Noi perspective asupra Războiului Rece

Intriga: Ar fi foarte satisfăcător daca am putea identifica o narațiune simpla

și de ansamblu asupra Războiului Rece în care să se poată explica originile, declanșarea,

desfășurarea și deznodământul acestuia. Acest lucru pare imposibil deoarece încă nu

există o perspectivă istorică asupra unui conflict încheiat recent (1989, sau 1991 data

dezmembrării oficiale a URSS-ului). Evenimentele din 1947-1989 vor fi mult mai ușor

înțelese daca trasam intriga războiului.

1. Cauzele principale ale conflictului țin atât de ideologie dar și de geopolitică.

2. La începutul anul 1946 era mult mai ușor să se puna vina asupra lui Stalin

pentru schimbarea politică evidentă, datorită reticienței sale față de cooperarea cu Aliații

Occidentali. Aceste schimbări aveau să se întâmple deoarece politicile occidentale mai

ales cele cu privire la Germania erau contrare modului în care sovieticii își defineau

interesele. S-a ridicat problema că Stalin era destul de paranoic, dar orice alt lider sovietic

din aceea perioadă ar fi reacționat la fel în ceea ce privește cooperarea cu Occidentul

pentru reconstrucția Europei, pe baza unor principii agreate la Washington. Cu toate că

Stalin a murit în 1953, Războiul Rece a durat până în 1989. Dacă acest conflict ar fi fost

proiectul personal al lui Stalin, după moartea acestuia unul dintre succesorii lui ar fi

încercat să îi pună capăt și ar fi reușit să îl încheie cu mult timp înainte de 1980.

3. Dovezile arată destul de clar că nici una dintre părțile implicate nu dorea

un război, dar în același timp aveau motive întemeiate pentru a se teme de un atac. Din

punct de vedere ideologic și geopolitic, SUA și Uniunea Sovietică au fost cu adevărat

dușmani. Cel târziu până la mijlocul anilor 1950, ambele părți adăugaseră amenințarea

militară la cea politică, definită prin ideologia celeilalte.

4. Ca și celelalte războiae, Războiul Rece a fost un duel. A fost o luptă

prelungită care a avut perioade mai relaxate sau mai tensionate din punct de vedere

politic. Conflictul se desfășura mai ales prin interacțiune. Această idee poate fi percepută

greșit, deoarece nu orice aspect al relațiilor Est-Vest dintre 1947 și 1989 poate fi

explicată în termeni de interacțiune. Cele două superputeri cu aliații lor, care le urmau

politicile și care poate se situau cateodată înaintea sau în urma lor se comportau conform

naturii lor socioculturale și percepției fiecăruia asupra propriilor interese geopolitice.

Totuși, acest comportament a fost modelat de un cadru conflictual și a fost întotdeauna

vulnerabil la influența inițiativelor din tabăra cealaltă.

5. Cu toate că nici una dintre părți nu dorea un război, Războiul Rece a fost

extraordinar de periculor. La fel este și faptul că un deznodământ de timp nonrăzboi a

fost rezultatul unor factori care s-au susținut reciproc, pentru că protagoniștii ,,s-au jucat

cu cel mai periculos foc timp de 40 de ani”. Forțele occidentale și cele estice au fost intr-

un permanent conflic la sol în Europa Centrală și de multe ori s-au atacat și pe mare sau

în aer. De asemenea marile forțe nucleare de distrugere construite de ambele părți nu

puteau fi asigurate 100% împotriva accidentelor sau a esecurilor. Daca un atac nuclear la

o scară modestă s-ar fi transformat intr-un schimb de focuri nuclear, atunci procesul

escaladării evenimentelor ar fi fost imposibil de oprit și s-ar fi ajuns la distrugerea totală

generală.

