NICHITA STĂNESCU

ARTA POETICĂ

1. Preambul. Despre autorul lui Laus Ptolemaei, Nichita Stănescu, s-a spus uneori că ar fi ,, conştiinţă nomadă, nefixată”, că nu ar avea ,, o poetică riguroasă, selectivă, care să-şi pună sigiliul pe toate detaliile, una eterogenă.”. O cercetare globală, atentă la dinamica de profunzime a poeziei stănesciene, credem că poate oferi, chiar în teritoriile cele mai aleatorii unde se desfăşoară acest ,,veritabil<<simpozion>> al opţiunilor, un nucleu originar şi original, din care emană multitudinea impulsurilor imaginare.

2. Contextul istoric. Poezia stănesciană nu poate fi percepută în întregime dacă nu este raportată la contextul apariţiei celui de al doilea val al modernismului, neomodernismul.

Nichita Stănescu a moştenit de la poeţii secolului al XX-lea tendinţa de a-şi defini arta, artist şi raportul pe care-l stabileşte cu ce-l care scrie.

Odată cu Nichita Stănescu apar în poezia românească Marin Sorescu, Ana Blandiana, Ioan Alexandru, Cezar Baltag, Mircea Ivănescu, Adrian Popescu, Ştefan Bănulescu, Nicolae Breban, Al Ivasiuc ,,o nouă generaţie face joncţiunea cu ,, promoţia Labiş” şi cu o alta generaţie cu zece ani mai tânără. Reapar poeţii momentului 1945-1946, Geo Dumitrescu, Ion Caraion, Ştefan Augustin Doinaş şi revin în actualitate marile modele din trecut” (Eugen Simion, Scriitori români de azi, I)..

3. Particularităţi ale liricii stănesciene. Nichita Stănescu a trecut dincolo de generaţia sa, plasându-se într-o ascendenţă nobilă: decantarea până la esenţă a liricului, depersonalizarea şi dispersia în etern îl înrudesc cu Eminescu şi Blaga, forţă cu care inovează la nivelul limbajului artistic îl proclamă succesorul lui Arghezi, capacitatea de încifrare a mesajului în formule unice, îl aduce pe acelaşi plan cu Barbu ,,Nichita Stănescu trăieşte un asemenea moment când culminaţia ştiinţifică ajunge să fie într-un acord negândit cu creaţia artistică… de aceea plasticizează toate categoriile cunoaşterii, face din ele expresii de mare anvergură şi realizează ceea ce Eminescu a putut numai sa viseze”.afirmă Edgar Papu în Caiete critice, 3 din 1993.

A fost obsedat de posibilitatea de a-şi lămuri sieşi gândurile în cuvinte, de a-şi stabili raporturile cu predecesorii, contemporanii sau succesorii şi de a-i convinge de sinceritatea gândirilor sale. Este într-un dialog permanent cu Eminescu: ,,Tu nu ai murit/ pentru că eu sunt trupul tău/ care vorbeşte cu vorbele tale”. La debut ,,topârceniza, urmuziza, argheziza”, altoia pe tiparul său configuraţii ale poeziei româneşti, pentru a ajunge, în final, la forma personală de scriitură.

Ordinea problemelor vizate de o eventuală ars poetica se inversează: el nu creează o lume pe care încearcă s-o impună cititorului, ci, într-o atitudine de maximă receptivitate (de

iubire) în faţa vieţii, se naşte dorinţa de a găsi o cale de a ,,prinde frumosul” într-o formă în care să fie accesibilă omului. De aceea pe tot parcursul întregii sale creaţii artistice asistăm la multiplele încercări de a lămuri concepţia sa despre cunoaştere prin artă, despre echilibrul dintre conţinutul poeziei sau despre relaţia artistului cu lumea pe care o modelează (cuvântul). Utilizarea modurilor şi timpurilor verbale nu este aleatorie ,,verbele îmi pândesc starea de spirit, când mă aflu în mijlocul lor şi eu sunt un verb, mă interesează tensiunile lor, le simt tensiunile, aleg direcţiile lor, citesc pe ele, ca pe cadranul unui ceas cu o infinitate de limbi, arătând o infinitate de ore şi de minute”, mărturiseşte poetul în Cartea de recitire.

