Nicolaus Olahus – Umanistul

Despre umanismNumele de “umanism” s-a dat pentru prima dată pentru a se defini conţinutul esenţial al culturii

din Epoca Renaşterii. Umanismul este o concepţie filosofică laică, antropocentrică, ce priveşte viaţa şi

întreaga existenţă prin prisma intereselor fireşti ale omului. În timpul feudalismului modelul de viaţă era

ascetul,”omul care renunnţă la tot ce îl leagă de viaţa concretă şi de bucuriile ei, care propovăduieşte şi

practică abstinenţa de la tot ceea ce e pământesc şi omenesc, mizeria, ignoranţa şi suferinţa fiind

considerate virtuţi, în schimbul cărora vor dobândi viaţa veşnică şi fericită din cer”. O dată cu Renaşterrea

idealul se schimbă, omul, “cu tot ce are firesc în el, omul îndrăgostit de viaţă, de natură, animat de

pasiunea cunoaşterii şi a creaţiei, omul care se consideră pe sine drept cea mai perfectibilă dintre fiinţe şi

singura capabilă a cunoaşte şi a stăpâni natura, a se cunoaşte şi a se crea pe sine.”1

Umanismul exprimă încrederea în puterea infinită, progresivă, a omului de a cunoaşte şi de a

schimba natura, încrederea în raţiunea şi în valoarea sa superioară faţă de tot restul existenţei. Idealurile

umaniste ca înobilarea omului prin cultură, dezvoltarea multilaterală a omului, idealul artistic al vieţii,

preţuirea gândirii raţionale, pasiunea pentru cunoaştere, pentru invenţii, pentru călătorii şi explorări etc.,

idealuri de care erau animaţi marii gânditori şi artişti ai Renaşterii, reprezentau expresii ale eliberării

gândirii şi creaţiei umane din cătuşele mentalităţii feudale, ale dictaturii spirituale a papei şi ale inchiziţiei.

În totalitatea acestor elemente constitutive şi datorită faptului că umaniştii scriau într-o limbă universală,

latina, umanismul a devenit o mişcare de mare amploare, un stil de viaţă şi o stare de spirit care a cuprins

din ce în ce mai multe ţări, pe măsură ce găseau condiţii interne, economice şi sociale prielnice.

Umanismul în țările române

În ţara noastră, cultura umanistă s-a format şi dezvoltat în epoci diferite, şi s-a manifestat potrivit

condiţiilor interne şi externe în care s-a desfăşurat istoria celor trei ţări române. Arta în spiritul Renaşterii

şi concepţia umanistă în literatură şi în gândirea social-politică şi filosofică au apărut şi s-au dezvoltat mai

devreme în Transilvania, incepând cu a doua jumătate a secolului al XV-lea. În Moldova şi în Ţara

Românească, unde condiţiile istorice au fost mult timp nefavorabile dezvoltării economice, sociale şi

11. „Umanistul Nicolaus Olahus”, I.S. Firu, Corneliu Albu, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 33

1

politice, din cauza asupririlor externe şi a suveranităţii otomane, dezvoltarea culturii a fost îngreunată.

Totuşi, după cum spunea marele istoric Nicolae Iorga, “epoca Renaşterii…subt nici un motiv n-a fost

străină de noi”.

Transilvania era un principat cu aspiraţii de autonomie. Aşa cum reiese din cronicile de atunci, mai

ales din opera lui Nicolaus Olahus2, Transilvania era renumită încă de atunci pentru imensele bogății ale

solului și subsolului, mai ales cereale, tot felul de animale(boi, cai, oi etc.), pășuni și păduri, aur, argint,

aramă, fier, sare etc. Industria minieră a metalelor prețioase a fost unul dintre cei mai importanți factori ai

prosperității economice din Transilvania, ”mina de aur a Europei” ; o treime din producția mondială de aur

și o pătrime din aceea de argint proveneau de aici. Dezvoltarea meșteșugurilor și a comerțului a luat un

avânt deosebit mai ales prin încurajarea orașelor, apărarea lor de către regii cu tendințe de centralizare a

statului împotriva nobilimii acaparatoare, anarhice și centrifuge, prin acordarea de privilegii regale

orașelor de către regii Angevini și Luxemburghezi, dar mai ales de Huniazi. Numeroase orașe devin centre

( Cluj, Sibiu, Bistrița, Sighișoara, Oradea, Arad, Timișoara etc.) devin importante centre meșteșugărești și

negustorești. Ca să întărească orașele și să dezvolte industria minieră și prelucrarea metalelor, ei au adus

în țară numeroși meșteri străini specializați, mai ales italieni, iar pentru a-și asigura o domnie

independentă de nobilime și de biserică, pentru a-și organiza cancelariile cu oameni priticepuți în

probleme juridice, în corespondența diplomatică etc., ei s-au înconjurat de oameni culți, chiar și fără titluri

nobiliare, fie chemați din Italia, fie localnici, aleși pe baza capacității și culturii lor: scriitori, istorici,

juriști, buni cunoscători ai limbii latine, artiști etc.

