ÎNDRĂGOSTITĂ DE SOȚUL POTRIVIT

VICTORIA ALEXANDER

PROLOG

Bucuria de a fi mamă de băieţi se rezumă la a-ţi îndeplini responsabilitatea şi

a-i avea înainte de toate,pentru că,din nefericire,la un moment dat devin

bărbaţi.Ducesa de Roxborough

Primăvara anului 1820

-Aşadar,doamnelor,propun să facem ceva mai bun decât să ne plângem şi să

sperăm că totul va fi bine.Ducesa de Roxborough adresă cel mai strălucitor

zâmbet al său către doamnele de la întrunirea din salonul reşedinţei Effington.

Helena,contesă de Pennington,sorbea gânditoare din ceai şi privea în jurul ei la

salonul elegant decorat,pentru a vedea reacţia celor vreo douăsprezece femei

prezente.Toate erau prietene,sau cel puţin cunoştinţe.Într-adevăr,le cunoştea pe

majoritatea încă de la debutul ei în înalta societate,care avusese loc cu prea mulţi

ani în urmă ca să nu-i remarce fără un vizibil fior de spaimă.Dincolo de

asta,absolut fiecare doamnă prezentă avea un băiat sau o fată ajunşi la vârsta

căsătoriei.Şi la un moment dat,Helena le auzise pe absolut fiecare în parte

căzând pradă deznădejdii de a-1 convinge vreodată pe respectivul copil să fie de

acord cu o căsătorie potrivită.

-Sunt puţin confuză,Excelenţa Voastră.

Marian,vicontesă Berkley,se încruntă.Marian fusese puţin confuză de când o

ştiau,dar era atât de încântător de plăcută,încât nimănui nu-i păsa prea mult.În

realitate,când fusese foarte tânără,foarte blondă şi foarte uşuratică,Helena o

suspectase în mare măsură pe Marian că îşi perfecţionase starea de zăpăceală

nevinovată până la nivel de artă.

-Fiul şi fiica Excelenţei Voastre sunt amândoi căsătoriţi,zise Marian.Chiar nu

înţeleg de ce aţi propune asta...mai spuneţi-mi o dată cum aţi numit-o?

-Societatea Doamnelor pentru îmbunătăţirea Viitorului Angliei.Vocea ducesei

răsună în încăpere,şi Helena fu sigură că văzuse cum pieptul Excelenţei Sale se

umflă de mândrie.Un murmur de aprobare se răspândi prin mulţime.Şi de ce nu?

Era cu adevărat un nume grandios.Şi cu mult mai bun decât orice ar cuprinde

cuvintele „intervenţie”,„amestec” sau,Doamne fereşte,„peţire”.

-Şi propun asta,Lady Berkley,tocmai pentru că nu mai trebuie să-mi fac griji

legate de căsătoriile potrivite pe care trebuie să le încheie copiii mei,dar sunt,aşa

cum ar trebui cu toate să fim,preocupată de generaţiile viitoare.Aceasta ar putea

fi considerată drept datoria noastră patriotică.De altfel,există mulţi tineri în

familia mea care nu depun nici un efort deosebit să se căsătorească.Găsesc asta

destul de supărător.În plus-aruncă un zâmbet sarcastic-,sunt de părere că va fi

foarte distractiv.Doamnele râseră şi aprobară,dând din cap.

-Pur şi simplu sugerez să luăm soarta copiilor în mâinile noastre şi să facem tot

ce ne stă în putinţă,ajutându-ne reciproc,pentru a găsi partide potrivite pentru

ei,indiferent dacă vor sau nu.

-Băiatului meu i-a trecut vremea de însurătoare,murmură o doamnă undeva in

spatele Helenei.Lady Heaton îşi ţuguie buzele.

-încă un sezon.'şi fiica mea va fi fată bătrână.Şi n-o să mai scap de ea în veci.

-Poate pentru că e leită mama ei,spuse Marian în şoaptă către Helena.

-Şşt,şopti Helena,înăbuşindu-şi un rânjet,ca şi încuviinţarea.

-Suntem un grup inteligent,continuă ducesa,şi cu siguranţă avem priceperea

necesară să ne ajutăm una pe alta dacă va fi nevoie,cu diverse idei...

-Urzeli,comploturi...adăugă cineva.

-Planuri,tactici...zise altcineva.Vocile se auziră mai tare,emoţionate.

-Strategii,intrigi!

-Exact.Ducesa radia.S-ar putea ca,în unele cazuri-mă gândesc la ele ca la nişte

proiecte-,membrele societăţii să fie nevoite să facă ceva mai mult decât să-şi

acorde reciproc suport moral.În alte proiecte mai complicate,s-ar putea să fie

necesar să ia taurul de coarne şi să-şi acorde sprijin una alteia.

-Desigur nu sugerezi ca una dintre noi,care are fete,să atragă un domn într-o

situaţie din care se poate ieşi onorabil doar printr-o căsătorie? zise Lady Dawson

cu o notă de consternare în glas.

-Bineînţeles că nu,deşi eu,una,cel puţin m-aş gândi la o astfel de sugestie,în

condiţii corespunzătoare.Ducesa se opri gânditoare.Şi câţi ani are fiica ta acum?

-Se apropie de douăzeci şi doi,Excelenţa Voastră,zise Lady Dawson zâmbind

sfios.

-Chiar atât de bătrână...murmură ducesa.

Pe de-o parte,propunerea ducesei era scandaloasă: transformarea copiilor în

proiecte ale unei societăţi hotărâte să-i vadă la casa lor.Cu toate astea,Helena ştia

prea bine că şi căsătoriile multor femei prezente aici fuseseră aranjate de către

familiile lor,şi multe dintre ele se dovediseră a fi de succes.Într-adevăr,era păcat

că astfel de demersuri căzuseră în dizgraţie.Într-un anume fel,societatea ducesei

pur şi simplu ar aranja lucrurile într-o manieră ce se dovedise a fi de

încredere.Menţinând o tradiţie seculară,ca să spunem aşa.Onorând moştenirea

ţării lor.Mda,cine se putea pune cu asta?

-Nu mai trebuie să menţionez că,dacă ne vom decide să mergem înainte cu

asta,secretul e de o importanţă crucială.Tonul ducesei era ferm.Pur şi simplu nu

va funcţiona dacă vreunul dintre copii îşi va da seama că e ţinta unui'efort

colectiv.Scutură din cap.Pot fi destul de încăpăţânaţi dacă bănuiesc că s-a

petrecut vreun amestec din partea unei mame.Cred că aici seamănă cu taţii.

Se iscă un murmur general de aprobare.

Helena avea deja o oarecare idee care să-1 facă pe fiul ei să accepte în cele din

urmă obligaţiile familiale şi să se însoare.

Începuse prin a fi o idee cam ciudată,dar îi stăruise-n minte,devenind din ce în

ce mai serioasă,de fiecare dată când îşi îndrepta atenţia spre ea.Dar pur şi simplu

nu avusese curajul să o realizeze.Acum însă,având cel puţin sprijinul moral al

societăţii în spate...

-Excelentă.Helena se ridică în picioare.

Cred că Societatea Doamnelor pentru îmbunătăţirea Viitorului Angliei este o

propunere remarcabilă şi aş dori să-mi aduc contribuţia.Îşi îndreptă umerii.

Aşadar,sunt mai mult decât dornică să-mi ofer fiul drept prim proiect al

societăţii.

-Excelent,Lady Pennington.Ducesa o gratulă cu un zâmbet strălucitor.Îndrăznesc

să spun că nu vei regreta.Acum,te gândeşti la vreo perspectivă pentru el?

-Nu numai că am o perspectivă.Helena zâmbi larg.Am un plan.

CAPITOLUL 1

Bărbaţii sunt nişte porci nestatornici şi trădători,cărora nu le pasă de nimic în

afară de propriile plăceri şi perpetuarea neamului lor.

Gwendolyn Townsend

„O citaţie de la avocat n-a adus vreodată ceva bun.”

Gwendolyn Townsend înţepeni în postura sa deja dreaptă ca lumânarea şi nu luă

în seamă impulsul de a curăţa o scamă de pe manşeta ponosită a mantoului

ei.Era fiică de vîconte şi,indiferent de împrejurările actuale,nu avea să se lase

intimidată de un biet avocat.În plus,nu era deloc încântată că era lăsată să

aştepte.Ignoră,de asemenea,şi faptul că,în ciuda descendenţei sale,nu era în acest

moment nimic altceva decât o guvernantă,şi pe deasupra şi una ratată.

„O citaţie de la avocat n-a adus vreodată ceva bun.”

Era mai greu să ignore vechea avertizare ce i se întipărise în minte şi refuza să-i

dea pace.Îi răsuna în străfundurile minţii chiar de când îi parvenise în cele din

urmă,la New York,scrisoarea de la administratorul răposatului ei tată,domnul

Whiting.Şi cum să nu se întâmple aşa ceva? îi auzise pe servitorii de la

Academia lui madame Chaussan pentru Tinerele Fete rostind-o de atâtea ori în

decursul primilor şaisprezece ani din viata ei,şi nu se dovedise de fiecare dată că

era adevărată?

Ultima oară când Gwen avusese în vreun fel de-a face cu un avocat fusese cu

cinci ani in urmă,când nepotul domnului Whiting,care preluase afacerea

unchiului său,o informase că rămăsese fără nici un ban.Încă îşi mai amintea acel

moment-stânjeneala tânărului,cu doar câţiva ani mai mare decât ea,când o

anunţase-şi compasiunea din ochii lui căprui.Îşi amintea privirea din ochii lui la

fel de limpede precum îşi amintea şi cuvintele lui.

-Domnişoară Townsend,iertaţi-mă că v-am lăsat să aşteptaţi.

Un domn de o distincţie aparte intră în cameră şi se îndreptă spre scaunul

ei.Gwen îi ştia numele,dar nu avuseseră ocazia să se întâlnească până acum.

El îi întinse mâna şi ea i-o strânse,prudentă.

-Sosirea dumneavoastră e oarecum surprinzătoare.Nu vă aşteptam decât peste

câteva zile.

-M-am gândit că e cel mai bine dacă mă înapoiez în Anglia imediat.

-Bineînţeles.El îşi retrase mâna şi arătă înspre uşă.Vă amintiţi de nepotul

meu,Albert?

Doar acum îl observă pe tânărul care stătea în uşa deschisă,cu o expresie

indiscutabil spăşită pe faţă.Azi nu exista compasiune în ochii lui,dar cu toate

acestea,avea o expresie ciudată.

-Bineînţeles.Zâmbi cu politeţe şi aşteptă.Dacă era un lucru,şi într-adevăr s-ar fi

putut să fie doar unul pe care îl învăţase trecând prin cele şapte posturi ocupate

până acum,era cum să lase impresia că are răbdare.Domnul Whiting luă loc în

spatele biroului său şi dădu din cap dispreţuitor spre nepotul său.Albert o porni

spre uşă,apoi brusc se întoarse.

-Domnişoară Townsend,vă rog să acceptaţi sincerele mele scuze.

Ea recunoscu dintr-odată vina din privirea lui.El se apropie.

-E numai vina mea şi nu vă pot spune cât de groaznic m-am simţit de când s-a

descoperit eroarea.Am fost foarte îngrijorat în legătură cu...

-E de ajuns,Albert,zise Whiting hotărât.

„Eroare?” Privirea lui Gwen alunecă de la Albert spre unchiul său şi înapoi.

-Ce greşeală? spuse ea încet.

-A fost o greşeală.Albert scutură din cap.Absolut de neiertat şi niciodată n o

să...„Greşeală?”

-Albert.Vocea lui Whiting se auzi plină de asprime în încăpere.Albert nu-1 băgă

în seamă.

-Domnişoară Townsend,vă rog să înţelegeţi că de acum înainte mă consider a fi

la dispoziţia dumneavoastră.Dacă veţi avea nevoie de absolut orice,inclusiv

beneficiile ce pot fi obţinute doar printr-o căsătorie,aş fi onorat să vă ofer...

-Albert,izbucni Whiting.Rezolv eu asta.Sunt sigur că ai alte sarcini de care

trebuie să te ocupi.Albert ezită,apoi dădu din cap.

-Desigur,unchiule.Îşi îndreptă umerii şi se uită în ochii ei.Încă o dată,domnişoară

Townsend,scuzele mele.Plecă fără vreun alt cuvânt.Gwen se uită după el.O sută

de miliarde de gânduri îi alergau prin minte,dar nici unul n-avea sens.Whiting îşi

drese glasul.

-Domnişoară Townsend,eu...

-Ce greşeală? întrebă aruncându-i o privire tăioasă.

Whiting se opri,ca şi cum şi-ar fi cântărit cuvintele.

În mod evident era stânjenit şi,pentru prima dată de la moartea tatălui ei,un licăr

a ceea ce s-ar fi putut numi speranţă îşi făcu loc în mintea ei.

Când primise scrisoarea lui Whiting,fusese bineînţeles curioasă,în plic se afla şi

un bilet de călătorie deja achitat spre Anglia.Dar nu spusese nimic altceva decât

că era o problemă importantă privitoare la familia ei,ce necesita întoarcerea ei

imediată.Fusese mai mult decât bucuroasă să-şi ia rămas-bun de la angajatorii ei

şi de la progeniturile enervante ale acestora,şi se îmbarcase pe prima navă spre

casă.

-Domnule Whiting?

Presupusese că scrisoarea lui Whiting avea de-a face cu semnarea hârtiilor

legate de moştenirea tatălui ei sau de transferul proprietăţii sale,chestiuni despre

care presupusese,de asemenea,că se rezolvaseră cu mult timp în urmă.

Totuşi,indiferent despre ce ar fi fost vorba,era o chestiune suficient de

importantă în ochii lui Whiting,încât să-i ofere un bilet spre Anglia,şi asta era tot

ce conta pentru ea.

Acum,văzând jena evidentă a avocatului,adăugată la scuzele stingheritoare ale

nepotului său şi la ciudata cerere în căsătorie,Gwen îşi dădu seama că „problema

importantă” era cu mult mai semnificativă decât îşi imaginase ea.

-Domnişoară Townsend.Whiting îşi împreună mâinile pe biroul din faţa

lui.Nepotul meu n-ar fi trebuit să vă informeze despre starea veniturilor

dumneavoastră în felul în care a făcut-o.Nici nu ar fi trebuit să spună absolut

nimic atât de curând după decesul părintelui dumneavoastră.

Inima lui Gwen încetă să mai bată.

-A fost absolut nechibzuit din partea lui şi...

-Domnule Whiting,oricât de mult aş aprecia sincerele,deşi întârziatele scuze în

numele nepotului dumneavoastră,nu era deloc necesar să insistaţi în a mă face să

vin aici traversând oceanul.Chiar şi aşa,sunt foarte recunoscătoare că mi-aţi

plătit biletul de întoarcere.Îmi pot imagina că aţi făcut-o pentru a vă uşura

conştiinţa în ce priveşte felul brusc al dezvăluirii stării mele financiare,a doua zi

după moartea tatălui meu.Cu toate astea,este extrem de amabil din partea

dumneavoastră.M-aş oferi să vă în-apoiez banii,dar o astfel de ofertă ar fi fără

sens,de vreme ce veniturile mele nu sunt cu mult mai bune decât erau acum

cinci ani.În plus,n-am nici un fel de problemă în a vă accepta atât scuzele,cât şi

finanţarea călătoriei mele spre Anglia.Puteţi să-i spuneţi lui Albert că apreciez şi

cererea sa in căsătorie.Aşadar-se ridică în picioare-dacă nu mai e altceva...

Whiting se ridică.

-Dacă sunteţi amabilă,domnişoară Townsend,vă rog să aveţi îngăduinţă.

Mai sunt încă foarte multe.Totuşi,e foarte neplăcut şi extrem de dificil.În multe

feluri,simt că eu,ca şi nepotul meu...aproape v-am distrus viaţa.

-Mi-aţi distrus viaţa? Asta e aproape imposibil.Se uită drept în ochii lui.

Dumneavoastră,mai presus de toţi,cunoaşteţi cel mai bine situaţia averii tatălui

meu.Titlul,casa şi pământul său sunt menite a fi moştenite doar pe linie

masculină,şi astfel erau moştenirea singurei sale rude masculine în viaţă-un văr

depărtat pe care nu l-am cunoscut niciodată.Întrucât nu m-am născut băiat-

alungă valul de amărăciune ce creştea în ea la aceste vorbe-,n-am putut să-i

moştenesc casa,casa mea.Acesta e adevărul,domnule Whiting.Unul pe care l-am

ştiut întotdeauna.Declaraţia nepotului dumneavoastră nu a fost o surpriză pentru

mine,chiar dacă momentul şi cuvintele nu au fost pe-atât de diplomate pe cât ar

fi trebuit să fie.Pentru prima dată de când intrase în birou zâmbi.Chiar dacă

puţin trist.

-Împrejurările naşterii mele şi legile bărbaţilor mi-au ruinat viaţa,deşi îndrăznesc

să spun că nu mă simt ruinată pe deplin.Mi-au rămas numele şi reputaţia,şi voi

găsi ^n mod de a mă întreţine.

-Da...Vocea lui Whiting era severă.S-ar putea ca asta să nu fie necesar.

-Nu?

-Vă rog.Arătă spre fotoliul ei şi ea se aşeză din nou.Whiting luă loc şi el în

fotoliu şi oftă adânc.

-Când nepotul meu v-a informat despre situaţia financiară,nu avea atâta

experienţă în aceste chestiuni cum are acum...Ea nu-i luă în seamă cuvintele.

-Nu e necesară încă o scuză.

-Îngăduiţi-mi să continui,domnişoară Townsend,nu e vorba de o nouă

scuză.Pufni.Ce încerc eu să vă spun este că lipsa de experienţă a lui Albert de

acum cinci ani 1-a împins să facă anumite afirmaţii bazate pe ceea ce ştia despre

afacerile răposatului.A fost corect,dar numai în măsura în care se referea la

chestiunile la care se pricepea.Nu a avut cunoştinţă,cum aveam eu,de faptul că

domnul Townsend prevăzuse anumite clauze gândindu-se la viitorul

dumneavoastră.

-Clauze? I se tăie respiraţia.Ce fel de clauze?

-Nu v-a lăsat fără nici o lescaie.Pentru o clipă,simţi că-i fuge pământul de sub

picioare.Îşi abandonă postura perfectă şi se prăbuşi în fotoliu,simţindu-se exact

precum o corabie cu pânze într-o zi fără vânt.

-Vă simţiţi bine,domnişoară Townsend?

Whiting sări în picioare şi vru să ocolească biroul şi să vină spre ea.

„Nu v-a lăsat fără nici o lescaie.”

-Perfect.Îşi scutură capul pentru a-şi limpezi gândurile şi îi făcu semn.Vă

rog,continuaţi.

-Prea bine.Whiting o studie cu atenţie,apoi se înapoie la locul lui.Privi către

hârtiile de pe birou.La naşterea fiecăreia dintre fiicele sale,tatăl dumneavoastră a

deschis nişte conturi care să vă asigure amândurora venituri decente în cazul în

care veţi fi necăsătorite la moartea lui.Când sora dumneavoastră s-a căsătorit

fără consimţământul lui,i-a desfiinţat contul.

-Bineînţeles,murmură Gwen.

Nu-şi putea aminti când se gândise ultima dată la sora ei.Louisa era cu

treisprezece ani mai mare şi se îndrăgostise de un aventurier elegant şi îndrăzneţ

pe când Gwen era foarte mică.Louisa se măritase împotriva voinţei tatălui ei şi

plecase împreună cu soţul să străbată lumea,întrerupând orice legătură cu familia

ei.Cel puţin asta înţelesese Gwen din puţinul pe care-1 auzise de-a lungul

anilor.Când şi când,îşi punea întrebări despre această soră a ei pe care abia dacă

şi-o amintea.Unde era şi ce făcea.Şi dacă se gândea vreodată la surioara ei pe

care n-o cunoscuse cu adevărat niciodată.

-După cum spuneam,venitul anual nu e mare,dar vă va permite să trăiţi

modest.În plus,v-a lăsat drept moştenire o casă mică la ţară,'lângă satul

Pennington.

-Un venit şi o casă.Se holbă,neîncrezătoare,pentru multă vreme.Un venit şi o

casă?

-Mai e ceva.Să continui? Faţa i se înroşi de îngrijorare.Sunteţi sigură că vă

simţiţi bine?

-Nu ştiu.Scutură din cap.„Un venit şi o casă.” Nu cred.

Dintr-odată,întrezări absurditatea întregii situaţii şi izbucni în râs.

-Domnişoară Townsend?

-Ah,nu vă mai uitaţi aşa la mine,domnule Whiting.N-o să înnebunesc.Doar că...

îşi apăsă tâmplele cu degetele,încercând să înţeleagă pe deplin importanţa

vorbelor lui.Pur şi simplu nu-i putea explica acestui străin uşurarea,nu,bucuria

de a fi găsit salvare unde nu se aştepta defel.O străfulgeră un gând şi toată

încântarea dispăru.

-De ce n-am fost informată de asta până acum?

-Domnişoară Townsend,după cum am explicat,Albert a fost...

-La naiba cu Albert.Brusc,o mânie neînduplecată o făcu să se ridice în

picioare.Dumneavoastră sunteţi omul căruia tatăl meu i-a încredinţat afacerile,nu

nepotul Albert.Greşeala aici e a dumneavoastră şi numai a dumneavoastră!

-Aşa este.Şi accept asta.Exact de aceea v-am achitat drumul spre casă.Şi el se

ridicase.Greşeala mea a fost că am trimis un băiat fără experienţă să se ocupe de

detaliile averii tatălui dumneavoastră.N-am avut nici o idee că va întreprinde

ceva de o asemenea anvergură.N-a fost împuternicit să vă informeze despre

absolut nimic.Într-adevăr,l-am trimis la Townsend Park înaintea sosirii mele

acolo,însă doar pentru a începe trierea hârtiilor tatălui dumneavoastră,demers

care intra în cadrul competenţelor mele în calitate de executor.Am sosit şi eu

acolo a doua zi,dar dumneavoastră,draga mea doamnă,eraţi deja plecată.

-La ce v-aţi fi aşteptat? Toate temerile mele se adeveriseră.Tata era mort.Se

învârtea încolo şi-ncoace prin faţa biroului,adresându-se în aceeaşi măsură ei

înseşi ca şi lui.Da,mi-am petrecut mare parte din viaţă departe de casă,la

şcoală,şi abia dacă-1 cunoşteam,dar cu toate astea era acolo întotdeauna.Ştiam

mereu că era acolo.Şi s-a purtat frumos cu mine,chiar dacă fără să manifeste o

afecţiune deosebită.N-aveam nici un motiv să cred că nu nutrea nişte sentimente

faţă de mine,iar eu,la rândul meu,ţineam la el.Nu mi-am dat seama cât de

mult,până când nu a dispărut.Am fost foarte supărată la moartea lui.În plus de

asta,eram pe cale de a fi aruncată afară din casa mea.Eram,cum ar spune nepotul

dumneavoastră,o orfană săracă lipită pământului,fără perspective şi fără

viitor,lăsată la mila unui văr până atunci necunoscut.Se opri şi se uită la el.

-Mi-am dat seama de mult timp că,în această lume,singura persoană în care poţi

avea deplină încredere eşti tu însuţi.Părinţii mei erau amândoi morţi,sora mea

era de mult plecată,nu mai exista nimic care să mă reţină în Townsend Park.Nu

prea pot fi condamnată pentru că am plecat.Veni mai aproape.În fiecare zi a

vieţii mele am fost extrem de conştientă ca,dacă tata murea câtă vreme nu eram

măritată,n-aş fi avut nimic şi pe nimeni de care să depind,nu eram decât eu

însămi.Şi asta,domnule Whiting,este exact ce s-a întâmplat.

-Şi prin asta,aţi făcut al naibii de dificilă găsirea dumneavoastră,izbucni

Whiting.Am încercat,Dumnezeu ştie cât de tare am încercat.A fost nevoie de

luni întregi să vă dau de urmă de la Townsend Park până la casa blestematei

ăleia de franţuzoaice,aici în Londra...Îşi miji ochii.Cum aţi reuşit asta,„o orfană

săracă lipită pământului” aşa cum eraţi?

-Am avut nişte rezerve,zise ea cu mândrie.

De-a lungul anilor,făcuse economii cât putuse.El pufni.

-Fără îndoială.Când le-am găsit pe madame Freneau şi pe Madame de Chabot-şi

la un moment dat aş dori o relatare detaliată a felului exact în care aţi ajuns să

cunoaşteţi o femeie cu o reputaţie atât de dubioasă ca a ei...

-Domnule Whiting,Madame de Chabot este cumnata lui madame Freneau.

Aceasta din urmă a fost profesoara mea şi rămâne o iubită prietenă.Şi ambele

doamne au fost extrem de amabile cu mine.Dată fiind dezaprobarea vădită a

domnului Whiting fată de Madame de Chabot,în mod clar nu era necesar să

menţioneze că locuise cu cele două femei de la sosirea ei în Londra,cu două zile

în urmă.Omul îi controla veniturile,la urma urmei.Cu toate acestea...

-în plus de asta,nu datorez nimănui nici un fel de explicaţie,cu atât mai puţin

dumneavoastră.Nu sunt un copil neascultător ieşit de pe băncile şcolii...

-Aha! O privi cu asprime.Dar exact asta eraţi la moartea domnului Townsend.

Aveaţi abia şaisprezece ani,şi eu am fost numit tutorele dumneavoastră şi

executorul testamentar.Şi,ar trebui să subliniez,administratorul averii

dumneavoastră până când vă veţi mărita.

-N-am nevoie de tutore acum.Sunt majoră.

-Cu toate astea,deţin încă controlul asupra veniturilor dumneavoastră şi aşa va

rămâne până în ziua căsătoriei,sau până când voi muri.Se întinse spre ea într-o

manieră vădit ameninţătoare.Aşezaţi-vă,domnişoară Townsend.

Ea intenţiona să protesteze,dar se răzgândi şi se aşeză.

-Până când am reuşit să descopăr unde locuiaţi în Londra,plecaserăţi deja în

America.Îşi îngustă ochii.Imaginaţi-vă surpriza mea să descopăr că nu mai

încercam să găsesc fiica de şaisprezece ani a unui lord englez,ci o guvernantă de

douăzeci de ani.O domnişoară-privi pe hârtiile din faţa lui-nu...o mademoi-

selle...Fromage.Fromage? Ridică dintr-o sprânceană.Brânză?

-Nu fiţi absurd,mormăi ea.Era Froumage.

-Înţeleg.Nu contează,aţi reuşit,într-adevăr,să fiţi cu un pas înaintea eforturilor

mele de a vă găsi.Se uită din nou în hârtii.La primul dumneavoastră loc de

muncă în Philadelphia n-aţi stat mai mult de câteva luni.După aceea,aţi acceptat

un nou post în Boston,din nou aţi stat puţin şi aici,ca şi la următoarele slujbe în

Baltimore,Trenton,din nou în Philadelphia,până când aţi ajuns mai recent în

New York,unde în sfârşit aţi rămas pe loc suficient timp ca să vă găsească

agenţii mei.O privi.Ar fi fost cu mult mai uşor dacă nu v-aţi fi schimbat în

permanenţă numele.Ultimul a fost...cum?

-Piccard,murmură ea.

-Bănuiesc că aţi făcut asta pentru a evita referinţele proaste? Ea oftă nervoasă şi

se uită cu nevinovăţie la nimic în special,

evitând să se uite spre el.

-Firea mea nu e foarte potrivită pentru postul de guvernantă.Un defect ce a fost

accentuat doar de tendinţa americanilor de a da naştere unor vlăstare deosebit de

prost crescute şi răsfăţate.Dintr-odată o străfulgeră ideea că nu va mai fi nevoită

să fie niciodată guvernantă.Îşi îndreptă rapid privirea spre Whiting cu o ciudată

notă de teamă în glas:

-Nu va mai trebui să fac asta niciodată,nu-i aşa?

-După cum am mai spus şi înainte,domnişoară Townsend,venitul este extrem de

modest,suficient pentru nevoile dumneavoastră de femeie nemăritată şi nimic

mai mult.Nu veţi putea trăi în stilul de la Townsend Park,dar nu-zâmbi-nu va

mai trebui să vă căutaţi nici un fel de slujbă.

Pentru un lung moment,Gwen savură sunetul vorbelor.Când primise scrisoarea

lui,s-ar fi aşteptat la orice,dar aşa ceva nici nu şi-ar fi închipuit.Mânia

dispăruse,căci începuse să înţeleagă schimbarea situaţiei sale financiare,dar şi să

accepte că ultimii cinci ani fuseseră în aceeaşi măsură rezultatul impulsivităţii

ei,ca şi al greşelii lui Albert.

-Aşadar,domnule Whiting-ii aruncă un zâmbet sincer şi se ridică-unde îmi sunt

banii? El se ridică şi o privi cu o mare doză de amuzament.

-N-am terminat,domnişoară Townsend.Mai e încă ceva.

-Încă ceva? Căzu înapoi în fotoliu şi îl privi cu uimire.Mai mulţi bani?

Whiting râse şi ea avu bună inspiraţie să roşească.

-Iertare dacă par a fi atât de...mercantilă,dar-se aplecă în faţă-în răstimp de

câteva minute am trecut de la a nu avea nimic la a avea ceva,chiar dacă numai

puţin.Şi gândul de a avea mai mult,ei bine,e oarecum ameţitor.

-Fără îndoială.Whiting încercă şi nu reuşi să-şi ascundă amuzamentul şi din nou

se aşeză.Cu toate acestea,chiar dacă există posibilitatea de a vă bucura de-îşi

drese glasul-venituri mai mari,nu sunt sigur...Se opri şi o studie cu atenţie.

Acum,dispuneţi de o alocaţie ce nu se va întrerupe până când vă veţi mărita.

Când vă veţi căsători,obţinând acordul meu în prealabil,există fonduri ce au fost

rezervate pentru o zestre respectabilă,ca şi stabilirea unei sume aflate la

dispoziţia dumneavoastră personal.Nu va mai trebui să vă faceţi griji niciodată

în legătură cu banii.

-Să nu-mi mai fac griji niciodată în legătură cu banii?! Ea scutură din cap.E o

idee interesantă,chiar dacă e puţin dificil de priceput pe moment.Cu toate astea-

îşi alese cu grijă cuvintele-pentru a putea obţine acea eliberare de grijile

financiare,va trebui să-mi sacrific propria libertate.

-Dragă domnişoară,vorbim despre căsătorie,nu despre temniţă.

-Există o mare diferenţă,domnule Whiting?

-Cu siguranţă,spuse el cu indignarea pe care o rezerva celor care îndrăzneau să

pună la îndoială principiile Coroanei şi ale tării,şi ale altor instituţii respectabile.

-Da? Se uită la el atentă.Dumneavoastră sunteţi căsătorit?

-N-are a face.Ea ridică dintr-o sprânceană.El oftă.

-Nu.

-Aţi fost vreodată căsătorit?

-Nu.Cu toate acestea-tonul lui era hotărât-este o situaţie de dorit,preferată de

femei.

-Nu şi de această femeie în special.Scutură din cap cu hotărâre.

-Domnişoară Townsend...

-E destul de simplu,domnule Whiting.Căsniciile la care am fost martoră până

acum nu mă fac să fiu atrasă de această instituţie.Se uită direct în ochii

lui.Pentru clasele superioare,căsătoria este un mijloc prin care să te agăţi de

titluri şi de averi.Mama mea a murit când eram foarte mică,încercând să-i

dăruiască tatălui meu un moştenitor-singurul şi adevăratul scop al căsătoriei

lor.Căsătoria surorii mele a îndepărtat-o de familie şi de prieteni.Habar n-am pe

unde este,şi nici ea n-a făcut vreun efort în a mă contacta.

Pe faţa lui Whiting trecu o umbră de stânjeneală.

-Domnişoară Townsend...Ea întinse mâna,făcându-i semn să tacă.

-Domnule Whiting,permiteţi-mi să termin.Chiar dacă ceea ce am văzut în

propria familie nu m-a descurajat în privinţa sfintei căsătorii,ceea ce am văzut cu

ochii mei în casele stăpânilor mei a reuşit cu siguranţă s-o facă.Trase adânc aer

în piept.Admit deschis că nu sunt o guvernantă deosebit de competentă.De

fapt,cu una sau două excepţii,copiii pe care i-am avut în grijă nu ţineau în mod

deosebit la mine şi,mărturisesc,lipsa de afecţiune era reciprocă.Totuşi,ăsta n-a

fost singurul motiv pentru care mi-am părăsit slujbele.

Se opri,nefiind pe deplin sigură cum să se exprime.A existat şi existase încă de

la început,sentimentul ciudat că poate tot ce se abătuse asupra ei era într-un fel

greşeala ei.Că nu-şi strânsese îndeajuns de bine părul roşcat,sau că nu-şi alesese

o îmbrăcăminte suficient de ternă pentru a ascunde ceea ce,spre disperarea ei,era

o siluetă voluptuoasă,sau nu fusese destul de supusă pentru a evita atenţia

bărbaţilor ce vedeau într-o femeie nemăritată în situaţia ei o pradă uşoară,la

îndemâna unor scopuri libidinoase.