Nichita filosofează pe această temă sub forma unor confesiuni, în ,, pagini de jurnal”, în scurte enunţuri în stilul polemic specific jurnalisticii, în formule axiomatice, filosofice sau metofore cuprinzând o poezie întreagă. Astfel afirmă: ,,A cunoaşte nu înseamnă a elucida”; ,,adevărurile se descoperă nu se elucidează”. Poetul recurge la ,, nevoia de artă” pentru că ,, adevărul artei / e / mai concret decât al naturii, de la primul poet”. Răspunderea poetului, conform acestui raţionament, este gravă, pentru că el trebuie ,,să comunice unicul, să facă să devină comunicabil, cu o adresă foarte largă, ceea ce de fapt, e profund singular”. (Cuvinte şi necuvinte).4. Ars poetica. Concepţia sa faţă de creaţie poetul o comunică în versuri, poetul în care încearcă de mai multe ori ,,poeme-blazon”, fie cu trimitere direct din titlu ( trei intitulate Ars poetica, Arta poetică, Arta poeziei, Arta poetică, şapte poezii cu titlul Autopoetret, alte două numite Poezia şi Poetul ca şi soldatul”, fie prin descifrarea unui astfel de mesaj din parcurgerea discursului liric: Frunză verde de albastru, Căutarea tonului, Tonul, Timbrul. Cu o detaşare ,,analitică, poetul deschide un larg evantai de măşti ale subiectului liric - tot atâtea ipostaze ale comunicării. (11 elegii, 1966). Intenţia poetului mărturisită în ,,Cartea de recitire”, în eseul Al meu suflet, Psyche : ,,ţi-aş pedepsi trupul să-şi aducă aminte de toată istoria trupurilor de până la el…Bine, i-am răspuns, dar chiar asta se întâmplă cu trupul meu, el caută să uite ceea ce ţine minte, ca să poată crea înaintea şi nu înapoia lui, amintiri care încă nu s-au întâmplat”, constituie dorinţa poetului de a-şi estompa trăsăturile biografice, devenind un eu generic, o instanţă discursivă, iar concretul lumii obiectelor tinde să lase loc unei alte concreteţi - aceea a limbajului însuşi. ,,Viziunea sentimentelor devine ,,viziune a cuvintelor”: în faţa acestei voci omnipotente, universul apare ca spaţiu al sensului infinit, iar discursul poetic se întemeiază ca realitate, obligând indeterminarea haotică a înţelesului posibil la succesive întrupări de cuvinte.5. Datele poeziei stănesciene. Există, în creaţia lui Nichita Stănescu, o constantă şi periodică revenire la nevoia de fixare a datelor propriei poezii, de la primul moment de maturizare, simţit sub forma necesităţii unui prim bilanţ, în 1967 (,, şi am vrut să fac cu gura/ focul ce-l făcea arsura”- când şi demontează elementele artei pe care le reaşază după o ordine proprie, ,,descifrând-o” pentru cititor, până la ,,critica laudativă” la adresa sistemului său de creaţie, orgolios analizat în poemul Nod 33 ( În liniştea serii) din volumul apărut în 1982: ,,am gândit un mod atâta de dulce / de a izbi două cuvânte / de parcă iarba verbe ar înflori ,/ iar florile s-ar ierbi” .6. Nevoia de creaţie. Existenţa poetică este statornică şi mobilă, în acelaşi timp. Poetul îşi menţine statutul demiurgic, dar continuă să topească în metafore limitele între concret şi abstract, între timp şi atemporalitate, între existenţă şi iluzie. Pentru realizarea unei asemenea opere, a ,,depăşirii de sine”, poetul face corp comun cu poezia, într-un tot original. Cuvintele şi

necuvintele lui sunt tot atâtea ipostaze ale existenţei poetului ca şi ale existenţei Universului, de la plus la minus infinit: ,,Eu sunt cel care păzeşte poarta / ca nu cumva eu însumi să fug.”

Raţiunea acestei existenţe poetice este nevoia de creaţie: ,,A inventa un râu curgând liber / prin aerul fără maluri… a inventa o floare/ al cărei miros/ suntem.”