Conducerea aventuristă a lui Nikita Hrușciov

Se afirmă că Războiul Rece se împarte în două mari perioade: înainte și după

Criza Rachetelor din Cuba din octombrie 1962. Acest eveniment șocant, a fost cel mai

periculor din întreaga istorie și i-a speriat pe toți participanții. Toată lumea a conștientizat

cât de important era ca superputerile să manifeste mult mai multă autodisciplină în

politică dar și in comportamentul militar propriu-zis. Criza a sugerat oficialilor din

Moscova si Washington că erau necesare măsuri de cooperare, mai ales în ceea ce privea

existența unor mijloace de urgență pentru comunicare într-o situație de criză, precum și

adoptarea unei atitudini mai prudente în politica externa, dar erau depășiți.

De partea sovietică, colegii lui Hrușciov au hotărât că Războiul era mult prea

periculor pentru a fi dirijat de la Moscova. Există o listă lungă de plângeri cu privire la

conducerea lui, dar apropierea de catastrofă în octombrie 1962 a fost ultima picătură.

Totuși Hrușciov a supraviețuit la putere până în 1964 , când i s-a permis să se retragă

pentru a-și scrie memoriile.

Din 1958 până în 1961, Hrușciov, la presiunile lui Ulbricht a amenințat în

mod repetat că va preda controlul asupra Berlinului de Est aliatului satelit german.

Statutul Berlinului fusese stabilit într-un acord semnat în timpul războiului, iar

deznodământul conflictului făcea ca Berlinul șă semene cu o insulă a celor patru puteri

situată în interiorul teritoriului devenit R.D.G. Pe de altă parte, Berlinul de Vest era cea

mai vulnerabilă resusră a N.A.T.O. Orașul era imposibil de apărat. Hrușciov a acceptat cu

rețineri, construirea unui zid pentru izolarea Berlinului de Vest de Germania de Est și de

Berlinul de Est, astfel împiedicându-se emigrarea nedorită. Ridicarea Zidului Berlinului a

început la 13 august 1961. Această mișcare a fost interpretată de către occidentali drept o

milcare sovietică agresivă cu intenția de a face presiuni asupra Germaniei de Vest.

Adevărul era cu totul altul: zidul a fost ridicat ca o măsură disperată dea închide breșa

prin care Germania de Est își pierdea cei mai instruiți cetățeni. Construirea lui a

reprezentat un eșec, dar Europa Centrală a fost un loc mult mai sigur în urma apariției

acestuia.

Cu toate că Războiul Rece a durat 44 de ani, nu a existat o confruntare directă

între cele două superputeri, cu doar două excepții care nu au fost recunoscute de către

cele două părți. Prima confruntare a fost reprezentată de confruntările aeriene deasupra

Coreei de Nord dintre piloții americani și cei sovietici care a durat din 1950 până în 1953.

A doua confruntare a durat din 1965 până în 1973 și a fost între avioanele SUA și

echipajele sovietice care operau câteva dintre sistemele de rachete antiaeriene care

protejau Vietnamul de Nord. În linii mari, Războiul Rece s-a purtat indirect de ambele

părți prin interpușii locali din Lumea a treia, pentru că cele două puteri au considerat a fi

nejustificat de riscant să urmărească declanșarea unui nou conflict în Europa.

După încheierea războiului, specialiștii au descoperit faptul că Hrușciov a

introdus rachetele în Cuba pentru asigurarea acesteia în cazul unei invazii si pentru

răspândirea comunismului în America Latină. Administrația Kennedy nu își putea

imagina o inițiativă atât de riscantă a sovieticilor . În timp ce își concentrau atenția asupra

rachetelor, care ar fi putut atinge Statele Unite, Moscova desfășurare deja 162 de arme

nucleare tactice în Cuba. Foarte probabil este faptul că o invazie americană ar fi fost

întâmpinată de o reacție nucleară locală. ,,Această situație reflectă eșescul în a înțelege

perspectiva sovietică asupra lumii, sau cel puțin viziunea lui Nikita Hrușciov”.

Destinderea

În timpul Războiului Rece au existat perioade mai puțin tensioante, care au

generat speculații la momentul respectiv, cum că ar fi existat ocazii neexploatate pentru

încheierea războiului.