-La prima mea slujbă,capul familiei,tatăl copiilor de care aveam grijă,credea că

sarcinile mele se extindeau dincolo de a avea grijă de odraslele lui,aşteptându-sc

să mă ocup de-făcu o grimasă-necesităţile lui personale.E de-ajuns să spun că

am refuzat şi am plecat de-acolo imediat.

-La naiba,murmură Whiting.

-Mi-am ales al doilea stăpân cu grija cu care m-a ales şi el pe mine.Din

păcate,nu mi-am extins cercetarea asupra cunoştinţelor lui,şi a existat un

incident neplăcut într-o seară,când am refuzat avansurile unui oaspete ce-şi

făcuse drum în camera mea.Se cutremură la amintirea trezitului în miez de

noapte,sub asaltul unor mâini hulpave şi a unor buze pofticioase.Şi a fricii.Am

reuşit să-1 descurajez cu ajutorul unei oale de noapte.

-Doamne sfinte! Whiting o privi îngrozit.Aţi scăpat cu bine?

-Am reuşit să-mi salvez virtutea,dar mi-am pierdut postul.

Ridică din umeri.Au mai existat alte împrejurări şi în timpul altor slujbe,şi în

fiecare dintre ele,domnii implicaţi erau căsătoriţi.Cu toate astea,statutul lor nu

le-a împiedicat avansurile libidinoase.Nu m-aş aştepta la mare lucru de la un

soţ,dar măcar ar trebui să fie fidel.Scutură din cap.Şi încă mai aştept să cunosc

un bărbat căsătorit care înţelege această noţiune.

-De fapt,domnişoară Townsend,zise Whiting încet,tatăl dumneavoastră a făcut

aranjamente pentru un anume soţ.

-A făcut? Pentru o clipă,îl privi neîncrezătoare.Apoi râse.Domnule Whiting,asta

e cel puţin amuzant.Şi încântător.Să ştiu că tata s-a gândit într-atât la mine încât

să facă astfel de aranjamente.Prea bine-zâmbi larg-,pe cine a avut în vedere?

-Contele de Pennington.Whiting frunzări hârtiile de pe birou.Tatăl

dumneavoastră şi bătrânul conte au fost buni prieteni în tinereţe.Au căzut de

acord asupra unei căsătorii între dumneavoastră şi fiul său,dacă amândoi veţi fi

necăsătoriţi pe când băiatul va împlini treizeci de ani.Amănuntele sunt incluse

într-o scrisoare semnată de amândoi bărbaţii,care mi-a fost trimisă,pentru că mă

ocupam şi de afacerile contelui.

-Şi?

-Şi a treizecea aniversare se apropie,iar el nu e însurat,-înţeleg.Spuneţi-

mi,domnule Whiting,îmi voi pierde venitul sau casa dacă nu mă mărit cu acest

conte? El scutură din cap.

-Nu pierdeţi absolut nimic.Cel puţin nimic din ceea ce deja aveţi.E un

aranjament destul de neobişnuit pentru astfel de situaţii.Bătrânul conte a decis că

era corect să-i permită fiului său să-şi aleagă el însuşi mireasa,dar i-a permis să o

facă doar în acest interval de timp.

-Până când împlinea treizeci de ani.

-Exact.Whiting încuviinţă.Tatăl dumneavoastră,având în vedere căsătoria

nepotrivită a surorii dumneavoastră,nu era prea dispus să vă lase să vă alegeţi

singură soţul,dar s-a supus dorinţelor contelui in virtutea a ceea ce ar fi putut fi

un mariaj foarte potrivit pentru dumneavoastră.În afara de asta,când fiul contelui

avea să împlinească treizeci de ani,dumneavoastră ar fi trebuit să împliniţi

douăzeci şi unu,şi dacă nu aţi fi fost deja căsătorită...

-Asta ar fi însemnat că aveam şi eu nevoie de ajutor,spuse ea sec.

-Mă bucur că aţi înţeles.Luă şi dădu deoparte câteva hârtii,apoi o găsi pe cea pe

care o căuta.De aici încolo,devine ciudat.-Doar de aici încolo? O ignoră.

-Dumneavoastră,ca şi tânărul conte,trebuia să fiţi informaţi de acest aranjament

cel mai devreme cu trei luni inainte de ziua lui de naştere.Odată ce aţi fi fost

informaţi,singurul mod de a vă primi zestrea pe care am menţionat-o mai

înainte,ca şi suma stabilită,este să vă căsătoriţi conform dorinţelor tatălui

dumneavoastră.

-Aşadar-îşi alese cu grijă cuvintele-dacă m-aş fi măritat în această dimineaţă,sau

dacă aş fi acceptat cererea din partea lui Albert doar cu câteva minute in urmă,aş

fi primit această sumă substanţială.Dar începând cu acest moment,singurul mod

prin care o pot primi este să mă căsătoresc cu acest domn de treizeci de ani care

nu-şi poate găsi singur o mireasă? Whiting se încruntă.

-N-aş fi pus problema exact aşa,dar da,în esenţă este corect.

-E gras,domnule Whiting? Sau urât? Are burta prea mare şi păr deloc?

Avocatul îşi ţuguie buzele,dezaprobator.

-Absolut deloc.Contele este foarte chipeş şi,dincolo de asta,e considerat o

partidă foarte bună.

-Nu pentru mine.O să trebuiască să mă descurc şi fără chipeşul şi mult râvnitul

conte.Voi fi destul de fericită să trăiesc din venitul meu modest,ceea ce e cu

mult mai bine decât aş fi sperat vreodată,în noua mea casă de lângă satul...aţi

spus Pennington? La fel cu contele de Pennington?

-Într-adevăr,aşa am spus.Deşi proprietatea dumneavoastră are mai puţin de un

acru,este vecină cu a lui.

-Foarte isteţ din partea tatălui meu.Ce păcat că nu l-am cunoscut mai bine.Nu-i

nimic,n-o să mă mărit cu un străin,nici chiar pentru o sumă substanţială.Din nou

se ridică în picioare.Şi acum,domnule Whiting...Privirea lui o făcu să se

oprească brusc.Mai e ceva,nu-i aşa?

El dădu din cap,şi ea oftă şi se aşeză din nou.

-Nu e deloc plăcut,şi nu îmi dau seama cum s-o spun.Neliniştea îi încreţi fruntea

domnului Whiting.Domnişoară Townsend,cu regret,trebuie să vă informez în

legătură cu moartea domnului şi a doamnei Loring,sora dumneavoastră şi soţul

ei.Cuvintele zăboviră în aer,atât de neaşteptate,încât,pentru mult timp,Gwen nu

le putu pricepe.Fără vreun semn,o străpunse un junghi ascuţit şi stăruitor,şi

aproape că se auzi icnind.N-o cunoscuse niciodată pe femeia asta,sora care nu

făcuse nici un efort s-o contacteze.De ce să-i pese acum lui Gwen de soarta

Louisei?

-...Înecaţi,după cum am înţeles,cred că e vorba de un naufragiu,dar informaţia

era destul de vagă.Undeva în Mările Sudului,poate în Polinezia,sau...

Dar îi păsa,cu mult mai mult decât visase vreodată că se va întâmpla.

-...cu mai mult de un an în urmă,totuşi...Poate pentru că,atâta vreme cât avea o

soră undeva,Gwen n-ar fi fost cu adevărat singură pe lume.

-...copiii nu erau...Acum era.

-...luați de către misionari,cred,şi în cele din urmă trimişi spre Anglia.....

„Copii?” Atenţia lui Gwen reveni brusc în prezent.

-Copiii surorii dumneavoastră.Se uită înspre documente.Trei la număr.Fete.O

privi.Înţeleg că nu ştiaţi că avea copii?

Poate că nu era complet singură,la urma urmei.

-Ce s-a întâmplat cu ei?

-În prezent locuiesc la ţară,rosti cu o voce şovăielnică,cu vărul dumneavoastră.

La Townsend Park.

-În acest caz,sunt bine îngrijiţi,zise ea încet,atitudinea ei calmă contrazicând

tumultul din ea.Townsend Park.Acasă.Ce ironie că fetele surorii ei locuiau acum

exact în locul de unde mama lor plecase fără a se uita în urmă.

-S-ar părea că da.Atitudinea lui era rezervată.Parcă prea rezervată.Ea îşi îngustă

ochii şi îl studie,dar expresia feţei se potrivea cu tonul vocii.Îşi spuse că poate

chiar această trăsătură îl făcea să fie un avocat excelent.

-Ce nu spuneţi,domnule Whiting?

-Nu e căderea mea să spun ceva,domnişoară Townsend.

-Bănuiesc că asta nu vă va opri.

-Foarte bine.În afară de vărul dumneavoastră,o rudă îndepărtată,dacă îmi aduc

bine aminte,nu aveţi altă familie.Ar fi foarte nimerit dacă aţi merge în vizită şi

v-aţi cunoaşte nepoatele.Să vă convingeţi cu propriii ochi de situaţia lor.Tonul

său rămase rezervat,dar privirea era intensă.În afară de asta,este extraordinar de

dificil să mergi prin viaţă de unul singur.În special pentru tinerele din inalta

societate.Ridică bărbia şi îl fixă cu privirea.

-M-am descurcat în viaţă până acum absolut de una singură,şi încă destul de

bine.

-Asta e discutabil,domnişoară Townsend.Cu toate acestea-scoase un oftat adânc-

problema nu este atât a vieţii şi viitorului dumneavoastră,cât a acestor fete.Ele

constituie întreaga dumneavoastră familie,dar,şi mai important decât asta,

dumneavoastră sunteţi tot ce mai au ele.

CAPITOLUL 2

Fii sau soţi,tineri sau bătrâni,bărbaţii în general n-au nici cea mai vagă idee

despre ceea ce ar trebui să facă,până când nu le spunem noi.

Helena Pennington

-Nu înţeleg de ce nu l-ai pus pe afurisitul ăla să vină el să te vadă.Vocea

indignată a lui Reginald,viconte Berkley,se auzi în sus pe scări.E al naibii de

supărător,dacă mă-ntrebi pe mine.Marcus Holcroft,al optulea conte de

Pennington,îşi înăbuşi un rânjet şi privi peste umăr la prietenul său.

-Nu-mi amintesc să te fi întrebat cineva.

Reggie mormăi ceva ce Marcus nu reuşi să audă,şi acesta din urmă zâmbi.

-Haide,Reggie,nu e supărător.Eram oricum în drum spre club,şi e doar la câteva

străzi de-aici.În afară de asta,biletul lui Whiting spune că are ceva urgent de

discutat.

-Exact de-aia trebuia să vină el la tine.E ceva putred aici,zise Reggie misterios.

-Prostii.Chiar dacă nu ţinu seama de avertizarea lui Reggie,Marcus trebui să

admită că solicitarea venită din partea bărbatului-care fusese mult timp avocatul

tatălui său şi devenise,de şapte ani de când tatăl lui murise,şi avocatul lui-era cel

puţin neobişnuită.Whiting nu era un om despre care să se poată spune că avea

impulsuri nechibzuite sau emoţii nepotrivite.Totuşi,scrisoarea lui trăda o urgenţă

aflată în dezacord cu caracterul avocatului,iar Marcus nu putea ignora un

sâcâitor sentiment de nelinişte.Era mult mai bine să îl vadă pe om imediat şi să

descopere ce era,decât să piardă timpul făcându-şi griji despre asta.

Înclin să cred că nu-i nimic altceva decât solicitarea unei semnături pe vreun

document oficial.Marcus ajunse la etajul trei şi se uită înapoi spre prietenul

lui.Probabil ceva legat de o proprietate lângă Holcroft Hall,pe care-am pus

ochii.De fapt,vechea casă ce i ar fi revenit mamei ca văduvă.Tata a vândut-o cu

ani în urmă şi am încercat să o recuperez.Sper că Whit...

-Domnule! Vă rog...O voce iritată de femeie îi atacă urechile aproape în acelaşi

moment în care se izbi de o siluetă scundă dar surprinzător de fermă de

femeie.Marcus tresări,devenind din nou atent pe unde mergea,la timp să o prindă

şi să o sprijine pe femeia de care tocmai se ciocnise.

-Scuzaţi-mă,domnişoară,eu...

-Daţi-mi drumul imediat!Privi spre el de sub pălăria căzută acum într-o parte.Îl

străfulgera cu ochii albaştri,iar mânia îi înroşea tenul de porţelan,cu buze pline şi

desăvârşite.Pentru o clipă,el nu putu face altceva decât să se holbeze la ea.

-Auzul dumneavoastră este la fel de defectuos ca şi abilitatea de a pune un pas

înaintea altuia? Îi împinse mâna cât colo.

-Vă rog să acceptaţi scuzele mele cele mai umile.Marcus se retrase şi făcu o

plecăciune exagerată.Ar trebui să fiu avertizat să mă uit pe unde merg în viitor,

în cazul în care o altă femeie hotărâtă s-ar năpusti dintr-odată înspre mine.

-Nu eu sunt cea care s-a năpustit.Vă uitaţi înapoi,în loc să priviţi pe unde

mergeţi.Îşi îndreptă pălăria şi se uită la el cu frumoşii ei ochi mijiţi.Sarcasmul

dumneavoastră,domnule,nu e nici necesar,nici apreciat.

-Serios? Vai,ce extraordinar de ciudat,zise el în felul amuzat pe care-1

perfecţionase de-a lungul anilor până la nivel de mare artă.De obicei,consider

sarcasmul depăşit doar de umorul inteligent atât ca necesitate,cât şi ca apreciere.

Ea îl privi,în mod evident suspicioasă şi în acelaşi timp deranjată,iar el încercă

să nu râdă.Se părea că tânăra încerca să se decidă dacă el era doar

nepoliticos,sau chiar nebun.

-Iertaţi-1,domnişoară.Reggie îl îmbrânci deoparte şi îşi atinse pălăria'.Îşi

închipuie că e mare deştept.Adevărul e că nu mai e el însuşi de la îngrozitorul

accident de vânătoare de anul trecut.Reggie se aplecă înspre femeie,care îl

privea cu ochi în egală măsură plini de curiozitate şi de agitaţie.Vedeţi,a fost

confundat cu un căprior.Împuşcat exact în...

-Domnule!Vocea femeii nobile suna şocată,dar Marcus jură că văzuse o mică

licărire de amuzament in ochii ei.

-De-ajuns,zise Marcus cu blândeţe.Şi în mod evident neadevărat.Pot să vă asigur

că n-am fost împuşcat în nici o parte a trupului,nici accidental,nici intenţionat.

-Găsesc deosebit de dificil să cred aşa ceva.Expresia ameninţătoare şi vag

familiară a tinerei femei rămăsese neschimbată,dar acum Marcus era sigur că era

amuzată,deşi fără voie.N-aş fi deloc surprinsă să aflu că aţi fost în bătaia puştii

de mai multe ori pentru aroganţa manierelor dumneavoastră,dacă nu din alte

motive.Reggie râse.

-Aici te-a ghicit,bătrâne.

-Într-adevăr,a făcut-o,zise Marcus cu răceală.Reggie rânji înspre ea,ca şi cum ar

fi fost amândoi părtaşi într-o conspiraţie.

-O grămadă de persoane ar vrea să-1 împuşte,domnişoară.N-a fost decât o glumă

din partea mea că cineva a şi pus dorinţa în practică.

-Prietenul meu se amuză cu uşurinţă.Marcus se dădu într-o parte şi salută

prietenos.Mă tem că v-am reţinut cu mult prea mult.Încă o dată,scuzele mele,

domnişoară.

-Desigur.Îşi ridică bărbia,trecu de ei şi începu să coboare repede scările.Marcus

o privi cu felul lui obişnuit de a aprecia legănarea şoldurilor atrăgătoare şi

cochetă cu ideea trecătoare că tânăra femeie avea ceva mai mult decât arăta la

prima vedere.Nu că ar fi fost treaba lui,bineînţeles.

-E neînsoţită,Marcus.Privirea lui Reggie zăbovi asupra siluetei ce dispărea rapid

pe scări.Nici măcar n-are o cameristă cu ea.Ciudat,nu crezi? E destul de

educată,în mod evident o femeie de calitate.

-Da,dar manşetele ei erau tocite,zise Marcus gânditor.Şi rochia e,din păcate,

demodată.

-Şi urâtă pe deasupra.Prea...

-Cuviincioasă? Serioasă? Anostă?

-Exact,dădu din cap Reggie.Ce păcat.Pariez că sub rochia aia ponosită se

ascunde o siluetă atrăgătoare,şi dincolo de ochii ăia o poveste interesantă.Ar

putea foarte bine să fie victima unor împrejurări ce i-au scăpat de sub control.Şi

având nevoie acută de ajutor,chiar de salvare.Păi,probabil că ar trebui să...

-N-ar trebui să faci absolut nimic.Marcus îl luă hotărât de cot pe prietenul

lui,dirijându-1 spre coridor şi spre biroul avocatului.

Vicontele Berkley,Reginald,Reggie,era cel mai apropiat şi mai vechi prieten al

lui Marcus.Domeniile lor erau în aceeaşi regiune,şi bărbaţii crescuseră

împreună.În multe feluri,semănau ca fra-1 ii.În altele,nu puteau fi mai diferiţi.

Reggie avea cea mai enervantă tendinţă de a se imagina că e un cavaler din

vechime ce salva fecioare şi domniţe la ananghie,în cele mai multe din

cazuri,doamna în chestiune nici nu dorea şi nici n-avea nevoie de salvarea

oferită,şi întotdeauna,Reggie îşi oferea pe tavă şi inima,împreună cu ajutorul

său.În ce-1 privea pe Marcus,el cu siguranţă nu era salvatorul femeilor

neajutorate,dar manifestase întotdeauna o atracţie către mistere,şi în străfundul

sufletului său îi rămăsese taina unei perechi de ochi atrăgători,a unui posterior

rotunjor şi a unui aer ce contrasta cu împrejurările evidente ale existenţei ei.Din

experienţă,ştia că doar femeile care se născuseră la acelaşi nivel social cu al lui

se uitau în ochii unui gentleman cu onestitatea neclintită pe care o arătase ea,şi

chiar şi aşa,astfel de femei erau extraordinar de rare.Dacă ar fi să spunem

adevărul,singurele femei de care îşi amintea că-i vorbiseră vreodată atât de

hotărât şi direct fuseseră cele cărora li se încredinţase îngrijirea lui când era

copil.Mama,bineînţeles,dădacele,guvernantele...

-Îndrăznesc să spun că domniţa ta în primejdie e mai mult decât capabilă să aibă

grijă de ea însăşi.Pe drept cuvânt,aş pune pariu pe o sumă considerabilă că

doamna în chestiune este obişnuită să navigheze pe ape cu mult mai înşelătoare

decât chiar acelea legate de mersul de una singură pe străzile Londrei.Bănuiesc

că este obişnuită să aibă de-a face cu cea mai neplăcută formă de viaţă-deschise

uşa biroului lui Whiting şi rânji spre prietenul lui-copiii.

După mai puţin de două ore,femeile misterioase,guvernantele cu vorbă hotărâtă

şi domniţele neajutorate erau ultimele lucruri la care se gândea Marcus.

-E absurd,asta este,declară Reggie pentru probabil a suta oară,nivelul indignării

sale crescând odată cu consumarea excelentului coniac al lui Marcus.Nu pot să

cred...

-Eu pot.Tonul lui Marcus era sec.Tata a avut întotdeauna un fel interesant de a-

mi da voie să fac după capul meu,ştiind că o să dau greş.

-O să dai greş?

Reggie întinse încă o dată paharul gol.Marcus ridică din umeri şi reumplu

paharul vicontelui.Cei doi erau instalaţi confortabil în biblioteca spaţioasă a

reşedinţei Penningtonl casa din Londra a familiei Holcroft şi a conţilor de

Pennington pentru ultimele două sute de ani şi sanctuarul personal al celor doi

prieteni de la majorat încoace.

-Ce a făcut acum,fără ştirea mea,bineînţeles,este să-mi acorde ceea ce a

considerat un interval rezonabil de timp...

-Treizeci de ani? Reggie îl privi de după buza paharului.Asta ar fi limita?

-Exact.Un timp suficient de mare,în ochii multora,să-mi aleg o mireasă după

placul meu.Faptul că am dat greş şi nu m-am însurat până acum înseamnă că îmi

pierd dreptul de a-mi hotărî singur soarta.Marcus se sprijini de marginea biroului

şi sorbi gânditor din coniac.Indiferent cât aş detesta ideea că o astfel de alegere

mi-a fost luată,trebuie să admit că felul în care a procedat e remarcabil de isteţ.

-Aşa-i?

-Dacă aş fi ştiut de acest termen-limită pentru căsătorie,poate că mi-aş fi ales o

soţie doar pe baza potrivirii.Poziţie,venituri,chestii din astea.Vezi tu,tata era un

fel de romantic.Afecţiunea,chiar dragostea dacă vrei,n-ar fi fost niciodată o

posibilitate dacă aş fi ştiut de planul lui.Credea foarte mult în implicare din

dragoste.Chicoti.Ah,da,a fost extrem de isteţ.Poate că o să-i joc aceeaşi festă şi

eu fiului meu,într-o zi.

-Ia ascultă aici,Marcus,credeam că asta te-a înfuriat peste măsură.

-Am fost furios.Nu,încă sunt,dar furia mea e temperată de admiraţie.Răsuflă

adânc.Într-adevăr,Reggie,s-a întins din mormânt şi m-a apucat de...

Uşa bibliotecii se deschise de perete şi contesa văduvă de Penii ington năvăli în

încăpere ca un vânt nedomolit.

-Marcus Aloysius Grenville Hamilton Holcroft,te însori sau nu cu fata asta?

Reggie sări în picioare cu un interesant amestec de teroare şi curtoazie.

Văduva celui de-al şaptelea conte de Pennington avea adesea acest efect asupra

acelora care nu o cunoşteau bine-în general toată lumea,cu excepţia răposatului

ei soţ şi a fiului său.

-Bună seara,milady.Ca întotdeauna,e o plă...Lady Pennington îi făcu semn să

tacă şi se opri la câteva zeci de centimetri de singurul ei copil.

-Ei bine,ce-ai de gând?

-Bună seara,mamă,zise Marcus cu blândeţe.Era pe veci recunoscător că nu

moştenise tendinţa mamei lui spre manifestări extrem de melodramatice de

pasiune.Văd că ai auzit noutăţile.

-Bineînţeles că le-am auzit.Eram aici când domnul Whiting a venit în această

dimineaţă cu noutăţile astea oribile.Tu,nu mai e nevoie s-o spun,nu erai de găsit

nici unde.

-Ca să vezi.Marcus încercă să nu zâmbească auzind acuzaţia.Îşi iubea mama,la

fel ca orice bun fiu,dar prefera s-o ştie la distanţă.Reşedinţa din Londra şi

Holcroft Hall de la ţară erau destul de spaţioase,şi interesele personale ale fiului

ei erau suficient de variate pentru a le permite să vieţuiască în bună pace în

timpul acelor luni ale anului când nu se putea evita asta.El se gândise de multă

vreme să-şi cumpere o casă la oraş numai a lui,deşi,realmente,chiar şi când se

aflau amândoi acasă,drumurile lor arareori se încrucişau.Marcus credea,şi îşi

imagina că mama lui era de acord,că era mai bine aşa.

-Dacă nu ţi-ai fi irosit viaţa până în prezent,ai fi fost de-acum însurat şi,cu puţin

noroc,aveai şi un moştenitor.Lady Pennington îl privi supărată,ca şi cum eşecul

lui Marcus de a se căsători şi de a se înmulţi era o parte a unui mare complot

menit a-i refuza semnificaţia şi împlinirea vieţii sale.Acum,nu ai de ales.

-Se pare că nu,zise Marcus.

-Nu pari a fi tulburat de perspectivă.Mama lui îl studie bănuitoare.De ce naiba

nu?

Marcus ridică din umeri,ca şi când ideea de a se însura cu o femeie pe care nici

măcar n-o văzuse n-ar fi avut absolut nici o importanţă şi nu era una dintre cele

mai exasperante perspective cu care se confruntase până acum.Una din faţa

căreia nu vedea nici un mod de a scăpa.

-Supărarea ta e suficientă pentru amândoi.

Sorbi liniştit din băutură.

-Supărarea mea e pe deplin justificată,având în vedere natura îngrozitoare a

situaţiei.Ochii i se măriră,plini de stupoare.Sper că-ţi dai pe deplin seama de

consecinţe dacă nu te însori cu fata Townsend,aşa-i? Vei pierde întreaga avere,

absolut totul.

-Da,dar o să-mi păstrez titlul,moşia şi casa asta.

-Nici titlul,nici moşia nu au vreo importanţă dacă nu le poţi întreţine,izbucni

ea.Şi cu mine cum rămâne,Marcus? Nu ţi-a explicat domnul Whiting că şi eu o

să pierd totul? Tot ce mi-a lăsat tatăl tău? Fonduri care,trebuie să subliniez,mi-au

permis să trăiesc fără a mă atinge de resursele tale.Mi-au permis să trăiesc

independent în cea mai mare parte.Se plimba încoace şi-ncolo prin bibliotecă.N-

a trebuit să depind de tine pentru orice fleac.Am fost în stare să iau propriile

decizii,şi tu ai putut să le iei pe ale tale.Realmente,când stau să mă uit la

prietenele mele care sunt complet dependente de familiile lor pentru a

supravieţui,sunt etern recunoscătoare pentru prevederea de care a dat dovadă

tatăl tău.

-La fel sunt şi eu,murmură Marcus.Reggie se îndreptă spre uşă.-Poate că ar

trebui să plec...

-Rămâi unde eşti,milord.Reginald.Chiar dacă îndrăznesc să spun că nu eşti mai

breaz decât el.Ştiu că mama ta şi-a pierdut nădejdea că îţi vei face vreodată

datoria şi vei găsi o soţie potrivita.Totuşi,am nevoie de cineva care să-1 ajute să

vadă că n-are de ales în această chestiune.Se forţă să zâmbească.Şi se pare că tu

eşti cel mai bun la îndemână.

-Mă bucur să fiu de ajutor.Reggie zâmbi timid si privi cu jind la sticla cu coniac

de pe masă.Privirea lui Lady Pennington o urmă pe a lui.

-Ah,haide,umple-ţi paharul,băiete,şi dă-mi şi mie unul.Situaţia cere categoric

nişte alcool,deşi ceva mai tare decât coniacul era mai potrivit.Am fost

extraordinar de supărată de când am auzit de toate astea şi a trebuit să înfrunt

cea mai cumplită soartă.Marcus îşi stăpâni un rânjet.Mama lui îi întâlni privirea.

-Crezi că sunt excesiv de dramatică,nu-i aşa?

-Poate puţin.

-Numai puţin? Se lăsă să cadă pe canapea cu un oftat şi acceptă un pahar de la

Reggie.Poate că nu sunt suficient de dramatică.A fost un adevărat şoc.

-Aşadar,n-ai ştiut de schema asta a lui tata? Marcus o studie foarte atent pe

mama lui.Ea îl privi.

-Bineînţeles că nu.Marcus nu era sigur dacă s-o creadă sau nu.I se păruse

întotdeauna că părinţii lui fuseseră foarte apropiaţi,mai mult decât majoritatea

soţilor.Căsătoria lor fusese în mod evident făcută din dragoste.Era extraordinar

de ciudat ca tatăl lui să nu-i fi împărtăşit ceva atât de semnificativ soţiei sale.

-N-a menţionat niciodată acest aranjament în care a intrat?

-Nici un cuvânt,zise ea cu voioşie.

-Hm? ridică el dintr-o sprânceană.

-Nu te uita aşa la mine,Marcus.Îţi spun că habar n-am avut.Tonul ei era ferm.În

primul rând,n-aş fi fost niciodată de acord cu aşa ceva.Însăşi ideea unui mariaj

aranjat o găsesc dezgustătoare şi absolut medievală.Şi în al doilea rând,dacă aş fi

ştiut de planul tatălui tău,ţi-aş fi spus de mult.Pentru a-ţi permite să-ţi alegi tu

însuţi mireasa.Reggie dădu din cap.

-Exact.Îi aruncă prietenului lui Marcus o privire aprobatoare.Reggie se umflă în

pene sub privirea ei şi îi răspunse la fel.

-Al naibii de drăguţ din partea ta,mamă.

-Cred şi eu.Ea dădu din cap plină de infatuare şi sorbi din coniac.Pentru o

clipă,arăta cu mult mai tânără decât cei patruzeci şi opt de ani ai săi,şi destul de

vulnerabilă.O idee ridicolă,bineînţeles.Helena,contesa văduvă de Pennington era

departe de a fi vulnerabilă.Fusese într-o mare măsură partenera,ca şi soţia tatălui

său.Din momentul în care descoperise asta pe vremea când era copil,fusese

foarte mulţumit de idee şi îşi promisese să creeze o relaţie asemănătoare cu

propria soţie.Greutatea era să găsească o femeie dotată cu inteligenţa şi

priceperea necesare unei asemenea poziţii,pe lângă şarm,pasiune şi,de preferat,o

faţă şi o siluetă atrăgătoare.O femeie care ar putea să-i cucerească inima şi

mintea.Pe scurt,soţia perfectă.O fiinţă care,chiar şi el admitea asta,era imposibil

să existe.Bineînţeles că acum nu mai conta ce voia el.

-Te-ai uitat la scrisoarea semnată de tatăl tău? Lady Pennington îşi studie

fiul.Era legală?

-Se pare că da,aprobă Marcus dând din cap.Cunosc semnătura tatălui meu la fel

de bine ca pe a mea,şi nu mă îndoiesc de autenticitatea scrisorii.Totuşi,acolo e

doar schiţat aranjamentul.Whiting are alte acte ce detaliază punctele acestei

înţelegeri de căsătorie.

-Şi le-ai cercetat şi pe acelea? zise ea cu o notă de curiozitate în voce.

Marcus ignoră întrebarea.

-Mi-am aruncat o privire peste ele.Nu părea deloc necesar să fac mai mult.Se

pare că soarta mea e pecetluită.

-Poate că ar fi înţelept să pui un alt avocat să cerceteze problema.Reggie vorbi

gânditor.Poate că altcineva ar putea găsi o ieşire şi...

-Prostii,Reginald,asta doar ar amâna inevitabilul,zise Lady Pennington cu un

oftat.În afară de asta,domnul Whiting a acţionat întotdeauna în interesul lui

Marcus şi a tatălui său.Într-adevăr,mi-a fost de mare ajutor in anii ce au urmat

decesului soţului meu.

-Am Încredere deplină în Whiting.

Din câte ştia Marcus,omul nu făcuse niciodată ceva necinstit,nîci nu dăduse

vreun sfat rău intenţionat.Dacă ar fi existat vreun mod în care să se poate ieşi

elegant din chestia asta,nu mă îndoiesc că Whiting l-ar fi găsit deja.

-Asta se înţelege de la sine.Mama lui sorbi din coniac.Desigur,nici Lord

Townsend,nici tatăl tău nu ar fi putut să prevadă mizeria în care fiica lui ar fi

putut să ajungă fără vina ei...

-Ce mizerie? se încruntă Marcus.

-Ah,asta nu sună bine,murmură Reggie.

-Nu-i nici pe departe atât de rău pe cât pare,zise ea cu graţie.

-Ce mizerie? spuse Marcus din nou.

-Trebuie să spun că sună extrem de rău,îşi şopti Reggie în barbă.

-Într-adevăr aşa e.Ce mizerie,mamă?

-De fapt a existat o eroare îngrozitoare,conform domnului Whiting.Domnişoara

Townsend a fost informată greşit în legătură cu situaţia veniturilor ei după

moartea tatălui şi a fost nevoită să caute un angajament de guvernantă.Privirea

lui Lady Pennington o întâlni pe cea a fiului ei şi în ochii ei străluci o provocare.

Cu siguranţă nu am o părere mai proastă despre ea din cauza asta.Pentru că ş'i-a

luat soarta în propriile mâini.Tu ce crezi,Marcus?

-Absolut deloc,mamă.Nu-şi putu opri un zâmbet sarcastic.Mama lui era

neobişnuit de exagerată în privinţa acestor lucruri.Fără îndoială pentru că şi ea

se confruntase cu greutăţi financiare în tinereţe,şi,la fel,şi ea luase în mână

frâiele propriei vieţi.Se pare că dispui de mai multe informaţii decât mine despre

viitoarea mea mireasă.De fapt,cât ai vorbit cu Whiting?

-Destul de mult.Pur şi simplu ştiu întrebările potrivite şi,îndrăznesc să spun,

Marcus,probabil că tu erai cu mult prea uluit de mărturisirea lui Whiting pentru

a întreba ceva despre fată.Mama lui se aranjă mai bine pe canapea.Sper foarte

tare ca situaţia ei să nu te şocheze prea mult.

-Mă îndoiesc că o să mă mai şocheze ceva în acest moment,zise el încet.

Fără de veste,imaginea unei femei misterioase de condiţie bună,cu vocea

inconfundabilă de guvernantă şi ochi albaştri strălucitori,îi apăru în minte.

-Domnişoara Townsend cunoaşte acest aranjament?

-Nu până azi-dimineaţă.Domnul Whiting a spus că a trimis după ea,dar nu ştia

exact când va sosi vaporul ei,probabil spre sfârşitul săptămânii.Se opri un

moment.Vine din America.