LEOAICĂ TÂNĂRĂ, IUBIREA

1. Leoaică tânără, iubirea2. mi-a sărit în faţă.3. Mă pândise-n încordare4. mai demult.5. Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,6. m-a muşcat, leoaica, azi de faţă.

7. Şi deodată în jurul meu, natura8. se făcu un cerc, de-a-dura,9. când mai larg, când mai aproape,10. ca o strângere de ape.11. Şi privirea-n sus ţâşni,12. curcubeu tăiat în două,13. şi auzul o-ntâlni14. tocmai lângă ciocârlii.

15. Mi-am dus mâna la sprânceană,16. la tâmplă şi la bărbie,17. dar mâna nu le mai ştie.

18. Şi aluneca-n neştire19. pe-un deşert în strălucire20. peste care trece-alene 21. o leoaică arămie22. cu mişcările viclene,23. încă-o vreme24. şi-ncă-o vreme…

Poezia ,,Leoaică tânără, iubirea” a făcut iniţial parte din al doilea volum al poetului Nichita Stănescu, ,,O viziune a sentimentelor”, apărut în 1964, alături de alte poeme de dragoste: ,,Vârsta de aur a dragostei”, ,,Îmbrăţişare”, ,,Poveste sentimentală”, ,,Ploaie în luna martie”, ,,Visul unei nopţi de iarnă”, ,,Cu o uşoară nostalgie”. Apoi poezia a fost inclusă în volumele: ,,Clar de lună”, 1973, ,,Starea poeziei”, 1975, şi postum în ,,Ordinea cuvintelor”, 1985.

Tema preferată întâlnită în volumul ,,O viziune a sentimentelor” este iubirea. Iubirea este pentru poet o cale de revelaţie, dar şi o modalitate de integrare în armoniile universale şi un unic mod de existenţă, o permanentă ,,întâmplare a fiinţei”. Dragostea în această poezie este percepută ca o vibraţie continuă sub forma unei ample metafore. Creaţia nu poate fi concepută fără această stare de ,,graţie”, întregul poem putând fi considerat o dedicaţie acestui sentiment supravieţuitor în timp, iubirea, legătură strânsă între forma poeziei: strofe cu versuri inegale, cu rimă aleatorie (=întâmplătoare) şi ritm combinat, corespund senzaţiei de ,,iradiere” spontană pe care poetul şi-a propus s-o transmită celor îndrăgostiţi de adevăr asemeni lui.

Omul se întâlneşte cu iubirea care îl metamorfozează, care îl învaţă să comunice ,,unicul“, ,,sublimul” existenţei sale. Sentimentul relevant echivalează cu ,,trezirea din somn”, dar şi plasarea omului ,,într-o nouă ordine a lucrurilor”. Strofele, în număr de patru, trimit spre următoarea expunere schematică: producerea întâlnirii cu iubirea ,,mai demult”, trecerea în altă stare existenţială ,,7. Şi deodată în jurul meu, natura/ 8. se făcu un cerc, de-a dura” , constatarea metamorfozei ireversibile ,, 17.dar mâna nu le mai ştie” şi suprapunerea imaginilor poetului pentru eternitate ,,21.o leoaică arămie/…/23. încă -o vreme/ 24.şi-ncă-o vreme”.

Poetul, începând cu titlul, propune o metaforă a iubirii: ,,leoaică tânără” care se constituie într-o apoziţie anticipativă şi implicit, ca o definiţie-portret.

Autorul mărturiseşte propria aventură a revelaţiei acestui sentiment, discursul său desfăşurându-se în toate cele patru secvenţe sub forma unei confesiuni. Aceasta este confirmată de timpurile verbale din cele trei strofe. În prima, utilizarea perfectului compus combinată cu mai mult ca perfectul ,,mă pândise” denotă că sălbatica şi necruţătoarea iubire, atribute derivate din sintagma ,,leoaică tânără”, îl alesese mai demult. Utilizarea modurilor şi timpurilor verbale nu este aleatorie ,,verbele îmi pândesc starea de spirit, când mă aflu în mijlocul lor şi eu sunt un verb, mă interesează tensiunile lor, le simt tensiunile, aleg direcţiile lor, citesc pe ele, ca pe cadranul unui ceas cu o infinitate de limbi, arătând o infinitate de ore şi de minute”, mărturiseşte poetul în ,,Cartea de recitire”.

