NICOLAE IORGA SI SOARTA BIBLIOTECII - GIURCA.docNICOLAE IORGA ŞI SOARTA BIBLIOTECII

LUI CONSTANTIN I. KARADJA

Ion GIURCĂ

Perioada istoriei moderne a României şi cea interbelică au fost marcate de un mare progres în dezvoltarea ştiinţei, culturii şi învăţământului românesc, rezultat al deschiderii porţilor pentru tinerii studioşi la marile universităţi europene, cât şi la cele din Iaşi, Bucureşti şi Cluj, care au dat ţării personalităţi incontestabile pe plan internaţional şi naţional.

Într-o perioadă istorică în care izvoarele scrise, scrisul în general, era principala formă de comunicare ştiinţifică, impunea celor preocupaţi de ştiinţe în general, de cele umaniste în special, să achiziţioneze importante fonduri de carte, constituite, în cele din urmă, în biblioteci organizate empiric sau, în unele cazuri, după regulile ştiinţifice ale biblioteconomiei, bibliologiei şi bibliofiliei.

Bibliotecile particulare, apărute înainte, simultan sau după cele publice, create de către instituţii ştiinţifice, laice şi bisericeşti, au fost o realitate şi în spaţiul românesc, încă din evul mediu. În evul mediu mijlociu şi târziu românesc, au existat mari bibliofili, a căror pasiune pentru produsul scris s-a împletit cu posibilităţile materiale şi financiare pentru achiziţia acestuia.

Pentru spaţiul românesc în avangarda bibliofililor s-au aflat domnitorii luminaţi: Despot Vodă (1511-1563), Dimitrie Cantemir (1673-1723), Constantin Brâncoveanu (1654-1714), Nicolae Mavrocordat (1680-1730) şi Constantin Mavrocordat (1711-1769), cărturari şi cronicari moldoveni şi munteni – Grigore Ureche, Miron Costin, Udrişte Năsturel, stolnicul Constantin Cantacuzino, cât şi clerici ca Dosoftei, Antim Ivireanu, Ignac Batthyany, sau boieri şi nobili – Teodor Balş, Rosetti Roznoveanu, Samuil Brukental şi contele Teleki.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea au existat mari bibliofili, din rândul cărora s-au remarcat: Alexandru Pencovici, Dionisie Romano, Alexandru Papiu Ilarian, Ioan Micu Moldovanu, Constantin Hurmuzaki, Gheorghe Sion, D.A. Sturdza, Constantin Erbiceanu, Vasile Mangră, care şi-au donat colecţiile, în timpul vieţii sau post mortem, prin testament, Bibliotecii Academiei Române, Bibliotecii Naţionale a României, Bibliotecii Centrale Universitare, bibliotecilor universitare şi a altor instituţii de învăţământ.

Celor enumeraţi mai sus li se adaugă sute de alţi bibliofili mai puţin cunoscuţi prin valoarea colecţiilor lor, donate unor instituţii de interes local.

Perioada interbelică, în special cea a crizei economice mondiale (1929-1933) care a afectat inevitabil şi România, a marcat tentativa a doi mari deţinători de biblioteci particulare, de o valoare incontestabilă, de a vinde statului român

colecţiile pe care le deţineau. Momentul ales nu a fost întâmplător. Pe de o parte situaţia financiară grea în care se aflau cei doi deţinători de lucrări valoroase în bibliotecile lor, i-a determinat să adopte o asemenea soluţie salvatoare, căreia i s-a adăugat conştiinţa necesităţii valorificării tezaurului pe care îl deţineau de către specialiştii din domeniul istoriei, dreptului, literaturii s.a.

Pe de altă parte, prezenţa istoricului Nicolae Iorga în fruntea Preşedenţiei Consiliului de Miniştri şi a Ministerului Instrucţiunii Publice, era o oportunitate, din punctul de vedere al ofertanţilor, pentru redresarea situaţiei lor financiare, afectată de criza prin care ţara trecea şi ale cărei efecte erau simţite din plin chiar şi de către cei care deţineau mari proprietăţi, care, în condiţii normale, le aduceau venituri substanţiale.