Reggie se înfioră.Imaginea din mintea lui Marcus dispăru.

-Nu te uita aşa,Marcus.La urma urmei,fata e englezoaică.Obârşia ei e impecabilă

şi sunt sigură că firea ei a fost întărită de încercările prin care a trecut.

-Fără îndoială.În mintea lui Marcus apăru o nouă imagine.

Una a unei femei curajoase şi hotărâte,cu un temperament inflexibil de

guvernantă fără haz şi cu un caracter dârz.Dumnezeu să-1 ajute.

Lady Pennington se uită prudentă spre fiul ei.

-Chiar şi aşa,nu te-ai hotărât încă să te însori cu ea,nu-i aşa?

-Nu.Marcus scutură din cap.Şi nu sunt sigur că pot lua această hotărâre până

când nu o cunosc pe femeie.

-Poate că merită să renunţi la avere,zise Reggie înţelept,dacă se dovedeşte a avea

înfăţişarea unui cal de povară.Lady Pennington îi aruncă lui Reggie o privire

aspră,şi el îşi îndreptă imediat atenţia spre coniacul din paharul său.

-Nu fi absurd.Te poţi descurca cu o nevastă neatrăgătoare.E cu mult mai dificil

să supravieţuieşti fără bani.În special când ai responsabilităţi.Se ridică.Reggie

sări şi el în picioare.Ai face foarte bine dacă ţi-ai aminti asta,Lord Berkley.

-Da,doamnă,mormăi Reggie,şi Marcus îşi înăbuşi un zâmbet.

Ce aveau anumite femei,sau mai bine zis anumite mame,de făceau ca nişte

bărbaţi capabili,în ciuda titlurilor sau a vârstei,să se transforme în şcolari

bâlbâiţi? Se întoarse spre Marcus.

-Şi tu,dragă băiete,ar fi înţelept să-ţi aminteşti că,fără averea pe care tatăl tău ne-

a lăsat-o,vom avea mari greutăţi în a ne păstra domeniul.Arendaşii se vor

descurca,mă gândesc,deşi nu vor mai fi fonduri pentru îmbunătăţirile din

agricultură,la care ţii atât.Va trebui să facem economii în feluri pe care nu ni le-

am fi imaginat vreodată.Cel puţin casa asta va trebui vândută.Vom fi nevoiţi să-i

concediem pe mulţi dintre servitori,şi o mare parte din Holcroft House va

trebui'închisă.Totul în afară de ce ne trebuie pentru a trăi acolo permanent,

desigur.Nu mai trebuie să spun că n-o să mai pot călători sau să mă ocup de

interesele mele.Cu toate astea,decizia e doar a ta.Însoară-te cu fata sau nu.

Niciodată nu voi fi eu aceea care te va sili să te însori împotriva voinţei tale,

indiferent cât de potrivită e partida,sau cât de mult ai întârziat în întemeierea

unei familii.Nu,fă ce crezi Că e mai bine.Scoase un oftat din rărunchi şi îi aruncă

un zâmbet minunat.Ceva bun tot o să iasă din asta,în orice caz.O să putem

petrece mai mult timp împreună.Înaintă spre el şi îl bătu pe obraz.O să înfruntăm

viitorul împreună,noi doi,mamă şi fiu.Împreună...pentru tot restul zilelor noastre.

Privirea lui o întâlni pe a ei,iar ochii ei erau la fel de nevinovaţi ca şi când n-ar fi

lansat spre el o provocare,sau poate o ameninţare.I.ady Pennington îşi îndreptă

apoi umerii într-un gest nobil şi curajos şi ieşi din cameră ca un războinic care

înfruntă vitejeşte orice obstacol îi apare în cale.Închise uşa cu putere în urma ei

şi,pentru un lung moment,nici unul din bărbaţi nu scoase vreo vorbă.

-Foarte bine,mamă,murmură Marcus.Reggie privi cu ochii mari spre uşă.

-N-o să facă cu adevărat asta,bătrâne? Adică,să-şi petreacă tot timpul cu tine...

-Dumnezeule mare,sper că nu.

Marcus sorbi restul băuturii.Desigur,mama lui nu voia asta mai mult decât el

însuşi,nu-i aşa? Ştia că există bărbaţi care erau deosebit de apropiaţi de mamele

lor,dar nu cunoştea pe nici unul pe care să-1 fi plăcut sau să-1 fi respectat în

special.Şi n-avea nici o intenţie săli se alăture.

De ani întregi îl bătea la cap să-şi aleagă o mireasă şi să procreeze,în aceste

condiţii,nu era deloc sigur că ameninţarea ei era în van.

-Cu siguranţă că asta aşază nunta într-o perspectivă corespunzătoare.Marcus oftă

adânc.Şi sărăcia,de asemenea,într-un unghi complet diferit.

-Nu o sărăcie veritabilă,zise Reggie şi se lăsă din nou în fotoliu.La urma

urmei,nu e ca şi când ar trebui să cerşeşti pe străzi.

-Nu,cred că nu.O să ne confruntăm doar cu acel rafinat fel de sărăcie nobilă,

disperată şi absolut jalnică.Genul ăla care face ca oameni ca noi,băieţi buni,

realmente,fără defecte mai mari decât că ne place prea mult băutura,sau

vânătoarea,sau femeile să se transforme în vânători de zestre.Vânătoarea de

mirese disponibile fără alt motiv mai bun decât averea lor poate salva modul de

viaţă cu care am fost obişnuiţi,sau poate salva moştenirea unui nume onorabil

sau...

-Sau poate să le împiedice pe mamele noastre să ne invadeze viaţa.

Reggie făcu un gest de salut cu paharul.

-Într-adevăr.Marcus îi imită gestul şi scutură din cap.Ce-o să mă fac,pentru

numele lui Dumnezeu cel Sfânt?

Berkley îşi roti paharul cu coniac şi făcu o grimasă.

-Sfatul meu e să te apuci zdravăn de băut.

-Mulţumesc.Deja m-am gândit la asta.

-Mai cred-Reggie trase adânc aer în piept şi se uită în ochii prietenului său-că ar

trebui să te însori cu domnişoara Townsend.

-Şi tu,Brutus? ridică Marcus din sprâncene.

-Se pare că nu prea ai de ales.În afară de asta,nu e ca şi cum ai renunţa la

multe.Îndrăznesc să spun că modelul de perfecţiune feminină despre care ai

vorbit în trecut nu există.Şi chiar dacă ar exista,ei bine-Reggie ridică din umeri-

nu ţi-ar face un serviciu.Ai avea toate şansele să nu-1 recunoşti.

-Cum?

-Tu ai un calm neabătut,eşti detaşat şi stăpânit.

N-ai ajuns nici măcar aproape de altar,nici nu te-ai făcut de râs pentru o

femeie.Tu,bătrâne,n-ai fost niciodată îndrăgostit,cel puţin nu într-atât încât să fi

observat eu.

-Vrei să spui că sunt distant? Marcus îl fixă cu privirea pe prietenul său

neîncrezător.Lipsit de emoţii?

-Ba deloc.Dar poate că eşti prea prudent în materie de dragoste.Prea raţional.

Poate că şi prea cerebral.Gândeşti cu mult prea mult despre tot.

Întotdeauna,mintea ţi-a guvernat inima.Ai o idee clară despre ceea ce vrei şi n-o

să fii mulţumit decât dacă o să ai această perfecţiune.Pe de altă parte,eu...

-Tu te îndrăgosteşti cât ai clipi din ochi.

-Chiar aşa fac.

-Şi de câte ori ţi-a fost frântă inima?

-De prea multe ori ca să mai pomenesc.Reggie se strâmbă într-un fel ce

demonstra că nu se căia deloc.Şi fiecare chin a meritat.Aşteptarea,emoţiile şi

ce-i mai bun,bătrâne,imensele posibilităţi.E ca şi cum ai cădea într-o prăpastie

ştiind sigur şi precis că poţi zbura.

-Am fost aproape de prăpastia aia.Marcus ignoră tonul prudent din propria

voce.Desigur că n-avea de ce să fie reţinut.Reggie pufni.

-Dar nu te-ai aruncat incă.Să admitem că te-ai apropiat de buza prăpastiei de

câteva ori.Îmi amintesc bine de o perioadă de-acum câţiva ani şi o văduvă destul

de atrăgătoare.

-Ce păcat că decedatul ei soţ a ales să învie.Marcus se înfioră,amintindu-şi.Cine

şi-ar fi putut închipui că,după aproape şase ani,un bărbat despre care se crezuse

că a murit în Spania a revenit miraculos la viaţă?

-Şi apoi,anul trecut,continuă Reggie,cred că îţi picase cu tronc de-a binelea

Marianne Shel...

-Acum e Lady Helmsley,Reggie,zise hotărât Marcus.Şi cred că şi tu erai mai

mult decât topit după ea.Marcus admisese de mult faţă de el însuşi că,într-

adevăr,fusese foarte aproape de a se îndrăgosti de fermecătoarea intelectuală.

Fusese atât ghinion,cât şi momentul nepotrivit că tânăra femeie era deja pe cale

de a se îndrăgosti de unul dintre cei mai vechi prieteni ai săi,marchizul de

Helmsley.Marcus se trezise în postura neobişnuită de a lua parte la un complot

ciudat,dar încununat de succes de a o convinge să se mărite cu Helmsley.Marcus

scutură din cap.

-Dragostea m-a ocolit,bătrâne,şi îndrăznesc să spun că aşa va fi mereu.S-ar putea

să ai dreptate.Poate că sunt cu mult prea prudent pentru astfel de emoţii.Poate că

mi-am învăţat lecţia,privindu-te pe tine.Într-adevăr,poate că m-ai învăţat că

dragostea trebuie evitată cu orice preţ.

-Cu toate astea,noi doi alcătuim o pereche interesantă.Unul care ezită să se

implice emoţional,şi celălalt care îşi dă frâu liber pasiunii.În van.Reggie

râse,apoi suspină.Dacă te crezi cu adevărat că dragostea trebuie evitată,de ce nu

te însori cu fătuca asta,Townsend?

-Dacă e urâtă?

-Închide ochii.

-Dacă e o scorpie ţâfnoasă?

-Exact de asta bărbaţii au amante.Reggie ridică din umeri.Există motive mai rele

pentru o căsătorie decât dorinţele tatălui şi salvarea averii tale.

-Cred că da,deşi,întâmplător,nu mă pot gândi decât la unul.

-Aha?

-Judecând strict după exemplul tău,desigur,cel mai complicat,cel mai încărcat de

pericole şi deci,probabil,cel mai nefericit dintre motive este într-adevăr...-

Marcus rânji-dragostea

CAPITOLUL 3

În toate chestiunile ce privesc bărbaţii,în afară de bani,calitatea e întotdeauna

mai de dorit decât cantitatea.Colette de Chabot

-Lord Pennington?

Marcus sări în picioare şi încercă să nu caşte gura la vederea apariţiei angelice în

tonuri de roz şi alb,ce plutea prin salonul peste măsură de înzorzonat.

Whiting îl îndreptase către această casă din oraş,asigurându-1 că domnişoara

Townsend locuia aici,în casa unei foste profesoare,în mod evident,având în

vedere că se găsea într-o enclavă elegantă a Londrei,era vorba despre o

profesoară cu venituri personale excelente.Cu toate astea,persoana care se

apropia de el nu semăna cu nici o profesoară pe care o văzuse sau pe care şi-o

imaginase vreodată,înaintăunpas.

-Domnişoara Townsend?

Fermecătoarea creatură blondă izbucni în râs.Sau mai degrabă emise un sunet

asemănător cu clinchetul unor delicaţi clopoţei de sticlă.Încântător şi extrem de

feminin.Îşi întinse mâna ca o ofrandă şi îşi înclină capul să-1 privească,într-o

manieră ce ar fi înmuiat genunchii şi celui mai insensibil bărbat.El îi ridică mâna

spre buze.

-Nu,milord,nu sunt domnişoara Townsend a dumitale.

Un uşor accent franţuzesc îi însoţea cuvintele ca o mângâiere.

-Păcat,murmură el în apropierea pielii ei mătăsoase.

Ea râse din nou şi sunetul graţios îi pătrunse în tot corpul.Se îndreptă de spate şi

încercă să se adune.Acum îşi dădea seama că era mai în vârstă decât domnişoara

Townsend,poate chiar de-o seamă cu Marcus.Nu că ar fi contat în vreun fel.Era

fără vârstă şi superbă.

-Iertaţi-mă.Trebuie să fiţi madame Freneau,atunci.

-Nu,milord,dar sunteţi pe-aproape.O voce amuzată răsună din pragul uşii şi intră

a doua doamnă.Şi ea era blondă şi atrăgătoare,dar nu avea aerul de senzualitate

diafană al primei femei.Eu sunt madame Freneau.

Se îndreptă spre el şi îşi întinse mâna.El i-o atinse,supus,cu buzele.

-Madame.

-Aceasta e Madame de Chabot,sora răposatului meu soţ.Un zâmbet ironic apăru

în colţul gurii lui madame Freneau.Dar văd că deja aţi făcut cunoştinţă.

-Într-adevăr,zîse Madame de Chabot încet,ca şi cum ea şi el ar fi împărtăşit un

secret intim.

-Într-adevăr,repetă Marcus,fără să-şi poată lua privirea de la ea.Văd acum că nu

sunteţi profesoară.Ea râse.

-Aici greşiţi,milord.I-am învăţat multe pe mulţi.Exista o ofertă în vorbele ei,sau

doar ar fi vrut el să fie? O fixă cu privirea cu un amestec de uşoară surpriză şi

pură încântare.

-Eu sunt profesoara,zise cu hotărâre madame Freneau şi,dintr-odată,Marcus îşi

dădu seama cât de nepoliticos fusese.

-Scuzele mele,doamnă,spuse el,tulburat de comportamentul său neobişnuit.

Asta nu era deloc atitudinea sa obişnuită.Nu fusese vreodată agitat.În mod

evident,descoperirea în legătură cu averea tatălui său,şovăiala lui de-a face

alegerea corectă şi,în plus,o apariţie fermecătoare în roz şi alb,toate acestea îi

zăpăciseră minţile.Şi nu-şi amintea când mai fusese zăpăcit.Niciodată.Nici de

împrejurări şi,în mod sigur,nu de o femeie-indiferent cât de neaşteptată sau cât

de ispititoare ar fi fost apariţia ei.

-N-am vrut să insinuez...Femeia îi alungă comentariul cu un gest din mână.

-Nu e necesară o explicaţie,milord.Înţeleg pe deplin.Fără îndoială,vă aşteptaţi să

fiu o babă respingătoare.Fantasmele fostelor profesoare chiar tind să fie şi una,şi

alta.Zâmbi amuzată.Şi n-aţi fi putut să vă aşteptaţi sub nici o formă ca şi

cumnata mea să fie de faţă.

-Chiar şi aşa...îşi înlătură toate gândurile de la femei seducătoare cu accent străin

şi adoptă cea mai reţinută atitudine a sa.Am fost extrem de nepoliticos şi vă cer

scuze.

-Cred că e foarte şarmant,zise Madame de Chabot în şoaptă către cealaltă

femeie,dar privirea îi zăbovi asupra lui Marcus ca şi cum i-ar fi evaluat plusurile

şi minusurile.

-O să vedem,Colette.Vocea lui madame Freneau era gânditoare.

-Aşadar,domnişoara Townsend e acasă? Marcus trimisese un bilet solicitând o

întâlnire,dar fusese prea nerăbdător să aştepte răspuns.Acum,hotărând că nu

avea altă soluţie decât să se însoare cu tânăra,intenţiona să înceapă pregătirile

cât mai curând posibil.

-Deşi nu vă aştepta-vocea doamnei avea o notă aspră şi,pe loc,el îşi dădu seama

că această doamnă drăguţă fusese într-adevăr profesoară cândva,sunt sigură că

va coborî imediat.Vă rugăm să ne scuzaţi acum.

-Desigur.

-Haide,Colette,zise femeia.Să vedem de ce întârzie domnişoara Townsend.

Colette îi aruncă încă o privire cercetătoare şi,fără să se gândească,Marcus se

îndreptă de spate şi îşi împinse bărbia în sus.Ea dădu din cap,aparent mulţumită.

-S-ar putea să fie potrivit pentru Gwendolyn a noastră,la urma urmei.

-Taci,Colette,îi aruncă doamna,cu hotărâre.Asta depinde doar de ea.

Colette ridică elegant din umeri.O clipă mai târziu rămase din nou singur în

salonul mult prea feminin.„Depinde de ea?”

Marcus nu se gândise niciodată la posibilitatea ca domnişoara Townsend să

şovăie în a lua hotărârea de a se mărita cu el,aşa cum i se întâmpla lui însuşi.Ce

absurd! în definitiv,femeia fusese guvernantă.Se aştepta să profite de ocazia de a

se mărita,fără să mai stea pe gânduri.

Şi,fără falsă modestie,era considerat o partidă foarte bună.Titlul său era

ireproşabil.Averea lui,cel puţin pentru moment,era mai mult decât respectabilă.

Reputaţia sa nu era mai prejos decât a multora dintre prietenii lui şi considerabil

mai bună decât a majorităţii.Putea să poarte o conversaţie inteligentă,era un

observator al vieţii amuzant şi nu exista vreun eveniment la care să nu fie nu

doar'bine-venit,ci şi dorit.În plus de asta,era considerat peste nivelul mediu în

privinţa înfăţişării.Într-adevăr,deşi nu era un Adonis,unii ar fi putut spune că era

arătos.Doar cea mai ciudată dintre împrejurări îl adusese în situaţia de a aştepta

să o ceară de soţie pe o femeie pe care n-o mai întâlnise.O guvernantă,pentru

numele lui Dumnezeu.Indiferent de începuturile vieţii mamei lui sau de

afirmaţiile ei despre formarea caracterului,ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit la

o soţie era o ex-perienţă ceva mai răsărită decât a unei servitoare.Nu era nici pe

departe un adept al populismului,precum era mama lui.Şi totuşi,n-avea încotro.

Ei bine,avea să se însoare cu muierea asta,şi astfel avea să-şi păstreze averea.

Avea să-i dăruiască un moştenitor,şi încă unul în plus.

Şi odată rezolvată problema,nu vedea nici un motiv pentru care ea să nu-şi vadă

de viaţa ei,urmărindu-şi propriile interese.El,unul,aşa intenţiona să facă.

Căsătoria lor urma să fie ceva mai mult decât un contract juridic.Un aranjament

in folosul amândurora.Averea lui Marcus îi va rămâne lui.Iar el o va întreţine pe

domnişoara Townsend în maniera şi în stilul demne de contesa de Pennington

şi,după spusele lui Whiting,pe deasupra,ea urma să primească o sumă

considerabilă din averea tatălui său,pentru uzul personal.Nu urma să ducă lipsă

de nimic,financiar sau social.

Acestea erau condiţiile sale,şi nu se îndoia că orice femeie în toate minţile le-ar

fi acceptat.Nu era ceea ce s-ar fi aşteptat de la o căsătorie,şi cu siguranţă nu ce

şi-ar fi dorit vreodată,deşi avusese ocazia să-şi găsească femeia visurilor şi

dorinţelor lui şi dăduse greş.Acum nu mai avea de ales.

Depindea de ea.Pufni neîncrezător.Absolut sigur că nu era după ea.Această

căsătorie,ca şi tot ce ţinea de ea,depindea de el.De ce naiba n-ar fi acceptat? La

naiba,el era afurisitul de conte de Pennington,iar ea doar o guvernantă care abia-

şi ducea zilele.Care femeie de pe pământul ăsta aflată în situaţia ei nu l-ar fi vrut

pe el şi tot ce-i oferea?

Auzi voci pe hol şi se întoarse spre uşă,lipindu-şi pe faţă un zâmbet plăcut şi

îmbărbătându-se pentru orice ar fi urmat.Dacă într-adevăr era o femeie

hotărâtă,cu o fire dârză,asta putea suporta.Avusese responsabilităţi faţă de

arendaşii lui şi de cei a căror existenţă depindea de el,ca şi faţă de familia

lui.Chiar şi faţă de strămoşii lui care lăsaseră pământul,şi moştenirea,şi renume-

le în mâinile sale.Oftă,resemnat.Nu,să-şi piardă averea nu era o alternativă.

Trebuia să facă ce era cel mai bine pentru toată lumea,să lase deoparte

preferinţele personale.Nu că s-ar fi simţit deosebit de nobil să facă asta în acel

moment.Pur şi simplu,asta era de datoria lui şi avea să-şi îndeplinească

obligaţiile impuse de tradiţie şi obârşie.Indiferent cât de îngrozitor avea să fie

asta...adică ea.Uşa se deschise şi viitoarea Lady Pennington intră în cameră.

Inima lui Marcus bubui asurzitor.

Rochia ei era demodată,îi stătea prost,de o nuanţă spălăcită de gri,dar nu putea

ascunde promisiunea unei siluete bine proporţionale.Părul ei era roşcat-

închis,culoarea mahonului fin,legat într-un coc dezordonat,ca şi cum s-ar fi

luptat să se elibereze.Şi silueta ei-abia dacă îi ajungea lui la bărbie.Privirile li se

întâlniră.Obrajii ei se îmbujorară şi ochii albaştri se făcură cât cepele,oglindind

şocul recunoaşterii ce-şi găsi ecoul într-al lui.

El se uită fix pentru un lung moment şi îl năpădi un sentiment ce era cu totul

prea nesocotit pentru un bărbat de un rafinament studiat ca al lui.Era un ciudat

amestec de amuzament,şi ironie,şi uşurare şi...recunoştinţă.Şi cu mult prea

puternic să-i reziste.Şi nu se putu controla: pe faţă i se lăţi un rânjet de nişte

proporţii cu adevărat nebuneşti.

-Doamne,Dumnezeule,dumneata eşti!

Gwen se uită neîncrezătoare.Ăsta era Lord Pennington? Bărbatul arogant,

sarcastic şi,să admitem,destul de arătos,de pe scări era Lord Pennington? Lord

Pennington al ei?

Nu că s-ar mai fi gândit la el,desigur.În afară de asta,în acel moment părea a fi

mai mult nebun decât atrăgător.

-De ce mă priveşti astfel? zise ea prudentă,întrebându-se dacă nu cumva era prea

târziu să se retragă pe coridor.Şi de ce rânjeşti ca un nebun?

-E doar pentru că sunt aproape nebun de uşurare.Merse spre ea,îi luă mâna şi i-o

ridică la buze.O privea neîntrerupt în ochi.Într-un mod extrem de tulburător.E o

adevărată plăcere să te întâlnesc,în sfârşit,domnişoară Townsend.

-Este? îşi retrase mâna.De ce?

-De ce? Ridică dintr-o sprânceană.Aş fi de părere că e evident.Ea scutură din

cap.

-Se pare că nu.

-Iertare.Fruntea contelui se încruntă.Presupun că domnul Whiting te-a informat

în ceea ce priveşte legătura noastră.

-Mi-a spus despre un aranjament între taţii noştri,spuse ea încet.

-Excelent.Dădu din cap şi rânjetul îi reveni pe faţă.Era oarecum pieziş,şi dacă

părul lui negru ar fi fost puţin zbârlit în loc de bine pieptănat,ar fi arătat mai

mult ca un şcolar răutăcios decât ca un gentleman de aproape treizeci de ani.Ea

bănuia că,în alte împrejurări,ar fi putut fi destul de atrăgător.Asta,totuşi,nu era

una dintre ele.

-Atunci,putem începe aranjamentele de îndată.O să fac rost de o licenţă specială

şi ne vom putea căsători cam pe la sfârşitul săptămânii.

Şocul o lăsă fără glas şi,pentru o clipă,nu putut face altceva decât să se uite fix la

el.Bărbatul era exact atât de arogant cât crezuse ea la prima lor întâlnire,şi cu

mult mai autoritar decât s-ar fi aşteptat vreodată.N-avea nici o intenţie să se

mărite cu vreun bărbat,şi cu atât mai puţin cu ăsta.Şi chiar dacă ar fi fost

interesată de măritiş,ar fi preferat mai curând să fie cerută,decât să i se

poruncească.

-Domnişoară Townsend?

-Mă tem că sunt în dezavantaj,milord.

Îl fixă cu o privire calmă,genul acela pe care-1 perfecţionase ca să intimideze

copiii,chiar dacă nu prea funcţionase.Nu pot fi sigură după ce-am auzit vorbele

dumitale,dar asta ar fi o cerere în căsătorie?

-O cerere în căsătorie? Se înroşi,devenind confuz,apoi se lumină la faţă.

Bineînţeles.Cum de-am putut fi atât de nechibzuit? Aşteptai asta.Orice femeie ar

face-o,indiferent de împrejurări.Eu doar am presupus...Acum nu mai are vreo

importanţă,bănuiesc,dar îmi cer mii de scuze.Permite-mi s-o iau de la început.

îi luă mâinile într-ale lui şi arătă cam stânjenit.

-Bănuiesc că nu m-am gândit la asta pentru că...ei bine,nu sunt prea obişnuit cu

chestiile astea.N-am mai fost într-o astfel de situaţie vreodată.Aceasta e prima

mea cerere în căsătorie.

-Cat de încântător e să ştiu că n-o ceri de soţie pe prima străină peste care dai

întâmplător.

-Într-adevăr,n-o fac.Ochii lui luciră amuzaţi.Draga mea domnişoară Townsend...

Îşi drese glasul şi se uită în ochii ei.Mi-ai face marea onoare de a deveni soţia

mea?

Ochii lui aveau o nuanţă de verde-închis,calmi şi ademenitori ca adâncimile unui

iaz din grădină şi,pentru un foarte scurt moment,Gwen nu-şi dori altceva decât

să se avânte în viitorul pe care-1 ofereau ei.Nimic mai mult decât să se uite în

aceşti ochi la infinit.O fluturare ciudată îi apăru în stomac,la fel de tulburătoare.

-Mulţumesc.Trase aer în piept şi işi retrase mâinile dintr-ale lui.Dar cu

regret,trebuie să refuz.

-Să refuzi? El se holbă de parcă auzea o limbă străină.Cum adică să refuzi?

-Vreau să spun-îşi împreună mâinile,cu o expresie afectată-clacă nu greşesc în

legătură cu definiţia cuvântului,ceea ce vreau să zic este...ei bine,nu.

-Nu?

-Nu.Îi adresă cel mai plăcut zâmbet.Dar preţuiesc mult cererea.

-Poţi s-o preţuieşti cât vrei,domnişoară Townsend,dar probabil că n-o înţelegi pe

deplin.Ochii lui se îngustară,şi ea simţi cum un fior de nelinişte îi cobora pe şira

spinării.Cu expresia intensă a ochilor şi felul în care o domina,părea puţin

periculos şi,în mod surprinzător,mai atrăgător.Nu îţi propun o înţelegere ilegală,

nici nu îţi sugerez o oarecare legătură provizorie.Îţi ofer numele,

titlul,averea şi proprietăţile mele.La drept vorbind,îţi ofer un viitor.

-De ce? spuse ea fără să se gândească.

-Din pricina aranjamentului dintre taţii noştri,iată de ce.S-au făcut promisiuni şi

trebuie respectate.Tatăl meu şi-a dat cuvântul şi n-am altceva de făcut decât să îl

onorez şi să-1 respect.

-Cât de măgulitor.Tonul ei era rezervat.

-E limpede că n-am formulat prea bine.Se pare că azi nu prea ştiu să mă exprim

cum trebuie.Trase adânc aer în piept.Doresc să-1 respect.Chiar foarte mult.

-Serios? Vrei să te insori cu o femeie pe care n-o cunoşti? Ce neobişnuit.El o

ignoră.-Cu toate astea...

-Simţul onoarei la dumneata este impresionant,milord.Dar,indiferent de

sentimentele dumitale,nu mă simt obligată să respect un aranjament ce a fost

făcut fără consimţământul meu.Totuşi,apreciez mult dorinţa dumitale de a-1

respecta.Zâmbi dispreţuitor.Deci,te poţi considera eliberat de responsabilitatea

faţă de tatăl dumitale şi faţă de mine şi îţi poţi continua viaţa fără a te simţi

vinovat.Zi bună!

Gwen dădu din cap şi porni către uşă,în acelaşi timp uşurată şi puţin

descurajată.Nu că ar fi vrut să se mărite cu el,desigur.Nu-1 cunoştea deloc pe

acest bărbat.Totuşi,în afară de cererea făcută de Albert sub impulsul

sentimentului de vinovăţie,nu mai primise nici ea până atunci cereri în

căsătorie,şi bănuia că nu va mai primi vreuna.În afară de asta,în ciuda aroganţei

lui,contele era de fapt mai plăcut în comportament şi înfăţişare decât se aşteptase

ea.Şi nu era absolut deloc ce se aşteptase de la un bărbat care nu putuse să-şi

găsească mireasă.Ajunse la uşă şi se întoarse.El stătea acolo unde-1 lăsase.

-Milord? Arătă cu mâna spre uşă.Cred că discuţia noastră a ajuns la final.

-Dimpotrivă,domnişoară Townsend,discuţia noastră abia a început,zise el cu

blândeţe.

-Nu văd ce am mai putea discuta.Mi-ai pus o întrebare.Am răspuns la această

întrebare.Deci-dădu din mână încă o dată,ceva mai tare-zi bună.

-Cu câteva minute în urmă,credeam că devenise într-adevăr bună.Văd acum că

am greşit.Trecu pe lângă ea şi închise uşa,hotărât.

-Ce crezi că faci? îşi îndreptă umerii şi se uită în sus spre el,hotărâtă să nu

cedeze teren chiar dacă asta însemna să fie prea aproape de el.Deschide uşa

imediat.Nu este deloc cuviincios ca noi...

-Sunt surprins să aud acest protest deosebit,venind de la o femeie care se vântură

neînsoţită prin Londra.

-Absolut deloc nu mă...se opri.Dacă te referi la ultima noastră întâlnire,mă

aştepta o trăsură.Deci nu eram neînsoţită.

-Nu era nimeni cu dumneata când ne-am întâlnit.Cuvintele sale aspre îi

contraziceau atitudinea relaxată.Trecu pe lângă ea ca şi cum n-ar fi avut nimic

altceva în minte decât să examineze salonul excesiv de feminin al lui madame

Freneau.

Indiferent câte trăsuri te aşteptau,comportarea dumitale a fost foarte

necuviincioasă.Chiar scandaloasă.

-Cu greu aş numi-o scandaloasă.Sunt destul de obişnuită să fiu neînsoţită.

-Poate'că în America această lipsă din decor e acceptabilă,zise el cu răceală.

Aici,totuşi,nu este.Ea rezistă tentaţiei de a-i răspunde urât.

-Nu prea cred că are importanţă.Aici,nu mă cunoaşte nimeni.Tatăl meu n-a

frecventat lumea mondenă şi a murit înainte ca eu să-mi fi făcut debutul în

societate.Am fost plecată din Anglia pentru mult timp,şi doar câţiva oameni din

Londra ştiu de existenţa mea.N-am familie de protejat,nîci poziţie de apărat.

-Aha,dar în curând vei avea.În calitate de contesă de Pennington,vei avea

obligaţii sociale şi responsabilităţi fără sfârşit şi,în timpul ăsta,fiecare mişcare îţi

va fi urmărită şi comentată.Luă în mână o figurină urâtă infăţişând un câine

mops şi o studie.La început,desigur că va exista o mare doză de curiozitate în

legătură cu dumneata exact din motivele pe care le-ai pomenit: în ciuda obârşiei

dumitale,eşti practic o necunoscută.Atât prietenii,cât şi duşmanii vor fi cu ochii

în patru la orice aluzie de necu-viinţă,la cea mai neînsemnată comportare

nelalocul ei.Ea îl fixă cu privirea pentru o clipă,apoi râse,fără să vrea.

-Doar ca informaţie,ar trebui să ştii că atitudinea mea este întotdeauna impecabil

de cuviincioasă.Mă mândresc cu asta.Totuşi,dacă încerci să mergi mai departe

cu cererea dumitale,nu ăsta e modul în care trebuie s-o faci.Şi nu merită deloc

efortul,mai ales că n-am nici un interes în a obţine o poziţie sau...

-Ce zici de o familie? Se uită atent la ea.Nu vrei să ai o familie a dumitale? Un

soţ şi copii?

Sora pe care n-o cunoscuse niciodată şi nepoatele pe care nu le întâlnise îi veniră

rapid în minte şi ea înlătură cu hotărâre gândul.Nu se hotărâse ce să facă şi dacă

să ia vreo măsură în privinţa lor,cât despre copii în general...

-Nu sunt în mod special atrasă de copii,şi nici ei de mine.

-Ei bine,nu trebuie să avem mai mult decât câţiva,zise el vesel.De fapt,doi ar fi

suficienţi,amândoi băieţi,evident.

-Desigur.Ar fi trebuit să se aştepte la asta.Prin asta,nu se deosebea de nici un alt

bărbat cu titlu.Şi fără îndoială că vor fi tot atât de încăpăţânaţi ca şi tatăl lor.Îşi

încrucişă braţele pe piept şi îl studie.Ţi-am refuzat propunerea atât de amabilă.O

propunere care te absolvea de orice altă responsabilitate,ceea ce chiar şi cel mai

loial apărător al principiilor oculte ale onoarei ar accepta.Cu toate astea,insişti în

a crede că o căsătorie între noi ar fi posibilă.