Prima perioadă de destindere a marcat reducerea tensiunilor și a caracterizat

mijlocul anilor 1950. În 1965 la al XX-lea Congres al PCUS la Moscova, Hrușciov a

atacat bilianțul din timpul conducerii lui Stalin și a anunțat noua politică a ,,coexistenței

pașnice”. Aceasta decizie a avut repercursiuni în Ungaria și Polonia. Dozordinea din

Ungaria a escaladat necontrolat până la declanșarea unei revoluții reale. Moscova blufa,

iar în contextul acțiunilor din Ungaria această atitudine a fost mai mult decât suficientă

pentru a răci și mai mult relațiile Est-Vest.

O altă destindere s-a manifestat în anii 1960 și 1970, deși cu obstacole

ocazionale dat fiind contextul politic creeat de războiul din Vietnam și intervenția

sovietică militară din Cehoslovacia. În timp ce echipa de conducere sovietică post-

Hrușciov încerca să îmbunătățească relațiile cu Statele Unite, jumătatea americană a

procesului de destindere era ocupată cu bombardarea Vietnamului de Nord. În timp ce

relațiile sovietice cu fostul aliat China s-au deteriorat, relațiile cu Statele Unite s-au

ameliorat treptat, încât Moscova a sugerat chiar o acțiune militară comună împotriva

Chinei. SUA condusa de Nixon și principalul său colaborator Kissinger , au jucat cu

abilitate o politică triunghiulară a Războiului Rece. SUA a urmărit destinderea nu numai

în raport cu Moscova, ci și cu Beijing, începând din 1972.

Destinderea americano-sovietică de la începutul anilor 1970 a înregistrat cea

mai mare realizare prin semnarea acordurilor SALT în luna mai 1972. Acestea au inclus

un acord provizoriu pe cinci ani prin care se limita numărul de lansatoare de rachete și

Tratatul ABM – referitor la reachetele antibalistice, prin care se interzicea apărarea

teritoriilor naționale ale superputerilor.

Atmosfera dominantă a Războiului Rece în anii 1970 a fost o combinație între

revenirea neîncrederii profunde de partea americană și devezile slăbirii graduale a

controlului și a unor judecăți eronate de partea sovieticilor. Opinia antidestindere de la

Washington urmărea să pună în dificultate atât guvernul SUA cât și pe cel sovietic cu

privire la bilanțul cumplit al Moscovei în privința drepturilor omului. Această

determinare centrată în special asupra chestiunii politice sovietice față de emigrația

evreilor a obținut o victorie istorică, cu consecințe neașteptat de extinse: sprijinirea de

către sovietici a includerii prevederilor referitoare la drepturile omului în Actul Final de

la Helsinki la 1 august 1975. La acea vreme, occidentalii care gândeau în termeni cinici,

au presupus că Acordurile de la Helsinki vor fi doar vorbe goale. Toată lumea s-a înșelat.

Efectele Actului Final de la Helsinki privind drepturile omului s-au multiplicat în timp,

atât în Uniunea Sovietică cât și în Europa de Est.

Destinderea de la începutul anilor 1970 a fost aproape de destrămare din cauza

evoluțiilor politice a celor două superputeri. SUA, s-a multumit doar să își vindece rănile

cele produse după eșecul din Vietnam dar și cele pe care și le făcuse singură deoarece

Casa Albă a rămas fără autoritate în urma scandalului Watergate. Între timp, Uniunea

Sovietică producea o nouă generație de rachete balistice cu rază lungă de acțiune și părea

a fi hotărâtă să atingă o anumită variantă a superiorirății strategice.

Politica externă sovietică era foarte activă. Pentru prima dată își asista clienții

și aliații din Africa, mai ales pe cei din Etiopia și Angola. Acest nou activism a contribuit

la deterioarea relației americano-sovietice. Relațiile între cele două au coborât până la

pragul atins din timpul diplomației rachetelor lui Hrușciov.