În vara anului 1931 Lucia D. Greceanu, soţia fostului lider al Partidului Conservator, mort în actul terorist de la Senatul României în anul 1920, i-a adresat o scrisoare profesorului şi prim-ministrului Nicolae Iorga prin care oferea spre vânzare Ministerului Instrucţiunii, al Cultelor şi Artelor, biblioteca şi chiar domeniul cu împrejurimile sale de la moşia Stânca, din judeţul Iaşi.

Cunoscător al valorii bibliotecii de la Castelul Stânca cu siguranţă şi a Luciei Greceanu, la 11 august 1931 Nicolae Iorga a răspuns solicitanţei în termeni protocolari „Stimată Doamnă, Dl. Zota, Directorul Arhivelor din Iaşi, ar putea să facă expertiza Bibliotecii şi, dacă înţeleg bine, însuşi a Castelului, pe care împrejurările vă fac să le oferiţi Statului spre cumpărare. Primiţi, vă rog, stimată Doamnă, omagiile mele ss. N. Iorga”1.

Evaluarea bibliotecii s-a făcut de către Sever Zota, aşa cum hotărâse Nicolae Iorga, abia în cursul anului 1934, accentul fiind pus pe cercetarea şi inventarierea arhivei istorice, care conţinea circa 5000 de documente de „cel mai mare interes cu privire la istoria Moldovei din începutul secolului al XIX-lea pentru care din nefericire lipsesc arhive publice”2, fapt ce l-a determinat pe cunoscutul genealog să considere „că arhiva Roznovanu, şi importanţa cuprinsului lor, trebuie neapărat să intre în proprietatea statului”3.

Pe baza acestei propuneri în cursul anului 1935 arhiva familiei Roznovanu a fost achiziţionată. Nu am identificat implicarea ulterioară a profesorului Nicolae Iorga în achiziţionarea bibliotecii de la Stânca Roznovanu. Cert este că biblioteca nu a fost cumpărată de către stat, aceasta rezultând dintr-un memoriu pe care ultimul moştenitor al domeniului de la Stânca Anton Rosetti Roznovanu, l-a înaintat la 25 octombrie 1940 comandantului Diviziei 13 infanterie, în care îi semnala lipsurile din Castel ca urmare a prezenţei trupelor acestei mari unităţi în incinta proprietăţii după evacuarea din Basarabia: „Cea mai mare parte din

1 Arhivele Militare Române, fond Ministerul de Război, Cabinet, dosar nr. 1795, f. 309.2 Ibidem, f. 310.3 Ibidem, f. 311.

2

biblioteca românească (cărţi din sec, XIV, XV, lipsă). Valoare culturală incalculabilă. Din biblioteca franceză de 3000 volume lipsesc multe.”4

Dispus în zona operaţiunilor militare, Castelul Stânca Roznovanu a suportat consecinţele specifice războiului în vara anului 1941 şi în primăvara şi vara anului 1944. Alături de celelalte bunuri de valoare, biblioteca ale cărei începuturi datează din anul 1818, când prinde cărţi fuseseră aduse de la Paris, cu acte în regulă, factura emisă în capitala Franţei la 21 octombrie 1818 fiind păstrată în original de către proprietari până în anul 1944, a fost distrusă sau sustrasă.

În ceea ce îl priveşte pe Nicolae Iorga, apreciem că a avut intenţia şi dorinţa de a achiziţiona arhiva şi biblioteca familiei Roznoveanu, dar situaţia financiară din anii crizei economice nu a permis acest lucru. Cert este că în condiţiile date, din anii crizei economice şi din anii celui de al doilea război mondial, s-a pierdut una din cele mai valoroase colecţii de carte veche şi rară din România. Totodată a ieşit în evidenţă şi spiritul exagerat de avariţie al proprietarilor, fără înclinare şi aplecare spre studiul fondului arhivitic şi bibliofil pe care îl deţineau, care ar fi putut rămâne în istoria României ca mari donatori de opere utile generaţiei prezente şi viitoare interesate de conţinutul acestora.