-Nu numai posibilă-îi aruncă un zâmbet atotştiutor-dar şi inevitabilă.

-Nimic nu e inevitabil,milord,în afară de răsăritul și apusul soarelui,schimbarea

anotimpurilor şi alte caracteristici ale naturii.

-Şi ce te face să crezi că noi doi nu suntem la fel de inevitabili precum natura?

Că nu suntem destinaţi să ne petrecem viaţa împreună,la fel cum stelelor le este

destinat să lumineze cerul nopţii.Sau cum zilei îi este destinat să urmeze

răsăritului? Cuvintele lui erau atât de degajate,încât părea că ar fi vorbit despre

ceva lipsit de importanţă,şi totuşi,în ochii lui exista o lucire ciudată.

-Cu greu aş numi destin un complot urzit de taţii noştri pentru a asigura

perpetuarea familiilor...sau,ca să fiu mai exactă,a familiei dumitale.

Totuşi,posibilitatea ca el şi ea să fie destinaţi unul altuia era o idee surprinzător

de încântătoare.Încântătoare şi complet improbabilă.

-Serios? Nu crezi că faptul că,practic,mi-ai căzut în braţe chiar înainte de a fi

ştiut de acest aranjament,e mâna destinului?

-Aha,asta-i bună,milord.Aplaudă cu un sarcasm politicos.O strategie excelentă.

Să iei ceea ce nu-i mai personal decât un aranjament de afaceri între părinţi

nechibzuiţi şi să-1 transformi în ceva misterios şi romantic.Cum era asta?

Ah,da.Îşi duse dosul palmei la frunte şi luă un ton dramatic.„Dragă domnişoară

Townsend,suntem predestinaţi să fim împreună.Destinul nostru e scris în

stele.Este...inevitabil.” Reveni la tonul obişnuit.Foarte bine realizat,serios.

-Mulţumesc,zise el cu modestie.Şi eu am fost de aceeaşi părere.

-Totuşi,trebuie să subliniez că nu ţi-am căzut în braţe.Te-ai ciocnit de mine şi a

fost cât pe-aci să mă dobori la pământ.

-Să te dobor? Ridică dintr-o sprânceană,atotştiutor.Şi asta nu-ţi spune că i

destin?

-Îmi spune doar că nu te uitai pe unde mergeai.Nu e decât o simplă coincidenţă

că ne-am hotărât să-1 vizităm pe domnul Whiting în aceeaşi zi,la aceeaşi oră...

-Unii ar spune că nu există simple coincidenţe.Şi am avut şansa să ne încrucişăm

paşii.

-Aşa ceva nu există.Asta-i curată prostie şi o ştii.Scutură din cap.

Sincer,milord,nu ştiu de ce insişti...

-De ce nu te măriţi cu mine? zise el brusc.

-Desigur că e evident.

-Nu şi pentru mine.

-Atunci o să adaug şi „mărginit”,ca şi „încăpăţânat”,la lista de defecte de

caracter.Prea bine.Scoase un of£at îung şi numără pe degete motivele.În primul

rând,nu te cunosc.În al doilea rând,urăsc să-mi fie hotărât viitorul de către

bărbaţi,in special cei decedaţi de mult.

Şi în al treilea rând,n-am nici o dorinţă de mă căsători.

-Niciodată? Ridică dintr-o sprânceană.Sau doar nu cu mine?

-Ambele.Se îmbărbătă.Domnul Whiting nu arătase cu siguranţă nici o înţelegere

faţă de dorinţa ei de a rămâne nemăritată.Nu se îndoia că Pennington împărtăşea

părerea avocatului.Dacă o femeie nu e interesată de copii...

-Şi dumneata nu eşti interesată de copii? Ea ezită şi el profită:

-Aha! Zâmbi într-o manieră infatuată,şi ea adăugă „enervant” pe listă.Toate

femeile vor copii.E un aspect al naturii lor.

-Poate.Gwen era dispusă să admită acest anume punct,pentru că se întreba

adesea dacă aversiunea ei faţă de copii avea de-a face mai mult cu cei pe care-i

avusese în grijă decât cu lipsa oricărui instinct matern din partea ei.

Totuşi,dorinţa de a da viaţă trebuia încă să se ivească în ea,şi nu era sigură dacă

se va întâmpla vreodată.Lăsând copiii deoparte,nu văd căsătoria ca pe o situaţie

de dorit pentru o femeie.

-Pentru Dumnezeu,de ce nu?

Tonul lui era indignat,ca şi cum aversiunea ei pentru căsătorie era o insultă

adusă lui,personal.O cuprinse iritarea.

-Nu trebuie deloc să-mi explic motivele în faţa dumitale.

-În calitate de viitor soţ,cred că am dreptul să ştiu,zise el cu trufie.

-Ceea ce intenţionez faţă de dumneata în acest moment n-are nimic de-a face

cu'căsătoria,dar e la fel de definitiv.Încercă să-şi menţină tonul hotărât,dar

insistenţa lui era pe cât de amuzantă,pe atât de enervantă.Nu-şi pusese mintea cu

un bărbat până atunci,şi era deosebit de antrenant.Lord Pennington,singurul

beneficiu adevărat al căsătoriei pentru o femeie este cel financiar.N-am nevoie

să mă mărit pentru că am un venit modest,nici pe departe ca al dumitale,îmi

închipui,dar suficient pentru necesităţile mele.Privirea lui alunecă pe rochia ei.

-Extrem de modest,s-ar părea.Orice fel de amuzament dispăru.

-Abia am aflat situaţia veniturilor mele şi încă n-am avut ocazia să-mi valorific

ceva din fonduri în scopul cumpărării unor ţinute potrivite.

-Asta e de asemenea o uşurare.

-De asemenea? îl studie atentă.Ce vrei să spui cu „de asemenea”?

-Ăă,doar am vrut...Se opri,căutându-şi vorbele potrivite.Arăta extrem de

stânjenit,şi ea nu simţea nici măcar o urmă de simpatie pentru el.

-Da? îl îmboldi ea.

-Haide,domnişoară Townsend,ştii foarte bine ce vreau să spun.Privirea lui se

îndreptă încă o dată spre ea.Cu totul prea intimă,şi curioasă,şi aprobatoare.

Pentru o clipă,o încercă cel mai tulburător sentiment că el o putea vedea prin

haine,complet dezbrăcată.Mă aşteptam la o persoană absolut deloc atractivă.

Cineva mai degrabă cu o înfăţişare autoritară.Dumneata eşti o surpriză extrem

de plăcută.Sunt nebun după părul roşcat.Ea ignoră roşeaţa care i se urca în

obraji.

-Oricât de flatant ar fi,milord,n-are nici o legătură cu subiectul.Deci,vorbeam

despre motivele pentru care femeile aleg să...

-Cum rămâne cu dragostea,domnişoară Townsend? Tonul lui era blând,dar

privirea îi era intensă.Afecţiunea? Genul de emoţii care îi fac pe poeţi să pună

mâna pe condei.Dumneata crezi că există femei care se căsătoresc pentru

avantaje cu mult mai ascunse decât banii?

-Bineînţeles.Îşi ridică bărbia şi se uită direct în ochii lui.Cred pur şi simplu că

dragostea,afecţiunea,emoţiile sunt motive ridicole să te legi de un bărbat pentru

tot restul vieţii.Căsătoria e o colivie,şi dragostea nu e nimic altceva decât o

capcană.

-Serios? O studie atent.Te-ai gândit mult la asta,nu-i aşa?

-Bineînţeles.Ridică din umeri.Înţelesese de mult că nu căsătoria le distrugea

femeilor viaţa,ci dragostea.Dragostea ce le făcea să-1 urmeze pe un bărbat până

la capătul pământului,sau le distrugea sănătatea pentru naşterea unui fiu sau le

făcea să ignore infidelităţile unor soţi care juraseră să le iubească pe veci şi

ignorau de asemenea şi durerea pe care le-o provocau.Suficient pentru a nu o

dori.

-Atunci e perfect.Zâmbi larg.Dumneata nu mă iubeşti,eu nu te iubesc.

Ah,adevărul e că mă aştept,desigur,să simt o oarecare dorinţă faţă de noua mea

soţie.Faţă de dumneata.Într-adevăr,chiar şi acum...

-Termină imediat! în ciuda ei înseşi,îi venea să râdă.El era extrem de amuzant.

Eşti incorigibil.Nu accepţi niciodată un refuz?

-Niciodată.Înaintă spre ea.

-Ce vrei să faci acum?

Ea se dădu înapoi.El se opri în faţa ei,la doar câteva zeci de centimetri distanţă.

Privirea îi alunecă de la ochii ei spre buze şi înapoi,şi ea putu să jure că o

atinsese de-a binelea.

-De vreme ce nu te interesează dragostea sau averile,mă gândeam să-ţi

demonstrez avantajele dorinţei într-o căsătorie.

-Desigur că nu vrei să...să...înghiţi în sec şi se holbă la el.Să mă săruţi?

-Nu,desigur că nu,zise el încet.Din nou,privirea lui zăbovi pe buzele ei.Nici

măcar nu m-am gândit la asta.

-Minţi.

-Cu siguranţă că nu,murmură el,dar ea şi-ar fi pus la bătaie toată averea că

minţea.Dragă domnişoară Townsend,când voi intenţiona să te sărut,n-o să ai nici

o îndoială.

-Acum,n-am.N-ar fi crezut că e posibil,dar ochii lui erau de un verde şi mai

intens decât înainte.

-Ai mai fost sărutată înainte?

-Nu cu voia mea.

-Aha?

-Am fost agresată de bărbaţi câteodată,zise ea înainte de a se putea opri.

Pe faţa lui se citi îngrijorarea,şi orice fel de pasiune ce ar fi putut-o cuprinde se

evaporă pe neaşteptate.

-Te deranjează asta? zise ea pe un ton mai ascuţit decât ar fi vrut.

-Mă deranjează că un anume bărbat a putut agresa o femeie.Pot doar să sper că

dumneata n-ai păţit nimic.În vocea lui se citea sinceritatea,şi ea îşi dădu seama

că era,de fapt,un bărbat destul de amabil,dacă stătea să se gândească mai

bine.Totuşi,nu era şi nici n-avea să fie vreodată logodnicul ei.

-Absolut nimic.Am învăţat cum să mă descurc în faţa unui interes nedorit.Îşi

puse palma exact în mijlocul pieptului lui şi îl împinse hotărât.El rânji şi se dădu

în lături.

-Sigur asta n-a fost tot.

-Bineînţeles.

Trecu pe lângă el şi traversă încăperea,îndepărtându-se la o distanţă sigură de

el.Gwen se miră că el nu-şi dăduse seama că era cât pe-aici să-1 lase să o sărute,

ba mai rău,să-i răspundă la sărut.Nu avusese niciodată o astfel de pornire,şi nu

prea ştia cum să procedeze mai departe.Ajunse la şemineu,apoi se întoarse spre

el.

-Totuşi,pentru moment,nu mi s-a părut a fi necesar.Dumneata îmi pari genul de

bărbat care acceptă că atunci când o doamnă spune nu,exact asta vrea să spună.

Ai fi surprins câţi bărbaţi,care se consideră a fi respectabili,au prea puţine

scrupule când e vorba despre femei aflate în serviciul lor.

-Bărbaţii sunt animale dezgustătoare,zise el hotărât.Ea nu dădu atenţie

amuzamentului din ochii lui.

-Într-adevăr,aşa e.

-Totuşi,există şi unii dintre noi,excepţii de la regula animalelor dezgustătoare,

care nu ar forţa o femeie fără voia ei.

-Bine.

-În plus,există aceia dintre noi care,din nou nu sunt în categoria animalelor

dezgustătoare,care încă n-au întâlnit o femeie nedoritoare.Ea pufni,

dispreţuitoare.

-Haide,milord,n-ai întâlnit niciodată o femeîe care să nu vrea în mod special să

te sărute?

-Niciodată.Ridică relaxat din umeri.

-Eşti exact atât de arogant pe cât am crezut de prima dată când ne-am întâlnit.

-Şi sper că și la fel de fermecător.Îşi mişcă în sus şi în jos sprâncenele,

şmechereşte,iar ea îşi înăbuşi un chicot.Totuşi,greşeşti într-o anumită privinţă,

domnişoară Townsend.Își încru-cişă braţele peste piept.În chestiunea căsătoriei

noastre,ai spus nu în repetate rânduri astăzi,şi totuşi eu n-am acceptat şi nu voi

accepta asta niciodată.

-De ce nu? Ea scoase un oftat de exasperare.Eşti la fel de enervant ca orice copil

pe care l-am cunoscut vreodată,şi la fel de dificil de înţeles.

Se întoarse pe călcâie şi se îndreptă spre fereastră,încercând să pună în ordine

ghemul de contradicţii din care era făcut bărbatul din faţa ei.

-Ţi-am oferit o cale foarte elegantă de ieşire din asta.Nimeni nu te-ar fi putut

acuza că nu ai onorat promisiunea tatălui dumitale.Dumnezeu ştie că ai

încercat.În mod admirabil,aş putea adăuga.Şi nu e ca şi când ai putea câştiga

altceva decât onoarea şi zestrea mea,deşi nu merită a fi menţionată unui bărbat

cu averea dumitale.El îşi drese glasul.

-Domnişoară Townsend,există ceva...îi făcu semn să tacă.

-Eu,pe de altă parte,aş avea un mare profit de pe urma acestei căsătorii.Aş obţine

o avere personală considerabilă,fără a mai menţiona partea mea din averea

dumitale.Îi veni în minte un gând ciudat şi se întoarse spre el.Veniturile dumitale

sunt substanţiale,nu-i aşa?

-Sunt,zise el prudent,pentru moment.

-Pentru moment? Dintr-odată,adevărul i se arătă.Doamne sfinte,n-ai nici o

lescaie,nu-i aşa? Ai nevoie de această căsătorie.Zestrea şi venitul meu jalnic de

mic.

-Cu un minut în urmă,era vorba de un venit personal substanţial.

-Cu un minut în urmă nu conta.

-Indiferent de asta,nu sunt falit.Pufni şi nu se uită spre ea.Vocea lui era

joasă.Încă.

-Încă? Pentru un lung moment,îl fixă cu privirea.Adevărul era evident şi era

îngrozită că nu-1 văzuse până acum.Îşi alese cu grijă cuvintele.Sunt pe cale de a

obţine o avere dacă ne căsătorim.Cât obţii dumneata? Privirea de pe faţa lui îi

dădu confirmarea.

Semăna cu oricare dintre copiii de care avusese grijă când erau prinşi făcând

ceva ce nu trebuia.

-Eu n-aş fi spus-o aşa,pe şleau.

-Cât,milord?

-Cinstit,nu capăt nimic în afară de o soţie,bineînţeles.Şi avantajele acestui fapt

urmează să fie stabilite.Pur şi simplu nu pierd ce am.Scoase un oftat resemnat.

Dacă nu ne căsătorim,îmi pierd întreaga avere.

-Înţeleg,zise ea încet.Hotărârea lui de a se însura cu ea avea sens acum.

-Domnişoară Townsend.Înaintă spre ea.Nu e alegerea mea.Aş trăi bucuros în

sărăcie tot restul vieţii mele,mai degrabă decât să oblig pe oricare din noi doi la

o căsătorie ce nu ne e pe plac.

-Mă îndoiesc de asta.Pufni neîncrezătoare.Eu am fost săracă,şi nu e câtuşi de

puţin plăcut.El o ignoră.

-Chiar dacă eu însumi sunt mai convins decât voi fi vreodată că a fost mâna

destinului să ne întâlnim...

-Da,da,soarta.Destinul.E scris în stele şi aşa mai departe.Îşi dădu ochii peste cap

şi se prăbuşi pe canapea.Te rog,continuă.

-Ar trebui să ştii că motivele mele nu sunt complet egoiste.Nu sunt singurul

afectat de asta.Există oameni care depind de mine.Îşi trecu mâna prin păr,şi ea

îşi dădu seama că avusese dreptate.Chiar că arăta ca un băietan cu părul ciufulit.

Arendaşii de pe moşie,şi o mică armată de servitori,şi mama mea care îşi va

pierde şi ea averea dacă nu ne căsătorim.Chiar şi satul Pennington depinde de

patronajul tatălui meu şi,mai înainte de el,de al tatălui său.În afară de asta,n-am

fost zgârcit cu averea mea.Finanţez cu generozitate un mare număr de acţiuni de

caritate.El se opri şi o privi.Ai vreo idee câţi orfani au fost botezaţi după mine

de-a lungul anilor?

-Pennington pare cam mult pentru un orfan,murmură ea.

-Nu fi absurdă.Au fost botezaţi Marcus,bineînţeles.Scutură

din cap.Nu-mi pot imagina să botezi un orfan Pennington.

-Marcus.Numele suna plăcut pe buzele ei.

-Ştiu că asta e problema mea,nu a dumitale.Îi aruncă o privire aspră.Deşi o soţie

ar trebui să împărtăşească necazurile soţului ei.

-Poate,dar n-o să fiu soţia dumitale.Din nou,el continuă ca şi când n-o auzise.

-E numai vina mea,ştiu asta.Ar fi trebuit să-mi găsesc o soţie cu ani în urmă.Dar

nu-i nici pe departe atât de simplu pe cât pare,să ştii.

-Nici măcar pentru cineva atât de fermecător ca dumneata?

-Nu,sincer.Continua să meargă de colo-colo fără oprire.Ah,desigur,ai crede că,în

prezenţa tuturor fetelor tinere şi proaspete scoase la paradă pentru sezonul de

prezentare ca nişte vite la Tattersall's,n-ar fi greu să aleg o mireasă.Să admitem

că există un număr suficient cu familii respectabile sau cu o zestre acceptabilă,

într-adevăr,există multe care sunt şi atrăgătoare,iar unele chiar au şi o brumă de

inteligenţă.Dar nu cred că cineva ar trebui să-şi aleagă o soţie cum alege un cal

nou,cu ochii îndreptaţi doar spre dinţi,şi fertilitate,şi înmulţire.Dumneata ce

crezi,domnişoară Townsend?

-La fel.Bărbatul era de-a dreptul fascinant în pasiunea lui,iar ea nu-şi putea lua

ochii de la el.

-Bineînţeles că nu.N-are sens.Cu toate astea,asta e ceea ce se presupune.Dar eu

n-am făcut-o.N-am ales din nici o ofertă de sezon,deşi cu siguranţă că aş fi

putut.Ţi-am spus că sunt considerat o partidă foarte bună?

-Poate că ai menţionat lucrul ăsta.

-Bine.Ar trebui să ştii ce capeţi.Ea deschise gura să protesteze,apoi o închise.

Oricum,nu i-ar fi acordat acum nici o atenţie.Hotărât lucru,semăna foarte bine cu

un bulgăre ce se rostogolea în josul dealului din ce în ce mai repede.

-Sincer,găsesc toată această idee de piaţă de căsătorii extrem de dezgustătoare.Şi

ştii de ce,domnişoară Townsend? Ea făcu ochii mari şi scutură din cap.

-E prea...pragmatic.Prea impersonal.Nu eşti de acord? Ea încuviinţă,dând din

cap.

-La naiba,domnişoară Townsend,îmi dau seama că nu se vede cu uşurinţă,dar

am ceva ca un fel de înclinaţie sentimentală,deşi adevărul e că n-o arăt.Într-

adevăr,prietenii cred că sunt complet lipsit de sentimente,pur şi simplu pentru că

nu-mi pun inima pe tavă.

-Serios?

-Da.E chiar foarte supărător.Dădu din cap hotărât şi se opri.Un zâmbet sarcastic

îi arcui colţurile gurii.Poate dacă le-aş fi vorbit aşa cum îţi vorbesc dumitale,şi-

ar fi schimbat părerea despre mine.Dumnezeule mare,n-am mai vorbit cu nimeni

până acum despre toate astea,cu atât mai puţin cu o femeie.Împrejurările în care

ne găsim se pare că mă influenţează mai mult decât aş fi bănuit.

-Aşa se pare.

-Şi dumneata,domnişoară Townsend? Noi-sau mai bine zis eu-sunt în

încurcătura asta pentru că nici unul din noi nu s-a căsătorit.Eşti extraordinar de

drăguţă şi...

-„Extraordinar”?

Credea despre ea că era intru câtva atrăgătoare,dar nu extraordinar de drăguţă.De

fapt,credea că avea unele caracteristici prea pronunţate: culoarea părului era prea

intensă,iar şoldurile şi posteriorul prea rotunde pentru statura ei.Un bărbat

precum Pennington descriind-o ca fiind extraordinar de drăguţă era absolut cel

mai frumos lucru ce i se spusese vreodată.

-Extraordinar.El dădu din cap cu hotărâre.Nu pot să cred că n ai avut ocazia să te

măriţi până acum.

-Am fost o simplă guvernantă,Lord Pennington.Ocaziile de măritiş erau

limitate.În afară de asta,am explicat...

-Da,da,iartă-mă.Am uitat pentru o clipă.Căsătoria nu e ceva la care să aspiri.Cu

toate astea,dacă acum erai măritată,aş fi putut să-mi păstrez averea.Faţa i se

lumină.Poate că nu-i prea târziu.Dacă nu te vei mărita cu mine,putem să te

mărităm cu altcineva în doi timpi şi trei mişcări.Ştiu că Lord Berkley,domnul cu

care eram ieri,s-ar însura cu dumneata într-o clipă.Era fascinat de dumneata

şi,după câte se pare,este o situaţie de criză...

-De-ajuns,milord.N-am nici o intenţie să mă mărit cu cineva,cu atât mai puţin cu

acest prieten al dumitale.În afară de asta,dacă aş fi dispusă să mă mărit într-o

măsură cât de mică,m-aş mărita cu siguranţă cu dumneata.Ştiu că făcuse o

greşeală,de îndată ce cuvintele îi ieşiră din gură.Înainte de a putea scoate un

cuvânt de protest,el traversă încăperea,îngenunche în faţa ei şi îi luă mâna

într-ale lui.

-Draga mea domnişoară...ai nume de botez?

-Gwendolyn.

-Gwendolyn.Dădu din cap aprobator.E încântător.Gwendolyn şi Marcus.Sună

perfect împreună.Vezi,ţi-am spus eu că a fost soarta.

-Cu siguranţă nu a fost.Încercă să-şi elibereze mâna,dar el i-o ţinea strâns.

-Salvează-mă,Gwendolyn.Tonul lui era la fel de pătrunzător ca şi privirea.

Salvează-i pe toţi acei oameni care depind de mine.Se uită la el pentru mult

timp.Ar fi fost destul de uşor să cedeze şi să se mărite cu el.Şi bănuia că ar fi

fost la fel de uşor să ţină la el.Poate să-1 iubească.Cu mult prea uşor.Dar

dragostea nu duce la nimic bun.Nu va merge pe drumul mamei şi al surorii ei,şi

al tuturor femeilor care,înaintea ei,şi-au dăruit dragostea unui bărbat,doar ca să-

şi vadă vieţile scurtate sau inimile zdrobite.

Nu,în afară de toate celelalte motive pentru care ar fi fost absurd să se mărite cu

acest bărbat pe care abia-1 cunoscuse,cel mai bun motiv dintre toate pentru a

fugi cât se poate de departe de el era dragostea.

-Îmi pare foarte rău,milord.Îşi trase mâinile dintr-ale lui.Dar n-o să mă mărit cu

dumneata.

-Ah,ba da,o să te măriţi,domnişoară Townsend,pentru că,vezi dumneata,eu nu o

să renunţ.Se ridică în picioare şi îşi coborî privirea înspre ea.Era foarte

intimidant.Am aproape trei luni întregi să te conving să te răzgândeşti,şi nu mă

îndoiesc că o să reuşesc.Ea se ridică şi se uită în sus la el.

-N-o să mă răzgândesc.

-O să fiu la uşa dumitale în fiecare zi şi noapte.O să fac tot ce-mi stă în putinţă

să te conving să te măriţi cu mine,şi n-o să renunţ până în ziua în care voi

împlini treizeci de ani.Păstrarea averii mele este cu mult prea importantă pentru

prea mulţi oameni.Există doar un singur fel de a mă scoate din viaţa dumitale,

domnişoară Townsend,şi anume-zâmbi încet,într-un fel viclean şi mult prea

sugestiv-să te măriţi cu mine.

CAPITOLUL 4

Uneori,bărbaţii şi ceea ce ei ne oferă sunt un rău necesar ce poate fi suportat

atâta vreme cât o femeie nu aşteaptă nimic altceva decât cei se prezintă.

Gwendolyn Townsend

Era extrem de ciudat să stea în marele salon de la Townsend Park în calitate de

nimic mai mult decât un oaspete,deşi Gwen nu se simţise niciodată altfel decât

un musafir chiar şi când în aparenţă fusese de-a casei.Townsend Park fusese

căminul tatălui ei şi al bunicului ei şi aşa mai departe,de-a lungul a şase generaţii

sau mai mult.Moştenirea încetase brusc atunci când se născuse Gwen,o

fată.Fusese trimisă de acasă la şcoală imediat ce se considerase că împlinise

vârsta potrivită şi,la drept vorbind,Academia lui madame Chaussan ii fusese

cămin mai mult decât acest loc.

Petrecuse vacanţe ocazionale aici şi scurta lună de boală a i atălui ei,dar îi lipsea

ataşamentul faţă de locul încărcat de amintirile copilăriei,sau perioadele mai

fericite.Dacă mama ei n-ar fi murit,sau dacă sora ei n-ar fi plecat,poate că viaţa

lui Gwen ar fi fost alta.Poate că ar fi fost crescută aici în loc să fie expediată la

străini,la madame Chaussan.Străini ca madame Fre-neau,care în ultimă instanţă

devenise nu numai profesoara ei,ci şi prietenă şi chiar familie.

Se schimbaseră puţine în cei cinci ani care trecuseră.Mobila fusese rearanjată,

camerele păreau cumva mai mici,iar majordomul era nou,dar una peste alta era

cam cum îşi amintea.

-Domnişoara Townsend?

O femeie mai în vârstă cu o faţă încruntată şi un comportament de stăpân,

îmbrăcată într-o rochie mai anostă decât a lui Gwen,deşi de o calitate

considerabil mai bună,intră în încăpere.

-Da?

-Sunt domnişoara Hilliard,sora lui Lord Townsend.

-Lord Townsend? Pentru o clipă,lui Gwen îi apăru în minte chipul tatălui

ei.Înlătură imaginea şi ciudata durere care o însoţea.Bineînţeles,Lord Townsend.

Vărul meu.Aşadar,dumneata...

-Verişoară,de asemenea.Îndepărtată,bineînţeles.

Femeia pufni,de parcă legătura ar fi fost dezagreabilă.Gwen se abţinu să

comenteze ce noroc era că exista o distanţă atât de mare între ele şi se forţă să

arboreze un zâmbet politicos.

-Văr...Lord Townsend este acasă? Aş vrea să-i prezint omagiile mele.

Bineînţeles că era o minciună.N-avea nici pe departe intenţia să-i prezinte vreun

omagiu omului care,deşi în mod legitim,îi luase ceea ce ar fi trebuit să fie

dreptul ei din naştere.Totuşi,manifesta o oarecare curiozitate în legătură cu noul

Lord Townsend.Probabil că îi semăna surorii lui în cele mai mici detalii,inclusiv

la mustaţă.

-Nu este.De fapt,e în străinătate de aproape un an.Dar am înţeles că dumneata

eşti aici ca să-ţi iei în primire nepoatele.

-Sunt aici să le vizitez,spuse încet Gwen.N-avea nici o intenţie să le ia pe

fete,dar nu voia să recunoască asta faţă de acritura aceea de femeie.Felul de-a fi

al domnişoarei Hilliard îi amintea lui Gwen de nenumăraţi oameni pe care îi

cunoscuse în anii din urmă,care graţie împrejurărilor naşterii sau a averii lor

considerau că restul lumii nu merită nici o atenţie.

De fapt,Gwen nu era deloc sigură ce o făcuse să călătorească timp de două ore

de la Londra până la Townsend Park.Poate că aluzia domnului Whiting că

nevoile lui Gwen nu erau atât de importante ca acelea ale nepoatelor ei şi,drept

urmare,o umbră de regret din partea lui Gwen.Sau o dorinţă de a se despovăra de

orice vină şi de orice obligaţie familială,aproape la fel cum Pennington se

achitase de orice obligaţie faţă de tatăl lui.Sau poate că era o dorinţă neştiută

până atunci de a-şi cunoaşte familia.Ceea ce rămăsese din ea,în orice caz.

-Nu mi-am cunoscut niciodată nepoatele.

Sau poate că nu era nimic mai mult decât simplă curiozitate.

-Ei bine,n-o să-ţi placă de ele.Nu văd cum cineva le-ar putea plăcea.Atitudinea

ameninţătoare a domnişoarei Hilliard se accentuă,dacă asta era posibil.Sunt nişte

sălbatice,toate.Foarte necivilizate.În plus,sunt şi indisciplínate,nepoliticoase şi

încăpăţânate.Proastă creştere,fără îndoială.Femeia pufni din nou.Nici măcar nu

le-aş fi acceptat aici,dar fratele meu a insistat,cel puţin pentru moment.Se pare

că îl cunoştea pe tatăl lor şi se simte într-un fel obligat.În afară de asta,Adrian e

capul familiei şi a considerat că e de datoria lui,mai ales că nimeni nu părea să

ştie pe unde eşti.Îşi asumă responsabilităţile într-o manieră foarte serioasă.Îşi

ţuguie buzele cu o expresie dezaprobatoare.Bineînţeles că era plecat în călătorie

atunci când ele au ajuns aici.

-Dar intenţionează cu adevărat să le ofere un cămin permanent la Townsend

Park?

-Nu pot să afirm asta,zise ea strâmbând din nas.L-aş încuraja să le găsească un

cămin în altă parte,şi consider că,odată ce le va cunoaşte,va accepta.De

obicei,suntem de acord în astfel de chestiuni.

-Fără îndoială,murmură Gwen.Imaginea lui Lord Townsend ca o versiune

masculină a surorii lui,cu tot cu încruntătura respingătoare şi cuta irascibilă

dintre fiprâncene îi apăru mai intensă.

-Totuşi,acum că te-ai întors din...călătoriile dumitale-din nou domnişoara

Hilliard pufni dispreţuitor-desigur că vei...

-Vă simţiţi bine? zise Gwen brusc.Aţi răcit? Poate aţi luat o gripă?

Verişoară ei se dădu înapoi,surprinsă.

-Absolut deloc.Dimpotrivă,mă simt foarte-ochii i se îngustară,înţelegând-bine.

Mulţumesc de întrebare.Deci,eu cred...

-Aş vreau să-mi văd nepoatele.Gwen adoptă atitudinea ei de guvernantă.

Imediat,dacă sunteţi atât de amabilă.

-Bineînţeles.

Domnişoara Hilliard se îndreptă către un şnur şi îl smuci violent.

Nu-şi lua privirea de la Gwen,de parcă s-ar fi temut ca tânăra sa nu fure

argintăria dacă o scapă din ochi.

În încăpere se lăsă o tăcere de plumb.Mintea lui Gwen era cu mult prea ocupată

cu gânduri despre posibila soartă care se abătuse asupra copiilor surorii ei-stând

la mâna acestei creaturi extrem de antipatice-,pentru a depune vreun efort să

ducă o conversaţie politicoasă.Deşi Gwen nu iubea in mod special copiii,cel

puţin nu pe cei de care avusese grijă,simţea cu adevărat un fel de

responsabilitate faţă de aceste fete.Erau,la urma urmei,singura familie care-i

rămăsese,dacă îi excludea pe domnişoara Hilliard şi pe fratele ei.

Cu toate astea,copiii erau bine îngrijiţi aici.Dorinţele şi nevoile le erau

îndeplinite.Fără îndoială că Lord Townsend,lăsând deoparte asemănarea la

caracter cu sora lui,s-ar asigura că sunt bine educate şi că li se va pune la

dispoziţie zestrea adecvată atunci când va veni momentul.Având in vedere toate

astea,aici era cel mai bun loc pentru ele.

-Te previn,verişoară,indiferent la ce te aştepţi,n-o să găseşti aici,zise domnişoara

Hilliard.

-Nu am deloc nevoie de avertizarea dumitale,verişoară.Gwen se uită cu hotărâre

în ochii celeilalte femei.Nu aştept nimic mai mult decât să fac cunoştinţă cu

copiii surorii mele.

-Ei bine,aş fi mai mult decât uşurată să scap de dracii ăştia împieliţaţi.Făpturi

nerecunoscătoare.Deşi,cum intenţionezi să ai grijă de ele dumneata,o femeie

necăsătorită,mă depăşeşte.Gwen scoase un oftat plictisit.

-N-am nici o intenţie să am grijă de ele.Deja le-ai oferit un cămin excelent şi

n-am...

-Oricum,nici nu vrem să plecăm cu tine.

O voce răsună de la uşă şi Gwen se întoarse.Trei perechi de ochi acuzatori o

priveau.Gwen le întoarse privirea,frapată de senzaţia extrem de neaşteptată că se

uita la ea însăşi în diferite momente ale copilăriei sale.

