STRUCTURA NORMEI JURIDICE- referat

Norma juridică este elementul de structură internă a dreptului, cu ajutorul căreia se

stabileşte un mod de comportament al individului în societate, precum şi un cumul de pretenţii şi

exigenţe ale societăţii fată de individ.

Norma juridică prescrie o conduită tipică după care subiecţii de drept vizaţi trebuie să se

conducă în activitatea lor, prefigurând un anume comportament social.

Norma juridică implică în mod ideal un raport inter-subiectiv, deoarece ea nu este doar o

prescripţie general-abstractă şi tipică, ci are în vedere faptul că relaţiile sociale se realizează între

oameni.

Norma juridică este o regulă de conduită cu caracter general şi impersonal, care exprimă

voinţa de stat şi a cărei respectare este obligatorie şi garantată, la nevoie, prin forţa de

constrângere a statului.

Structura normei juridice

Conţinutul normei juridice şi conceptul său fac parte din ansamblul de noţiuni şi categorii

ale gândirii juridice prin intermediul cărora este aplicată realitatea juridică.

Structural, norma juridică poate fi clasificată din punct de vedere logico-juridic sau

tehnico-legislativ.

Conţinutul normei juridice are o structură logico-juridică constând din elemente reciproc

dependente, indiferent de formularea ei tehnico-legislativă, care are în vedere tocmai forma

exterioară de exprimare a conţinutului său si încadrarea în textele legislative.

1. Structura logico-juridică ( structura internă) a normei juridice are o componenţă

trihotomică, formată din ipoteză, dispozţie şi sancţiune, în conţinutul cărora se prevăd

condiţiile de aplicare, tipul de conduită şi urmările nerespectării şi încălcării normei.

IPOTEZA este acea parte a normei juridice care stabileşte condiţiile, împrejurările sau

faptele în prezenţa cărora se aplică dispoziţiile legale şi categoriile de subiecte cărora le

este destinată. Ipoteza poate fi determinată sau relativ-determinată.

Ipoteza determinată stabileşte exact condiţia de aplicare a dispoziţiei ( ex: art 52. din Legea

263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice: “ Pensia pentru limită de vârstă se cuvine

persoanelor care îndeplinesc, cumulativ, la data pensionării, condiţiile privind vârsta standard de

pensionare şi stagiul minim de cotizare sau în specialitate, după caz, prevăzute de prezenta

lege”), pe când cea relativ determinată indică împrejurările în care se aplică dispozţia, fără să

redea conţinutul concret al acestor împrejurări, ci este lăsat la latitudinea organului de aplicare a

dreptului ( ex: “ Uciderea unei persoane se pedepseşte cu inchisoare de la 10 ani la 20 de ani şi

interzicerea unor drepturi”- art. 174 din Codul penal).

În funcţie de gradul de complexitate a împrejurărilor luate în considerare, ipoteza poate fi

simplă – atunci când prevede o singură modalitate de aplicare a dispozţiei ( ex: “ Absenţa

nejustificată de la unitate sau serviciu, care depăşeşte 3 zile, a oricărui militar, se pedepseşte cu

închisoare de la 1 la 7 ani”- art. 332 din Codul penal), sau complexă – când sunt prevăzute mai

multe modalităţi, care toate împreună sau fiecare în parte pot determina aplicarea unei dispoziţii

(ex: Furtul săvârşit în următoarele împrejurări: de două sau mai multe persoane împreună; de o

persoană având asupra sa o armă sau o substanţă narcotică; într-un loc public; într-un mijoc de

transport în comun; pe timpul nopţii, se pedepseşte ci închisoare de la 3 la 15 ani”- art. 209 din

Codul penal).

În funcţie de numărul împrejurărilor luate în considerare pentru aplicarea normei, ipoteza

poate fi unică- prevede doar o singură împrejurare de natură să declanşeze incidenţa legii (ex:

desfacerea căsătoriei se produce, conform art. 259, alin. 6 din Codul civil, prin divorţ) sau

alternativă- sunt prevăzute mai multe modalităţi de realizare a incidenţei legii (ex: conform art.

213 din Codul penal, comite abuz de încredere cel care, deţinând, cu orice titlu, un bun mobil al

altuia, şi-l însuşeşte, dispune de acesta pe nedrept ori refuză să-l restituie).

Ipotezele se diferenţiază şi după modul de enunţare a condiţiilor de aplicare. În acest sens,

ipotezele pot fi generice, întrucât precizează un anumit tip de împrejurare prin a cărei producere

se aplică norma şi cazuale, când ele enunţă limitativ sau exemplificativ împrejurările în care se

aplică norma.

DISPOZIŢIA, partea cea mai importantă a normei juridice, se referă la conduita ce

trebuie urmată de cei cărora li se adresează. Dispoziţia prevede fie obligaţia de a înfăptui

anumite acţiuni, fie obligaţia abţinerii de la înfăptuirea unor acţiuni, după cum poate

numai să permită, să recomande sau să stimuleze o arie de acţiuni umane dezirabile.

După criteriul conduitei prescrise, dispoziţiile normelor juridice se diferenţiază după

cum urmează: dispoziţii onerative, dispoziţii prohibitive, dispoziţii permisive,

dispoziţii supletive.

Dispoziţiile onerative sunt acele dispoziţii care obligă la săvârşirea anumitor acţini ( ex: art

998 din Codul civil “ orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe aceia din a

cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”).

Dispoziţiile prohibitive interzic înfăptuirea unor acţiuni ( ex: Este interzisă încheierea unei

noi căsătorii de către persoana care este căsătorită.- art 273 din Codul civil “).