Câteva luni mai târziu de la solicitarea Luciei Greceanu, la 3 decembrie 1931, unul din importanţii bibliofili din România – Constantin I. Karadja, i se adresa lui Nicolae Iorga printr-o scrisoare, arătând că „am onoarea de a propune spre vânzare statului român întreaga mea bibliotecă istorică, compusă din cărţi vechi şi moderne, tipărite, ca şi manuscrise şi hărţi geografice”5.

Prezentându-şi oferta de vânzare Constantin I. Karadja, cunoscut de către Nicolae Iorga pentru preocupările sale în domeniul istoriei naţionale şi universale, arăta primului ministru de atunci al României că „Biblioteca, alcătuită din circa 2500-3000 volume, cuprinde mai toate cronicele în limbi occidentale tratând despre trecutul Românilor şi relaţiile călătorilor străini ce au cutreierat regiunile noastre, împreună cu aproape toate publicaţiile istorice moderne despre România”6.

Pentru a convinge asupra valorii bibliotecii sale autorul scrisorii menţiona principalele lucrări, „unele extrem de rare şi costisitoare, altele aproape imposibil

4 Ibidem, f. 316. Constantin I. Karadja (1889-1950) a fost un cunoscut diplomat, istoric, bibliograf şi bibliofil, stabilit în România în anul 1916, al cărei cetăţean a devenit în anul 1920. A studiat dreptul la Cambridge, vorbea fluent engleza, franceza, germana, suedeza, daneza şi norvegiana. A lucrat în Ministerul Afacerilor Externe al României în perioada 1920-1947, în funcţia de consul la Budapesta, Stockholm şi Berlin, cât şi ca şef al secţiei consulare din acest minister, în perioada 15 iunie 1941 – 17 octombrie 1944. După septembrie 1947 a suportat consecinţele tratamentului la care a fost supusă intelectualitatea românească şi funcţionarii de stat din timpul regimului Ion Antonescu. Pe larg, în Dr. Ion Calafeteanu „Constantin I. Karadja – biografia unui neîndreptăţit”, în Magazin istoric, nr. 1/2001.5 Arh. Nat. Bucureşti, Fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dosar nr.11/1931-1932, f. 4. Despre preocupările de bibliofil ale lui Constantin I. Karadja a se vedea studiul lui Constantin Ittu, „Corespondenţa principelui Constantin I. Karadja cu Michael Csaki şi Rudolf Spekcustozi ai Muzeului Brukenthal”, în „Tainele Bibliotecii Brukental” Editura Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2005.6 Ibidem.

3

de găsit”7, între care erau citate: Chronica lui Schedel (Neurnberger Chronika) ediţia latină şi germană din 1493; Chronika lui Richental în cele trei ediţii existente; Chronika lui Sebastian Munster în trei ediţii diferite; Chalcondyle; Del Chiaro; Choissene – Gouffier; Nene Ung. und Siebenb. Chronika 1664, Dedidoff (toate ediţiile), Namner (ediţia franceză şi germană completă); Nappelius; La Motraye – ediţia franceză şi engleză; Le Bruyn; Bronsted; Byornsthal – ediţia suedeză şi germană; Ralamb; Cantemir (toate ediţiile); Th. de Bry; Hacquet; Morsigli; Nordberg – ediţia germană din 1745-1751; Hurmuzaki – complet.

Petiţionarul nu a scăpat să evidenţieze că în biblioteca sa se aflau „Studii şi Documente şi aproape toate publicaţiile istorice ale Excelenţei voastre”8

Din punctul de vedere al lui Constantin I. Karadja, cu siguranţă îndreptăţit, una dintre lucrările importante oferite spre vânzare era un exemplar din Bonifaciu Decretalis 1476, din oficina lui Petru Schoffer, companoinul lui Gutenberg. Acesteia i se adăugau manuscrisele slavone şi române, cât şi ziarul lui Thelys, referitor la şederea lui Carol al XII-lea, regele Suediei, la Bender în anul 17o9, cât şi ziarul important şi inedit al lui Morritt of Rokeby din anul 1794 s.a.