Erau aşezate după înălţime şi vârstă.Cele trei semănau remarcabil de mult la

înfăţişare,toate cu părul în variate nuanţe de roşu,apropiat de cel al lui Gwen.Cea

mai înaltă era evident cea mai mare ca vârstă,având paisprezece ani.Se vedea de

pe chipul ei că ea era cea care vorbise,şi la fel de evident era că mai avea destule

de zis,şi deloc plăcute.Următoarea ca înălţime,probabil cea de doisprezece

ani,era la mijloc,cea mai mică,de zece ani stătea lângă ea.Ar fi fost cu mult mai

uşor dacă Gwen şi-ar fi amintit numele lor.Fuseseră botezate după diferite virtuţi

creştineşti,dar Gwen nu-şi amintea care anume.

Indiferent de natura numelui lor,cu greu puteai găsi măcar o idee de ceva care să

semene a calităţi morale în privirile duşmănoase pe care le aruncau în direcţia

ei.Deocamdată,Gwen se îndoia că se numeau ceva legat de plăcere,sau

îngăduinţă,sau bunătate.Văzuse şi înainte priviri din astea la copii.O dispreţuiau.

-Nu e după voi,spuse domnişoara Hilliard într-o manieră intransigentă,apoi se

întoarse spre Gwen.Trebuie luate decizii privitoare la viitorul lor.Totuşi,o să

discutăm asta mai târziu.Deocamdată,o să te las pentru...vizita dumitale.Aruncă

o privire dispreţuitoare spre fete.Sunt sigură că va fi foarte instructivă.

Se întoarse şi ieşi din cameră,trântind uşa în urma ei.De parcă s-ar fi vorbit,toţi

ochii urmăriră plecarea bătrânei,şi Gwen îşi dădu seama că fetele o antipatizau

pe domnişoara Hilliard chiar mai mult decât pe ea însăşi.Cel puţin aveau asta în

comun.Îşi întoarseră atenţia înapoi spre Gwen,şi ea ştiu că aversiunea lor

împărtăşită nu va fi nici pe departe de ajuns.

-Deci,eşti mătuşa Gwendolyn? întrebă cu răceală cea mai mare.

Gwen dădu din cap.

-Într-adevăr,eu sunt.Şi tu cine eşti?

Fata ezită,ca şi cum credea că dezvăluind chiar şi doar atât n-ar fi fost înţelept.

-Poţi să-i spui asta.Mijlocia oftă.O cheamă Charity,şi ea e Hope.Arătă cu capul

spre cea mai mică.Eu sunt Patience.Patience zâmbi politicos şi trecu cu privirea

peste Gwen în acel fel indiferent perfecţionat de fete cândva după ce împlineau

zece ani,c ând începeau să judece fiecare femeie cu un ochi critic.Ştiai că semeni

puţin cu mama noastră?

-Atâta doar că ea era frumoasă,adăugă Hope.Foarte frumoasă.

Patience o studie pe Gwen,gânditoare.

-E frumoasă.Doar că nu foarte frumoasă.

-Sau-Charity îşi îngustă ochii-aş spune foarte drăguţă.Gwen începu.

-Sunt destul de drăguţă.Sau cel puţin pot fi.Charity pufni neîncrezătoare.

-Dar ai dreptate într-o singură privinţă.Privirea lui Gwen se mută de la o soră la

alta.Nu sunteţi corecte.De-abia ne-am întâlnit.Nu mi-aţi oferit ocazia să fiu

drăguţă sau orice altceva.Hope îşi puse mâinile în şolduri.

-De ce s-o facem?

-Într-adevăr.Patience îşi încrucişă braţele peste piept.Ca şi cum ai merita-o.

-Prostii.N-am făcut absolut nimic care să justifice faptul că nu merit să fiu cel

puţin prietena voastră.Lui Gwen i se făcu ruşine de tonul din vocea ei.Le vorbea

fetelor,singura familie pe care o avea,în acelaşi fel stăpânit şi hotărât pe care le

vorbise mereu copiilor de care avusese grijă.Cu vocea ei de guvernantă,menită

să demonstreze autoritate îmblânzită cu bunătate.Gwen nu stăpânise niciodată

metoda asta şi ştia prea bine că vocea ei suna tare în loc de hotărât şi rece mai

degrabă decât stăpânit.Încercă din nou:

-Deci,despre ce vorbiţi voi mai exact?

-Vorbim despre unde ai fost de când mama şi tata au murit,şi de ce nu ai venit

după noi.În ochii lui Charity sclipi revolta şi practic scuipă cuvântul: Exact.

-Mama a spus că,dacă li se întâmplă ceva ei şi lui tata,o să ai tu grijă de noi,zise

Patience.

-Dar abia am aflat de existenţa voastră,incepu Gwen.N-aş fi putut...

Hope nu-i dădu nici o atenţie.

-Se presupune că surorile ar trebui să aibă grijă una de alta.Asta a spus mereu

mama.Asta fac surorile.Asta fac familiile.Cele trei fete dădură din cap la unison.

-A spus că bunicul nu mai conta ca familie pentru că nu-1 plăcea pe tata,şi tata

era familia ei.Charity se uită de parcă era într-un fel vina lui Gwen.Şi,drept

urmare,să nu ne aşteptăm să ne placă pe noi.

-În plus...Privirea lui Hope era la fel ca a surorii ei mai mari.El a murit,la fel ca

mama şi tata.Doar că ei sunt în rai şi el probabil e în...

-De-ajuns,zise Gwen pe un ton aspru,în cel mai bun stil al unei guvernante care

nu acceptă „prostii”.

-Iad.În vocea lui Charity se putea auzi sfidare.

-Iad,zise hotărât Patience.

-Iad,dădu şi Hope din cap.Unde va arde pe veci pentru păcatele lui.

Toate trei se uitară înspre Gwen,provocând-o să le dojenească pentru limbajul

lor.Ea văzuse înainte această privire în ochii copiilor lăsaţi în grija ei.Copii al

căror singur scop în viaţă era să o înnebunească pe guvernanta lor din acel

moment.Cu siguranţă că nu putea să se poarte cu aceşti copii la fel cum se

purtase cu ceilalţi,chiar dacă,în realitate,marea majoritate a timpului fusese la

cheremul lor mai degrabă decât să-i stăpânească.

-Să ştiţi că nici voi nu sunteţi corecte faţă de el,zise Gwen încet,dându-şi seama

de ironia situaţiei de a-şi apăra tatăl.Nu era un om rău.Dar n-a fost de acord cu

alegerile mamei voastre,iar ea 1-a înfruntat.

-Oricum,nu ne place de el.Vocea lui Charity era rece.Şi nu ne place de tine.

Un oribil şi cunoscut sentiment de neputinţă puse stăpânire pe Gwen.

Exista,oare,ceva mai înspăimântător pe pământ decât copiii furioşi şi sfidători?

Era şi ea aproape copil când plecase de acasă şi ocupase primul post.Nu ştia mai

multe decât acum despre cum să procedeze cu copiii.Şi dacă e să spunem

adevărul,de fiecare dată când era silită să-şi părăsească slujba,o făcea cu o doză

suficientă de uşurare şi o hotărâre intensă ca data viitoare să fie mai bine.Nu

reuşise niciodată.Din clipa în care tatăl ei murise,Gwen înfruntase cele mai

dificile probleme,fie ele sărăcia sau slujbe nepotrivite,cu aceeaşi soluţie.

Panica,sentiment ce nu pregeta niciodată să-şi facă simţită prezenţa,putea fi

stăpânită doar de un lucru.Fuga.Şi panica o cuprinse din nou.

-Prea bine.Îşi îndreptă umerii.Aşadar,asta-i tot.

-Ce vrei să spui? Vocea lui Charity suna suspicioasă.

-Ei bine,ai spus-o chiar tu însăţi: nu vă place de mine.Şi este foarte evident că nu

vreţi să faceţi nici un efort să schimbaţi asta,aşa cum nu faceţi nici cel mai mic

efort să mă încurajaţi să vă plac.Şi până acum,ei bine,nu vă plac.Gwen ridică din

umeri.Mi se pare că suntem într-un impas.Am venit aici doar să mă conving că

sunteţi bine îngrijite.Le studie pentru o clipă,apoi dădu din cap.

-Sunteţi îmbrăcate cum trebuie,şi nu pare că suferiţi de foame.Deci,o să plec.

Se întoarse şi se îndreptă spre uşă,ignorând o tresărire de vină şi o ciudată urmă

de regret.

-Ţi-am spus că n-o să fie diferită de acritura aia bătrână,zise una dintre fete în

spatele ei.Nici ea nu ne vrea.

-Nimeni nu ne vrea,nu-i aşa? zise Hope,sau cel puţin aşa credea Gwen.

Poate că nu reuşise să recunoască vocea copilului,dar nota de resemnare îi era

mai mult decât cunoscută.Într-o clipă,anii dispărură şi Gwen era din nou o

fetiţă,exact în această casă.O fetiţă care nu putea să nu audă şoaptele servitorilor

despre ce păcat era că Domnia Sa avea fete în loc de băieţi.Şi ce pierdere era că

tot avutul Domniei Sale va ajunge la o rudă îndepărtată în loc de propriul fiu.

Şi ce păcat era că nu exista un băiat să-i ducă mai departe numele Domniei

Sale.Şi nu-i aşa că era înţelept din partea Domniei Sale să o trimită pe fată la

şcoală să înveţe ceea ce va avea nevoie pentru o căsătorie potrivită într-o

zi,pentru că,dacă e s-o spunem pe-a dreaptă,fiicele nu erau bune pentru mai mult

de-atât.Dacă e să spunem adevărul,fiicele,fetele nu erau dorite în mod special.

Gwen nu era dorită în mod special.„Nici ea nu ne vrea.”

Gwen simţi un nod în gât,şi o durere pe care o credea de mult uitată se intoarse

şi o lovi din plin.Desigur că era din cauză că revenise în casa asta.

„Nimeni nu ne vrea,nu-i aşa?”

Poate că era ceva mai mult decât natura impulsivă a lui Gwen.Sau un sentiment

al legăturii de familie demult îngropat,sau responsabilitate,sau chiar afecţiune.

Sau poate că era simplul fapt că durerea din vocea fetei era o'legătură cu mult

mai puternică decât surorile,familia sau sângele.

Brusc,Gwen se întoarse pe călcâie şi se uită la ele,dându-şi seama că erau la fel

de speriate ca şi ea.Poate şi mai mult.Se îndreptă dintr-odată spre canapea şi se

aşeză,scoţându-şi mănuşile fără să se grăbească-nimic mai mult decât o

stratagemă pentru a câştiga timp să-şi rânduiască gândurile şi să-şi înţeleagă

sentimentele,cu mult prea tulburate pentru a fi înţelese pentru moment.Singurul

lucru de care era sigură era că,pentru prima dată în viaţă,nu era singură.Soarta

altcuiva decât a ei înseşi stătea în mâinile ei.Chiar dacă era vorba despre

copii.Trase adânc aer în piept.

-Vă place să locuiţi la Townsend Park?

-E o casă frumoasă cu parcuri minunate,zise Charity.

-Dar vă place? Gwen nu ştia sigur de ce era important,dar era.

-E chiar cel mai frumos loc unde am locuit vreodată.Vocea lui Patience era plină

de răceală.Gwen oftă.

-Foarte bine atunci,dacă sunteţi fericite,nu vreau să...

-Nu! Hope le aruncă o privire speriată surorilor ei,apoi păşi spre Gwen.Nu

suntem deloc fericite.Urâm să fim aici.Este oribil.Cu adevărat oribil.Nu vorbeşte

nimeni cu noi,nici măcar servitorii.Acritura se uită mereu la noi de parcă ar fi

mâncat ceva ce nu i-a priit.

-O,Doamne,murmură Gwen,întrebându-se cum o descriau unii dintre copiii de

care avusese grijă,şi bănuind că nu era cu mult diferit,şi posibil cu mult mai urât

decât „acritura”.

-Da,şi mai ştii ceva? Patience se aşeză pe canapea lângă ea.Pufneşte.Tot timpul.

Nu ca un fornăit,ci ca şi cum adulmecă ceva ce noi,ceilalţi,nu putem vedea.Ceva

absolut urât mirositor.

-Ca un câine.Hope se puse pe canapea de cealaltă parte a lui Gwen.Ştiai că ei

sunt foarte buni la adulmecat? Au un nas excelent.

-Am auzit asta undeva.

-Şi nu-i place de noi.O vagă nuanţă de surpriză răsuna în vocea lui Hope.Şi

spune...Buza de sus a lui Hope începu să tremure.

-Spune...Patience îi aruncă o privire surorii ei mai mari,apoi trase adânc aer în

piept,iar vorbele se năpustiră afară într-un şuvoi rapid.Spune că suntem o

cumplită neplăcere şi o povară îngrozitoare,şi când o să se întoarcă fratele ei

probabil că o să ne trimită de-aici.Ochii lui Patience luciră.Câte una pe rând.

-Câte una pe rând? Gwen se încruntă.Ce vrei să spui?

-Înseamnă că n-o să putem sta împreună,zise Charity tăios.

Acritura zice că nimeni n-o să ia trei fete,în special fete atât de mari ca noi.Hope

oftă.

-Zice că fetele de vârsta noastră sunt greu de întreţinut.Rochii,şi sezoane de

prezentare,şi zestre,şi tot felul de lucruri.

-N-o să mergem,să ştii.Patience îşi încrucişă braţele şi se afundă în canapea.Deja

ne-am hotărât.Lui Gwen nu-i plăcu ce auzi,nu că le-ar fi condamnat.

-Ce anume aţi hotărât?

-O să fugim.Patience rânji,răutăcioasă.O să plecăm în Insulele Prietenoase.Ştii

unde se află?

-Bineînţeles,dădu din cap Gwen.Polinezia.

-Am mers acolo odată cu mama şi cu tata.Hope se opri.Înainte ca ei să fie

mâncaţi de canibali,bineînţeles.

-Canibali? Gwen studie faţa copilului.Credeam că au fost...Trei priviri

provocatoare se uitară la ea.N-are importanţă.Continuă.

-Insulele Prietenoase sunt foarte frumoase,şi ne place mult numele.Hope dădu

din cap,nerăbdătoare.O să trăim pe plajă în nişte colibe mici şi o să prindem

peşte ca să mâncăm.

-Fuga n-a rezolvat niciodată problemele cuiva,zise Gwen fără să se gândească.

Era adevărat că,deşi predica acest venerabil sfat,ea însăşi nu-i dăduse nici o

atenţie.Totuşi,cine să ştie mai bine decât ea adevărul ce sălăşluia în ei.În afară de

asta,bănuiesc că vă trebuie o mare sumă de bani ca să ajungeţi în Insulele

Prietenoase.Aveţi această mare sumă de bani?

-Nu m-am gândit la asta,murmură Patience.

-Eu m-am gândit.În vocea lui Charity se putea auzi hotărâre.Şi n-o să avem

nevoie de bani.O să ne furişăm pe o corabie şi n-o să ne coste nimic.

Îi aruncă lui Gwen o privire triumfătoare.

-Aş spune că e o soluţie isteaţă.Gwen se încruntă.Deşi ingrozitor de incomod,mă

gândesc.Va trebui să staţi ascunse pe toată durata călătoriei.Unde te poţi ascunde

pe o corabie ce se îndreaptă spre Insulele Prietenoase?

-În cală,zise Hope cu hotărâre.Unde se află încărcătura.

-Există multe locuri unde te poţi ascunde,dezvălui Patience.Noi ştim totul despre

corăbii.Am mai fost pe corăbii înainte,să ştii.De fapt,chiar foarte mult timp.

-Bineînţeles că aţi fost.Voi trei aţi călătorit mai mult decât majoritatea oamenilor

pe care-i cunosc.Dacă sunteţi gata să vă ascundeţi timp de săptămâni...Chiar

aşa,cât timp durează să ajungi în Insulele Prietenoase?

Gwen căscă ochii cu un aer nevinovat.

-Cred că a durat opt săptămâni întoarcerea în Anglia,zise Charity prudentă,ca şi

cum nu avea încredere nici în întrebare,nici în motivul pentru care Gwen pusese

întrebarea.

-Opt săptămâni? Dumnezeule Mare! Este mult timp de stat ascuns.Gwen se uită

curioasă la cele trei.Deci vă luaţi mâncare cu voi?

Fetele schimbară priviri între ele.

-Bineînţeles,zise Hope cu putere.Multă mâncare.În bagajul nostru.

-Nu fi absurdă.Charity oftă în felul general cunoscut al surorilor mai mari.Va

trebui să luăm mâncare de pe corabie,când nu se uită nimeni.

-Nu putem fura mâncare.Patience se uită spre sora ei.Ar fi păcat.

-O să ajungem în iad,zise Hope,realistă.

-Să furi mâncare când eşti flămând nu e chiar păcat.În ciuda tonului ferm din

vocea lui Charity,Gwen bănuia că şi ea era stânjenită de ideea unui păcat

deliberat.O să fim bine şi,când o să ajungem în Insulele Prietenoase,o să trăim

mâncând peşte.Patience dădu din cap.

-Ne place mult peştele.

-Dar nu tot timpul.Hope strâmbă din nas.

-Înţeleg,zise Gwen încet.Se pare că v-aţi gândit mult la asta.Presupun că ar

trebui să vă doresc numai bine,atunci.Şi încercaţi să nu fiţi prinse.Îşi scutură

capul într-un fel disperat.Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă v-ar

prinde.Neîncrederea o făcu pe Charity să se încrunte.

-Ce s-ar întâmpla?

-Pai,atunci când am fost şi eu pe o corabie,am auzit că ori de câte ori prindeau

pasageri clandestini,îi...

-Gwen se opri teatral,pentru un plus de efect-îi aruncau în mare.

Se auzi un icnet colectiv.Charity o sfidă.

-Nu te cred.Cele două fete mai mici schimbară priviri,şi Gwen insistă.

-Păi,bineînţeles că s-ar putea să greşesc.E doar ce mi s-a spus când eram

îmbarcată pe corabie.E posibil să nu fie altceva decât povestea unui marinar

pentru amuzamentul pasagerilor naivi.Da,sunt sigură că n-a fost nimic mai

mult.Desigur...-se gândi pentru o clipă-eu însămi n-am văzut vreun pasager

clandestin,ceea ce probabil se datorează faptului că majoritatea oamenilor nu

preferă să călătorească astfel,nicidecum pentru că există posibilitatea ca ei să

sfârşească drept hrană pentru creaturile marine.

Gwen le aruncă un zâmbet plăcut,ca şi când ideea de a fi hrană pentru creaturile

marine nu ar fi deloc înspăimântătoare pentru cineva,şi cu atât mai puţin pentru

cei trei posibili pasageri clandestini.

-Nu ne sperii absolut deloc.Chiar aş spune că n-o să fim prinse niciodată.O să

mă asigur eu de asta.Charity se uită de la Patience la Hope şi înapoi la Gwen.

Admitem că nu suntem încă gata de plecare.Nu ştim totul.Încă facem planuri.Şi

suntem foarte flexibile.Poate că nici n-o să mai mergem în Insulele Prietenoase

până la urmă.Poate că o să mergem doar la Londra.Nu-mi pot imagina că e aşa

de greu să mergi de aici la Londra.

-Absolut deloc.E doar la câteva ore distanţă.Ce idee excelentă! Gwen dădu din

cap.Londra e un loc minunat.Şcoala pe care am urmat-o când eram fetiţă e în

Londra,deşi e închisă de ceva timp.De fapt,eu stau în Londra la o doamnă care a

fost una dintre profesoarele mele.Unde veţi locui când ajungeţi în Londra?

Le privi cu ochi mari,nevinovaţi.Patience scutură din cap.

-Nu ştim.Hope ridică din umeri.

-N-avem nici o idee.

-Ţi-am spus că nu suntem încă gata de plecare,zise scurt Charity.O să decid

unde o să stăm la momentul potrivit.

-Bineînţeles că aşa o să faci.Îmi pari a fi o tânără domnişoară foarte competentă.

Gwen îi aruncă o privire amabilă şi fu răsplătită să vadă că tensiunea de pe faţa

fetei slăbi puţin.Totuşi-Gwen scutură din cap cu regret-fără bani,veţi fi silite să

dormiţi în aer liber,pe străzi,sau poate veţi găsi vreun grajd.

-Cu cai? Ochii lui Patience sclipiră.

-Şi câini? zise Hope nerăbdătoare.Ce distractiv!

-Într-adevăr.Gwen dădu din cap.Bineînţeles,grajdurile sunt atrăgătoare şi pentru

alţii,fiinţe mai puţin de dorit,dar desigur că asta n-o să vă deranjeze.

-Ce fel de fiinţe? În glasul lui Hope se citea neliniştea.

-Ah,ştii şi tu,genul obişnuit,zise Gwen veselă.Şoareci cel puţin,şi aş crede că şi

şobolani.

-Atunci o să dormim sub cerul liber,zise Patience repede.

-Desigur că aţi putea,dar...-Gwen se încruntă-şi afară există şobolani.Şi tot felul

de oameni dezagreabili.Gwen scutură din cap.Nu,nu cred că va merge.Cel mai

bun răspuns pentru voi este să vă găsiţi ceva de lucru.Poate ca servitoare sau să

spălaţi vase.

-Ăsta a fost planul meu încă de la început,zâmbi Charity cu superioritate.

Patience şi Hope schimbară priviri nesigure.Patience se uită spre Gwen.

-Nu suntem puţin prea mici pentru asta?

-Într-adevăr,sunteţi,dar-Gwen scoase un oftat greu-mă tem că ne-am întors la

aceeaşi problemă a banilor.Fără bani,există puţine opţiuni.Eu însămi a trebuit să

mă confrunt cu lipsa banilor când eram doar cu puţin mai mare decât Charity.Nu

este deloc plăcut.Hope se încruntă.

-Ce ne facem,atunci?

-Am putea să venim să locuim cu tine.Provocarea apăru în ochii lui Charity,şi

privirea ei neclintită o întâlni pe cea a lui Gwen.

Din clipa în care Gwen se întorsese şi intrase din nou în cameră,ba nu,din clipa

în care auzise nota de disperare de neuitat din vocea lui Hope,ştiuse că se va

ajunge la asta.Şi mai ştia foarte bine că era un lucru corect-singurul-de făcut.

Aceste fete erau tot ce mai avea pe lumea asta din familia ei.Nepoatele ei

pierduseră deja atât de mult...Cum ar fi putut Gwen să le permită să se piardă

una de alta? în afară de asta,cum să poată lăsa orice fată-cu atât mai puţin pe

acestea,în mod special-să crească ştiind că nu e dorită? Să crească aşa cum o

făcuse Gwen.

-Într-adevăr,aţi putea.Gwen nu-şi luă privirea de la Charity.Deşi nu pot garanta

cum o să ne împăcăm.Patience pufni.

-Bineînţeles că o să ne împăcăm mai bine cu tine decât cu Acritura.

-Ar trebui să ne împăcăm mai bine cu oricine decât o facem cu Acritura,

accentuă Hope.

-Atunci...-Gwen trase adânc aer in piept,mirându-se cum cineva căruia nu-i

plăceau în mod special copiii avea acum trei în grijă.Pentru totdeauna-e hotărât.

-Minunat,zise Patience cu un zâmbet larg.

-O să ducem o viaţă grozavă împreună,adăugă Hope,radiind.

Şi poate că am putea avea şi un câine.

-Să nu crezi că asta înseamnă că o să te plăcem.Uşurarea din ochii ei contrazicea

nota din vocea lui Charity.

-Nu? Hope se încruntă.Nici măcar puţin?

-Absolut deloc,zise Charity.

-Tu nu poţi să-mi spui ce să fac doar pentru că eşti cea mai mare.Patience se uită

spre sora ei.O s-o plac dacă aşa vreau eu,şi tu nu mă poţi opri.Aruncă o privire

de scuză spre Gwen.Nu că aş avea de gând,înţelegi.

-Nu e deloc necesar să mă plăceţi,zise Gwen.Înţeleg perfect.Evident că

înţelegea.Fetele se simţiseră abandonate de ea,şi nu le putea acuza că aveau

resentimente.

-Cu toate astea,vom simţi o oarecare recunoştinţă faţă de tine,zise Charity cu

ostilitate.Şi o să ne străduim să nu fim insolente sau nepoliticoase.

Gwen dădu din cap.

-Nu pot cere nimic mai mult.

-În schimb...Charity îşi îndreptă umerii.Nu ne aşteptăm ca tu să ne simpatizezi.

-Eu mă aştept ca ea să mă placă,murmură Patience.

-Toată lumea mă plăcea pe mine,şopti Hope.

-Asta pare a fi cu totul corect.Totuşi...Gwen se gândi pentru o clipă.Îmi rezerv

dreptul să vă simpatizez,în cazul în care această eventualitate improbabilă va

apărea.Hope şi Patience schimbară zâmbete superioare,şi Gwen se forţă cu greu

să şi-1 înăbuşe pe al ei.

-Aşadar,ne-am înţeles? Charity dădu din cap încet.

-Da.

-Excelent.Gwen dădu din cap cu satisfacţie.Privirea îi alunecă de la o fată la

alta,şi cel mai ciudat sentiment de afecţiune îşi făcu apariția.Nu simţise înainte

niciodată ceva măcar apropiat de afecţiune faţă de vreun copil.Bineînţeles,nu

fusese în preajma unor copii care erau din toate punctele de vedere ai ei.Poate

asta era diferenţa.Plus că le tratase diferit.Brusc,Gwen înţelese că,exceptând

primele câteva minute,nu se purtase cu fetele aşa cum se purta de obicei cu

copiii.Le tratase ca pe...ei bine,ca pe nişte oameni.Oameni pentru care,în ciuda

ei inseşi,nutrea sentimente.Îi veni cea mai ciudată idee,că poate asta ar fi o

soluţie atât pentru ea,cât şi pentru ele.

Să-şi crească nepoatele îi dădea un scop pentru viitor.Desigur,nu fusese cine ştie

ce guvernantă,dar asta nu însemna că nu putea să nu fie o mătuşă acceptabilă.Nu

pornise deja pe drumul cel bun? Salvându-le de la separarea plănuită de Acritura

cea rea? Salvându-le de la nevoia de a fugi şi poate de a fi aruncate în ocean

drept hrană pentru peşti? Sau mâncate de şobolani prin şanţuri?

Vor avea cu adevărat o viaţă frumoasă împreună.Gwen o să se asigure că nu se

vor simţi niciodată nedorite,sau nedemne,sau inutile.O să le asigure o educaţie

excelentă şi,când o să fie destul de mari,o să le ofere sezonul pe care ea nu-1

avusese niciodată.Nu neapărat cu un ochi spre măritiş,dar asta va depinde doar

de ele.Cu cine se vor mărita şi dacă se vor mărita vreodată,va fi alegerea lor.Se

va asigura să fie aşa.Va fi nevoie doar de hotărâre,şi dăruire,şi...de bani.

Trase adânc aer în piept.

-Te-ai răzgândit? spuse îngrijorată Hope.Charity se încruntă

-Arăţi de parcă nu te-ai simţi bine.

-Ca şi cum ai vrea să verşi.Patience o cercetă cu atenţie.

-Nu,nu,n-am nimic.Bineînţeles că nu m-am răzgândit.Gwen zâmbi în ceea ce

speră ea să fie o manieră reconfortantă,deşi simţea un gol în stomac şi

îngrijorarea lui Patience nu era deloc exagerată.Aşadar,ar trebui să plecăm cât

mai curând.Strângeţi-vă lucrurile,iar eu o să vorbesc cu Acri...,cu domnişoara

Hilliard.

-Eşti sigură? zise Patience,încruntându-se neliniştită.

Chiar dacă ar fi avut vreo tendinţă de a se răzgândi,aceasta fu înlăturată de

privirea lui Patience,şi de aceea identică a lui Hope,şi chiar de privirea lui

Charity.

-Niciodată n-am fost mai sigură de ceva până acum.Se ridică.Haide,plecaţi

acum.Şi grăbiţi-vă.Patience şi Hope săriră de pe canapea şi ieşiră în fugă din

cameră.Charity se îndreptă şi ea spre uşă,apoi se opri şi se întoarse spre Gwen.

-Suntem cu adevărat recunoscătoare,zise ea,dând uşor din cap,apoi se întoarse şi

le urmă pe surorile ei.

Aceste fete aveau nevoie de ea,Charity poate cel mai mult dintre toate.Trebuia

să fie extraordinar de dificil să încerci să începi o nouă viaţă la vârsta ei,cu două

surori în grijă.Fusese extraordinar pentru Gwen,care era şi mai mare,şi fără griji

atunci când se trezise pe cont propriu.Nimeni n-avusese nevoie de ea până

atunci.Cât de diferită ar fi fost viaţa ei dacă cineva ar fi avut nevoie de ea.

-Ai grijă,Charity,zise Gwen încet.S-ar putea să te trezeşti că mă simpatizezi,în

ciuda celor mai bune intenţii ale tale.Şi poate că şi eu o să te plac.Chiar foarte

mult.Zâmbi după fată,apoi oftă din greu.Era foarte frumos să făureşti vise de

viitor din nimic,dar trebuiau făcute planuri adevărate.

Moştenirea pe care i-o lăsase tatăl ei avea să-i acopere nevoile şi,într-adevăr,

după ce fusese dependentă de salariu atâta vreme,să nu trebuiască să muncească

pentru a-şi câştiga existenţa era un adevărat lux.Dar realist vorbind,nu era

deosebit de mult.Şi în vreme ce putea fi de ajuns pentru o persoană sau poate

pentru două foarte cumpătate,cu siguranţă că avea să fie doar la nivelul

subzistenţei pentru patru.

Va fi nevoie de foarte mulţi bani să întreţină o familie de patru persoane,ca să nu

mai vorbim de achiziţionarea de rochii,şi debuturi in societate,şi zestre.Pur şi

simplu,Gwen nu avea aceşti bani.Dar ştia foarte bine unde îi putea găsi.

Chiar dacă îi plăcea sau nu,resursele pentru viitor erau la îndemâna ei.Tot ceea

ce avea de făcut era să se mărite cu ele.

CAPITOLUL 5

Chiar şi cel mai inteligent bărbat arareori ştie pe-atât de multe pe cât crede că

ştie.

Francesca Freneau

-Ce ai tu nevoie e un plan de acţiune,zise Reggie încă o dată,ca şi cum doar

pronunţând cuvintele planul cu pricina ar fi apărut ca prin minune.

Vicontele se odihnea nepăsător pe canapea,cu un pahar de coniac în mână,ţinut

într-o poziţie periculos de înclinată.

-Am stabilit asta.

Marcus stătea sprijinit cu şoldul de birou şi învârtea băutura în pahar.

într-adevăr,asta era tot ce stabiliseră.Plănuiseră să-şi petreacă seara la clubul din

care făceau parte,dar în loc de asta lâncezeau în biblioteca de la reşedinţa

Pennington.Deocamdată,se puseseră de acord doar asupra necesităţii de a veni

cu un plan de acţiune pentru a o momi pe domnişoara Townsend să se mărite.

Doar că în ce consta practic planul rămăsese enervant de neclar.

-Şi,având în vedere că avem de-a face cu domnişoara Townsend,trebuie să fie un

plan bun.Miza e foarte mare,şi ea nu se lasă păcălită cu una,cu două.

-Un bun plan e întotdeauna dificil de conceput.Totuşi,un plan corespunzător e

posibil.Reggie sorbi gânditor din coniac.Amândoi bărbaţii căzuseră de acord cu

ani în urmă că deciziile de o oarecare însemnătate nu puteau fi luate fără

nenumărate pahare de băutură bună.Cred că florile ar fi o idee bună.

Marcus pufni.

-Cu greu aş spune că ăsta-i un plan.

-Nu,dar e un început.Un preludiu la un plan,ca să spun aşa.Să o îmbunezi pentru

adevărata chestiune şi toate cele.Reggie se gândi pentru o clipă.Deşi s ar putea

să nu fie de ajuns în cazul ăsta.

-Nu,nu e nici pe departe de-ajuns.Totuşi,în ideea că nu ar avea ce să-mi strice,m-

am străduit să-i umplu casa cu flori,începând cu întâlnirea noastră de ieri.Am

pus să le aducă şi le-am dus eu însumi azi,dar nu era acasă.Reggie se încruntă.

-Nu credeam că ştie pe cineva în Londra.

-Nici eu.

Marcus era într-adevăr de părere că absenţa domnişoarei Townsend era destul de

ciudată,mai ales că madame Freneau refuzase politicos dar hotărât să răspundă

întrebării lui dezinvolte legate de locurile prin care umbla tânăra.Totuşi,probabil

că nu era deloc important,şi Marcus îşi scosese problema din minte.

-În orice caz,până acum am inundat-o cu buchete de flori-o cerere în căsătorie

extraordinar de scumpă,aş putea adăuga.Deja am cheltuit o mică avere.

-Excelent.Nu vrei să te creadă zgârcit.Poţi foarte bine să-ţi cheltuieşti banii atâta

timp cât încă îi mai ai,aş zice.Reggie ridică din umeri.Eu aşa fac.

