Nichita Stanescu a debutat in 1960 cu volumul Sensul iubirii, in care asemenea lui N. Labis evoca copilaria si adolescenta unei generatii marcate de razboi. Pentru poet copilaria este "netraita minune", "glezna mea cu aripi", iar adolescenta este numita metaforic "cantecul meu de izbanda". Din acelasi volum se retin poeziile Emotie de toamna, Mister de baieti, Campie primavara.

“Sensul iubirii a fost cartea cea mai minunată din viaţa mea. În primul rând, pentru că ea a apărut foarte târziu. A fost un debut târziu. În al doilea rând, pentru că nu a fost un debut adevărat. În clipa în care ea mi-a apărut, era mult mai puţin talentată decât îmi imaginam eu că sunt. Şi era mult mai puţin adevărată decât puteam eu să o fac. Dar, în fine, a fost un act de crispare. Orice debut este întrucâtva şi un act de crispare. Eh… Sensul iubirii este ca şi primul sărut, într-un fel,… absolut stângaci şi fără consecinţe.” (Nichita Stănescu, interviu)

In 1964 publica volumul O viziune a sentimentelor care cuprinde numai poezii erotice, alcatuind un roman al unei idile, in care iubirea este prezentata ca o minune care are o adevarata forta demiurgica. In poezia Cantec iubirea se asociaza cu ideea de zbor spre inalt, iar in poezia Leoaica tanara, Iubirea sentimentul iubirii este prezentat ca o leoaica aramie care sfasie fiinta indragostului.

“O viziune a sentimentelor..., care este întrucâtva [un debut] mai fericit decât primul, pentru că O viziune a sentimentelor este, de fapt, tot Sensul iubirii. O mare parte din materialul poetic ... uite ... brusc m-am gândit dacă despre creier se poate ... dacă creierul poate fi numit material, materialul numit creier ... o parte din materialul convențional, o parte din materialul numit creier, care era dedicat, era predestinat să intre în prima carte, a intrat în a doua

carte. Eh ... a doua carte este umbra primei cărți.”

***Lirica sentimentelor, adolescentină, în care predomină idealurileromantice, subiectul cunoaşterii este eul liric în jurul căruia se circumscrie lumea reală constituie prima etapa a creatiei sale. În primele două volume (“Sensul iubirii”, “O viziune a sentimentelor”),majoritatea poeziilor sunt de dragoste, erosul este un prilej de a comunica frământateleîntâmplări alre fiinţei interioare, care sunt mai puternice decât ale condiţiei fizice date.Iubirea produce o senzaţie de plutire, zborul se naşte din dragoste ca o coloană ainfinitului între pământ şi cer.

***Primele doua volume - Sensul iubirii si O viziune a sentimentelor - au ca tema dominanta iubirea. Iubirea si conceptia asupra poeziei, mai binezis asupra limbajului, sunt doua suprateme ale poeziei stanesciene. De multe coexista in acelasi text, se confunda la o prima lectura, iubita si poezia devin obiectul unic al adoratiei si expresia momentului privilegiat. Iubirea este, in aceste po#me, un sentiment originar, al nasterii cuvantului. Momentul iubirii - si al poeziei - este un moment initial, o clipa a inceputului, de manifestare a starii jubilatorii.

Surprinde, inca de la primele volume, reintoarcerea la lirism a poeziei si o anume materialitate si corporalitate a perceptiei". Spatiul poetic este conceput ca o lume a obiectelor si fiintelor intrate in rezonanta sub impulsul energiilor afective", lumea intreaga se transforma in spatiu de joc, iar gesticulatia erotica se mentine intre ritual si joc. (Ion Pop, in Jocul poeziei, Editura Cartea Romaneasca, 1985). Sentimentul este generator de sens, am putea spune ca fine lumea in fiinta, schimbandu-i permanent contururile: “Mainile mele sunt indragostite, / vai, gura mea iubeste, / si, iata, m-am trezit / ca lucrurile sunt atat de aproape de mine, / incat abia pot merge printre ele / fara sa ma ranesc." {Varsta de aur a dragostei}.

Stefania Mincu observa ca titlurile primelor volume sugereaza aspiratia poemelor de a accede la A«sensA» si A«viziuneA», de a reintemeia o lirica de cunoastere. Modul sau de a cunoaste este insa total nou pentru cititorul familiarizat pana acum cu sisteme poetice de prestigiu, cum sunt cele ale lui Blaga, Arghezi, Barbu. Se renunta la notiunile date de-a gata, la mituri, la simboluri si se face apel la o cunoastere directa, senzoriala, in care facultatile trupesti ale omului au rol primordial." (Introducere" la Nichita Stanescu, Poezii, Editura Pontica, 1997).