Motivaţia vinderii bibliotecii, deşi la data solicitării Constantin I. Karadja era deja numit consul al României la Berlin, unde a funcţionat timp de zece ani, era, se pare, de natură materială, legată de modul de gestionare a moşiei de la Grumăzeşti (jud. Neamţ), dobândită în urma căsătoriei cu Elena Marcela Caradja, fiica familiei Matieda şi Aristide Caradja, ultimul entomolog şi jurist cunoscut, membru de onoare al Academiei Române din anul 1930.

Din conţinutul scrisorii rezultă necesitatea acestei vânzări, autorul îşi exprimă oarecum regretul în legătură cu decizia sa, luată într-o împrejurare nefavorabilă din viaţa sa „Fiind silit dureros să mă despart de această bibliotecă adunată de mine în cursul unui sfert de veac cu multă trudă şi mari sacrificii de timp şi de bani, aşadar dacă este posibil ca aceste cărţi să rămână dacă este posibil în ţară şi să fie păstrate împreună.”9

În fixarea preţului bibliotecii, două milioane de lei, ofertantul a avut în vedere, după mărturisirea sa, situaţia economică grea în care se afla ţara. Cunoştinţele sale solide de biblioteconomie l-au determinat pe Constantin I. Karadja să-i solicite lui Nicolae Iorga ca, „În cazul când propunerea mea ar găsi aprobarea Excelenţei Voastre, rog respectuos să binevoiţi a dispune ca un specialist să fie desemnat pentru a examina biblioteca şi întocmi un inventar spre cele de cuviinţă”10.

Surprinzător de repede pentru acea perioadă, în ziua de 4 decembrie 1931 scrisoarea adresată lui Nicolae Iorga era înregistrată la „Cabinetul primului ministru”, înaintată destinatarului care, după lecturare a pus o rezoluţie scurtă şi

7 Ibidem.8 Ibidem.9 Ibidem.10 Ibidem.

4

clară: „Georgescu Cristu va cerceta şi face propuneri”11. Cel destinat de către Nicolae Iorga să studieze şi să evalueze biblioteca lui Constantin I. Karadja lucra la Biblioteca centrală a Facultăţii de Litere, care se afla în acea perioadă la Palatul Universităţii.

Este de observat că în cazul lui C. I. Karadja, Nicolae Iorga a adoptat o altă variantă de lucru, în raport cu cea rezultată din solicitarea Luciei D. Greceanu. Dacă acesteia i-a răspuns direct fie din politeţe sau alte motive şi considerente, în acest caz soluţionarea de moment a cererii era încredinţată unui specialist în domeniu.

La 7 decembrie 1931, petiţionarul era înştiinţat de către N. Georgescu Cristu că „Din partea Preşedinţiei Consiliului de Miniştri am primit delegaţia de a cerceta biblioteca, pe care o oferiţi spre vânzare. Vă rog deci în ce zi şi ore aş putea vedea biblioteca. Pe mine mă puteţi afla în orice zi de lucru, la orele 5, la Biblioteca centrală a Facultăţii de litere, Palatul Universităţii. Pentru văzut cărţile, aş fi bucuros să vin dupăamiezile, începând cu orele 21”.12

Evaluarea bibliotecii aparţinând lui Constantin I. Karadja a durat destul de mult, dovadă fiind data când primului ministru i-a fost înaintat un raport în acest sens – 27 ianuarie 1932. Este posibil ca perioada sărbătorilor de iarnă, cât şi timpul limitat la dispoziţia evaluatorului, coroborat cu numărul mare de lucrări aflate în bibliotecă, să fi determinat acest lucru.

Totodată, evaluatorul pare a-şi fi îndeplinit sarcina cu conştiinciozitate şi răspundere, având în vedere că aceasta venea din partea primului-ministru, în acelaşi timp o personalitate ştiinţifică faţă de care avea un respect absolut, iar superficialitatea era inadmisibilă.

