1

CLASICISMUL ŞI ROMANTISMUL

Dintre orientările stilistice existente în arhitectura din România primele două, din

punct de vedere cronologic – clasicismul şi romantismul – au câteva elemente comune, strâns

legate de contextul general al epocii.

Primul element se referă la numărul redus de clădiri care, conform cercetărilor de până

acum, ilustrează convingător prezenţa celor două curente arhitecturale. Acest aspect este cât

se poate de firesc, ţinând cont de faptul că în prima parte a secolului al XIX-lea, atunci când

acestea au avut cea mai mare dezvoltare, s-a construit puţin atât în Ţările Române cât şi în

Transilvania şi Banat. Pe de altă parte, este cât se poate de cunoscut faptul că în întreg

imperiul habsburgic barocul a coexistat cu cele două curente până către mijlocul secolului al

XIX-lea şi că relativ numeroase clădiri realizate în această perioadă poartă amprenta puternică

a barocului. De altfel, primele manifestări ale clasicismului nu au reprezentat o negare a

barocului, afirmaţie valabilă în foarte multe ţări europene, ci a existat tendinţa de simplificare

a acestuia, conferindu-i o certă austeritate (necaracteristică barocului).

Al doilea element priveşte raporturile acestor clădiri cu oraşul. În această privinţă

trebuie ţinut cont de gradul redus de dezvoltare a localităţilor urbane şi evoluţia lor foarte

lentă în raport cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Prin urmare, clădirile purtând

amprenta celor două curente de arhitectură se află situate pe diferite terenuri, fie în interiorul

fortificaţiilor sau în exteriorul lor, în cazul oraşelor fortificate din Transilvania, sau situate

difuz, în structurile urbane ale oraşelor extracarpatice, aflate înaintea declanşării acţiunilor de

modernizare. Singurele ansambluri coerente, aparţinând unui sau altuia din aceste două

curente, sunt cele mănăstireşti, care nu au contribuit, însă, decisiv la configurarea modernă a

spaţiului public şi a imaginii acestuia.

Al treilea element este faptul că ambele curente au avut un caracter aplicativ, urmare a

unor atitudini pragmatice, fără, prin urmare, de a exista o fundamentare doctrinară (teoretică),

aşa cum a fost situaţia în Franţa, Italia sau Germania, cu solide teorii ale neoclasicismului.

O categorie de amenajări publice – parcurile şi grădinile urbane realizate în perioada

regulamentară şi în cea imediat următoare - reiau compoziţia realizărilor similare din

Occident, prin îmbinarea unor framente riguros geometrice (alei, plantaţie de aliniament), de

factură clasicizantă cu altele, în care pitorescul neregularităţii trasării aleilor, a vegetaţiei, a

amenajărilor locale ale terenului prin denivelări etc.; exemple dintre cele mai semnificative

sunt Grădina Cişmigiu (inaugurată în 1852), grădina Kiseleff etc.

Clasicismul

Arhitectura clasicismului se înscrie, prin principalele sale caracteristici, în marele

curent neoclasic european: recursul la volumele şi asamblarea volumelor geometrice simple

(în mare parte a cazurilor) şi la elementele arhitecturale ale antichităţii sau ale Renaşterii

italiene; aspiraţia spre mase simple, clar exprimate, reducerea decoraţiei la minim şi utilizarea

exclusivă a repertoriului decorativ antic precum şi utilizarea ordonanţei clasice, sugestii ale

templelor antice etc. Accepţiunea clasică a frumosului, dat de simplitatea şi rigoarea expresiei

plastice, este asociată utilităţii clădirii respective.

2

Pătrunderea şi asimilarea arhitecturii clasiciste este legată de deşteptarea sentimentului

istoricităţii şi a apartenenţei la marea lume latină, direcţie susţinută de corifeii Şcolii Ardelene

sau la cealaltă lume fundamentală a antichităţii – cea greacă, direcţie stimulată de elenismul

Academiilor domnşeti de la Bucureşti şi Iaşi.

Difuzarea clasicismului nu a fost egală în cele trei mari zone istorice ale ţării. Moldova

a fost provincia unde clasicismuul a avut cele mai puternice rădăcini, prin numărul

considerabil al clădirilor şi calitatea arhitecturală remarcabilă a acestora. Posibilele influenţe

ale clasicismului rus şi a celui polonez au avut contribuţii semnificative în acest sens.

În Moldova şi Ţara Românească bisericile (şi mănăstirile) precum şi reşedinţele

ample (palate, case domneşti şi boiereşti) au constituit domeniul principal de manifestare al

clasicismului. În ambele cazuri, are loc o evoluţie similară: într-o primă fază formele clasice

au fost aplicate doar la exterior, pentru ca apoi să aibă loc şi transformarea planimetrică.