Un rol deosebit de important în dezvoltarea mișcării umaniste în Transilvania l-a avut Erasmus, fie

prin prietenii săi personali, ca Olahus, fie prin admiratori ca Iacob Piso, Decius Barovius etc. Umaniștii

care activau în cadrul mișcării unitariene ( Fr. Dávid, Blandrata, Paleologus, Sommerus, Heltai etc.) se

sprijineau pe critica erasmiană a Bibliei și alți gândotori care atacau dogma ”sfintei treimi”. Unitarienii

susțineau că numai ”unul Dumnezeu” trebuie cinstit și respingeau dogma trinității. Ei susțineau că

”mântuirea” se obține prin fapte, nu prin simpla credință(cum susțineau luteranii și calvinii), revendicau

dreptul la interpretarea Bibliei după rațiunea fiecăruia etc.

Dezvoltarea economică și socială în Transilvania a fost însă relativă, ea fiind puternic frânată de

luptele din rândul marii nobilimi, de cotropirile turcești și de biserica catolică. Întreaga Ungarie, inclusiv

Transilvania, a fost pustiită și jefuită și de turci, și de nobilime, care punea mai presus de eliberarea țării

interesele lor și lăcomia după avere și putere.

2 “Ungaria. Atila”, Nicolaus Olahus, Ed. Insitutul European, Iaşi, 1999, cap. XIV-XIX

2

În aceste condiții neprielnice, care au frânat dezvoltarea normală a elementului orășenesc, premisa

burgheziei și baza de clasă a umanismului din acea epocă, umanismul a fost reprezentat de o pătură destul

de largă de cărturari, mai mult sau mai puțin independenți de curtea regală, de curtea voievodală și de

curțile episcopale, dar nu s-a ridica la nivelul atins de umanismul din alte țări mai dezvoltate, unde

orășenimea a izbutit să înfrângă puterea nobiliară și dictatura bisericii catolice. Totuși, mișcarea umanistă

din Transilvania, antrenând largi pături culte de la orașe, inaugurând un nou stil de gândire și de cultură

laică, orientată realist și însuflețită de patriotism, a constituit un element cu totul nou și important față de

cultura feudală închistată de până atunci. În scrierile multor umaniști transilvăneni din acest timp a

pătruns, fie și limitat, starea de spirit a maselor, cei mai înaintați și mai legați de popor dintre ei

manifestând o vădită simpatie față de suferințele maselor, fiind însufețiți de un cald patriotism, criticând

neomenia, jaful, desfrânarea și atitudinea trădătoare a nobilimii.

Dintre toți umaniștii pe care i-a dat Transilvania, cel mai important a fost Nicolaus Olahus,

promovator al tradițiilor culturale din vremea Huniazilor.

Modul în care a fost perceput de posteritate

Studiul asupra originii, vieții și operei lui Nicolaus Olahus a ocupat un loc modest în istoriografia

românească. Chiar și atunci când s-au întocmit enciclopedii cu scopul de a pune la dispoziția celor

interesați un minim de cunoștiințe generale, Nicolaus Olahus a fost uitat sau necorespunzător și greșit

prezentat.3 Nicolae Iorga s-a ocupat de el sumar (”Renegații în trecutul țerilor noastre și al nemului

românesc”. Comunicare făcută Academiei în ședința de la 2 mai 1914, în care N. Olahus este elogiat

pentru faptul că nu și-a renegat originea.4), iar alții l-au amintit doar în treacăt.

S-a afirmat despre el că a fost un ”orator celebru, istoric și teolog cu renume – o glorie a

arhiepiscopiei de Strigoniu”. Nicolaus Olahus este acela care ”a dispus ca fiecare paroh din Ungaria să

angajeze câte un învățător(ludi magister) care să-i învețe pe copii scrisul, cititul și cântările bisericești.”