Dovadă în acest sens este meticulozitatea şi exactitatea raportului adresat profesorului Nicolae Iorga, în care, în legătură cu concluziile rezultate consemna: „E într-adevăr, după cât am putut constata într-un timp prea scurt şi cu puţinele mele cunoştinţe speciale, o foarte preţioasă colecţie de cărţi, manuscrise, gravuri în mare parte vechi şi rare, alese cu preferinţă dintre cele care privesc istoria poporului nostru, ceea ce desigur le măreşte pentru noi valoarea.

Din cărţile care mi-au trecut prin mâini, mi-am făcut convingerea că Dl. Karadja e un bibliofil pe cât de pasionat în a alege şi păstra cele mai complete şi mai în bună stare exemplare, pe atât de priceput adunător a tot ce poate da o informaţie de valoare asupra trecutului nostru. Pregătirea sa istorică i-a înlesnit aceasta.

Achiziţia cărţilor sale de către Academie sau Universitate ar mări considerabil mijloacele actuale de erudiţie. De aceea e de făcut tot posibilul ca biblioteca D-lui Karadja să nu se risipească şi să rămână în ţară.

Aspectul cel mai important al problemei legate de achiziţionarea bibliotecii lui Constantin I. Karadja era cel financiar, având în vedere costurile ridicate de

11 Ibidem.12 Ibidem, f. 5.

5

fondul valoros de carte existent, faţă de care cel dispus să-l vândă era în cunoştinţă de cauză, cât şi limitele financiare ale statului în condiţiile situaţiei interne din acea perioadă.

Bibliotecarul Facultăţii de Litere din Bucureşti îi prezenta profesorului Nicolae Iorga dificultăţile care se ridicau pentru el în privinţa evaluării corecte a produselor ce urmau a fi achiziţionate, arătând că „O evaluare în bani a acestei biblioteci mi-ar fi însă prea greu de făcut. Din lista celor circa 800 de opere mai de seamă ce mi-a fost înmânată, opere alese dintr-un total de 2500-3000 bucăţi, am avut impresia că preţurile notate pe ici pe colo nu sunt ridicate şi o sondare în câteva preţuri făcută la anticarul Hiersesman din Leipzig a întărit aceasta”13. Într-adevăr între N.Georgescu Cristu şi anticarul german a existat o corespondenţă, documentul fiind anexat la raportul înaintat lui Nicolae Iorga la data de 27 ianuarie 1932.

În ansamblul evaluării, cu excepţia lucrărilor tipărite în secolul al XV-lea, bibliotecarul din Bucureşti considera „urcat preţul de 4000 lei în medie pentru volumele din secolul al XVI-lea, de 2000 lei pentru al XVII-lea şi chiar 400 lei pentru volumele recente, care în general se găsesc prin biblioteci şi chiar în comerţul curent”.14

Evaluarea, dar şi fixarea preţului de către vânzător trebuia să aibă în vedere, după părerea lui N. Georgescu Cristu, faptul că scăderea generală a preţurilor afectase şi piaţa cărţilor, astfel că trebuia acţionat în acel context. Pentru o evaluare corectă şi fixarea unui preţ convenabil vânzătorului şi cumpărătorului, în condiţiile raportului cerere-ofertă de atunci, se propunea evaluarea bucată cu bucată a lucrărilor oferite spre vânzare de către anticari cu reputaţie.

Evaluarea valorii bibliotecii lui Constantin I. Karadja i-a fost prezentată lui Nicolae Iorga într-o anexă la raport intitulată „Analiza bibliotecii Karadja”,15 în care se arătau cantităţile şi conţinutul lucrărilor, cât şi preţul acestora:

6 volume tipărite între 1476 şi 1500, după preţuri curente – 224000 lei; 4 volume tipărite între 1471 şi 1500, în facsimile a 5000 lei, 20000 lei; circa 50 de volume tipărite între 1501 şi 1600 a 4000 lei, 200000 lei; circa 180 de volume tipărite între 1601 şi 1700, a 2000 lei, 360000 lei; 1760 volume mai recente decât anul 1700, a 400 lei, 704000 lei; 18 albume în folie, a circa 6000 lei, 108 000 lei; circa 30 manuscrise slavone şi române, a 2000 lei, 60000 lei; 11 manuscrise occidentale şi albume cu costume în acuarelă şi desen şi

hărţii originale, lucrate în acuarelă, a circa 10000 lei, 110000 lei; 90 hărţi vechi, a circa 500 lei, 45000 lei; 225 gravuri vechi, a circa 500 lei, 112000 lei.