Dispoziţiile permisive oferă părţilor posibilitatea de a alege conduita pe care doresc să o

urmeze, fără să impună sau să interzică săvârşirea anumitor acţiuni. ( art. 685 din Codul civil:

“Succesiunea poate fi acceptată curat şi simplu, sau sub beneficiu de inventar”).

În situaţia în care persoanele, având posibilitatea opţiunii pentru conduita dorită, nu se

hotărăsc să-şi exprime voinţa, intervine organul de stat competent şi suplineşte voinţa lor pe baza

dispoziţiilor supletive.(ex: art. 36 din Codul familiei cu privire la împărţirea bunurilor comune în

caz de divorţ dispune că: soţii se pot învoi şi pot conveni asupra împărţirii bunurilor comune, dar

în situaţia în care se ivesc neînţelegeri, instanţa de judecată va dispune evaluarea acestor bunuri

şi împărţirea lor în conformitate cu legea).

În funcţie de sfera aplicării lor, de gradul lor de generalitate, dispoziţiile normelor

juridice se diferenţiază în dispoziţii generale, speciale şi de excepţie.

Dispoziţiile generale au o sferă largă de aplicare şi circumscriu de obicei o ramură de drept.

Dispoziţiile speciale se referă la o anumită categorie de relaţii dintr-o ramură de drept.

Dispoziţiile de excepţie completează dispoziţiile generale sau pe acelea speciale.

SANCŢIUNEA reprezintă acel element al normei juridice care indică urmările

nerespectării dispoziţiei, adică măsurile ce se pot lua împotriva celor care au încălcat

dispoziţia şi care se duc la îndeplinire prin forţa de constrângere a statului.

Ţinând seama de natura juridică a normei încălcate, distingem: sancţiuni penale ( amenda

penală, inchisoare), sancţiuni civile ( nulitatea, daunele interese), sancţiuni administrative

(mustrare, avertisment, amenda), în conformitate cu ramurile de drept în care intervin.

După scopul pe care îl urmăresc, sancţiunile sunt: reparatorii, care urmăresc

repararea prejudiciului cauzat şi restabilirea situaţiei legale anterioare( daunele

interese- despăgubiri pentru repararea unui prejudiciu), expiratorii, urmărind

ispăşirea pentru fapta antisocială comisă (amenda, închisoaare penală sau

contravenţională), de anulare a actelor ilicite.

În funcţie de conţinutul lor, sancţiunile sunt patrimoniale (pecuniare)- se referă la

bunurile şi veniturile persoanei sancţionate: amenda, confiscarea averii, penalităţile şi

nepatrimoniale (personale)- care privesc nemijlocit persoana celui vinovat:

sancţiunea inchisorii, avertismentul, interdicţia de exercitare a drepturilor electorale.

În conformitate cu gradul lor de determinare, distingem sancţiuni absolut

determinate, care sunt clar şi precis exprimate, neputând fi modificate de organul de

aplicare a dreptului (articolul 1439 al Codului Civil prevede sancţiunea desfiinţării

contractului de locaţiune dacă bunul ce face obiectul locaţiunii piere sau nu mai poate

fi folosit pentru destinaţia pentru care a fost dat în locaţiune) şi sancţiuni relativ

determinate, care stabilesc limitele minime şi maxime ale sancţiunii, iar organul de

aplicare poate decide între aceste limite ( de exemplu între un mimim şi maxim

prevăzut de lege pentru amendă sau pentru durata privării de libertate- ex. art. 178 din

Codul penal: “uciderea din culpă a unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 1

la 5 ani”);

După numărul lor, sancţiunile pot fi unice, când se prevede un singur gen de

sancţiune pentru comiterea unei fapte ( ex: pentru omor se prevede numai pedeapsa

închisorii), sau multiple. Sancţiunile multimple pot fi alternative ( încălcarea

dispoziţiei normei juridice are două sau mai multe consecinţe, dintre care autoritatea

publică o va alege pe cea care trebuie aplicată( ex: art. 180 din Codul penal: “ Lovirea

sau orice acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice se pedepsesc cu închisoare de

la o lună la 3 luni sau cu amendă”) şi cumulative ( pentru acelaşi fapt juridic sunt

stabilite mai multe sancţiuni ce diferă ca finalitate: ex: art. 174 din Codul penal

stabileşte că:” Uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de

ani şi interzicerea unor drepturi”).

Sancţiunea este accea care asigură în ultimă instanţă respectarea normei de drept şi

restabilirea ordinii juridice. Din acest motiv ea constituie un element foarte important al normei

juridice.

2. Structura tehnico- juridică (structura externă) a normei juridice

Structura tehnico-juridică (tehnico- legislativă) reprezintă o perspectivă externă de analiză a

normei juridice şi este determinată de modul de exprimare a normei juridice în cadrul legislativ,

adică de modul de structurare a normei juridice în articole, paragrafe, aliniate. Articolele la

rândul lor sunt grupate în secţiuni, capitole şi titluri.

Norma juridică este redată în articole cuprinse într-un act normativ, prin urmare din punct de

vedere al structurii externe articolul reprezintî elementul de bază şi forma în care apare exprimată

norma juridică. Un articol poate să cuprindă o singură normă juridică, aceasta este situaţia ideală,

în multe cazuri însă norma juridică este cuprinsă în mai multe articole ceea ce conduce la

concluzia ca norma juridică nu se poate identifica cu articolul actului normativ. Potrivit

cerintelor tehnicilor legislative, articolele cuprinse într-un act normativ trebuie să fie structurate

într-o ordine de expunere logică, să respecte reguli de redactare şi formulare, pentru asigurarea

unui caracter unitar al legislaţiei.