Adânc pătruns de ideile umaniste, învățate de la scritorii greci și romani, pe care i-a citit în original

și pe care i-a aprofundat în anii de refugiu în Țările de Jos, dar mai ales influențat de scrierile și sfaturile

3 ”Enciclopedia Română”(Sibiu, 1898-1900), ”Minerva”, enciclopedia românească(Cluj,1929) și ”Dicționarul Enciclopedic Ilustrat”(Cartea Românească, partea a II-a, București, 1931), nu-l menționează. Enciclopedia ”Cugetarea”(București, 1940) conține, la p.613, date eronate, iar ”Dicționarul Enciclopedic Român”(1963), vol. III, p.512, deși îl prezintă mai pe larg, nu menționează decât două din scrierile lui istorice și corespondența.4 ”Nicolaus Olahus, arhiepiscopul de Strigonia, primatul și cancelarul Ungariei, e cel mai mare umanist al regatului în veacul al XVI-lea[...]El nu și-a ascuns originea, ci a iscălit cu hotărâre ”Olahus”- Românul. Și în cartea sa despre Ungaria, el amintește neamul din care s-a ridicat, domnii munteni de pe vremuri, din seminția cărora era așa mândru că se trage.” N. Iorga

3

bunului prieten Erasmus de Rotterdam, al cărui asidu corespondent a fost, ”în activitatea de cancelar și

regent al Ungariei a luat apărarea poporului în fața regelui Ferdinand; a protestat împotriva asupririlor și a

sporirii birurilor, împotriva jagurilor. A sprijinit cultura chiar și teritoriile ajunse sub suzeranitate

turcească.

Contemporanii și istoricii maghiari au afirmat că ”o dată cu el a coborât în mormânt unul dintre cei

mai străluciți din istoria bisericii, catolicismul maghiar suferind prin aceasta o pierdere de neînlocuit”.

În Romania, meritul de a-i fi repus în circulație numele și activitatea literară, politică și ecleziastică

îi revine fostului profesor de istorie de la Universitatea din Cluj, Ion Lupaș. Începe cu o comunicare la

Academia Română, apoi prezintă o broșură cu mare răsunet și o conferință ținută în ziua de 2 mai 1938 la

Universitatea din Bratislava.

La îndemnul lui Lupaș, Ștefan Bezdechi, profesor la aceeași universitate, ajutat de un grup de

cunoscători ai limbii maghiare, a publicat o serie de articole și studii, pe care le-a adunat apoi într-un

volum de mare valoare în ceea ce privește cunoașterea lui Nicolaus Olahus.

În anii grei ai regimului antonescian și ai ocupației naziste, interesul pentru astfel de preocupări a

fost reprimat. Pe măsură ce victoriile revoluționare, posibile după actul de eliberare de la 23 August 1944,

s-au consolidat, iar relațiile cu toți vecinii noștri s-au transformat în relații de sinceră prietenie și

colaborare reciprocă, figura lui Nicolaus Olahus a început să se contureze tot mai clar, impunându-se fie

ca umanist, prin scris și prin fapte, în perioada 1526-1541, fie ca unul care în anii ce au urmat după aceea

și până la moarte, survenită în ziua de 17 ianuarie 1568, a aplicat consecvent ideile progresiste ale

veacului, în caliatate de conducător spiritual (mitropolit) și politic (regent) al Ungariei.

Nicolaus Olahus a adus o contribuție uriașă la dezvoltarea culturii maghiare, fiind omul

providențial al noii sale patrii, în secolul al XVI-lea, așa cum au fost în secolul anterior Iancu de

Hunedoara și în fiul său Matei Corvinul. După istoricii maghiari H. Körösi și L. Szabó, în veacul al XVI-

lea, reprezentantul cel mai tipic al ideii de democratizare a culturii maghaire este un român . . . Nicolaus

Olahus.

Modul în care era perceput de contemporani

Când a pășit pe teritoriul Țărilor de Jos, Nicolaus Olahus era mai cunoscut acolo decât regenta pe

care o însoțea. Se impusese atenției celor puternici, pe plan politic și diplomatic, în cursul dezbaterilor

dietei convocate de Carol Quintul la Augsburg în 1530.

4

Prestigiul lui era mai ales în lumea oamenilor de știință, a literaților, a tuturor umaniștilor datorită

faptului că la prima scrisoare trimisă lui Erasmus la 1 iulie 1530, răspunsul i-a venit în numai 7 zile, deși

distanța de la Friburg la Augsburg era apreciabilă iar mijloacele de circulație erau pe atunci rudimentare.