13 Ibidem, f. 3.14 Ibidem.15 Ibidem, f. 26.

6

Valoarea lucrărilor cercetate de către evaluator era estimată, deci, la 1.919.500 lei.

Acestora li se adăuga valoarea incunabulelor aflate în biblioteca C.I. Karadja:

Bartolomeu Anglicus, Colonia, 1481, 450 Reichsmarca, 18000 lei; Schedel, ediţia latină din 1493, 2000-2200 Reichsmarca, 80000 lei; Schedel, ediţia germană, 1800 Reichsmarca, 72000 lei; Bonifacius VIII, ediţia Schoeffer, 800 Reichsmarca, 32000 lei; Biblia Forsen, 1495, 250 Reichsmarca, 10000 lei; Roleuinck, ediţia Hess, 500 franci elveţieni şi 30 Reichsmarca, 12000

lei.Incunabulele din Biblioteca C. I. Karadja, păstrate azi la Biblioteca

Naţională a României, erau estimate la 224000 lei, rezultând o valoare totală a bibliotecii de 2.143.500 lei.

Sfârşitul raportului adresat lui Nicolae Iorga este emoţional, dar, în acelaşi timp, cuprinde propuneri pentru soluţionarea favorabilă, pentru ambele părţi, a situaţiei; „Trebuind să drămuiesc – şi am făcut-o cu strângere de inimă, cărţile pe care un bibliofil priceput le-a strâns cu nesfârşită dragoste şi osteneli, mi-am dat seama de durerea cu care Dl. Karadja s-ar despărţi de biblioteca sa. Cum Domnia Sa tot intenţiona să o lase cândva unei instituţii de cultură, după câte mi-a spus, îmi îngădui să supun aprecierii Domniei Voastre dacă n-ar fi mai bine ca, înlesnindu-se D-lui Karadja să învingă jena financiară de azi, nu s-ar asigura fără jertfe (financiare n.n.) statului nostru o bibliotecă ce constituie un atât de preţios instrument de muncă ştiinţifică”.16

Corespondenţa dintre Constantin I. Karadja şi Nicolae Iorga a continuat în cursul lunii ianuarie 1932, în perioada în care N. Georgescu Cristu evalua biblioteca la locuinţa ofertantului, situată în strada Mora nr. 25, Şoseaua Jianu, din Bucureşti, probabil ca urmare a discuţiilor avute cu evaluatorul, poate la sfatul acestuia sau a credinţei că primul-ministru era informat periodic în legătură cu activitatea ce se desfăşura în acest sens.

La 9 ianuarie 1932, Constantin I. Karadja i-a expediat lui Nicolae Iorga o „Lămurire” în legătură cu biblioteca, legată de lista cu cele 1860 de volume trecute într-o listă care fusese anexată la scrisoarea din 3 decembrie 1931; în care arăta: „Biblioteca istorică ce propun spre vânzare mai conţine circa 200-400 volume, alcătuind deci un total de circa 2000-2200 volume sau tomuri, afară de manuscrise. Se include şi circa 30 volume de manuscrise vechi slavone şi române, 80-100 hărţi geografice vechi şi o colecţie de circa 200-250 gravuri, costume, vederi, portrete referitoare la Principatele Române şi Ţările Balcanice. Colecţia mai include şi manuscrisele occidentale însemnate pe o pagină separată la sfârşitul listei anexate”.17

16 Ibidem, f. 3.17 Ibidem, f. 8.

7

„Lămurirea” era binevenită, dintr-un anumit punct de vedere, fiind, în final, o completare la „Analiza bibliotecii Karadja” pe care a efectuat-o şi înaintat-o evaluatorul.