Timpul incomensurabil este creat de poet prin utilizarea mai mult ca perfectului în prima strofă ,,mă pândise”. Ultimul moment al acţiunii în trecut pe axa timpului, asociat cu un substantiv care exprimă noţiunea de timp: ,,23. încă-o vreme/ 24. şi-ncă-o vreme.”

Utilizarea în prima strofă a locuţiunii adverbiale ,,în faţă” arată iminenţa şi neputinţa poetului de a se sustrage din faţa acestui sentiment ,,1.Leoaică tânără, iubirea/ 2. mi-a sărit în faţă.” Cruzimea, dar şi puritatea sentimentului este sugerată de substantivul şi epitetul

adjectival ,,colţii albi”. Filmul ,,naşterii” poetului, etapă cu etapă, este sugerat prin jocul determinanţilor ,,în faţă / de faţă”, iubirea fiind un sentiment care nu se poate ascunde, rănile evidente sunt sugerate în ultimul vers al primei strofe: ,,1. Leoaică tânără, iubirea/ 2. mi-a sărit în faţă/…/5.Colţii albi mi-a înfipt în faţă,/6. m-a muşcat leoaica azi de faţă.”. În versurile strofei a doua, imaginile împrumută din frenezia erosului, dinamica care este continuă ,,o mişcare în sus” (motiv des întâlnit în lirica stănesciană). Starea de extaz a poetului este redată printr-o descriere cosmogonică inedită: ,,7. Şi deodată în jurul meu, natura/ 8. se făcu un cerc, de-a dura,/ 9. când mai larg, când mai aproape/ 10.ca o strângere de ape”. Expresiile poetice ,,de-a dura”, argheziană la prima vedere, evoluează în metafore stănesciene: ,,strângere de ape” şi ,,curcubeu tăiat în două”, neegalate de lirica românească.

Poetul transcede apoi într-un plan ideal, dincolo de perceperea senzorială a auzului: ,,11. Şi privirea-n sus ţâşni,/12. curcubeu tăiat în două/ 13. şi auzul o-ntâlni tocmai lângă ciocârlii.”

Utilizarea perfectului simplu ,,se făcu”, ,,ţâşni”, ,,întâlni” creează spontaneitatea şi rapiditatea, dominante ale sentimentului iubirii. Strofa a treia accentuează starea de extaz a poetului creând o nouă ordine a lucrurilor. Intenţia poetului mărturisită în ,,Cartea de recitire”, în eseul ,,Al meu suflet, Psyche” : ,,ţi-aş pedepsi trupul să-şi aducă aminte de toată istoria trupurilor de până la el…Bine, i-am răspuns, dar chiar asta se întâmplă cu trupul meu, el caută să uite ceea ce ţine minte, ca să poată crea înaintea şi nu înapoia lui, amintiri care încă nu s-au întâmplat”, este realizată în această strofă. Trăirea redată anterior creează acea ,,beţie albă a simţurilor”, iar elementele atât de cunoscute ,,sprânceană”, ,,tâmplă” şi ,,bărbie” nu sunt recunoscute de ,,mâna” care, apoi, va aluneca spre un teritoriu anatomic necunoscut: ,,15. Mi-am dus mâna la sprânceană,/ 16. la tâmplă şi la bărbie,/17. dar mâna nu le mai ştie.”

Rămânerea în planul ideilor este accentuată în ultima strofă, când omul s-a dematerializat şi s-a identificat cu ,,leoaica arămie”. În urma întâlnirii cu ,,iubirea” se realizează transformarea în Zeus a bărbatului: ,,18. Şi aluneca în neştire/ 19. pe-un deşert în strălucire/…/23. Şi încă-o vreme,/ 24. şi-ncă-o vreme…”(tempo rapid). Depersonalizarea şi dispersia în etern întâlnite în această poezie îl înrudesc pe Nichita Stănescu cu Eminescu şi Blaga, forţa inovatoare a limbajului îl apropie de Arghezi, încifrarea mesajului artistic în formule unice îl face egalul lui Ion Barbu, iar după părerea lui Edgar Papu în Caiete critice 3/1993, Nichita Stănescu ,,plasticizează toate categoriile cunoaşterii, face din ele expresii de mare anvergură şi realizează ceea ce Eminescu a putut numai să viseze.”