Aceiași umaniști au aflat că, spre uimirea generală că ”inegalabilul” a aceeptat să-l considere pe

Nicolaus Olahus prieten al său, onoare de mulți râvnită, să-i rețină un tacâm la masă, chiar și în lipsă, ori

de câte ori avea oaspeți, și să corespondeze cu el, tot atâtea motive puternice ca secretarul și consilierul

regentei să fie acceptat ca al lor cu cea mai mare bunăvoință.

Din lectura corespondențelor lor reiese că tot ce scriau era redactat cu deosebită grijă, că

introducerile sau încheierile corespondețelor dezvăluie respect datorat dar uneori exagerat. Astfel

Hadrianus Amerotius i se adresează cu ”preastrălucite bărbat”, Levinus Ammonius îl asigură că ”este

singurul om din lume căruia dorește să-i fie recomandat”, Franciscus Craneveldius îl consideră ”bărbat

preîmpodobit cu virtuți”, Conradus Goclenius remarcă ”marile daruri ale spiritului tău și modestia de

necrezut a unui spirit atât de generos”, Cornelius Grapheus Scribonius folosește formule ca : ”preabunule

Mecena” și ”preacultivatule Olahus”, Nicolae Grudius îi dorește ca ”prinții noștri să aibă mai mulți

consilieri ca tine căci atunci și tihna publică ar câștiga și literele”, Petrus Nannius vede în el ”sprijinul și

dulcea mea podoabă”, Rutgerus Rescius îl consideră ”unicul patron cultivat”, iar Cornelius Duplicius

Scepperus îl asigură că-i este ”cel mai distins dintre prieteni”.

În ce privește corespondența cu Erasmus, ea are un ton amical, de la egal la egal, este plină de

confidențe și intimități, prințul umaniștilor sfârșind prin a stabili că numele de ”Olahus” este identic cu

noțiunea de ”prietenie”. Pe Olahus îl leagă de Erasmus nu numai o sinceră și adâncă admirație și prietenie,

ci și o comunicare de gândire, de concepție asupra lumii,a umanității și a culturii. Ca și Erasmus,Olahus a

fost un înflăcărat admirator al culturii antice și a scris după modelul clasicilor antici, atât în proză, cât și în

poezia sa. Ca și Erasmus, el a criticat nobilimea, principii, împărații și călugării, nu ca nobili, împărați,

principi sau călugări, ci ca oameni care, mai ales deținând situații sociale, nu numai că nu se comportau la

înălțimea răspunderii lor, ci săvârșeau fapte incompatibile cu demnitatea omenească.

Viața și contribuțiile sale în umanism

În corespondență5, ca și în lucrările sale istorice Ungaria, Atila și Chronicon, Nicolaus Olahus dă

bogate informații cu privire la originea lui românească. Sursele folosite pornesc de la domnia lui Dracula

Voievod (Vlad Țepeș). Bunicul lui dinspre tată ”Manzilla de la Argeș a avut de la soția lui, Marina, sora 5 ”Nicolaus Olahus. Corespondență cu umaniști batavi și flamanzi”, Corneliu Albu, Maria Capoianu, Ed. Minerva, București, 1974

5

lui Iancu de Hunedoara, printre alții, doi copii. Unul se numea Stanciul care a avut și el copii, pe Danciu și

Petru; iar celălalt Stoian, adică Ștefan. Acesta m-a născut pe mine și pe Matei, pe Ursula și pe Ileana.

Dracula punând mâna pe putere, l-a ucis pe unchiul meu Stanciul cu securea. Dar Ștefan, copil încă,

scăpând de tirania acestuia a fugit la regele Matei” ( ”Ungaria”, cap.XII, pg.3).

Nicolaus s-a născut în Sibiu pe 10 ianuarie 1493. Vorbește românește de acasă, iar la școala

săsească din Sibiu a învățat germana și noțiunile elementare pentru limba latină. În 1504, întreaga familie

a noului-numit judex regius se mută la Orăștie. Nicolaus, în vârstă de 11 ani, mai urmează un an de școală

săsească de acolo. În 1506, la vârsta de 13 ani, Nicolaus este trimis la școala de la Oradea unde se practica

învățământul cel mai avansat din Ungaria și Transilvania din secolul al XVI-lea. Cei șapte ani petrecuți de

el la acestă școală au avut o puternică influență asupra formării sale intelectuale. S-a impus mai ales în

studiul limbii latine, elocință și poetică. Perseverența la învățătură, comportamentul ireproșabil,

seriozitatea și compunerea de poezii în limba latină au atras devreme atenția superiorilor (episcopul Turzo