O nouă scrisoare a fost adresată de către Constantin I. Karadja lui Nicolae Iorga la 22 ianuarie 1932, în care sunt expuse dorinţele privind modalitatea de efectuare a plăţii bibliotecii.

Deşi la dosarul cu documentele legate de această tranzacţie nu există un act din care să rezulte exprimarea punctului de vedere al lui Nicolae Iorga, din conţinutul scrisorii lui C. I. Karadja rezultă o „dorinţă exprimată de Excelenţa Voastră”, faţă de care vânzătorul îşi exprimă acordul „ca biblioteca ce am avut onoarea a propune statului spre cumpărare, să-mi fie plătită în felul următor: o sumă de 300000 lei la încheierea contractului, restul urmând să-mi fie achitat în plăţi semestriale de câte 200000 lei până la completarea sumei de achiziţie.

Rămâne însă înţeles ca toate plăţile să fie calculate în lei având valoarea leului de azi, adică având greutatea prevăzută în legea monetară din 7/II/1929, sau 1 leu egal 9 miligr.aur.”18

Rezoluţia primului-ministru pe noua şi ultima scrisoare a lui C.I. Karadja, adresată profesorului în acest scop, este: „Se aprobă în principiu”, lăsând loc unei decizii definitive care trebuia luată într-o şedinţă a Consiliului de Miniştri.

Cu siguranţă o asemenea decizie nu a existat, iar biblioteca, în cele din urmă, nu a fost achizionată.

Această ultimă scrisoare primită de către Nicolae Iorga, scoate în evidenţă că vânzătorul era un mare bibliofil, dar şi un bun specialist în finanţe, format în perioada în care a lucrat în calitate de consilier tehnic în cadrul Ministerului de Finanţe, calitate în care în mai 1927 a participat la Conferinţa Economică Internaţională de la Geneva ca şef al delegaţiei române.

Dacă tranzacţia ar fi fost încheiată în cursul anului 1932, ar fi însemnat ca plata bibliotecii să se întindă pe o perioadă de aproximativ 9 ani de zile.

Cele două tentative de vindere către statul român a bibliotecilor aparţinând Mariei D. Greceanu şi Constantin I. Karadja, a căror soartă de moment a fost legată şi de numele lui Nicolae Iorga, au fost un eşec determinat de cauze obiective.

Dacă în primul caz biblioteca a avut o soartă tristă, fiind distrusă în condiţii de război, cea aparţinând lui Constantin I. Karadja a avut o soartă mai bună.

În primul rând, cu toate vicisitudinile vremii, C. I. Karadja a fost acceptat, la 3 iunie 1946, ca membru de onoare al Academiei Române, la propunerea generalului Radu Rosetti care, cu acel prilej, a rostit câteva cuvinte rămase emblematice pentru definirea preocupărilor diplomatului: „Ca bibliofil, Domnia sa a adunat o bibliotecă bogată de incunabule, de ediţii rare şi studii asupra trecutului nostru, de cel mai mare folos pentru cercetările istorice. De asemenea, trebuieşte menţionat că editorii catalogului internaţional al incunabulelor i-au încredinţat întocmirea şi publicarea părţii privitoare la incunabulele aflate în 18 Ibidem, f. 7.

8

bibliotecile publice şi private din România, lucrare pe care a dus-o la bun sfârşit”.19

După moartea acestuia, în anul 1950, în etape succesive, biblioteca pe care dorea să o vând Constantin I. Karadja a intrat în posesia Bibliotecii Academiei Române, Bibliotecii Naţionale a României şi Bibliotecii Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii Bucureşti, devenind un bun public la îndemâna cercetătorilor, cadrelor didactice şi studenţilor.

19 Apud, Elena Maria Schatz, Incunabule din judeţul Mureş între lista lui Constantin Karadja şi catalogul colectiv al incunabulelor din România, în „Librăria Anuar”, nr.1/2002, Târgu Mureş, p.64.

9