- elanuri adolescentine, exuberanţă;- manifestarea stării jubilatorii;

- consonanţa cu şinele şi cu lumea;- iubirea ca sentiment originar al naşterii cuvintelor;- tema primului volum: ieşirea din somn; motivul răsăritului, al luminii; prefigurează o

poetică a zborului, a transparenţei, a matinalului (impresia de poezie imaterială);- în al doilea volum, considerat „romanul unei idile"1, tema: dragostea ca stare de

certitudine;- relaţia eu - timp: realizarea elogiului stării âe A FI (poeziile stau sub semnul lui SUNT).

Particularităţi ale poeziei neomoderniste cultivate în lirica lui Nichita Stănescu: - poezia contrariază permanent aşteptările cititorului;- o poetică a existenţei şi a cunoaşterii;- lupta sinelui cu şinele; confruntarea dintre creator şi gânditor;- redefinirea poeticului; lupta cu verbul (necuvintele);- cunoaşterea deplină numai prin poezie, ca gest de participare la creaţie;- intelectualismul;- reinterpretarea miturilor;- reflecţia filozofică, abordarea marilor teme ale liricii;- ironia, spiritul ludic;- reprezentarea abstracţiilor în formă concretă are ca efect plăsmuirea unui univers poetic

original, cu un imaginar propriu, inedit;- transferul dintre concret şi abstract funcţionează bivalent, punând în discuţie relaţia

dintre conştiinţă şi existenţă;- ambiguitatea limbajului împinsă până la aparenţa de nonsens, de absurd; răsturnarea

firescului; ermetismul expresiei;- subtilitatea metaforei;- insolitul imaginilor artistice.

Emotie de toamna

Poezia “Emoţie de toamnă” este o operă literară lirică, eul poetic transformându-se într-o stare de tristeţe, de disperare, împrumutând din durerea sa întregului univers. Titlul ne-ar putea sugera o iubire apusă, începutul unei stări de tristeţe, şi în egală măsură întâlnirea poetului cu poezia, aleasa inimii sale, deoarece în final poetul ne indică că emoţia de toamnă se transformă într-o dragoste mare. Tema poeziei este dragostea văzută de către poet într-o manieră personală, ca de altfel toate sentimentele legate de existenţa omului.

Din acest punct de vedere, poezia poate fi considerată o adevărată artă poetică, luând în considerare faptul ă poetul afirmă: “doamna inimii mele, iubita mea supremă este Poezia”.

Poezia este structurată în două strofe inegale ce măsură, dar care comunică cu aceeaşi intensitate ideea poetică de bază a textului: dragostea ca sentiment uman, şi dragostea pentru un lucru superior, rafinat, care este arta. Ideea de bază constă în asocierea toamnei cu sentimentele poetului. Începutul poeziei nu este numai o constatare a schimbării unui anotimp, toamna sugerând anotimpul frigului, ci răcirea sentimentului de dragoste, distanţarea îndrăgostiţilor. 

Versurile următoare sugerează tema despărţirii, ceea ce aduce după sine panica şi revolta poetului. Metaforele “ochi străin” şi “frunză verde de pelin” comunică teama poetului în faţa unui sentiment pe care îl vede că s-a consumat: “acoperă-mi inima cu ceva”. “Aripile ascuţite până la nori” sugerează durerea profundă de care poetul vrea să o elibereze prin bor.Poezia este o îmbinare specifică a cuvintelor în stilul propriu lui Nichita Stănescu.

În ultima strofă a poeziei poetul comunică interiorizarea. Pietrele sunt elemente care comunică trăirea interioară. Nerealizarea în planul iubirii şi lipsa de comunicare aduce după sine interiorizarea totală a poetului. Frământarea este atât de mare, încât este asociată cu durerea cosmosului, dovadă a comunicării omului cu natura.

“Marea dragoste”, la Nichita Stănescu , este poezia, care devine pentru  el o profunzime de credinţă. Învins ca om, el se înalţă ca poet intrând în eternitate printr-o dragoste mare, care este a poetului faţă de poezie.

CantecPoezia "Cantec" face parte din volumul "O viziune a sentimentelor" (1964) si este o poezie

de dragoste care enunta starea de jubilatie a postului altfel de pana acum. E o rostire aparte, un stil nou plin de prospetime si de parfumul unui spirit original.