Sigismund, considerat în tot timpul vieții ca un al doilea părinte). La vârsta de 17 ani, ajunse la curtea

regelui ungar Vladislav al II-lea ca aprod, ”dar iubind mai mult cărțile decât strălucirea curții regale,

schimbă curând cariera politică cu cea preoțească.”6 În 1522 ajunge canonic la Strigoniu, iar după moartea

protectorului său, mitropolitul Szatmári (1524), a fost chemat de regele Ludovic al II-lea ca sfetnic al său

și al reginei Maria, pe care a servit-o cu credință și devotament. Ferdinand, fratele Mariei, ajungând regele

părții de vest a Ungariei, dorea să-l aibă pe Olahus ca secretar al cancelariei regale ungurești, dar el a

ramas lângă regina văduvă, pribegind împreuna cu ea din oraș în oraș (prin Slovacia, Bohemia, Moravia,

Austria și Germania), până a ajuns la Augsburg, unde tocmai atunci (1530) se pornise marele război

spiritual între catolici și protestanți. A luat aici cuvântul în fața împăratului și a prinților germani, cerându-

le să alcătuiască o coaliție care să lupte împotriva turcilor. Astfel a avut ocazia să cunoască de aproape

frământările intelectuale, în care se năștea procesul secular sortit să aibă urmări așa de importante în

desfășurarea istoriei universale.

Pleacă de aici în Belgia, unde Maria a fost încredințată de partea fratelui său, Carol Quintul cu

guvernarea Țărilor de Jos. Rămâne aici 5 ani, timp în care îl chinuie mereu dorul de casă( de la vârsta de

13 ani nu avea să își mai revadă niciodată familia). Se acomodează cu greu noilor condiții de viață, însă la

un moment dat afirmă că ”din panon am devenit batav”. Șederea în Țările de Jos începe să-i placă.

Corespondența sporește: 67 de scrisori în 1531, 107 în niț1532, 131 în 1533; prietenia cu Erasmus se

adâncește; localnicii îl apreciază; eleniștii încep să-l luade pentru progresele făcute. Totuși reîntoarcerea în

6 ”Doi umaniști români în secolul al XVI-lea”, I. Lupaș, Ed. CVLTVRA NAȚIONALĂ, București, 1928, p. 2

6

țară îl obsedează. Lui Cornelius Duplicius Sceperus, unul din prietenii lui cei mai apropiați, i se destăinuie

astfel: ”Dacă se va face pace cu Ungaria și mi se vor putea restitui lucrurile, nu mă vor mai putea ține aici

nici sunetul măiestrit al clopotelor voastre, nici plăcerea sobelor sănătoase, dar și pline dar și pline de

funingine, nici gingășiile femeiuștilor; numai libertatea și prietenia cu oamnenii învățați mă atrag în

oarecare măsură, dar libertatea cea mai mare o voi avea în patrie. Căci nu sunt om ambițios și mă

mulțumesc cu puțin.”7

După ce s-a încheiat pacea de la Oradea Mare între cei doi regi ai Ungariei, Ferdinand Habsburgul

și Ioan Zápolya (1538), Nicolaus se întoarce în Ungaria. În 1543 este numit episop de Zagreb, apoi de

Agria și de Strigoniu și la scurt timp, regent al Ungariei. După ce restructurase întregul învățământ,

religios și laic, de la Tyrnavia, inițiator al Contra-Reformei, după o prestiogioasă activitatea în slujba

culturii, Olahus se stinge din viață la Bratislava și își află locul de veci în biserica Sf. Nicolae din

Tyrnavia, restaurată de el și desemnată ca atare prin testament.

Cele mai înalte demnități, politice și ecleziastice, au fost concentrate în mâinile lui. Strălucirea pe

care le-a dat-o, printr-o neîntreruptă activitate, a făcut din el unul din marii oameni de stat ai epocii sale.

Problema cea mai grea, căreia a trebuit să-i facă față a fost Reforma, care cucerea Ungaria, pornind

dinspre vest, după ce turcii o îngenuncheaseră, venind dinspre sud. Discipol al lui Erasmus și inspirându-

se atât din scrierile lui cât și din cele ale părinților bisericii, în primul rând al lui Ioan Gură de Aur, își

propune să înlăture mai întâi toate practicile și abuzurile clerului, care au făcut catolicismul odios. A

încercat combaterea și reprimarea Reformei folosindu-se de metode umanitare.