ÎN DULCELE STIL CLASIC1. Dintr-un bolovan coboară2. pasul tău de domnişoară.3. Dintr-o frunză verde, pală4. pasul tău de domnişoară.

5. Dintr-o înserare-n seară6. pasul tău de domnişoară.7. Dintr-o pasăre amară8. pasul tău de domnişoară.

9. O secundă, o secundă10. eu l-am fost zărit în undă.11. El avea roşcată fundă.12. Inima încet mi-afundă.

13. Mai rămâi cu mersul tău14. parcă pe timpanul meu15. blestemat şi semizeu16. căci îmi este foarte rău.

17. Stau întins şi lung şi zic,18. Domnişoară, mai nimic19. pe sub soarele pitic20. aurit şi mozaic.

21. Pasul trece eu rămân.

Poezia ,,În dulcele stil clasic” face parte din volumul cu acelaşi titlu, apărut în 1970, poetul experimentând diverse formule lirice, culese din toate vârstele literaturii române cu intenţia de a le parodia nostalgic.

În poeziile ,,Mult vechii de romantici…”, ,,În clipa cea repede”, ,,Mă las locuit”, ,,De din vale de Rovine”, poetul parafrazează monologul eminescian melancolic şi meditativ, iar în poeziile ,,Strigături” şi ,,Cântece” relevă timbrul sufletesc şi naivitatea ,,Florilor de mucigai” ale lui Arghezi, demonstrând că le-a intuit mecanismul, spre a-şi sublinia, prin contrast, propria-i

identitate. Alex. Ştefănescu în ,,Introducere în opera lui Nichita Stănescu” afirmă:,, Revenind la modul de a parodia al lui Nichita Stănescu putem afirma că poetul nu tratează niciodată ironic (demitizator) stilurile pe care le parafrazează. El n-a fost niciodată un adept al ironiei, care, în afară de faptul că se bazează pe o defăimare, mai şi presupune o relaţie vinovată, de complicitate cu cititorul. Nichita Stănescu preferă în mod evident umorul, înţeles ca o jubilaţie a spiritului critic şi ca o propunere de comuniune afectivă adresată lectorului.”.

Compoziţia e de factură clasică (5 catrene, construite pe principiul monorimei), aceasta se contrazice în ultimul vers (izolat), cu valoare conclusivă. Secvenţele textului urmăresc evoluţia ,,idilei“, de la momentul apariţiei ,,domnişoarei” / muzei, strofele 1-2, la clipa revelaţiei, strofa 3, la formularea idealului poetic, strofa 4, şi la revenirea în starea expectativă, în strofa 5, ultimul vers rupt de restul textului se transformă într-o frază axiomatică, specifică poetului.

Improvizarea de către autor a unei poveşti de dragoste ,,În dulcele stil clasic” încadrează la o primă lectură a textului poemul temelor erotice.