De fapt toate poeziile de inceput ale poetului Nichita Stanescu stau sub semnul mirarii, al iesirii din hibernare, al renasterii postului odata cu adolescenta. E o trezire la nivelul senzatiilor, o explozie a fiintei ca prezenta, a sufletului in cosmos, a intregii organizari plasmatice a trupului. Fericirea de a iubi e mai puternica decat fiinta. Intalnim in primele versuri ale poeziei "Cantec" un plus de energii afective enuntate simplu dar rascolitor "E o intamplare a fiintei mele:/ si-arunci fericirea dinlauntru! meu/ e mai puternica d ecat mine/ decat oasele mele." Iubirea produce o senzatie de plutire, un sentiment al imponderabilitatii: "Du-ma fericire in sus, si izbeste-mi tâmpla de stele", pâna când starea din launtru se transmite întregii lumi. Poetul compara aceasta traire cu o coloana a infinitului.Exista aici o "viziune a sentimentelor" proprie lui Nichita Stanescu. Indragostitii sunt "doua cantece diferite, lovindu-se, amestecându-se, doua culori ce nu s-au vazut niciodata", dar care se întâlnesc uimite în "neasemuita lupta a minunii ca esti, a-ntâmplarii ca sunt", pentru ca iubirea înseamna, în fond, sansa de a trai în miezul minunilor.Usoarele ecouri argheziene în imaginea iubirii ca arc ce cuprinde polii extremi ai universului într-un cuprinzator cântec al fericirii (v. Morgenstimmung — "Eu veneam de sus, tu veneai de jos...") nu indica neaparat o filiatie în lirica erotica a lui Nichita Stanescu, ci sunt rezultatul aceluiasi mod ingenuu de a contempla misterele iubirii.Povestea sentimentala din "Cantec" era o poveste a sentimentelor; aici ea devine o poveste a cuvintelor.Cuvintele nu mai sunt doar mijlocul notional de a exprima emotii, ele devin substanta inefabila a poemului: continutul, ca si forma lui, ideea, ca si materia lui. E o poveste de cuvinte si din cuvinte. Cuvintele au capatat evidente proprietati materiale: zboara în vârtej, înclina iarba în cadere, se rotesc, imitând "structura materiei de la-nceput". Trebuie subliniata intentia poetului de a face din cuvânt un cu totul altfel de instrument decât acela de care se foloseste limbajul prozaic: în locul transparentei notionale de acolo, ele ne ofera un cuvânt opac, un sens care se comporta ca o imagine si o imagine abstracta ca un sens, un continut care e tot una cu corpul sonor. Obiectul, notiunea si realitatea sonora se identifica brusc, sub apasarea unei forte uriase de felul acelora care se folosesc la laboratoarele moderne pentru experiente asupra moleculelor. Ceea ce rezulta seamana cu o molecula uriasa în care nu mai putem separa un "semnificat" de un "semnificant", o notiune de un lucru.In cazul lui Nichita Stanescu, aventura limbajului este deci urmatoarea: cuvintele se comporta ca niste obiecte (având calitatile fizice ale unor obiecte), iar obiectele (pe care, în principiu, cuvintele le exprima) se comporta ca niste cuvinte, ca parti ale unui limbaj, ca semne. Semnul devenit obiect si obiectul devenit semn: iata metamorfoza cea mai frapanta.Inceputul metamorfozei îl constituie totdeauna felul în care poetul gândeste relatia dintre cuvinte: mai libera decât înainte. Spatiul poeziei se populeaza de cuvinte: verbe si substantive,

adjective si pronume, care se ciocnesc sau se îndeparteaza unele de altele, se sfarâma sau se unesc în configuratii ciudate, dupa legi necunoscute. Poetul cauta si descopera o stare de gratie a limbajului în care cuvintele exista înainte de a exprima, în care sensul nu mai apartine adâncului notional al poemului, ideii sugerate ori obiectului desemnat, ci cuvintelor însesi, devenite semne-obiecte, capabile de miscare si de liniste, de viata si de disparitie.In poezia lui Nichita Stanescu sunt folosite neologismele si cuvintele abstracte, dar efectele poetice se obtin, îndeosebi, prin reactiile metaforice înlantuite. Prin limbajul poetic încearca sa materializeze concepte, idei în forma plastica a poeziei. Este poetul unei cugetari lirice originale si captivante.