Obiectivele pe care le-a urmărit au fost: locurile de preoți care au devenit vacante să fie completate

numai cu oameni instruiți, care să se bucure de stima și încrederea credincioșilor; biserica să fie repusă în

drepturile ei materiale anterioare; averile răpite bisericii de nobili hrăpăreți să fie restituite sau recuperate;

consolidarea preotului, prin punerea lui la adăpost de arbitrariul nobililor; alocarea de stipendii pentru

elevi; chemarea clerului în adunări și sinoade; obligarea preoților să ducă o viață cucernică, să-și radă

barba, să fie celibatari. Personal, a făcut dese inspecții. A tipărit la Viena un Breviarium. S-a ocupat de

bunul mers al bisericii în cele mai mici amănunte.

În ceea ce-i privește pe scriitori catolici, ei au fost de părere că Olahus a fost unul dintre oamenii

mari, care impresionați de situația în care a fost adusă patria de către Reformă și de dominația turcească, a

înțeles pe deplin necesitățile vremii lui și nevoile țării, si astfel și-a consacrat viața combaterii acestor rele.

7 ”Nicolaus Olahus. Corespondența cu umaniști batavi și flamanzi”, Corneliu Albu, Maria Capoianu, Ed. Minerva, București, 1974, p. 262

7

El a construit și întreținut mânăstiri și biserici, a restabilit disciplina ecleziastică prin convocarea a cinci

sinoade și a promulgat hotărârile Conciliului din Trente.

Sunt remarcabile de asemenea meritele sale în ceea ce privește organizarea învățământului de toate

gradele, mai ales a învățământului superior.

A început cu reorganizarea școlii catolice din Tyrnavia, utilizând când era nevoie bani din

fondurile proprii. Salariile profesorilor au fost sporite. Pe lângă școală au luat ființă un seminar și un

internat. Numărul școlilor ecleziastice a crescut la 10. A adăugat vechilor materii, la poezie, pe Virgiliu,

Horațiu, Ovidiu și Terențiu; la oratorie, pe Cicero și Quintilian; la istorie, pe Titus Liviu, Salustiu și Iulius

Cezar. A acoradat o importanță deosebită dialecticii și polemicii. Însă ceeea ce a constituit o pilon

important pentru istoria învățământului din țara sa adoptivă este că directorul școlii trebuie să fie maghiar

și să predea în ungurește.

O atât de intensă activitate, dar mai ales roadele ce s-au cules de pe urma ei, a făcut ca reședința lui

arhiepiscopală să fie considerată ”Mica Romă”. ” În secolul al XVI-lea, reprezentantul cel mai tipic al

ideii de popularizare și democratizare a culturii maghiare este un român: episcopul, și, mai târziu, primatul

Nicolaus Olahus, care e cel dintâi organizator al învățământului primar și superior în Ungaria”.8

Numele de Olahus se leagă de toate marile evenimente ale regatului în perioada 1543-1568. În

1563 l-a încoronat pe Maximilian, la Bratislava, ca rege al Ungariei; în 1564 i-a revenit sarcina să

celebreze, în catedrala Sf. Ștefan, din Viena, serviciul religios și să rostească discursul funebru la catafalul

regelui-împărat Ferdinand; în 1566 – avea 70 de ani – a mai încins încă o dată sabia pe câmpul de luptă de

la cetatea Ovár.

Activitatea desfășurată de Olahus în domenii și în locuri atât de diferite face ca el să fie apreciat de

români, maghiari, belgieni, olandezi și de slovaci, ca un om de mare valoare.

Opera sa

Urmărind cronolgia scrierilor lui Olahus se constată evoluția de la încercări cu pretenții de lucrări

de știință ocultă – alchimie - , de la versuri traduse în latinește din elină și, mai ales, proprii, în ambele

limbi, de la epistole cu tematică variată, la maturitatea artistică din Hungaria și Atila și la alte lucrări

istorice sau de doctrină ori dogmă religioasă.

8 ”Umanistul Nicolaus Olahus”, I.S.Firu, Corneliu Albu, Ed. Științifică, București, 1968, p. 65

8

Corespondența sa se dezvoltă în două direcții bine conturate: pe de o parte o corespondență

literară, filologică și istorică, iar pe de altă parte o corespondență consacrată marilor probleme politice și

diplomatice ale vremii sale.