Analiza mesajului textului nu se poate face fără o raportare la întreaga creaţie stănesciană şi la anul apariţiei volumului cu acelaşi titlu, 1970. Cei zece ani trecuţi de la debutul său sub semnul vizionarismului eminescian îl determină, poate, să reitereze sistemul filosofico-poetic al marelui nostru romantic, iubirea constituind o cale de cunoaştere, o cale de atingere a clipei unice, de descoperire a absolutului. Într-un alt nivel de descifrare a simbolurilor textul poate suporta încadrarea în categoria artelor poetice: existenţa expresiilor poetice inedite în întregul poem care debutează cu ,,1. Dintr-un bolovan coboară/ 2. pasul tău de domnişoară” şi continuă: ,,3. dintr-o frunză verde, pală,/ 4.pasul tău de domnişoară” confirmă nevoia lui Stănescu de a reveni asupra fixării datelor propriei poezii, cu dorinţa exprimată în 1967: ,,şi am vrut să fac cu gura/ focul ce-l făcea arsura” sau prefigurează părerile care vor fi exprimate în ,,Nod 33 (În liniştea serii)” din volumul apărut în 1982 :,,am gândit un mod atâta de dulce/ de a izbi două cuvinte/ de parcă iarba verde ar înflori/ iar florile s-ar ierbi.” Epitetul adjectival ,,dulcele” din titlul poemului aminteşte de Eminescu, poezia fără a o pastişa, înseamnă o revenire a poetului modern şi reprezintă privirea poetului contemporan pus în faţa unei lumi schimbate pe care poezia trebuie să şi-o asume. Asocierea unor termeni concreţi ,,bolovan” sau ,,frunză verde, pală” şi a unuia abstract cu determinanţii săi alternativi, ,,pasul tău de domnişoară”, ilustrează maniera de concepere a metaforelor care exprimă încercarea de reprezentare a noţiunii de graţie. Cele două strofe ale primei secvenţe ilustrează modul de constituire a imaginilor în jurul acestei metafore-simbol care delimitează gradat calea de pătrundere dintr-un univers în altul (din concret în abstract). Versul repetat ,,pasul tău de domnişoară “este simbolul artei poetice, marcând descendenţa poeziei actuale din poezia secolului XIX, graţioasă, romanţioasă, cu parfumul unei estetizante

vechimi. Succesiunea elementelor întâlnite în stilistica românească şi preluate de Nichita Stănescu continuă: ,,5. Dintr-o înserare-n seară/…/ 7. Dintr-o pasăre amară” asociate aceluiaşi lait-motiv; ,,pasul tău de domnişoară” trimit spre poezia de începuturi a lui Ienăchiţă Văcărescu. ,,Pasul” nu simbolizează chiar poezia, ci urma acesteia fulgurantă. Printr-o gradaţie subtilă se ajunge la grava meditaţie pe tema creaţiei care este un moment de graţie, dar dureros de trecător.: ,,9. O secundă, o secundă/ 10. Eu l-am fost zărit în undă/”

Simultaneitatea şi trecerea momentului ,,întâlnirii“ sunt realizate, pe linia tradiţiei imprimată de versul eminescian, prin forma arhaică a verbului (cu dubla apartenenţă la diateză) ,,a zări”.

Din peisajul romantic împrumută locul întâlnirilor: în oglindă, lângă lac, aici, ,,undă”. Imaginea este esenţială şi lucidă în acelaşi timp; ,,pasul” are ,,roşcată fundă”, simbolizând genealogia dintr-o ,,pasăre amară” a poeziei începuturilor. Cel care a zărit urma poeziei, identic celui care a văzut-o pe frumoasa fără corp, are numai de suferit. Versul ,,12. Inima încet mi-afundă” este cheia întregului poem: poetul plasează aproape livresc accentul pe substantivul ,,inima” pentru a obţine efectul depersonalizării, al perceperii durerii din afară de sine”. Dorinţa de a opri ,,domnişoara“, muza, inspiraţia se cristalizează pe un dublu registru livresc: unul desuet romantic ,,mai rămâi cu mersul tău”, ,,blestemat şi semizeu” şi un altul aparţinând limbajului funcţional, standard: ,,căci îmi este foarte rău”. Urmează momentul ,,acostării” domnişoarei printr-un enunţ ambiguu aparţinând expresiei argotice, ,,golăneşti”: ,,17…şi zic,/ 18. Domnişoară, mai nimic/ 19. Pe sub soarele pitic/ 20. aurit şi mozaic”. Însă tânăra indiferentă îşi continuă drumul: ,,pasul trece, eu rămân”. Inspiraţia poetică este eternă, reprezentată de pasul trecător, iar creaţia poetului este un moment fixat în literatură. În ciuda obscurităţii şi a tonului frivol, poezia dezvoltă, în adâncime, o idee generală de mare delicateţe, cu sugestii din lirica lui Lucian Blaga: pasul unei fete frumoase îşi lasă amprenta sonoră în memoria afectivă a poetului, iar limbajul ei izvorăşte în bună măsură din prezentarea contrastivă a unui plan fix: ,,stau întins şi lung…” şi un altul mişcător: ,,pasul trece, eu rămân” .