Reggie nu ezitase niciodată absolut deloc să-şi acopere cu flori obiectul

afecţiunii din respectivul moment,sau cu orice altceva ar fi considerat el potrivit.

Nu că i-ar fi folosit vreodată foarte mult,pentru că el înclina să-şi aleagă femei

care nu numai că aveau nevoie de salvare,dar de cele mai multe ori erau complet

nepotrivite,sau erau deja angajate sentimental.Reggie pornise în căutarea

dragostei cu o hotărâre neclintită şi nesăbuită,şi îşi dăruia inima la fel de uşor pe

cât îşi ridica pălăria în semn de salut.Marcus privea acelaşi sentiment cu un ochi

prudent şi cu o atitudine defensivă.

Totuşi,în ciuda diferenţelor dintre ei,amândoi prietenii aveau nefericitul dar de a

pune ochii pe femeile nepotrivite,și amândoi îşi doreau dragoste.Doar felul în

care o căutau diferea.Deşi Marcus înţelesese de mult,chiar dacă Reggie n-avea

să înţeleagă vreodată,că o astfel de dorinţă era în acelaşi timp exagerat de

romantică,cât se poate de nepractică şi cu totul neverosimilă.

-Şi cu poezia ar putea să meargă.Reggie se încruntă gânditor.Le place dacă ai

scris-o tu însuţi.

-Nu scriu acum şi nici n-o să scriu vreodată poezii,zise Marcus pe un ton

semeţ.Reggie râse.

-O spui de parcă ar fi ceva ruşinos.

-Ba deloc.Doar îmi ştiu limitele.-Helmsley scrie poezii.

-Helmsley scrie poezii proaste,şi toată lumea care le citeşte ştie asta.

-Da,dar pot pune pariu că poezia aia proastă e cea care i-a câştigat mâna

frumoasei sale soţii.Reggie rânji.Sentimentul,Marcus,nu doar simplele cuvinte,e

ceea ce ajunge la inima unei femei.

-Cu toate astea,eu...

-Ai putea încerca cu poezia altcuiva.

-Vrei să spui să împrumut vreo poezie de-a lui Helmsley? Marcus ridică dintr-o

sprânceană.Se prea poate ca nici el,nici soţia lui să nu aprecieze că i-am furat

cuvintele,oricât de neizbutite ar fi.

-Nu fi absurd.Reggie se strâmbă.Mă îndoiesc că poezia Iui Helmsley ar avea

acelaşi efect asupra unei femei care nu e deja îndrăgostită de el.Totuşi,voiam să

sugerez câteva dintre cuvintele lui Lord Byron.Chestiile alea prosteşti cu „ea

umblă-n splendoare”.Reggie îşi ridică paharul.Pot fi foarte eficace când sunt

corect folosite.Şi femeilor se pare că le place la nebunie.

-Se pare că femeile îl plac pe el,zise Marcus ironic.

-A fost întotdeauna scandalos.Acea imagine elegantă,chiar periculoasă,la care se

adaugă poeziile lui,îl face destul de irezistibil,bănuiesc.Mulţumesc lui

Dumnezeu că e plecat din ţară.Reggie se gândi pentru o clipă.

-Poate că asta a fost tot timpul problema noastră.Nu suntem nişte crai,sau

haimanale,sau ticăloşi.

-Şi totuşi,reputaţia noastră nu e fără pată.Reggie zise în derâdere:

-Abateri minore.Avânturi tinereşti.Nimic cu adevărat semnificativ.Nimic care să

facă o femeie să se întrebe cât de captivant poate fi să-şi afunde vârful piciorului

în apa caracterelor noastre primejdioase.Suntem cu desăvârşire prea respectabili.

Se aplecă în faţă din fotoliul său.Poate că avem nevoie să fim implicaţi într-un

scandal de proporţii epice.

-Te-ai gândit mult la asta,nu-i aşa?

-Împrejurările în care te afli au asupra mea cel mai ciudat efect de a mă împinge

să-mi revizuiesc viaţa.Şi o găsesc destul de dezamăgitoare.Reggie tăcu,în mod

evident cugetând la anii irosiţi de care abia acum îşi dădea seama.

Totuşi,presupun că această discuţie va trebui să aştepte o altă noapte.Prima

noastră sarcină este aranjarea vieţii tale.Acum,va trebui să stabilim cum s-o

încurajăm pe domnişoara Townsend să fie de acord cu căsătoria.

Scutură din cap.

-Mărturisesc,nu-i înţeleg ezitarea.Ai tot ceea ce-şi poate dori o femeie.Într-

adevăr,Marcus,eşti o partidă excelentă.

-Doar pentru o femeie interesată de căsătorie.Marcus scoase un oftat adânc.

Şi,din nefericire,domnişoara Townsend este,după câte se pare,singura femeie pe

faţa pământului care nu e astfel.

-Atunci,trebuie să facem căsătoria să arate captivant.Trebuie să te facem pe tine

captivant.Da,bineînţeles,ăsta-i răspunsul.Reggie dădu pe gât băutura şi sări în

picioare.

Marcus,trebuie să te schimbi.Să devii o haimana,un crai,un ticălos.Să seduci

virgine.Să te distrezi cu femei măritate.Să-ţi baţi joc de norme.

-Nu cred că am destul timp pentru asta,zise Marcus sec.

Reggie nu-1 băgă în seamă.

-Vâră-te într-un scandal plin de picanterii.Numele tău va fi pe buzele tuturor

bârfitorilor şi în inima fiecărei femei.Uite ce i s-a întâmplat fetişcanei ăleia,

Effington.A fugit de-acasă şi s-a măritat cu un tip aproape necunoscut,care după

aia a dat ortul popii,practic înainte ca cerneala să se fi uscat pe certificatul lor de

căsătorie.Toată lumea vorbeşte încă despre asta,ascultă-mă pe mine.

-Cumva,nu cred că o căsătorie cu o persoană nepotrivită,indiferent dacă

supravieţuieşte sau nu,este calea de a o atrage pe domnişoara Townsend.

-Probabil că nu.Reggie se gândi un moment.Cu toate astea,există o sumedenie

de alte chestii pe care ai putea să le faci.Afişează un rânjet ticălos şi o privire de

nemernic.Reggie îi exemplifică ideea lui de rânjet ticălos şi Marcus încercă să

nu râdă.Dă-o gata,Marcus.Fii misterios.Femeile vor întotdeauna ce nu pot

avea.Fii distant.Periculos.Fii...

-Reggie zâmbi viclean-fructul oprit.

-Fructul oprit? Marcus râse.Aş spune că,de vreme ce eu o urmăresc pe ea şi

averea mea e în joc,sunt departe de a fi materialul din care e făcut fructul oprit.

Mai degrabă sunt cu mult prea disponibil şi pârguit pentru cules.

-Aha,ei bine,a fost doar o idee.Reggie se trânti înapoi pe canapea şi îşi întinse

paharul pentru a fi umplut din nou.Crezi că e un defect de caracter? Al femeilor,

vreau să zic? Bărbaţii după care sunt topite sunt cei cu care n-aş lăsa,-o pe sora

mea singură într-o cameră nici măcar pentru o secundă.Şi nici măcar una

aglomerată.

-Fără îndoială,unul dintre multele defecte.Marcus râse.Nu sunt sigur că

încercarea de a le studia ţinând cont de raţiune este cu adevărat posibilă.Marcus

luă sticla de lângă el şi se întinse să umple paharul lui Reggie.Totuşi,ceea ce-i

face pe bărbaţi superiori este că noi putem să profităm de defectele lor.Fisurile

din armurile lor sunt în avantajul nostru.

-Domnişoara Townsend a ta are defecte?

-Orice femeie are defecte.Domnişoara Townsend nu face excepţie.Până acum,

pot spune cu siguranţă că e încăpăţânată şi neînduplecată.Este excesiv de

independentă,enervant de sinceră şi are cele mai ciudate păreri despre căsătorie

şi relaţiile dintre bărbaţi şi femei.Deşi,cred că dacă o femeie ar putea să-şi poarte

singură de grijă,domnişoara Townsend ar fi aceea.În plus,cred că poate fi şi

destul de impulsivă.

Şi,cel mai rău-rânji-,bănuiesc că e aproape tot atât de inteligentă ca şi mine.

-Păcat.Cu toate astea,presupun că n-o să laşi câteva defecte minore să te

descurajeze.Eşti încă hotărât să te însori cu scorpia asta,nu-i aşa?

-Ea şi atitudinea ei mă deranjează al naibii de tare,dar hotărârea mea e de

nezdruncinat.Ce alternativă aş avea? Mai sunt trei luni până la ziua mea de

naştere,şi o să-mi petrec fiecare zi în urmărirea eî,până când se înduplecă sau

până sărăcesc.De fapt,acum că am cunoscut-o-Marcus zâmbi larg-,perspectiva

căsătoriei cu ea nu este de lepădat.

-Nu pot să cred ce noroc ai.În ciuda văpăii din ochii ei-Reggie zâmbi la rândul

lui-avea într-adevăr faţă de înger.

-Atât chipul,cât şi văpaia fac din ea o provocare cu adevărat interesantă.Sunt

surprins să aflu că abia aştept.Marcus nu era pe deplin sigur că voia să

mărturisească deschis cât de nerăbdător era,nici lui Reggie,nici lui însuşi.

Admisese că domnişoara Townsend-Gwendolyn-avusese cel mai ciudat efect

asupra sa,şi îşi petrecuse ziua,din clipa când o cunoscuse,încercând să

stabilească de ce.

Desigur că era drăguţă,şi va fi pe veci recunoscător pentru asta,admiţând faţă de

el însuşi că era suficient de vanitos încât să-şi dorească o soţie drăguţă.Dar

văzuse şi mai drăguţe,într-adevăr fete mai drăguţe îşi aruncaseră privirea înspre

el.Înfăţişarea lui Gwendolyn era cea care îl intriga,deşi nu avusese niciodată

vreo înclinaţie specială către părul roşcat.Nu,era ceva cu totul diferit.Stilul

ei,poate.Atitudinea ei,fireşte.Chiar şi mintea ei.

Întâlnise femei inteligente şi înainte,bineînţeles.Cele două femei din trecutul

lui,cărora aproape că le dăruise inima,erau inteligente.Şi drăguţe.Dar

Gwendolyn era unică printre femeile pe care le cunoscuse.Avea ceva ce lor le

lipsea.Totuşi,pe moment,n-avea nici o idee ce anume era.Poate pentru că ştia că

viitorul lui se afla în mâinile ei,iar atracţia lui faţă de ea nu era altceva decât o

concesie făcută în faţa inevitabilului,un mod de a accepta când de fapt nu avea

de ales.Într-un mod complicat,avea logică.

-Eşti cam pasionat în legătură cu o femeie pe care abia ai cu-noscut-o,zise

Reggie blând,Nu cred că te-am mai văzut atât de vioi de când cu Lady...

-Prostii.

-Negi ceea ce e cert? Reggie îl studie pentru o clipă.Cât de interesant...

-Nu fi absurd,zise Marcus hotărât.Dacă arăt vreun fel de pasiune faţă de

domnişoara Townsend este doar pentru că m-am chinuit să manifest un minim

de entuziasm faţă de ceea ce nu pot evita.Reggie pufni.

-Poţi să protestezi cât vrei,bătrâne,dar nu uita:te cunosc la fel de bine ca şi

tine.În ciuda reticenţei tale de a-ţi afişa emoţiile sau chiar de a admite că ai aşa

ceva,aş paria o mulţime de bani că femeia asta te fascinează cum arareori mi-a

fost dat să văd cu propriii ochi.

N-avea sens să nege-contrazicerea n-ar fi făcut decât să-i întărească convingerea

lui Reggie.În afară de asta,Marcus era într-adevăr fascinat de domnişoara

Townsend.„Gwendolyn.” Când începuse să se gândească la ea spunându-i pe

numele de botez?

-Mie mi se pare că,dacă n-ai de ales în ce priveşte mireasa ta,e cu mult mai bine

să fii fascinat de femeie decât respins de ea.

-Fără îndoială.Aş fi de părere...Fără de veste,uşa bibliotecii se deschise şi

subiectul discuţiei lor năvăli în încăpere,Godfrey,majordomul lui Marcus

urmând-o îndeaproape.Marcus se îndreptă de spate,iar Reggie sări dintr-odată în

picioare.

-Milord,am încercat să-i explic doamnei că nu poate aşa,pur şi simplu,să...

-I-am spus că e în regulă.Gwendolyn îi aruncă o privire aspră.Că doreşti să mă

vezi.

-Ceea ce e greu de crezut,milord.O notă scandalizată se putea citi în vocea lui

Godfrey.Este neînsoţită.După părerea lui Godfrey,nici o doamnă respectabilă

n-ar fi putut merge undeva neînsoţită.

-Am un vizitiu,zise ea într-o manieră exagerat de afabilă.

-E în regulă,Godfrey.Domnişoara Townsend este,într-adevăr-îi aruncă un

zâmbet amuzat-,aşteptată.Godfrey ezită,dar era prea bine instruit pentru a

protesta.

-Prea bine,milord.Majordomul aruncă o privire suspicioasă spre Gwendolyn.Voi

fi pe-aproape,în cazul în care aveţi nevoie de ajutorul meu.

-Nu-ţi fie teamă,Godfrey.Reggie rânji.Voi rămâne aici pentru protecţia Domniei

Sale,dacă va fi necesar.Godfrey strânse din buze până ajunseră o linie subţire,de

parcă s-ar fi îndoit de talentul lui Reggie de a fi bun la ceva.Reggie avea adesea

acest efect asupra servitorului.Godfrey dădu din cap într-o manieră

respectuoasă,dar şovăielnică.

-Cum doriţi,milord.Se îndreptă către uşă şi o închise cu hotărâre în urma lui.

-Exact ce anume crede că o să-ți fac? întrebă domnişoara Townsend cu blândeţe.

-E greu de zis cu Godfrey,zâmbi Marcus.E alături de mine de când eram copil şi

este peste măsură de protector.

-Totuşi,eşti în aceeaşi oală cu mine.N-a avut încredere în mine nici cât negru sub

unghie.Reggie înaintă.

-Pe bună dreptate,milord? îl privi cu ochi mari,nevinovaţi.

-Să sperăm.Reggie râse.Ai avut dreptate în legătură cu ea,Marcus.

-Ai avut? Domnişoara Townsend ridică din sprâncene.Dreptate în legătură cu

ce?

-Domnişoară Townsend,Marcus schimbă subiectul,permite-mi să ţi-1 prezint pe

prietenul meu,Lord Berkley.

-Domnişoară Townsend.Reggie îi luă mâna,cam prea nerăbdător,şi i-o ridică

spre buze.Se uită spre Gwendolyn într-o manieră cu totul prea personală.Ce

încântare să te văd din nou.

-Oare? murmură ea,aruncându-i lui Reggie o privire uimită,ca şi când nimeni nu

i-ar mai fi sărutat mâna vreodată.Nu îi sărutase Marcus mâna abia ieri? Reacţia

ei nu fusese nici pe departe atât de intensă atunci.

-Exact aşa este.Vocea lui Reggie era joasă şi extrem de caldă.

Ciudat cum de Marcus nu băgase de seamă până acum felul uşuratic,ba nu,

intim-în care Reggie le saluta pe cunoştinţele sale feminine.Pentru o clipă avu

cea mai uluitoare dorinţă de a-1 cotonogi pe cel mai bun prieten din lume.

Doar...nu era gelos! Sau posesiv! Ce prostie! Totuşi,nu-i plăcea expresia lui

Reggie,şi de altfel nici cea a lui Gwendolyn.

-Aşadar,ce mi-a spus Lord Pennington e adevărat? întrebă ea.

-Depinde de ce ți-a spus.

-A sugerat că dumneata ai fi fericit să te însori cu mine şi să-1 scuteşti de

necesitatea de a întreprinde asta el însuşi.Afişă un zâmbet plăcut.Aşa este?

Marcus tresări.Ochii lui Reggie se măriră şi îi scăpă mâna de parcă l-ar fi ars.

-Păi,eu...adică...e aş...

-A fost un impuls de moment din partea mea,zise Marcus repede.Şi destul de

neinspirat,aş putea adăuga.Îmi cer scuze amândurora.Suna destul de rigid,dar se

părea că nu se putea abţine.Reggie îi aruncă o privire curioasă.

-Scuzele sunt acceptate.Deşi-se aplecă intr-o manieră curtenitoare-domnişoară

Townsend,aş fi onorat să mă însor cu dumneata chiar şi pentru a te salva din

mâinile lui Lord Pennington.Este un crai,un ticălos,o haimana.A fost amestecat

în escapade şi scandaluri cu mult prea numeroase pentru a le menţiona.Îşi coborî

vocea la un ton confidenţial.Este extrem de periculos.

-Serios? Gwendolyn îl studie pe Marcus pentru o clipă.Nu arată a fi în mod

deosebit periculos.

-Draga mea domnişoară.Reggie scutură din cap.Poveştile pe care ţi le-aş putea

spune te-ar şoca până-n măduva oaselor.

-Berkley...

-În vocea lui Marcus se putea auzi o avertizare.

-Nu cred că...

-Vrei să spui poveşti despre cum Lord Pennington a fost confundat cu un ţap şi

împuşcat? Tonul ei era blând,dar în ochi îi sclipea o licărire amuzată.

-Exact ca asta.Reggie rânji.Doar că celelalte sunt încă şi mai bune.

-De-ajuns,zise Marcus hotărât.Mă îndoiesc că domnişoara Townsend e aici în

seara asta pentru a auzi poveşti despre isprăvile mele,reale sau închipuite.

-Deşi chiar mi-a plăcut cea cu el împuşcat.Un zâmbet sincer îi arcui colţurile

gurii,şi Marcus fu şocat să vadă cât de încântătoare erau buzele acelea.Nu o mai

văzuse zâmbind astfel.Îi lumina faţa şi îi adâncea albastrul ochilor.Iar lui îi

aprinse ceva în adâncul sufletului.

-Aş putea să ţi-o spun din nou dacă ai vrea.Tonul lui Reggie era puţin prea

nerăbdător.Şi de data asta o să fie şi mai distractiv.

-Nu,zise Marcus.Dar sunt sigur că domnişoara Townsend apreciază oferta.

-Într-adevăr,aşa este.Se opri pentru o clipă,de parcă ar fi vrut să-şi adune

gândurile sau poate să se încurajeze.Totuşi,nu asta este oferta despre care am

venit să discut.Dintr-odată,atmosfera din încăpere deveni serioasă.Marcus dădu

din cap.

-Nici n-am crezut asta.

-Bănuiesc că nimic nu s-a schimbat...Gwendolyn începu să-şi scoată mănuşile,ca

şi cum plănuia să mai rămână un timp,iar Marcus nu era sigur dacă era de bine

sau de rău.Încă vrei să te însori cu mine?

-Într-adevăr vreau,domnişoară Townsend.N-am de ales.Marcus oftă în sinea

lui,conştient de tonul formal şi atitudinea excesiv de reţinută.Nu aşa trebuia să-şi

susţină cauza.Reggie îşi dădu ochii peste cap.Ea îşi scoase o mănuşă,

apoi,încet,şi-o scoase şi pe cealaltă.

-Oricât de neobişnuită ar fi căsătoria noastră,este totuşi derutant să auzi adevărul

spus într-o manieră atât de directă.„La naiba!”

-Îmi pare rău,domnişoară Townsend,n-am vrut...

-Nu e necesar să te scuzi.Se uită spre el.Era la fel de stăpânită ca şi el,şi nu putu

citi nimic în ochii ei.Ai perfectă dreptate,nu ţi s-a oferit posibilitatea de a alege

în această problemă.Deci aş propune-inspiră adânc-să discutăm condiţiile

aranjamentului.

-Condiţii,domnişoară Townsend? Nu-i plăcea în mod deosebit cum suna asta.Ce

vrei să spui prin „condiţii”?

-Condiţii.Aşteptări.Clauze.Prevederi şi aşa mai departe.Ale-înghiţi în sec,şi el se

întrebă dacă reţinerea atitudinii ei se datora nervilor şi semnificaţiei

momentului-căsătoriei.Îl străbătu un val de uşurare şi puţin dintr-un sentiment

neaşteptat.Nu bucurie,desigur,dar un soi de plăcere,totuşi.Brusc,se întrebă dacă

prostiile pe care i le debitase despre soartă ar putea conţine un dram de adevăr în

ele,la urma urmei.Poate că aşa era scris.

-Ei bine,ce să zic...felicitări amândurora.Reggie strălucea,de parcă ar fi fost o

căsătorie din dragoste şi nu un aranjament mai degrabă înrudit cu o afacere decât

cu iubirea.Şi pentru că voi doi aveţi o grămadă de discutat,o să-mi iau rămas-

bun.

-Nu-i nevoie să pleci,zise Marcus repede.

-Ai putea fi de ajutor,adăugă Gwendolyn.

-Mi-aş oferi ajutorul,bineînţeles,dar chiar acum mi-am adus aminte de o întâlnire

la care trebuie să particip.Reggie se îndreptă spre uşă,o deschise,apoi privi

înapoi spre Gwendolyn şi zâmbi larg.Fii foarte atentă,draga mea,este deosebit de

periculos.Se Întoarse şi păşi în hol.Fii atent,Godfrey.În curând o să ai o nouă

stăpână.Uşa se trânti în spatele lui.Între ei se instală o tăcere stânjenitoare.

Marcus n-avea nici o idee ce să spună acum.Sau ce să facă.Ea arăta tot atât de

stânjenită ca şi el.

-Ai dori un coniac? izbucni el.

-Ar fi grozav,zise ea cu o evidentă uşurare.

El se duse spre birou,alese un pahar curat de pe o tavă de argint,îl umplu,apoi îl

reumplu pe al lui.Era recunoscător pentru această activitate şi pentru pauza în

conversaţie.Se întoarse spre ea.Îşi scosese pălăria şi îşi dădea părul de pe faţă.

-O,Doamne.Sper că n-o să mă cerţi pentru lipsa de bună-cu-viinţă.Aşa după cum

ţi-am spus ieri,întotdeauna am fost un model de bună-cuviinţă în comportament

şi atitudine.Totuşi...Îşi încreţi nasul într-un fel fermecător ce o făcu să arate cu

desăvârşire prea tânără şi cu mult prea nevinovată.Ştiu că pălăriile sunt un rău

necesar,o dovadă de decenţă și toate celelalte,dar pur şi simplu urăsc să le port.

O aruncă pe canapea,ca şi cum l-ar fi provocat să protesteze.

-Atunci,avem ceva în comun.Nici mie nu-mi place să port pălării.Merse spre

ea.De altfel,asta va fi în curând casa ta şi ar trebui să poţi să faci ce vrei aici.

Bineînţeles,în limitele bu-nului-simţ.Ea îşi înclină capul.

-În limitele bunului-simţ?

-Nu mi-ar plăcea deloc să-1 scandalizez pe Godfrey.Îi dădu băutura.E un coniac

foarte bun.Sper să-ţi placă.

-Sunt sigură că da.Privi paharul cu un zâmbet sceptic.Deşi n-am mai băut coniac

până acum.Luă o înghiţitură şi icni.Este foarte-vocea îi suna gâtuit-tare.

-Da,bănuiesc că aşa e.El rânji.Ei începură să-i lăcrimeze ochii şi se apucă cu

mâna de gât.

-Şifoarte cald.

-Şi asta.

-Totuşi...Mai luă o a doua înghiţitură,cu mai multă prudenţă.Nu are un gust

neplăcut.

-Absolut deloc neplăcut.Ea îşi linse buzele şi dădu din cap gânditoare.

-De fapt,chiar foarte plăcut.Nu crezi?

-Ba da.Fără să se gândească,se aplecă în faţă şi o atinse uşor pe buze cu ale

lui.Foarte plăcut.Ea îşi ţinu respiraţia şi îşi ridică privirea spre el.

-De ce ai făcut asta? El făcu o grimasă.

-Nu sunt sigur.De obicei,nu cad pradă primului impuls,dar...

-Dar n-ai mai fost în situaţia asta înainte.

-Care situaţie ? El se holbă la buzele ei,uşor desfăcute,pline şi ferme,şi cu un

gust delicios de coniac.

-Căsătoria.

-Ah,da.Îşi ridică privirea spre ea.Ar trebui să-mi cer încă o dată scuze.

-Pentru că m-ai sărutat? Avea ochii larg deschişi şi abia respira.

-Da,zise el încet.Deşi ne-am cunoscut abia ieri,se pare că mă scuz în permanenţă

pentru comportarea mea.

-Nu-i nevoie.Îşi ridică uşor bărbia şi se apropie imperceptibil.Nu pentru asta.

-Nu pot.(Voia s-o sărute din nou.) Nu pentru că te-am sărutat.(Voia s-o ia în

braţe şi s-o sărute nebuneşte.) N-aş vorbi serios.(Şi să-şi piardă minţile făcând

asta.)Pentru ceea ce păru o eternitate,nu reuşi să facă altceva decât să se uite în

ochii ei,şi văzu neprevăzuta lui dorinţă oglindită acolo.Şi,pe neaşteptate,

înţelegere,sau poate că şi teamă.Şi îşi dădu seama că şi asta era o reflexie.

-Mda...Se retrase şi rezistă dorinţei de a-şi trece mâna prin păr,şi odată ce

momentul fu întrerupt! tensiunea dintre ei dispăru.

-Mda...Ea scoase un râset scurt,încurcat.Într-adevăr.Gwendolyn sorbi lung din

băutura ei.

-Ai grijă cu băutura,domnişoară Townsend,e extrem de tare pentru cineva care

nu e obişnuit.Atitudinea lui era din nou rece şi stăpânită şi,deşi regreta foarte

tare,nu era deloc sigur că nu era cel mai bine în acest moment.

-Mulţumesc,Lord Pennington.Zâmbi politicos şi luă o înghiţitură mare din

coniac.Şi ea era acum aspră şi impersonală,şi din nou el regreta,dar era şi

recunoscător.Poate că acum ar trebui să discutăm clauzele aranjamentului

nostru.

-Căsătorie,domnişoară Townsend,nu doar un aranjament,zise el ferm.

Asta va fi o căsătorie ce implică un anumit număr de lucruri pe care ar trebui cu

adevărat să le hotărâm.

-Sunt absolut de acord.Merse către canapea şi se aşeză afectată pe margine,

imaginea unei decenţe arogante fiind întru câtva stricată de paharul cu coniac

din mâna ei şi de bucla de păr roşu ce se eliberase din cocul ridicat în vârful

capului.Poţi începe.

-Să încep? El scutură din cap.Cred că nu.Tu eşti cea care a insistat să stabilim

clauzele acestei căsătorii.Îşi puse paharul jos,îşi încrucişă braţele peste piept şi

îşi propti şoldul de birou.Tu ar trebui să fii cea care incepe.

-Foarte bine.În primul rând-mai luă o înghiţitură-ştii,eu o să obţin o avere

bunicică când ne vom căsători.

-Cam cât înseamnă „bunicică”,domnişoară Townsend? Ea ezită.

-Haide,nu le-am pus gând rău banilor tăi.Ea înghiţi restul de coniac.O sută de

mii de lire.El scoase un fluierat în surdină.

-Asta da „bunicică”.

-Banii ăştia vor fi ai mei şi numai ai mei,zise ea repede.

-Odată ce ne vom căsători,ce-i al tău va fi şi al meu,domnişoară Townsend.

Tonul lui era blând.Asta e legea,aşa merg lucrurile.

-Nu-mi pasă.Privirea ei sfidătoare o întâlni pe a lui.Nu vei avea nici un cuvânt

de spus în ce priveşte aceşti bani şi n-o să-ţi dau socoteală.Nici acum,nici

vreodată.Şi mai doresc ca domnul Whiting să conceapă un contract specificând

asta.

-Şi dacă nu sunt de acord?

-Atunci nu va exista nici o căsătorie.Zâmbi cu aroganţă.Femeia deţinea controlul

acestui joc şi ştia asta prea bine.

-Foarte bine.Pentru că această căsătorie va asigura stabilitatea averii mele,nu voi

avea nevoie de suta ta de mii de lire.Ridică din umeri.Este,într-adevăr,o sumă

derizorie în comparaţie cu veniturile mele.Făcu ochii mari.

-Serios?

-Serios.Şi în calitate de soţie,vei avea acces la averea mea,chiar dacă refuzi să o

împărţi pe a ta cu mine.Era interesant de observat jocul de expresii de pe faţa ei.

Nu lăcomie,ci mai mult uimire,şi poate chiar uşurare.Nu era surprinzător.

Petrecuse ultimii ani ai vieţii sale cu foarte puţini bani.Într-adevăr,i se luase o

piatră de pe inimă să ştie că nu va mai avea nevoie în viaţa ei să-şi facă griji

despre bani.

-Închipuie-ţi,zise ea în şoaptă şi dădu peste cap paharul,doar ca să descopere că

era gol.El înşfăcă sticla,traversă încăperea şi îl umplu la loc,ignorând cu hotărâre

vocea interioară care-i spunea că era o greşeală.Nu voia s-o îmbete.

-Mulţumesc,murmură ea,privind în pahar.E realmente foarte gustos.Îşi ridică

privirea spre el.Cred că e rândul tău.Mă refer la clauze.

-Aha,da.Se căţără la loc pe birou.Bineînţeles că deja se gândise la clauzele

înţelegerii,dar asta fusese înainte de a o fi întâlnit.Se aşteptase Îa o căsătorie de

formă pentru amândoi.Odată ce i-ar fi asigurat moştenitori,ar fi putut să-şi vadă

fiecare de viaţa lui.Dar nu mai era deloc sigur că asta era ce voia.Totuşi,era un

punct de plecare.

-Trebuie să discutăm despre copii.

-Bineînţeles,zise ea rece,dar avea o privire ciudată în ochi.Bănuiesc că vei dori

băieţi.

-Absolut.Doi ar fi în regulă.

-Înţeleg.Luă o înghiţitură din băutură.Când? El începu.

-Nu m-am gândit când.Curând,aş zice.

-Şi cum rămâne cu fetele?

-Care fete? zise el încet şi o studie îndeaproape.Chiar dacă nu dădea semne că

s-ar fi îmbătat,probabil că coniacul îşi făcea efectul.Ea scoase un oftat agasat.

-Şi dacă o să avem fete?

-Sincer,domnişoară Townsend,încă nu m-am gândit la problema asta.

Moştenitorii sunt cei care mă preocupă..Ea îşi îngustă ochii.

-Nu-ţi plac fetele,nu-i aşa?

-Nu m-am gândit niciodată în mod special la ele.

-Desigur că nu.Se ridică în picioare într-o manieră surprinzător de stabilă,îşi

îndreptă umerii şi se uită la el.Eu sunt fată.El îşi reţinu un rânjet.

-Da,desigur,văd asta.

-Mă placi? zise ea într-o manieră trufaşă.

-Mă tem că da.Ea îşi înclină capul şi îl privi.

-Te temi? Cu adevărat,vreau să zic.El dădu din cap.

-Cu siguranţă că da.

-De ce? N-ar trebui ca mie să-mi fie teamă de tine?

-Posibil.Se opri.Îţi e teamă? Ea îl privi pieziş.

-Absolut deloc.El râse.

-De ce nu?

-Păi...Se opri.Pentru că eşti adult,presupun.Şi mă consider întru totul egala ta.

-Da?

-Exact aşa.

-Nu-mi pot imagina că ţi-e frică de ceva.

-Ce lucru frumos mi-ai spus.Neadevărat,dar frumos.

Sorbi din băutură şi îl studie.Mi-a fost întotdeauna destul de frică de copii.

-Mă îndoiesc că asta e ceva ieşit din comun,domnişoară Townsend.Bănuiesc că

multor femei le e teamă să rămână însărcinate.

-Ah,dar nu vorbeam despre asta.Trecu peste comentariul lui cu un gest.Deşi asta

nu suna deosebit de plăcut.Mama mea a murit la naşterea surorii mele.Din nou

se opri.Ştiai că am fost guvernantă? El dădu din cap.De la domnul Whiting şi de

la mama lui,cunoştea majoritatea amănuntelor vieţii ei de până acum.

-N-am fost o guvernantă prea bună,zise ea sec.Se pare că cei mici nu mă

plăceau.Chiar şi nepo...copiii pe care-i aveam în grijă nu mă îndrăgeau prea

tare.Se încruntă gânditoare.Cred că simţeau că mă tem de ei.

-Pentru Dumnezeu,de ce să te temi de copii?

-Am încercat şi eu să înţeleg.Ridică din umeri.Pot doar să mă gândesc că e din

cauză că eu însămi eram aproape un copil când am avut prima slujbă.Chiar nu

aveam nici un fel de experienţă cu copiii,şi nici o idee ce să fac.Cred că mi-am

exprimat temerile fiind prea aspră şi rigidă în comportamentul faţă de ei.Privirea

ei 1 întrebătoare o întâlni pe a lui.Are vreun sens ce spun?

-Mi se pare destul de logic.

-Aşa-i? încuviinţă dând din cap.Am descoperit de curând că,tratându-i pe copii

ca pe fiinţe raţionale mai degrabă decât ca pe nişte entităţi complet străine,se

pare că reuşesc să obţin o reacţie cu mult mai bună.

Ce naiba spunea ea aici?