De la criză la colaps: anii 1980

,,Criza încrederii publice în coducerea Statelor Unite, care dusese la alegerea

lui Ronal Raegan în noiembrie 1980, era incomparabilă cu criza prelungită a conducerii

de la Moscova.” Între 1982 și 1985, Uniunea Sovietică a avut patru lideri. Brejnev, după

moartea acestuia a urmat șeful KGB Iuri Andropov, care fiind bolnav a decedat. În

continuare a dominat un activist fără nici un drept recunoscut, Konstantin Cernenko, după

care s-a ajuns la administrația decisivă și pentru Uniunea Sovietică fatală, condusă de

Mihail Gorbaciov.

În timp ce la Kremlin se succedau conducătorii, Războiul Rece a trecut printr-

o perioadă de pericole extraordinară. Intervalul dintre invazia sovietică în Afganistan din

decembrie 1979 și venirea la puterea a lui Gorbaciov în martie 1985 a fost numit ,,al

doilea Război Rece”. A existat un singur conflict, un singur război cu toate că nivelul

tensiunii a fluctuat. Perioada cuprinsă între 1979 și 1985 a fost foarte tensionată. În luna

mai 1981 agențiile informatoare sovietice au intrat în stare de alertă de gradul O, din

cauza semnelor amenințătoare a unuin potențial atac. De această stare SUA și N.A.T.O

nu știau nimic. Un exercițiu militar anual realizat de către SUA și N.A.T.O – Able Archer

83 – a fost interpretat greșit de către anumite elemente suspicioase de la Moscova, ca

fiind pregătirea pentru un atac. Dovezile că Moscova a fost destul de aproape de a acționa

militar în 1983, apăruseră deja când apărarea militară antiaeriană sovietică a doborât o

aeronavă civilă de pasageri. Acesta fusese confundat cu un avion american de

recunoaștere. Acest eveniment ar fi putut declanșa o confruntare militară.

Există două motive puternice pentru care Uniunea Sovietică nu ar fi putut

câștiga Războiul Rece. Statele Unite o surclasau sub aspect economic, iar ideologia ei

dicta un caracter al organizării politice care nu funcționa în mod adecvat. Chiar daca

Uniunea Sovietică nu avea șanse să câștige, fapt nerecunoscut de aceștia până la sfârșitul

anilor 1960 sau începutul anilor 1970, a deținut mijloace militare pentru a împiedica

câștigarea Războiului Rece de către SUA.

Nu este exagerat să afirmăm că Războiul Rece s-a încheiat gradul între 1987

și 1989, din cauză că Mihail Gorbaciov s-a hotărât să îi pună capăt. Mai întâi acesta a

realizat că sistemul sovietic se dovedise a fi un eșec de proporții. Statul și caracterul

conducerii acestuia depindeau în totalitate de infaliabilitatea teoriei marxiste. Noile

cuvinte de ordine a lui Gorbaciov glasnost şi perestroika, transparenţă şi restructurare nu

puteau indice calea pentru salvarea sistemului. De exemplu când a explodat un reactor

nuclear la Cernobîl în 1986, sovieticii au aflat adevărul doar de la emisiunile transmise de

către Occidentali, unde erau expuse minciunile prezentate de Moscova populaţiei URSS.

Cu toate acestea este meritul lui Gorbaciov că a recunoscut imposibilitatea practică a

reformei şi a hotărât că era necesară modificare întregii baze şi a caracterului conducerii

şi vieţii sovietice.

Brusc, Moscova s-a hotărât să nu mai fie un duşman al Occidentului. Războiul

s-a încheiat la o dată magică . Este convenabil să alegem ziua de 22 decembrie 1989 ca

având o semnificaţie extraordinară: zidul Berlinului a căzut şi aşa numita doctrină

Brejnev potrivit căreia odată devenit comunist un stat trebuie să rămână comunist – cu

riscul folosirii armelor sovietice – era demult uitată.