În relațiile personale, cât și în cele epistolare cu scriitorii umaniști, Olahus se comportă ca un

tovarăș de breaslă. Dădea și cerea sfaturi. Comunica proiectele lucrărilor sale istorice, traducerile din

clasicii elini și latini, ultimele sale creații poetice, cerând totdeauna să fie citite cu bunăvoință și îndreptate

cu severitate. Când corespondenții săi din Țările de Jos erau bolnavi, le trimetea medicul său personal. Îi

ajuta bănește. Le publica lucrările literare din fonduri proprii, le prefața. Ori de câte ori se putea sustrage

de la obliagțiile de curtean și sfetnic al regentei se refugia la prietenii săi de la Colegiul celor trei limbi de

la Louvain pe care-i avea în mare cinste și îi sprijinea în orice situație.

Dacă scrisorile lui Olahus, mai ales cele cu pronunțat caracter politic și diplomatic, sunt supuse

unor cercetări istoriografice atente, se constată că, uneori, știrile sunt pripite. Concepțiile și părerile sunt

formate pe moment, determinate de anumite interese. Însă este de necontestat faptul că aceste scrisori pot

fi considerate o sursă care dezvăluie faptele direct. Scrisorile lui demască intrigile politice și diplomatice

în legătură cu marile probleme la ordinea zilei.

Poeziile originale, unele simple scrisori versificate, altele cu autentice filoane de artă literară,

îmbină elemente ale Antichității precreștine cu imaginea lui Dumnezeu, teme laice și religioase, elogii și

incredibile imprecații, bucuria și drama vieții, în scurte epigrame sau largi poeme.

Ceea ce se poate numi, însă, opera de căpătâi a lui Nicolaus Olahus, sunt cele două cărți istorico-

literare, Hungaria și Atila (ambele din 1536), singurele pe care a apucat să le scrie, de fapt, un preambul

monografic și un episod de etnogeneză, din lucrarea de mari proporții proiectată. Gândite și elaborate

conform noii orientări a școlii biondine, aceste scrieri îmbină dimensiunea geografică cu cea istorică,

științele cu arta cuvântului, consemnarea cu comentariul istoric, oferind și importante date etnografice.

Atitudinea critică față de surse este la Olahus o chestiune de bun simț. Recurgerea la mărturii

proprii, forța narativă, pitorescul descrierii, caliatatea oratorică a discursului, portretele pline de viață,

inclusiv al ”principelui ideal”, memorabilele personaje colective, siluetele feminine caste, suave, pioase

sau dârze, figurile preoților devotați credinței și poporului, haloul mitic, scenele dinamice de luptă

crâncenă, fraza persuasivă, stilul îngrijit al cărturarului transilvănean – toate i-au fermecat pe

contemporani.

9

De asemenea, Nicolaus Olahus este cel dintâi cărturar român care afirmă și susține prin argumente

proprii latinitatea neamului său, a limbii române și unitatea etnică a locuitorilor celor trei principate9,

cărora le consacră o treime a mongrafiei sale.

Concepții umaniste

Din corespondența sa cu Erasmus, precum și cu alți oameni de cultură ai timpului, reiese că Olahus

a fost o personalitate de seamă, un factor activ în marea mișcare umanistă a secolului al XVI-lea, nu

numai ca gânditor și scriitor, ci și ca unul dintre cei mai însemnați sprijinitori materiali și spirituali ai

oamenilor de studiu. Legăturile sale cu aceștia, interesul deosebit și simpatia lui față de marii umaniști

contemporani ca Erasmus din Rotterdam și Thomas Morus sunt elocvente, ca și propria sa operă, pentru

înțelegerea concepțiilor sale, a curentului progresist din care a făcut parte.

Olahus a fost un mare iubitor al naturii, ale cărei frumuseți și bogății le descrie cu mult farmec.

Deși cu o formație teologică, totuși el duce o viață laică, preocupat mereu de țara sa, de compatrioții săi,

de felul lor de trai, pe care îl dorea liber și îmbelșugat. Caracterul lui nu era al omului medieval, ascetic,

cu gândul mereu la sfinți și la rai, ci al omului liber, modern, cu gândul la bunăstarea și frumusețea vieții

concrete de pe pământ. În scrierile sale, exceptând puține, pe care le-a scris în caliate de arhiepiscop, la

bătrânețe, el nu vorbește în limaj bisericesc, nu se întemeiază pe autoritatea sfinților părinți, ci vorbește în

limabaj laic, ocupându-se de problemele sociale concrete. Modele sale, ale căror nume le citează, sunt

marii istorici, literați și filosofi din antichitatea greco-romană. Stilul său e simplu, ponderat, ordonat, fără

înflorituri de prisos, atent la informarea asupra realității, judecând lucrurile, oamenii și faptele prin cauze

naturale, preocupat de bucuriile vieții și de apărarea libertății și ademnității ființei umane.

