memorie este slaba - sa aiba impresia ca recunosc pe cineva si sa o salute sau sa nu recunoasca.

SALUTUL VERBAL. STRINGEREA MIINII.

Se pune intrebarea daca trebuie sa adaugam la gesturile descrise si mai sus o formula de salut. De la caz la caz , da.. De pilda , exista persoane pe care le cunoastem din vedere si carora timp de decenii le adresam un salut prin inclinarea capului , fara sa pronuntam nici un cuvint. Daca intilnim rude , prieteni , sau cunostinte apropiate , vom schimba un " Buna ziua!" chiar daca nu ne oprim pentru o conversatie. In schimb , daca intilnim alte persoane , formula obisnuita va fi " Buna ziua! " sau " Buna seara! " la care adaugam obligatoriu " Doamna " sau " Domnule ". Nu este insa necesar sa spunem numele persoanei pe care o intilnim. Astfel , nu trebuie spus in nici un caz : " Buna ziua domnule Popescu! ". Interlocutorul dumneavoastra isi stie foarte bine numele si nu tine , poate , sa-l stie toata strada. Situatia se schimba daca este vorba despre un director al unei mari uzine sau despre un ofiter. Acestia se pot adresa subalternilor pronuntindu-le numele. Acesta va echivala cu un compliment.Daca cei intilniti sunt un domn si o doamna este bine sa spunem mai intii " Buna ziua doamna! " si apoi " Buna " " ziua domnule! " , chiar daca este vorba despre o necunoscuta. Veti evita formulele de tipul : " Hello! " sau " Ciao! " sau " Adio! " permise doar adolescentilor.Cind ne despartim de cineva , formulele de salut sunt : " La revedere! " , " Buna seara! "," Noapte buna! " .Stringerea miinii se practica mai ales cind cele doua persoane care se intilnesc urmeaza sa se opreasca si sa stea putin de vorba. Este o forma de salut care dateaza din antichitate si care este incarcata de un simbolism profund. Sa saluti pe cineva stringindu-i mina este un semn de mare stima. In acest caz , regulile sunt inverse : cel care intinde mina primul este doamna , persoana mai in virsta sau superiorul. Tot persoanei de rang superior ii revine initiativa formulei de salut. Se intimpla ca din graba sau din necunoasterea acestei reguli , tinarul sa fie primul care intinde mina. Ca o conversatie a Dvs. sa decurga cu succes aveti mare grija la normele cerute, si in special atrageti atentia la inceputul si finalul discutiei.