-Cred că da,deşi admit că n-am avut nici un fel de experienţă cu copiii.

-Şi nu-ţi plac fetele.Asta într-adevăr e neplăcut.Scoase un oftat şi se duse spre

şemineu.Un portret vechi şi întunecat al celui de-al şaptelea conte de Pennington

atârna deasupra poliţei şemineului.E tatăl tău?

-Da.Marcus veni lângă ea şi îşi ridică privirea spre portret.Artistul reuşise să

surprindă bine caracterul tatălui său: expresia de pe faţă era hotărâtă,dar nu

aspră.Şi în ochi avea o umbră de zâmbet.

-Ţi-e dor de el?

-Îi duc lipsa,într-adevăr.Lui Marcus chiar îi plăcuse tatăl lui,şi nu se îndoise

niciodată că afecţiunea era reciprocă.Chiar şi acum,în situaţia în care tatăl lui îl

pusese,îi era dificil să fie supărat pe omul care făcuse întotdeauna ce crezuse că

e mai bîne pentru fiul său.Tu îi duci dorul tatălui?

-Nu l-am cunoscut atât de bine încât să-i duc dorul.Continua să se uite la portret.

A vrut fii,și a avut doar fete.Ceea ce a fost o mare dezamăgire pentru el.M-a

trimis la şcoală când eram foarte mică şi l-am văzut destul de rar.

Atitudinea ei era stăpânită,ca şi cum povestea nişte fapte ce n-aveau nimic de-a

face cu ea însăşi.

-Ai spus fete.Aşadar,ai surori?

-Una,dar s-a măritat împotriva voinţei tatălui meu şi a plecat cu soţul ei în lumea

largă,în căutarea marilor aventuri.N-am cunoscut-o deloc.Luă o înghiţitură.

Acum e moartă.Mâncată de canibali,cred.

-Doamne sfinte! Canibali?!

-Cam aşa ceva.N-are importanţă.Ridică din umeri.E moartă,şi eu am rămas

singură.El se uită la profilul ei pentru un lung moment.Era atât de detaşată,ca şi

cum să ai o soră mâncată de canibali-sau aşa ceva-,o mamă care a murit în

chinurile facerii şi un tată căruia nu-i păsa de nimic nu ar fi fost deloc ceva

neobişnuit.Inima i se strânse în piept de durere pentru ea.

-Nu chiar singură,zise el încet.Acum mă ai pe mine.Ea râse.

-Vrei,nu vrei.Îşi întoarse privirea spre el.Nu pot crede că însurătoarea cu o

femeie pe care n-o cunoşti ar putea fi alegerea ta.

Fără să stea pe gânduri,el îi luă mâna şi i-o duse la buze.

-Tu,domnişoară Townsend,ai devenit alegerea mea.

-Pentru că,aşa cum ai spus-o atât de limpede,n-ai avut încotro.

-Am greşit,zise el hotărât.Chiar am de ales.Pot alege să ignor porunca tatălui

meu,să-mi pierd averea şi să-mi croiesc un drum de unul singur.N-ar fi uşor,dar

nu mă îndoiesc că aş putea face asta.Nu exact asta ai făcut tu?

-Şi n-a fost deloc plăcut.Îşi trase mâna dintr-a lui.Am fost nevoită să găsesc

slujbe pentru care nu eram nici pregătită,nici potrivită.Eram ceva mai mult decât

o servitoare,şi complet dependentă de toanele altora pentru a mă întreţine şi

pentru salariu,care era un pic mai mult decât nimic.Chiar dacă n-o să crezi nimic

din tot ce o să-ţi spun pentru tot restul vieţii,asta trebuie s-o crezi.Colţurile gurii

i se arcuiră.Sărăcia,dragul meu Lord Pennington,miroase urât.

-Atunci,în mod categoric o vom evita.El râse,şi ea râse cu el.Era un ciudat

moment de armonie,ca-re-1 făcu să se întrebe dacă nu cumva tocmai făcuseră

primul pas spre o viaţă împreună.

-Să vedem.Se inapoie pe canapea şi se aşeză şi ea.Ar trebui să continuăm cu

clauzele.În plus faţă de venituri,mai am o căsuţă la ţară care va rămâne numai a

mea.Dintr-odată,sentimentul de uniune dispăru.

-Ar trebui să înţeleg că ceea ce e al tău e al tău,şi ce e al meu va fi tot al tău?

Ea se gândi pentru o clipă,apoi dădu din cap.

-Sună corect.

-Dar nu e deloc cinstit.

-Îţi voi dărui copii.Băieţi.În voce i se putu auzi o uşoară notă de dezgust şi,având

în vedere trecutul ei,el putea înţelege foarte bine asta,dar asta nu-1 făcu să fie

mai puţin nervos.Mie mi se pare extrem de cinstit.

-Cinstit sau nu,obligaţiile contesei de Pennington implică mai mult decât

producerea de copii.O urmă şi se reaşeză pe marginea biroului.Mă aştept de la

tine să-mi administrezi domeniile într-o manieră eficientă.Ţi se va pune la

dispoziţie o sumă convenabilă pentru necesităţile de gospodărie şi personal.

Îmbrăcăminte şi orice altceva are nevoie o femeie.În plus,poziţia mea cere un

anumit număr de primiri în vizită,iar asta va cădea tot în sarcina ta.Şi ţi se va

cere să te comporţi într-o manieră adecvată rolului de soţie a mea.

-Doar nu vrem să-1 scandalizăm pe Godfrey.

-Godfrey e ultima mea grijă.Pentru că scopul acestor căsătorii,într-o mare

măsură,este perpetuarea familiei,până când vor apărea moştenitorii-îşi îngustă

ochii-,pretind o desăvârşită onestitate,fidelitate şi loialitate.

-Şi eu la fel,zise ea afectată.El ridică dintr-o sprânceană.

-Cele mai multe femei nu aşteaptă asta de la soţii lor.

-Atunci,cele mai multe femei sunt proaste.

-Poate.N-avea nici o problemă cu această clauză în special.Deci,de acord.

-Totuşi,îmi rezerv dreptul de a veni şi a pleca aşa cum vreau.Evident,în limitele

bunului-simţ.El ridică din umeri.

-Atâta vreme cât îmi rămâi credincioasă,n-am nici o obiecţie la asta.Într-adevăr,

n-am dorit niciodată o soţie care să nu aibă un anumit grad de independenţă

personală.

-Atunci,Lord Pennington,s-ar putea să ne potrivim,la urma urmei.Îi aruncă un

zâmbet strălucitor şi,din nou,el observă cum i se transforma faţa.Şi cât de

drăguţă era de fapt.Şi cred că chestiunea din seara asta e încheiată.

-Nu complet.Se îndreptă de spate şi se îndreptă spre ea.Nu-mi place gândul ca

soţia mea să mi se adreseze cu titlul.Indiferent de împrejurările căsătoriei

noastre,este cu adevărat o căsătorie şi,în plus,una pe viaţă.Aş prefera cu mult

mai mult să fiu strigat pe numele de botez.

-Foarte bine,Marcus.Şi tu poţi să-mi spui-se uită spre el cu o tachinare

răutăcioasă în privire-domnişoara Townsend.

-Cum doreşti,domnişoară Townsend.Râse,îi luă din mână paharul rămas din nou

gol şi îl puse deoparte,apoi intinse mâna şi o ajută să se ridice.Ea se clătină,şi el

o prinse în braţe.

-Dragă domnişoară Townsend,eşti cu adevărat cherchelită.

-Ba nu sunt absolut deloc,zise ea cu o uşoară încercare de revoltă.Se retrase şi

rânji spre el.Mă simt extraordinar de...sigură pe mine,dar nu sunt beată.

-Te-ai îmbătat vreodată?

-Am băut destul vin în viaţă ca să ştiu ce înseamnă să te îmbeţi.Zâmbi cu

infatuare.Şi eu nu sunt aşa.Obişnuinţa ei de a bea vin explica de ce coniacul nu o

copleşise.El fu în acelaşi timp mulţumit,dar şi puţin dezamăgit,deşi era cu mult

prea onorabil pentru a profita de Gwendolyn beată.

-Acum,cred că ar trebui să mă săruţi.Ea îşi închise ochii şi ridică bărbia.

-Ar trebui?

-Da,aşa ar trebui.Ea aşteptă şi apoi deschise ochii.Ei?

-Ei,ce? Oftă.

-Mi-ai spus că o să ştiu când vrei să mă săruţi.

-Şi vreau?

-Da,vrei.Îi aruncă un zâmbet răutăcios ce l-ar fi făcut mândru pe Berkley.

-Foarte bine,atunci.Chicoti şi îşi coborî buzele spre ale ei.

-N-am mai fost sărutată cu adevărat până acum,zise ea cu buzele aproape lângă

ale lui.În voce i se putea auzi un tremurat uşor,ce contrasta cu sinceritatea din

urmă cu o clipă.Îşi puse mâinile pe pieptul lui ca şi cum ar fi vrut să-1 respingă

sau poate să-1 tragă mai aproape.Nu când aş fi vrut eu.

-Şi acum vrei să fii sărutată? îi atinse uşor buzele cu ale lui.

-Cred că...da.Vorbele i se auzeau ceva mai mult decât un oftat.

-Foarte bine,atunci.Buzele lui le întâlniră blând pe ale ei,cu timiditate.O trase

mai aproape lângă el şi îşi adânci sărutul.Buzele ei se deschiseră uşor sub ale lui

şi o simţi cum se relaxează lângă el.Avea gust de coniac,dulce şi cald şi

atrăgător.Buzele ei erau moi,primitoare.Fără de veste,îl năpădi dorinţa pentru

această străină,femeia cu care urma să-şi petreacă tot restul zilelor.O voia aici,şi

acum,şi...da,chiar pentru totdeauna.Ea gemu,un sunet senzual ieşindu-i din

adâncul gâtului,şi mâinile i se intinseră să-1 ia de gât,cu degetele ei reci pe

pielea lui.Un ciudat fior îl străfulgeră pe şira spinării.O durere a dorinţei,

a nevoii îl cotropi şi o lipi mai strâns de el,rotunjimile trupului ei mulându-se pe

trupul lui.În mod uimitor şi irezistibil.

Şi pentru a treia oară în viaţa lui se clătină pe buza prăpastiei,întrebându-se dacă

împreună cu această femeie ar avea curajul să zboare,sau dacă prudenţa îl va ţine

în loc.Vag,în străfundurile minţii deja înceţoşate de dorinţă,o voce cunoscută îi

striga să aibă grijă.De fapt nu o cunoştea deloc.Ar putea să se culce cu ea,dar era

prea devreme pentru mai mult.Nu putea să-i dăruiască inima la fel de uşor cum

îi dădea numele.Nu avea curajul,încă.Încet,îşi înălţă capul şi se uită în jos spre

ea.Ea îşi deschise ochii şi îl privi.

-Cred,milord...Marcus...Ochii ei albaştri erau întunecaţi de nou-trezita pasiune şi

înţelegere.Vorbi abia răsunând.Acum am fost sărutată cu adevărat.

-A fost plăcerea mea,domnişoară Townsend.Pasiunea îi stăruia încă în vorbe.Îşi

drese glasul şi îi dădu drumul,foarte conştient că dacă n-o elibera acum,ar fi

sărutat-o iar şi iar,şi ar fi avut-o înainte de ivirea zorilor.Având în vedere

răspunsul ei la sărutul lui,nu se îndoia că ar fi fost dornică,ba chiar entuziastă.

Dar bănuia că nu aşa ar fi trebuit să-şi înceapă viaţa cu această femeie anume.În

afară de asta,se părea că era cu adevărat afectată de coniac.

Se retrase şi făcu ochii mari,iar genunchii i se înmuiară şi căzu la loc pe

canapea.Se uită în sus spre el,cu uimire.

-O,Doamne!

-Trebuie să spun că sărutul meu n-a avut niciodată un asemenea efect asupra

unei femei până acum.

-Ai sărutat multe femei? El trecu peste asta.

-Deşi bănuiesc că e de la coniac.Te-am avertizat,aşa-i?

-Dar mă simt atât de sigură pe mine.Ca şi cum aş putea să fac orice.Nici un pic

beată.Ştii că aveam emoţii înainte să vin aici?

-Aveai? Ea dădu din cap într-un fel înşelător de treaz.

-Nu am mai spus nici unui bărbat până acum că o să mă mărit cu el.Se încruntă,

gânditoare.Deşi am mai fost cerută...o dată.

-Da?

-N-are importanţă.Ridică din umeri,ignorând întrebarea.Marcus se întrebă dacă

această cerere anterioară era cu adevărat fără importanţă,sau era ceva ce ea

prefera să nu discute.Fusese îndrăgostită de acel alt bărbat?

-Cred că ar trebui să plec,murmură Gwendolyn.Se ridică în picioare,apoi imediat

se prăbuşi înapoi şi chicoti spre el.E destul de jenant.

-Ţi-ai mai pierdut autocontrolul vreodată,domnişoară Townsend?

-Nu îmi aduc aminte.Nici n-am mai...chicotit vreodată.Se încruntă.Au existat

momente,deşi,când nu mi-am putut controla...ei bine...viaţa,aşa cum era.

-Şi ce ai făcut atunci?

-Am plecat.Făcu o grimasă.Aşa cum o să fac acum.Se ridică în picioare într-un

mod lent şi prudent.Vezi,sunt bine! încerca să nu râdă.

-Dar poţi să mergi? Se încruntă.

-Ah,Doamne,va trebui să fac asta,nu-i aşa? Ca să ajung la trăsură.

-Absolut deloc.Păşi spre ea,o luă în braţe şi porni spre uşă.

-Deci,mă duci până la trăsură?

-Mai degrabă te-aş duce în pat,murmură el.Ea icni,apoi chicoti din nou.Era un

sunet absolut delicios.

-Dar nu suntem căsătoriţi încă.Într-adevăr,dacă vrei doi băieţi,cred că n-ar trebui

să fiu în patul tău mai mult decât de două ori.El pufni.

-Nu şi dacă am vreun cuvânt de zis în legătură cu asta.Ea se cuibări la pieptul lui

şi toţi muşchii corpului său se încordară.

-Măi să fie,eşti periculos,până la urmă.

-Şi mă fac tot mai periculos cu fiecare clipă ce trece,mormăi el.Ajunse la uşă,o

mişcă puţin şi reuşi să o deschidă.Am aranjat deja pentru o licenţă specială.Sunt

mai mult decât hotărât şi optimist.O să mă ocup în continuare mâine,şi cred că

poimâine ar fi o zi excelentă pentru căsătorie.Din umbrele coridorului se auzi un

oftat.Fără îndoială că era Godfrey.Marcus nu era dispus să se ocupe de el acum.

-Crezi,Marcus?

-Dacă eşti de acord.Se uită în jos spre ea.Ai grijă,domnişoară Townsend,în

curând va fi prea târziu să te răzgândeşti.Pentru amândoi va fi prea târziu.

-Ei bine,îmi vreau banii cât de curând posibil.Zâmbetul ei contrazicea caracterul

mercantil al,vorbelor.

-Milord,dacă pot fi de ajutor.Majordomul apăru ca din pământ.

-Cheamă-mi trăsura,Godfrey.O însoţesc pe domnişoara Townsend până acasă.

-Prea bine,milord.Tonul lui Godfrey nu lăsa nici o îndoială asupra părerii despre

oricare femeie pe care Domnia Sa o căra de colo-colo ca pe un sac cu făină.

Porni,apoi se întoarse.Iertare,milord.N-am putut să nu aud.Să înţeleg că

intenţionaţi să-Godfrey se opri,ca şi cum se silea din răsputeri să pronunţe

cuvântul-să vă căsătoriţi cu această tânără? Gwendolyn chicoti.

-Da,Godfrey.

-Înţeleg.Godfrey trase adânc aer în piept.Aşadar,presupun că ea e fiica...

-Vicontelui Townsend.Da,Godfrey,e femeia cu care tata a aranjat să mă însor.

Marcus scoase un oftat resemnat.Dar tu ştii despre toate astea,nu-i aşa?

-E datoria mea să ştiu,milord.Marcus nu era surprins.Godfrey ştia mereu tot.

-Bună seara,Godfrey,zise politicoasă Gwendolyn.

-Buna seara,domnişoară.Godfrey strânse din buze.Va fi nevoie de muncă pentru

a deveni contesă.

-O să descurce bine,Godfrey.Este în întregime vina mea,zise Marcus hotărât.

Deci,trăsura.

-Da,milord.Va fi la uşă într-o clipă.

-Am o trăsură care mă aşteaptă.Gwendolyn făcu un gest vag din mână,în direcţia

intrării.Undeva,pe acolo.

-Nu pot sub nici o formă s-o las pe viitoarea mea soţie să plece neînsoţită în

starea asta.

-Nu sunt în nici o stare,Marcus.Sunt,pur şi simplu,sigură pe mine.N-am nici o

idee de ce picioarele nu mă ascultă,zise ea trufaşă.

-Cu toate astea...Rânji,în ciuda lui însuşi.Consideră că este una dintre condiţiile

mele.

-Eşti extraordinar de drăguţ,zise ea în şoaptă.Ar fi foarte dificil să nu-mi placă

de tine.

-De ce să vrei să nu mă placi?

Întrebarea lui veni prea târziu.Ea moţăia deja în braţele lui.Era ciudat ca ea să

spună aşa ceva.Cu toate astea,nu era puţin ciudat ce se petrecuse între ei până

acum? Poate că era la fel de prudentă ca şi el în privinţa dragostei.Întrebarea

care se punea acum era de ce.Marcus îl văzuse pe Reggie cu inima zdrobită de

nenumărate ori,şi se apropiase suficient de mult de acel sentiment pentru ca

măcar sa cunoască posibilitatea durerii.Oare Gwendolyn trecuse prin aceeaşi

experienţă? Cu bărbatul care odată se oferise s-o ia de soţie? Se îndrăgostise de

el doar ca să se trezească apoi cu inima frântă?

Sau,mai rău-îşi încleşta maxilarul gândindu-se la asta-,oare era îndrăgostită de

cineva?

CAPITOLUL 6

Chiar dacă alegem un bărbat din motivele corecte,pentru avere,titlu,putere,îl

vom iubi întotdeauna din motivele greşite.

Francesca Freneau

-Sună aşa de...nepotrivit şi jenant,zise Gwen în şoaptă.Şi nicidecum atrăgător.

Se sprijini cu băgare de seamă pe pernă şi îşi potrivi pânza udă pe ochi.Orice fel

de zgomot,chiar şi cel al propriei voci,îi răsuna în creier.Era deja miezul zilei şi

încă nu găsise puterea să se mişte din pat.Într-adevăr,Gwen credea că s-ar simţi

cu mult mai bine dacă pur şi simplu ar muri.

-Draga mea copilă,e extrem de atrăgător.Colette se căţără pe pat.Şi foarte

amuzant.Madame Freneau-Francesca-stătea într-un fotoliu lângă pat.Femeile

fuseseră îngăduitoare în legătură cu efectele nefericite ale coniacului din noaptea

trecută,dar insistaseră asupra a ceea ce ele consideraseră a fi responsabilitatea

lor-în absenţa mamei lui Gwen-de a o educa în legătură cu obligaţiile ei

conjugale şi plăcerea pe care o femeie o putea obţine din ele.Era destul de greu

de crezut.

-Excitant? Gwen se înfiora.Detaliile patului conjugal nu erau în totalitate un şoc:

fetele din instituţia lui madame Chaussan discutaseră astfel de chestiuni târziu,în

noapte,printre multe chicoteli.Cu toate astea,era surprinzător să vadă cât de mult

o şocau.Nu-mi pot imagina că asta ar fi excitant.

-Cu bărbatul potrivit poate fi minunat.Madame-Gwen nu putea niciodată să se

gândească la ea cu numele de botez-zâmbi,şi Gwen se întrebă dacă se gândea la

soţul ei.Madame Freneau fusese căsătorită doar câţiva ani înainte ca soţul ei să

fie dat dispărut pe mare.La vremea aceea,nu împlinise încă douăzeci de ani.

Pentru a se întreţine,devenise profesoară la Academia lui madame Chaussan şi

înlocuitor de mamă pentru nenumărate fete care locuiau la internatul şcolii.

Pentru cine ştie ce motiv,Gwen fusese întotdeauna una dintre favoritele ei.

-Sunt sigură că Lord Pennington are destulă experienţă în chestiunile astea,zise

femeia cu blândeţe.Cel puţin din ce a putut să constate Colette.Gwen mormăi:

-Aşadar,e periculos? Putu să audă zâmbetul din vocea profesoarei.

-Nu,în afară de cazul în care continuă să te silească să bei coniac.

-Nu m-a silit el.M-am silit singură.

Cum de putuse să fie atât de proastă? Efectele băuturii în exces fuseseră cu mult

prea vizibile în majoritatea caselor în care lucrase.Cum de putuse să se comporte

atât de necuviincios? Şi să dezvăluie atât de multe? îşi amintea fiecare cuvânt

îngrozitor.Dacă regreta ceva din noaptea trecută,unul dintre cele mai mari

regrete era că nu băuse suficient încât să uite exact ce spusese.

-Cum o să mă mai pot uita la el vreodată? Desigur crede că nu sunt nimic

altceva decât o guvernantă beţivă.Colette râse.

-Prostii,Gwendolyn.Sunt sigură că nu crede deloc aşa ceva.

-Nu m-ai văzut.Eram...Abia putea să se gândească la seara trecută,darămite să

mai şi vorbească despre asta.Am fost sau foarte necuviincioasă faţă de el,sau

groaznic de directă.I-am cerut să mă sărute.Îşi îngropă faţa în mâini,pânză şi

restul.Probabil crede că nu sunt doar o guvernantă beţivă,ci guvernantă beţivă

fără un dram de maniere şi cu o morală îndoielnică.

-Haide,draga mea.Doamna o bătu pe spate.Nu-i chiar aşa de grav.A fost destul

de şarmant când te-a adus acasă.Chiar destul de amuzat,cred.La urma urmei,tu

eşti femeia cu care se va însura.

-Pentru că n-are de ales,se văită ea,apoi se cutremură.

-Nu te-am văzut niciodată aşa.În vocea lui madame Freneau se putea auzi

îngrijorare.Desigur,au trecut cinci ani...Gwen ridică privirea şi se uită la

profesoara ei.

-N-am fost niciodată aşa.Am avut grijă de mine şi de viaţa mea,de la moartea

tatei.N-am fost o foarte bună guvernantă,dar am fost foarte pricepută când a fost

vorba de propria supravieţuire.Mi-am găsit slujbe.Am evitat scandalul.

Întotdeauna am fost întru totul corectă şi cu maniere alese.Şi acum,uită-te la

mine.Buza de jos îi tremura.Sunt pe punctul de a izbucni in lacrimi,iar eu nu

plâng niciodată.Mă simt mai rău decât m-am simţit vreodată în toată viaţa

mea.Şi bărbatul cu care o să-mi petrec tot restul vieţii crede că sunt o beţivană.

-Într-adevăr sună foarte urât dacă pui problema aşa,murmură Colette.

Madame Freneau îi făcu semn din priviri să tacă.

-Nu fi absurdă.Aş spune că Pennington nu va pomeni niciodată întâmplarea.Mă

indoiesc că ar pune vreodată intenţionat o femeie într-o situaţie jenantă.Pare a fi

un bărbat corect şi cumsecade.

-Oare? Gwen pufni şi se luptă să stea în capul oaselor,încercând să nu geamă.

Era momentul să nu se mai răsfeţe.Se uită spre Colette.Ce ai aflat despre el?

-Destule,şi toate numai de bine,zâmbi Colette,liniştind-o.

Dacă cineva ar putea afla ceva despre cineva în Londra,Colette de Chabot era

aceea.Văduva unui bărbat foarte bogat,franţuzoaica exilată trăia în Londra de

mai bine de zece ani şi mai păstra doar un foarte uşor accent.Se spunea că era

amanta unui lord puternic.Cineva bine situat în guvern,sau poate un ofiţer de

rang înalt.Posibil chiar din familia regală.Gwen nu întrebase niciodată,şi nici

Colette,nici madame Freneau nu îi dăduseră vreo informaţie.

Tot ce ştia Gwen era că gentlemanul şi Colette erau împreună când făcuse

cunoştinţă cu cumnata profesoarei sale,cu cinci ani în urmă,şi încă erau

împreună şi azi.Colette o luase pe madame Freneau să locuiască cu ea după ce

şcoala ei se închisese,trimiţându-şi elevii la casele lor.Asta se întâmplase cu mai

puţin de o lună inainte ca tatăl lui Gwen să moară.Colette era cu câţiva ani mai

mare decât profesoara şi,cu toate că cele două femei nu puteau fi mai diferite în

atitudinea lor faţă de viaţă,se potriveau perfect şi se considerau cu adevărat

surori,nu numai prin căsătorie.

-Deja ştii că familia lui este foarte respectabilă,titlul lui este fără de pată,deşi-

Colette işi coborî vocea la un ton confidenţial-se vorbea despre piraţi cu câteva

generaţii în urmă.

-Cred că era vorba despre corsari,zise madame Freneau cu un zâmbet răbdător.

În ciuda afecţiunii reciproce,fiecare privea trecutul propriei ţări dintr-un alt

unghi.Colette nu băgă în seamă corecţia.

-Aş zice că asta depinde doar dacă eşti pirat sau o victimă nevinovată.Nu

contează,asta a fost cu prea mult timp în urmă ca să ne preocupe.Cât îl priveşte

pe Lord Pennington,averea lui este destul de impresionantă.Gwen dădu din cap.

-Eram foarte sigură de asta.

-E întotdeauna practic să te căsătoreşti cu bogătaşi,draga mea.

Ar fi înţelept din partea ta dacă ţi-ai aminti asta la viitoarea ta căsătorie.În

privinţa acesteia...Colette se gândi pentru o clipă.Lord Pennington al tău se pare

că şi-a irosit întru câtva tinereţea,deşi nu exagerat de tare.N-a existat nimic care

să îi păteze numele pentru prea mult timp,sau să rămână în memoria societăţii.

Într-adevăr,a fost greu să găsesc pe cineva care să-mi povestească vreun lucru

deosebit,poate doar o vagă amintire a unei beţii şi a unui comportament oarecum

scandalos.Nimic neobişnuit,sincer.În ce-1 priveşte pe Domnia Sa azi,este

considerat o persoană spirituală.Calm,sofisticat,un om de lume.Şi,după câte ştii

deja,nu e lipsit de vino-ncoa.

-Deloc.Ochii lui verzi şi zâmbetul pieziş îi veniră brusc în minte.Aşadar,nu e

deosebit de...primejdios? Un destrăbălat şi toate celelalte?

-Destrăbălarea este extrem de greu de ascuns,îţi ies imediat vorbe,şi n-am aflat

nimic de acest fel.Cât despre primejdios...Colette râse.Ma chère(draga mea),toţi

bărbaţii interesanţi sunt primejdioşi,asta îi face atât de interesanţi.Şi cred că

Lord Pennington al tău este foarte interesant.

-Şi eu o să mă mărit cu el.Gwen oftă prelung şi ciupi neatentă pătura.În afară de

totala jenă şi de sincera dorinţă de a muri,apropiata sa căsătorie îi domina

gândurile.Stomacul i se strânse într-un fel ce n-avea nimic de-a face cu coniacul.

Mâine.

-N-ai avut timpul necesar să-ţi iei haine noi de când te-ai întors.Madame

Freneau era mereu foarte practică.Va trebui să găsim ceva potrivit de îmbrăcat.

Poţi să-ţi cumperi alte haine după căsătorie.

-Madame.Gwen se uită în ochii femeii mai în vârstă.Ce mă fac?

-Credeam că te-ai hotărât că singurul mod de a-ţi întreţine nepoatele e să te

căsătoreşti cu contele.Doamna o studie.Te-ai răzgândit?

-Nu.Dar...Gwen strâmbă din nas.Nu le-am pomenit faţă de Mar...Pennington.

Colette râse.

-O să le descopere cât de curând,când or să locuiască în casa lui.

-Nu-i plac fetele.A fost foarte hotărât în privinţa asta.Cel puţin aşa cred.Gwen îşi

frecă cu grijă fruntea.Nu m-am putut hotărî să-i spun.Mi-a fost teamă că s-ar

răzgândi cu privire la căsătoria cu mine şi n-aş mai primi banii de care am

nevoie.Nu este peste măsură de bucuros că se însoară cu o femeie pe care n-o

cunoaşte,deşi cred că mă place puţin.În plus,dacă nu erau oameni care să

depindă de el,nu sunt deloc sigură că ar fi respectat dorinţele tatălui său şi,în

consecinţă,ar fi renunţat la avere.Găsesc atitudinea lui absolut de admirat,poate

chiar deosebit de inteligentă.Ştii,n-a fost niciodată sărac.Madame Freneau se

uită la ea pentru o clipă.

-Presupun că te-ai gândit puţin la ce vei face cu fetele.

-La drept vorbind,da.Gwen trase adânc aer în piept.Odată ce voi fi măritată,o să

am banii mei.Intenţionez să angajez personal pentru casa de la ţară.O să trăiască

acolo şi o să le vizitez cât de des posibil.Nu va fi pentru mult timp,adăugă ea

repede.Am de gând să-i zic lui Pennington despre ele într-un moment potrivit.

Totuşi...-se aşeză puţin mai dreaptă-până când le va putea primi fără reţinere,nu

voi spune un cuvânt.Nu le voi permite să locuiască undeva unde nu sunt dorite.

Colette şi madame schimbară o privire.Gwen oftă din nou adânc.

-Îmi pare rău pentru seara trecută.A fost prima lor noapte cu mine şi desigur că

nu intenţionam să le abandonez.Tot ce am plănuit era să vorbesc cu Lord

Pennington,apoi să mă înapoiez aici.Sunt foarte supărate pe mine?

Colette oftă.

-Nu pare că ţin foarte mult la tine.

-Trebuie să înţelegi,draga mea,zise madame Freneau iute.Au trecut prin multe

de la moartea părinţilor lor.Au fost mutate prin toată lumea,neştiind unde o să se

stabilească,până când au ajuns la verişoara ta.Şi se pare că n-a fost tocmai

fericită să le vadă apărându-i la uşă.Colette pufni dispreţuitoare.

-O femeie rea,fără îndoială.

-Asta nu mai are nici o importanţă acum.Tonul lui madame Freneau era ferm.

Treaba este că mama lor le-a împuiat capul cu chestia asta cum trebuie ele să

aibă grijă una de cealaltă.Cum surorile ar trebui să aibă grijă una de cealaltă.

Foarte înţelept din partea ei,aş zice,având în vedere ce am aflat despre viaţa

destul de aventuroasă pe care a dus-o familia.În orice caz,fetele se aşteptau ca

sora mamei lor să le sară în ajutor,iar tu n-ai făcut-o.Profesoara ridică din umeri.

Indiferent de faptul că n-ai ştiut de moartea surorii tale,sau de existenţa lor,

resentimentul lor faţă de tine este pe deplin de înţeles.

-Desigur,murmură Gwen.Cât de proastă sunt că nu mi-am dat seama.

-Ba deloc,zise,loială,Colette.Sora ta n-a luat în nici un fel legătura cu tine din

clipa în care a plecat de acasă.Nu se putea aştepta nimeni de la tine să te simţi în

vreun fel obligată faţă de ea.

-Cu toate astea,ar fi trebuit să...

-Gwendolyn,interveni madame Freneau cu hotărâre.Ce-a fost a fost.Tot ce

contează acum e ce faci de-aici încolo.Şi trebuie să începi prin a-i spune lui Lord

Pennington.

-Absolut deloc.Gwen scutură din cap.Nu până când nu suntem căsătoriţi şi nu

sunt instalată definitiv ca soţia lui.Nu vreau să risc să le alunge.

-Dar,acum,puterea e în mâinile tale,se încruntă Colette.Nu înţelegi asta?

Dacă îi ceri ca fetele să locuiască cu tine drept condiţie a căsătoriei,n-o să aibă

de ales.

-N-o să fac asta.Gwen se chinui să găsească cuvintele corecte,deşi gândurile îi

erau dezlânate.Deja m-am asigurat să deţin controlul asupra moştenirii mele şi a

casei.Nu pot cere mai mult de la el.Este...drăguţ,şi probabil merită mai mult

decât ce primeşte,în afară de asta,dacă le aduc într-o casă unde nu sunt dorite,vor

creşte crezând...o să se simtă...

-La fel ca tine,draga mea? zise madame Freneau cu blândeţe.Gwen dădu din

cap.

-Dacă altceva nu pot face pentru ele,măcar asta pot.

-Foarte bine.Bănuiam că asta va fi decizia ta.Colette se uită spre cumnata ei,iar

madame Freneau dădu din cap.De aceea,am decis ca fetele să rămână aici,cu

noi,până când crezi că Lord Pennington este dispus să le accepte prezenţa.

-E foarte amabil din partea voastră,dar n-aş putea...

-Bineînţeles că poţi,zise profesoara zâmbind.Sincer,prezenţa lor ne va înveseli

viaţa.Chiar îmi lipseşte să fiu în preajma unor fetiţe.Aseară au fost adorabile şi

cu mult mai mature decât vârsta lor.Am stat de vorbă şi am jucat cărţi împreună.