Principalele exemple de arhitectură religioasă din Moldova sunt bisericile de la

Leţcani (realizată în ultimii ai secolului al XVIII-lea; biserica Ruset de la Botoşani, precum şi

ansamblul mănăstirii Frumoasa din Iaşi, o incintă în care trei clădiri exprimă idealul clasicist:

intrarea în incintă, având clopotniţa deasupra gangului de intrare, biserica, pe plan

longitudinal şi reşedinţa, denumită „Palatul de pe ziduri”. Dintre numeroasele reşedinţe

ieşene, pot fi menţionate: casele Balş, Başotă, Cantacuzino-Paşcanu etc., iar dintre clădirile cu

caracter administrativ, Palatul domnesc (edificat pe locul vechii curţi domneşti a Moldovei) şi

palatul Sturdza, ambele din Iaşi. Alte reşedinţe de factură clasicistă sunt la Botoşani şi

Roman.

Câteva din cele mai semnificative clădiri clasiciste din Ţara Românească sunt

concentrate la Bucureşti: ansamblul Grigore Ghica-Tei (realizat în deceniul trei al secolului al

XIX-lea), alcătuit din palatul domnesc şi capela curţii (mica biserică pe plan central, Teiul

Doamnei), casa Creţulescu, Teatrul naţional (dispărut azi), proiectat de arhitectul vienez

Anton Heft, inaugurat în 1852.

În Transilvania clasicismul recurge la o simplitate şi austeritate extremă, utilizând un

număr redus de elemente esenţiale. Cîteva din exemplele remarcabile sunt: palatul

Toldalaghi-Korda şi Primăria veche (autor Anton Kagerbauer) din Cluj, edificiul şcoalelor

române din Braşov (actualul Liceu A. Şaguna), proiectat de Ştefan Emilian (unul din primii

arhitecţi români), etc. Catedrala romano-catolică din Satu Mare şi biserica reformată din Cluj

sunt exemple de trecere de la barocul sfârşitului de secol XVIII la clasicismul primei jumătăţi

a secolului următor.

Cel mai important arhitect român, exponent al clasicismului, a fost Alexandru Orăscu

(1817-1894). Format la Academiile de arhitectură de la Berlin şi München, în ambianţa

marilor arhitecţi neoclasici Karl Friedrich Schinkel şi, respectiv, Leo von Klenze, Orăscu a

realizat, alături de alţi câţiva arhitecţi, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cîteva din

clădirile de referinţă ale clasicismului din România: clădirea Universităţii din Bucureşti

(1857-1869), Grand Hotel du Boulevard (actualul hotel Bulevard), hotelul Carol din

Constanţa şi refacerea Catedralei Mitropolitane de la Iaşi. Dincolo de particularităţile

fiecăreia, toate aceste clădiri se caracterizează prin modul savant al utilizării referinţelor

clasice, inclusiv în ceea ce priveşte acurateţea şi precizia decoraţiei.

3

Romantismul

Reflex al marilor idei romantice care au animat întreaga Europă, romantismul din

România poate fi caracterizat, în ansamblul lui, prin aceleaşi particularităţi specifice generale.

Realizările din România se înscriu, în majoritatea cazurilor, în direcţia utilizării cu

preponderenţă a fragmentului gotic, în special cel aparţinând arhitecturii militare medievale,

cum ar fi turnurile, crenelurile etc., atunci când este vorba de locuinţe sau diferite dotări

publice (gări, clădiri militare), sau de ansamblul detaliilor decorative (şi, uneori, si structurale)

ale bisericilor gotice, atunci când sunt realizate clădiri de cult romano-catolic sau protestant.

Cele mai relevate exemple sunt acelea care utilizează fragmentul gotic nu penru a-l

reproduce în mod „arheologic” la noua clădire, ci pentru a asigura întregii clădiri sau unor

părţi ale acesteia o vibraţie particulară, a-i conferi un anume caracter, un sens estetic, fapt

definitoriu pentru romantism. Totodată, cu aceleaşi scopuri plastice sunt utilizate şi elemente

de detaliu clasicizante, acestea integrându-se perfect în intenţia globală. Pitorescul, urmărit cu

un accent deosebit în arta şi arhitectura romantică, nu a condiţionat decât rareori organizarea

generală a volumului, prin asimetrii sau accente volumetrice. Dimpotrivă, una din

caracteristicile arhitecturii romantice din România este rigoarea simetriei planului sau

organizarea simetrică a faţadei. Aceste diferenţe, schiţate mai sus, care pun în evidenţă

diferenţele notabile faţă de arhitectura medievală şi, în special, cea gotică, sunt clădirile de

factură romantică realizate în zonele vechi, medievale, ale oraşelor din Transilvania (Sibiu sau

Braşov).

Exemple ilustrând arhitectura romantică din cele trei mari provincii ale ţării: locuinţe

(Palatul Şuţu, casa Librecht, casa Lipitzer din Bucureşti; diverse clădiri de locuit din Cluj,

Sibiu, Başov); gări (Suceava Nord – Iţcani, Iaşi, Alba Iulia); cazărmi sau alte construcţii

militare (Iaşi, Bucureşti); spitale (Roman); castele sau palate realizate pe proprietăţi exterioare

sau limitrofe localităţilor (Ruginoasa, Bonţida); transformarea mănăstirilor Tismana şi Bistriţa

în reşedinţe domneşti. Un romantism târziu, utilizând limbajul clasicismului francez îl

reprezintă Palatul administrativ din Iaşi (actualul Palat al Culturii), arh. Ion. D. Berindei,

inaugurat abia în anul 1927.