Din lucrarea sa principală Hungaria, precum și din întrega corespondență reiese că Olahus a fost

un om înzestrat cu un desoebit talent politic, un bun observator și judecător al faptelor, un spirit realist și

practic. Lucrarea sa Hungaria este o adevărată monografie istorică, geografică, economică și etnografică,

scrisă într-un stil atrăgător, ca de un om care cunoaște foarte bine locurile pe care le descrie, frumusețile și

bogățiile pământului, oamenii, firea și obiceiurile lor.

Concepții istorice

9 Pe baza monedelor romane, descoperite în Transilvania, el spune că: „Acestea sunt un semn neîndoielnic al vechimii stăpânirii romane prin părţile acestea“, adăugând încă o dată cuvintele comune româno-romane, ca semn al romanităţii poporului român.

10

Cea mai vehementă critică o aduce nobilimii, pe care o face vinovată de ruinarea țării. Turcii, n-ar

fi putut, după părerea lui, să invadeze țara, dacă n-ar fi fost la mijloc dezinteresul, lașitatea și trădarea unor

nobili, precum și neunirea dintre principii europeni. De asemenea, el consideră nobilime vinovată de

asuprirea celor săraci.

Olahus era nemulțumit de starea de decădere și depravare în care se găsea clerul catolic, dar voia o

reformă înlăuntrul bisericii catolice, nu împotriva ei, ca și Erasmus de altfel.Încercarea lui cu iezuiții nu i-a

reușit, fiindcă el nu voia înăbușirea în sânge a reformei, ci atragerea adepților ei prin convingere. Până la

urmă s-a despărțit de iezuiți și i-a scos și din școala unde îi angajase.

Marile calități ale lui Nicolaus Olahus sunt umbrite de faptul că aflându-se în slujba și sub

protecția habsburgilor, el n-a putut servi totdeauna adevăratele interese ale țării. De asemenea, fiind un

înalt prelat catolic, a sprijinit contrareforma. Este adevărat însă că el n-a cruțat în critica sa social-politică

nici pe principii Habsburgi, nici pe călugării catolici, iar prin faptele sale a dovedit un spirit tolerant,

împiedicând abuzurile iezuiților, căutând să-i aducă pe reformați la catolicism prin convingere, nu prin

forță.

Concluzii

În lumina activității și a operei sale, Nicolaus Olahus se dovedește un mare umanist, iubitor al

culturii care înnobilează omul și, în limitele relațiilor feudale dominate pe vremea lui, precum și în

limitele poziției sale sociale și politice, a fost un umanist în accepția adevărată a acestui cuvânt,un om

omenos cu dragoste de țară și de aproapele lui.

Felul său de a scrie poartă întru totul însemnul umaniștilor, cu tendința de a se apropia în

expansiuni cât mai mult de simetrie, claritatea și frumusețea clasicilor latini, cultivând mai mult forma

decât fondul.

Activitatea lui multilaterală, sprijinirea culturii umaniste și a umaniștilor pe plan european,

activitatea lui patriotică, socială și culturală l-au făcut apreciat de toată lumea cultă din țările pe unde a

umblat și a lucrat.

Viața, activitatea și opera – literară și științifică mai ales – ale lui Nicolaus Olahus sunt o prețioasă

dovadă că din rândul poprului român s-au ridicat, totdeauna, oameni care fac cinste luptei pentru adevăr și

libertate, pentru civilizație și cultură.

11

BIBLIOGRAFIE:

1. ”Doi umaniști români în secolul al XVI-lea”, I. Lupaș, București, Ed. CVLTVRA

NAȚIONALĂ, 1928

2. ”Umanistul Nicolaus Olahus”, I.S.Firu, Corneliu Albu, București, Ed. Științifică, 1968

3. ”Nicolaus Olahus. Corespondența cu umaniști batavi și flamanzi”, Corneliu Albu, Maria

Capoianu, București, Ed. Minerva, 1974

4. “Ungaria. Atila”, Nicolaus Olahus, Iași, Ed. Insitutul European, 1999

12