-Le datorez foarte mulţi bani,zise Colette în şoaptă.Oricum,sunt fermecătoare şi

o să ne împăcăm foarte bine împreună.

-Dar-Gwen se încruntă-cum rămâne cu...prietenul tău? Nu va obiecta?

-Asta e casa mea şi o să procedez exact cum vreau.Se întâmplă că nu este

disponibil pentru o perioadă,şi nu prea ştiam cu ce să-mi umplu timpul.

-În afară de asta...Madame Freneau îşi puse mâna peste cea a lui Gwen.Cred că

cel puţin atâta lucru pot să fac pentru tine.Din clipa în care am aflat de greşeala

care te-a pus pe drumuri de una singură,am regretat participarea mea la asta.N-ar

fi trebuit niciodată să te ajut să-ţi găseşti prima slujbă care te-a dus în

America.Ar fi trebuit să am mai multă minte de-atât.

-Nu fi absurdă.Gwen îşi puse mâna peste cea a lui madame Freneau.Aş fi găsit

alte mijloace de evadare.Într-adevăr,acţiunile mele au fost atât impulsive,cât şi

prosteşti,dar nu tu eşti de vină.

-Totuşi...Femeia oftă.Dacă nu mi-aş fi oferit ajutorul,viaţa ta ar fi fost cu totul

alta.Domnul Whiting te-ar fi găsit cu mult mai repede.Ce să zic,poate că ai fi

avut parte şi de un sezon şi...

-Iartă-mă,dar n-ai zis chiar tu că ce-a fost a fost şi că trebuie să o luăm de la

zero? Vocea lui Gwen avea o notă de tachinare.Ar trebui să-ţi urmezi propriul

sfat.

-I-am spus asta de nenumărate ori,zise Colette cu aroganţă.

I-am şi oferit avantajele înţelepciunii mele.Abia are douăzeci şi opt de ani şi

cred că ar trebui să se mărite din nou.Ochii lui madame Freneau scânteiară.

-Exact aşa cum cred şi eu că ai face bine să urmezi acelaşi sfat şi tu,şi să nu-ţi

risipeşti viaţa cu omul ăla...

-Aşadar,dacă eşti sigură că le permiţi fetelor să locuiască aici,se băgă în vorbă

Gwen.În mod evident era vorba despre o controversă de durată între cele două

femei,şi la fel de evident era că nu se întrevedea nici o rezolvare.

Colette zise furioasă:

-Cu asta suntem de acord.Gwen se simţi invadată de un minunat sentiment de

uşurare.Nepoatele ei nu puteau fi pe mâini mai bune decât ale lui madame

Freneau,sau într-o companie mai interesantă decât a lui Colette.Generoasa lor

ofertă îi luă o piatră de pe inimă,pe care o simţise încă de ieri după-amiază şi îi

hotărâse calea spre căsătoria cu Marcus.Se uită radioasă către cele două doamne.

-Sunt peste măsură de recunoscătoare.N-am nici o îndoială că n-o să stea prea

mult cu voi.Se pare că Pennington este surprinzător de amabil.Am spus că e

drăguţ? E foarte drăguţ.Colette se uită atentă la ea.

-Te îndrăgosteşti de bărbatul ăsta? Deja?

-Sau-ochii lui madame Freneau se îngustară-ai putea să te îndrăgosteşti de el?

-Nu m-am îndrăgostit de el.Abia l-am cunoscut,zise Gwen către Colette,apoi se

intoarse spre madame Freneau.Şi mai mult decât atât,n-am nici o intenţie să mă

îndrăgostesc de el.Dragostea e o capcană groaznică pentru femei,şi o să fac tot

ce-mi stă în putinţă să mă feresc de ea.Cu toate astea,cred că putem avea o

relaţie excelentă,bazată pe respect şi genul ăla de afecţiune pe care-1 simţi faţă

de un foarte bun prieten.

-Eşti atât de tânără,râse Colette.Şi atât de prostuţă.

-Nu sunt prostuţă.În vocea lui Gwen se făcu auzită indignarea.Sunt...practică.

Madame Freneau zâmbi ironic.

-Îţi urez noroc cu asta,dar te previn: dragostea nu e ceva ce se poate evita sau

atrage.Se năpusteşte asupra ta pe neaşteptate,ca o furtună de vară.

-Prinzându-te într-o strânsoare de fier şi catifea,zise Colette,umplându-ţi inima

cu emoţii la care n-ai visat vreodată.

-Cu bucurie şi câteodată cu suferinţă.Pe faţa lui madame Freneau trecu o ciudată

umbră visătoare.Un preţ mic plătit pentru exaltarea de a fi una cu o altă fiinţă.De

a-i împărtăşi gândurile şi sentimentele.De a simţi cum împreună cu el eşti

intreagă aşa cum n-ai mai fost vreodată.El este partea ce-ţi lipsea din suflet.

-Dragostea te însufleţeşte.Privirea de pe faţa lui Colette era identică cu cea a lui

madame Freneau.

Nicicând nu eşti mai prezent şi mai însufleţit decât atunci când eşti îndrăgostit.

-Şi ştii că nu poţi trăi fără el.Vocea lui madame Freneau era blândă.Şi ştii la fel

de bine că ai muri bucuroasă.Împreună cu el.Sau pentru el.

Gwen se uită spre cele două femei,amândouă prinse în năvala gândurilor,una

amintindu-şi în mod evident ce pierduse,iar cealaltă ce încă avea.

-Toate bune şi frumoase,începu Gwen,dar n-am nici o intenţie...

O bătaie răsună la uşa care se deschise pe loc.Hope îşi vârî capul înăuntru.

-Te-ai trezit deja?

-În sfârşit.Gwen se forţă să zâmbească slab.

-Nemaipomenit.Hope năvăli în cameră,urmată îndeaproape de Patience.

Şovăielnică,Charityle urma.

-Ţi-am adus ceva.Hope se duse spre pat şi scoase o sticlă deschisă pe care o

ascunsese la spate.

-Şampanie? Madame Freneau ridică dintr-o sprânceană.Colette se uită spre

sticlă.

-O şampanie foarte bună.Le aruncă fetelor o privire plină de reproş.Şampania

mea cea mai bună.Fetele n-o băgară în seamă.Hope se aşeză pe pat lângă

Colette.Patience se căţără pe braţul fotoliului unde stătea madame Freneau şi îi

întinse un pahar.

-Tata zicea că nimic nu-î mai bun decât şampania pentru a doua zi după ce ai

băut mult,zise Patience,luând sticla de la Hope şi umplând un pahar.

Gwen încercă să adopte un ton relaxat:

-Ce te face să crezi că am băut mult? Charity pufni.

-Te-am văzut venind acasă aseară.

-Urmăream din salon.Patience îi întinse paharul lui Gwen.Domnul acela te căra

în casă.Am socotit că a fost extraordinar de galant din partea lui.

-Da,presupun că a fost,zise Gwen slab şi luă o înghiţitură cu prudenţă.

-Cine era? Era foarte chipeş.Hope zâmbi larg.Şi foarte elegant.Gwen se uită spre

madame Freneau,apoi spre Colette.Nici una nu scoase vreun cuvânt.Depindea

doar de Gwen ce să spună.

-Acela era Lord Pennington.Log...-se strădui din greu să nu se înece cu

cuvântul-logodnicul meu.

-Ce grozav! Ochii lui Patience se luminară de emoţie.E bogat? Arată a fi bogat.

Gwen dădu din cap.

-Este foarte bogat.

-O să locuim cu toţii împreună,deci? întrebă Hope.

Din nou,Gwen se uită spre prietenele ei,cerând ajutor şi din nou nici una nu-1

oferi.Mai luă o gură de şampanie şi trase adânc aer în piept.

-Lord Pennington,deşi e un om foarte drăguţ,nu e pregătit acum pentru noi toate.

-Aha.Hope se pleoşti.

-O,Doamne.Pe faţa lui Patience se putea citi dezamăgirea.

-Atunci,ce se va alege de noi? zise Charity cu asprime.

-Charity,zise madame Freneau pe tonul ei care nu admitea „prostii”.

Charity se înroşi şi privi către podea.

-A fost nepoliticos din partea mea.Scuze.

-E în regulă,Gwen îi zâmbi.Ştiu că viaţa a fost cât se poate de nesigură pentru

voi.Şi acum,v-am târât aici...

-Ne place aici,zise Patience repede.Mâncarea e foarte bună,iar madame Freneau

şi Madame de Chabot sunt foarte drăguţe.Hope se aplecă în faţă,rostind pe un

ton confidenţial.

-Totuşi,nu sunt foarte bune la cărţi.Colette pufni.

-Atunci,v-ar deranja foarte tare dacă aţi locui cu ele pentru puţin timp? Gwen se

uită spre Hope.N-o să fie pentru multă vreme,sper.Se întoarse spre Patience.

Doar până când îl pot face să se familiarizeze cu ideea unei...familii.Întâlni

privirea supărată a lui Charity.Nu o să vă părăsesc.Promit.

Pe faţa fetei mai mari se ivi neîncrederea.

-Promiţi?

-Da,încuviinţă Gwen.

-Jură.Privirea lui Charity era neclintită,şi Gwen înţelese cât de important era

momentul,dacă voia să aibă un viitor împreună.

-Jur.

-Atunci,trebuie să faci legământul de sânge,zise Patience hotărâtă.E legătura

care ne uneşte pe toate şi,dacă cineva o rupe-îşi coborî vocea la un ton

melodramatic-,o să plătească cu vârf şi îndesat.Madame Freneau ridică dintr-o

sprânceană.

-O,da,o să plătească,pufni Patience.

-Un legământ de sânge? Gwen se strâmbă.Nu sunt sigură că sunt în stare de un

legământ de sânge.

-O,nu folosim sânge.Hope îşi dădu ochii peste cap ca şi când nimeni n-ar fi fost

atât de prostănac încât să creadă că se folosea sânge de-adevăratelea într-un

legământ de sânge.Ar durea prea tare.

-Şi atunci,ce folosim? Gwen aproape că se temea să afle răspunsul.

-Scuipat.E cel mai bun după sânge.Patience scuipă pe degetul arătător şi îl

ridică.Surorile ei făcură la fel.Toate trei îşi ridicară degetele.Uite.

-Nu prea poţi să nu vezi,murmură Colette.

-E rândul tău.Provocarea din vocea lui Charity îşi avea ecou în ochii ei.

-Foarte bine.Fără a se opri,Gwen scuipă pe arătătorul de la mâna liberă şi îl

ridică.Şi acum?

-Acum,ne frecăm degetele toate împreună.Hope îi aruncă o privire intensă.

Toate.Madame Freneau îşi reţinu un zâmbet,scuipă fără întârziere pe deget şi îl

ridică.

-Eu n-o să fac nici un legământ aici.Colette îşi încrucişă braţele peste piept.Nu

văd nici un motiv pentru care ar trebui să scuip pe ceva.

Hope se aplecă în faţă şi îi şopti ceva la ureche.Colette oftă.

-Foarte bine,atunci.Scuipă şi îşi ridică degetul.Sper că sunteţi toate fericite

acum.

-Acum,trebuie ca fiecare să atingă degetul celeilalte.Patience îl atinse pe cel al

lui Gwen,apoi se întoarse spre Colette.Până când toate au atins toate celelalte

degete şi sângele nostru s-a amestecat.Şi repetaţi după mine.Patience îşi coborî

vocea:„Jur pe tot sângele ce-mi curge în vene că n-o să încalc niciodată acest

legământ,sau o să suport cumplitele,oribilele consecinţe.Pe vecie”.

Adunarea repetă jurământul şi ceremonia continuă într-o adecvată manieră

solemnă până când toate îşi împărţiră „sângele” între ele.Apoi,Colette scoase

iute o batistă,îşi şterse mâna şi îi întinse pânza lui madame Freneau.

-Ei bine,asta a fost cu adevărat o experienţă neobişnuită.

-Şi se cuvine a fi sărbătorită,zise aceasta gânditoare.Cred că bucătăreasa a

pregătit la cuptor ceva minunat,şi aş zice că e gata de gustat.Dintr-odată,Patience

şi Hope săriră jos din pat şi se îndreptară spre uşă.Charity porni după ele şi apoi

se opri.

-Nu credeam că o s-o faci.Mă gândeam că eşti prea...băţoasă ca să ştii de

distracţie.

-Ca să fiu foarte sinceră,nici eu nu credeam.Întotdeauna am fost extrem de

băţoasă.Gwen rânji.Dar bănuiesc că toate o să mai facem tot soiul de chestii în

viitor la care nici nu ne aşteptăm.Charity îi aruncă un zâmbet răutăcios lui Gwen

şi le urmă pe surorile ei.

-Ăsta a fost un început foarte promiţător.Madame Freneau zâmbi spre fosta ei

elevă.Spuneai că erai o guvernantă nepricepută,totuşi,văzându-te cu ele,mi-e

foarte greu să cred.

-Cu ele e diferit.Gwen se gândi puţin.Charity avea dreptate,întotdeauna am fost

băţoasă cu copiii lăsaţi în grija mea.N-am fost niciodată în stare să-i înţeleg.Dar

cu fetele astea trei simt ca şi cum aş avea o legătură.

-E sângele.Colette se uită dezgustată la degetul ei.Întotdeauna,sângele e cel care

leagă.

-Şi dragostea,adăugă madame Freneau.

-Dragostea? Oare Gwen le iubea cu adevărat pe fetele astea? Nu era sigură că

putea iubi pe cineva,şi nu era sigură dacă voia s-o facă.Dragostea era o chestiune

înfricoşătoare şi nu oferea garanţia loialităţii sau a siguranţei.Nu împiedica

abandonul din proprie voinţă,sau din cauza destinului,sau a morţii.

-Şi vorbind despre dragoste,'Colette adoptă un ton aspru,trebuie să ne întoarcem

la chestiuni serioase.Mâine urmează să te măriţi şi n-o să fie în regulă dacă nu

eşti perfect pregătită,ca să zic aşa.Gwen dădu pe gât restul de şampanie,

recunoscând că în timp ce licoarea o făcuse să se simtă într-adevăr mai bine,

tema discuţiei îi înrăutăţi starea aproape la fel de tare ca şi coniacul.Cu toate

astea,nu putea fi evitată.Şi probabil era o idee bună să ştie nu numai la ce să se

aştepte de la el,dar şi ce ar putea aştepta el de la ea.Ce-ar putea să-i placă de la

ea.Brusc,îşi aduse aminte senzaţia absolut extraordinară a buzelor lui peste ale

ei.Căldura uimitoare a trupului lui lângă al ei.Felul în care eul ei părea că se

contopeşte de bunăvoie cu el.Plăcuta durere ce i se ridica de undeva din

străfundurile trupului şi mătura în cale orice gând rezonabil,împingând-o să se

lipească de el.Şi să ceară mai mult.Dintr-odată,înţelese exact ce încercaseră atât

Colette,cât şi madame Freneau să-i explice despre intimitate şi despre plăcerea

pe care o putea găsi cineva în acele momente.Şi mai înţelese că voia să ştie mai

mult.

-Gwendolyn,tu asculţi?

-Da.Gwen dădu încet din cap.Şi cred că am câteva întrebări.Zâmbi,amintindu-şi

cât de minunată fusese atingerea lui şi înţelegând că fusese doar o fărâmă din ce

i rezerva viitorul.Şi mai am foarte multe de învăţat.

CAPITOLUL 7

Indiferent cât de isteţ sau sofisticat poate părea un bărbat,e doar lut care

aşteaptă să fie modelat de mâna unei femei extraordinare.Totuşi,cel mai bine ar

fi să nu-i spui asta.

Helena Pennington

-Arăţi minunat,draga mea.Lady Pennington radia de bucurie privindu-şi

proaspăta noră.Trebuie să-ţi spun încă o dată cât de încântată sunt să-ţi urez bun

venit în familie.

-Mulţumesc,Lady Pennington,murmură Gwen,luptând contra senzaţiei ireale că

e prinsă într-un şuvoi copleşitor de evenimente şi de oameni.Abia trecuseră

câteva ore de când ceremonia de la amiază de la reşedinţa Pennington o

transformase pe Gwen din domnişoara Townsend în Lady Pennington.Marcus

păruse aproape la fel de agitat ca și ea în cea mai mare parte din timp,până când

fusese oficial declarată soţia lui.Apoi,se uitase înspre ea,zâmbise strâmb şi o

atinsese pe obraz cu un sărut uşor,oprindu-se să-i şoptească la ureche: „Acum,nu

mai e cale de întoarcere...domnişoară Townsend”.

Îi rostise numele de parcă ar fi fost un alint,iar ea simţise un fior ciudat

traversându-i şira spinării.De atunci,abia dacă schimbase două vorbe cu el.În

vreme ce nunta în sine fusese un eveniment privat,fiind prezenţi doar madame

Freneau,Madame de Chabot,Lady Pennington şi Lord Berkley,la scurt timp după

ceremonie,un lung şir de vizitatori se perindă prin sala de primire şi camerele

elegante ale reşedinţei Pennington.Veniseră singuri sau cu perechea,la început

stând doar cât să-i felicite pe miri,dar acum vizitatorii zăboveau şi,în curând,

încăperea uriaşă avea să devină neîncăpătoare.Chiar şi Marcus arăta surprins de

numărul lor.Mulţi păreau a fi prieteni ai lui Lady Pennington,şi Gwen bănuia că

doamna îi încurajase discret să vină şi să o cunoască pe noua soţie a lui Marcus.

Cei mai mulţi cu care făcuse cunoştinţă erau destul de amabili.Fusese prezentată

mamei lui Lord Berkley,ca şi ducesei de Roxborough şi lui Lord şi Lady

Helmsley.Ceilalţi erau la fel de drăguţi,dar nu făceau nici un efort să-şi ascundă

curiozitatea.

Şi de ce ar fi făcut-o? Contele de Pennington era o partidă extraordinară,şi era

absolut normal să existe multe speculaţii despre această străină care pusese capăt

vocaţiei lui de burlac foarte căutat.

-Ah,nu,asta nu-i în regulă deloc.Nu trebuie să-mi spui Lady Pennington.E cu

mult prea formal,şi acum suntem două.Adică două Lady Pennington.Mama lui

Marcus se gândi pentru o clipă.Ai putea să-mi spui pe numele de botez,

Helena,deşi nici asta nu ar fi prea în regulă,nu crezi? Sau ai putea să-mi spui-se

opri şi păru că îşi ţine răsuflarea-mama.

-Mama!zise Gwen prudentă,punând accentul pe a doua silabă în maniera

franceză,la fel cum făcuse Lady Pennington.Fusese atât de mică atunci când

propria mamă murise,încât nu o ţinea minte aproape deloc.Mi-ar plăcea asta.

-Minunat.Pe faţa lui Lady Pennington se zărea uşurare şi se vedea că radiază de

bucurie.N-am avut niciodată o fiică,ştii,şi abia aştept să am una acum.Cred că ne

vom înţelege grozav amândouă.O luă de braţ pe Gwen şi o conduse spre un mic

grup ce stătea lângă ferestrele de pe peretele din spate.Iar nepoatele ar fi şi ele

bine-venite.

-Lord Pennington nu pare a fi deosebit de atras de ideea unor fiice,făcu Gwen o

grimasă.Cu toate astea,e deosebit de entuziasmat de perspectiva de a avea fii.

-Bineînţeles că este,draga mea.Toţi bărbaţii în poziţia lui sunt.Totuşi,am o vagă

impresie că ar vrea şi fiice.A fost singurul meu odor,şi mereu am zis că e mare

păcat.E încântător în acele ocazii petrecute în familie când se află în preajma

copiilor.Din când în când,nu-i el însuşi decât un copil foarte mare.

Gwen o privi cu atenţie.

-Vorbim despre acelaşi Lord Pennington? Femeia mai în vârstă râse.

-E greu de crezut,ştiu.Dintr-un oarecare motiv,fiul meu a căpătat un fel de a

privi lumea extrem de reţinut,prea amuzat şi cam distant,ceea ce,cu toate că e

distractiv,îi serveşte în a se distanţa de ceilalţi.Se opri,gânditoare.Comportarea

lui în public este complet diferită de aceea în particular.Sper foarte tare că faţă

de tine se va purta natural.Numai Dumnezeu ştie că,în prezenţa mea,n-o face.

Poate că deja o făcuse.Gwen îşi aminti cu câtă pasiune i se adresase în noaptea

când o ceruse de soţie,precum şi mărturisirea lui că prietenii îl credeau insensibil

şi prea reţinut.Dar mai fuseseră şi acele momente din scurtul interval pe care-1

petrecuseră împreună când el se retrăsese în spatele unei aparenţe amuzate şi

distante.Bineînţeles că Gwen avea şi ea în public un comportament complet

diferit de atitudinea ei în particular.

-Trebuie să te previn,Gwendolyn,fiii cresc şi pleacă pe drumul lor,fără să ţină

seama de dorinţele şi de sfaturile tale.Pe de altă parte,am auzit că fiicele sunt

fiice toată viaţa.Îi strânse mâna cu afecţiune.Şi sunt atât de mulţumită că am şi

eu una acum.

-Şi eu sunt mulţumită,milady.Gwen se sili să-i ofere un zâmbet plăcut şi îşi dori

să nu se simtă atât de stânjenită.Dar în afară de madame Freneau şi de Colette,

până acum nu-i arătase nimeni o afecţiune dezinteresată.O afecţiune care să nu

ceară nimic în schimb.Era extrem de derutant.Mama lui Marcus o studie pentru

un moment,apoi afişă zâmbetul pieziş al fiului ei.

-O,Doamne,văd că ai multe în comun cu fiul meu.Asta este într-adevăr o

căsătorie interesantă.

-N-am idee ce-i spui,mamă,dar sunt sigur că nu mi-ar plăcea.Marcus îşi făcu

apariţia lângă Gwen.Totuşi,vreau s-o răpesc pe mireasa mea-zise vorbele

curgător,ca şi cum ar fi exersat înainte-pentru câteva clipe,dacă n-ai nimic de

obiectat.

-Marcus.Lady Pennington se încruntă mustrător.Sunt mulţi oameni aici care ar

dori s-o cunoască.Este,în definitiv,noua contesă de Pennington.

-Este,în definitiv,soţia mea,zise Marcus hotărât şi o luă pe Gwen de braţ.

Mi s-a spus că grădina e în floare şi aş dori să te duc s-o vezi.O conduse spre

uşă.

-E minunat,dar tu n-ai fost niciodată deosebit de interesat de grădini.Nu văd...

Oftatul exasperat al mamei rămase în urma lor.Încearcă să n-o reţii prea mult.

Marcus făcu o grimasă şi rosti cu o voce gravă:

-N-aş dori să fac asta.O scoase din salon,de-a lungul unui vast coridor şi printr-o

galerie unde erau aliniate portretele foştilor conţi de Pennington şi ale variatelor

lor progenituri-presupuse ea-,spre ceea ce aparent era o seră,deşi nu avea nici o

idee unde se afla în acea imensă casă.Totul se petrecu într-o viteză ce făcea

imposibilă orice încercare de a începe o conversaţie.

-Chiar vrei să văd grădinile? Gwen se străduia din greu să ţină pasul cu el.

-Da,desigur,zise el absent,practic trăgând-o după el.Sunt încântătoare.

-Sau aşa ţi s-a spus.Încercă şi nu reuşi să-şi potrivească paşii după ai lui.Fără

îndoială,nu-mi pari omul care să fie înclinat spre admirarea naturii.

-Nutresc o mare admiraţie faţă de natură.Tonul îi era tot atât de energic ca şi

pasul.Chiar îmi place pe-afară.

-Şi mie.Gâfâi.

-Găsesc că e mai uşor să respiri liber cu cerul deasupra capului şi pământul sub

tălpi.La drept vorbind,deşi îmi petrec o mare parte din timp în oraş,prefer cu

adevărat să stau la ţară.Tu-se uită spre ea şi se opri atât de brusc,încât ea aproape

se ciocni de el.Hei,te simţi bine?

-Destul de bine,nu mulţumită ţie.Se uită înspre el.Îmi dau seama că nevoia ta de

„a respira liber” s-ar putea să doboare toate celelalte argumente,dar nu poţi să

mă târăşti mai-mai să-mi frâng gâtul,şi să te aştepţi să nu mă simt puţin obosită.

Eşti cu mult mai înalt şi cu mult mai rapid,şi...Fără de veste,el izbucni în râs.

-Ce naiba e atât de amuzant? îşi puse mâinile în şolduri.Nu văd nimic amuzant

în faptul că mă târăşti prin casa ta...

-E şi casa ta acum,zise el cu o grimasă.

-Chiar şi mai rău,izbucni ea.

-Îmi cer scuze dacă am fost exagerat de dornic să scap de mulţimea de care

ne-am trezit asaltaţi.Un valet pe care nu-1 observase ieşi din umbră şi deschise o

uşă pe care,de asemenea,Gwen n-o văzuse.Marcus o conduse spre ieşire.

-Pur şi simplu am bănuit că şi tu ai nevoie de o pauză.Merse pe lângă el şi ajunse

pe o terasă spaţioasă,cu dale de piatră.Era frumos din partea lui să se gândească

la ea,chiar dacă,pentru un oarecare motiv,ea nu era încă pregătită să recunoască

o astfel de solicitudine.Era atât de al naibii de amabil din partea lui.

-Era o mare îmbulzeală,nu-i aşa?

Recunosc,am fost destul de surprinsă şi,într-adevăr,întru câtva...

-Copleşită? El zâmbi ca şi cum cunoştea prea bine situaţia,şi o făcu să-1 ia de

braţ.

-Poate.Îl privi cu răceală.Puţin.

-Ei bine,admit că şi eu însumi am fost mai mult decât copleşit.Bănuiesc că

avalanşa aia a fost opera mamei mele.Majoritatea celor care au năvălit atât de

întâmplător asupra noastră în această după-amiază erau prieteni de-ai ei.O

conduse pe Gwen spre capătul terasei şi treptele ce duceau într-o grădină

exterioară.Nu te uita înapoi.

-De ce? Ne urmăreşte cineva?

-Doar cu ochii.Privi înapoi spre casă.E o grămadă de lume,şi mama e pe locul

unu între cei care ne spionează discret de la ferestrele salonului.

-Serios? Rezistă dorinţei de a verifica.De ce?

Un colţ al gurii i se arcui şi,dintr-odată,ea ştiu răspunsul.Se îmbujora.

-O,Doamne.

-Totuşi...-palma îi alunecă de-a lungul braţului ei şi o prinse hotărât de mână-

chiar dacă grădina nu e deosebit de mare,e proiectată astfel încât cei care caută

un refugiu nu au nevoie decât să coboare treptele şi să urmeze poteca de-a

lungul zidului terasei către un locşor retras,protejat de gardieni de marmură.E

foarte la îndemână la baluri şi serate şi altele asemenea,pentru întâlniri de taină.

-Şi tu ştii asta din proprie experienţă?

Rânjetul lui spunea mai multe decât cuvintele şi era extrem de neplăcut.

-Aşadar,căutăm intimitate,milord?

În vocea ei se putea citi o uşoară nuanţă de flirt,şi ea se miră de unde naiba ieşise

asta...

-Asta căutăm,zise el fără să ezite,şi porni spre trepte,cu degetele strâns împletite

cu ale ei.Nu avea de ales decât să-1 însoţească.Şi nici o dorinţă să facă altceva.

-Avem multe de discutat.

-Înţeleg.Aşadar,intimitatea pe care o cauţi nu-i pentru nimic altceva decât pentru

discuţii? El nu băgă în seamă întrebarea.

-Ai observat cât de puţini vizitatori şi-au exprimat surprinderea la vestea

căsătoriei noastre? Ea dădu din cap.

-Şi aceia care au făcut-o nu păreau a fi prea sinceri.

-Sunt nişte actori îngrozitori,cu toţii.Se încruntă gânditor.Probabil că n-are nici o

importanţă,dar pentru că abia de mai puţin de-o săptămână a apărut nevoia de a

mă însura,şi pentru că n-au trecut nici două zile de când ai fost de acord cu

asta,mi se pare extrem de ciudat că majoritatea cunoştinţelor mamei mele nu

sunt nici măcar puţin surprinse de nunta noastră petrecută pe neaşteptate.

Ajunseră la baza scărilor şi începură să coboare spre alee.

-Contează?

-Probabil că nu.Continuará până când cărarea coti îndepărtându-se de zid,apoi se

lărgi brusc,dând într-un locşor de formă circulară,frumos amenajat şi protejat de

garduri vii înalte.O bancă de piatră fusese aşezată mai în spate,ascunsă după o

statuie în mărime naturală a trei femei cu braţele împreunate.Stăteau pe un soclu

de formă ovală,la peste un metru înălţime.Era o sculptură masivă,în stil clasic

grecesc şi destul de reuşită.Ea se uită spre siluetele impozante ale căror ochi erau

îndreptaţi cu modestie înspre pământ şi nu se putu abţine să nu se întrebe ce

credea acel trio de muze,sau graţii,sau ceva la fel de bizar,despre activităţile ce

se pare că aveau loc aici,sub nasul lor.

-Măi să fie,dar ştiu că e izolat,murmură ea,uitându-se în jurul statuii.

Doi oameni puteau rămâne cu uşurinţă ascunşi în spatele ei,stând aşezaţi pe

bancă fără a fi observaţi.

-Te deranjează? Un zâmbet ironic îi arcui colţurile gurii.Să fii singură aici? Cu

mine?

-Absolut deloc.Îşi trase mâna dintr-a lui şi se îndreptă spre statuie,ca şi când n-ar

fi existat nimic pe lume pe care să-şi dorească să-1 studieze.Ca şi când n-ar fi

dorit absolut deloc să se depărteze puţin de el.Ca şi când n-ar fi simţit fiecare

respiraţie a lui.Bănuiesc că,în viitor,vom petrece destul de mult timp singuri.

Vocea ei rămase distantă,reţinută,dar simţea o foarte ciudată fluturare în stomac.

-Fără îndoială.Şi el se apropie,ca şi când ar fi vrut de asemenea să studieze

doamnele în postura lor clasică şi rochiile de marmură.Interesul lui era oare la

fel de prefăcut ca şi al ei? Îţi place? Ea tresări.

-Să fiu singură cu tine?

-Vorbeam despre statuie,zise el uşor.Avu bunul-simţ să nu se uite înspre ea sau

să schiţeze şi cel mai mic zâmbet.Obrajii ei ardeau şi îi fu recunoscătoare pentru

politeţe.El studie siluetele din faţa lui,cu sprâncenele încruntate,într-o manieră

contemplativă.

-Ce crezi?

-E încântătoare,bineînţeles.Îşi trecu mâna peste cutele sculptate ale rochiei celei

mai apropiate siluete.O simţea netedă şi rece sub degete,şi totuşi ciudat de caldă

de la atingerea lui.E originală? Adică din Grecia antică?

-Mă îndoiesc,dar ar putea fi,cred.Marcus ridică din umeri.O ştiu dintotdeauna.

-Şi tu ai aproape treizeci de ani.

E veche,zise ea,din nou mirată de tonul de tachinare din voce.

Ce se întâmpla cu ea? în ciuda hotărârii de a nu-i arăta nimic mai mult decât

politeţe şi poate o prietenie cordială,categoric flirta cu bărbatul.

Amintirea spontană a buzelor lui peste ale ei îi apăru brusc în minte şi îi aruncă

o privire pe furiş.Ochii lui rămăseseră fixaţi pe statuie,şi ea îşi înăbuşi un oftat

ciudat de dezamăgire.El avusese dreptate,ea avea să ştie când el intenţiona să o

sărute,iar acum era evident că n-avea o astfel de intenţie.

-Într-adevăr.Dădu din cap într-o manieră serioasă.Domnişoară Townsend? O

privi curios.Care erau intenţiile tale?

„Intenţionez să te las să mă săruţi.” Alungă imediat gândul neaşteptat şi şocant.

-Ce vrei să spui?

-În ce priveşte viaţa ta.Dacă nu voiai să te măriţi,care erau planurile tale?

-Planurile mele?

-Aveai nişte idei despre viitorul tău,nu-i aşa? Un fel de plan de acţiune despre

cum ai fi vrut să-ţi petreci restul vieţii.

-Păi,nu,zise ea,la fel de surprinsă să-i audă vorbele ca şi el.Nu cred că aveam.

El ridică din sprâncene.

-Ah,nu te uita aşa la mine ca şi când aş fi netoată,Marcus.În voce i se putea citi

nerăbdarea.Oricât de greu ar fi de crezut pentru un bărbat de felul tău,de Ia

moartea tatălui meu nu m-am prea gândit mai departe de ziua de mâine sau de

viitorul meu post.Niciodată nu m-am gândit în mod special la viitor,ca să fiu

sinceră,n-am avut luxul timpului în care să fac asta,şi presupun că niciodată n-

am bănuit că există vreun viitor la care să mă gândesc.El îşi încrucişă braţele

peste piept şi se sprijini de statuie.

-Ce vrei să spui cu „un bărbat de felul tău”?

Mâna ei se odihnea pe marmură,la mai puţin de câţiva centimetri de a lui,şi ea se

abţinea cu greu să nu o aşeze peste a lui,dar in loc de asta o lăsă să cadă lângă

ea.

-M-am referit la un bărbat atât de sigur de sine,atât de rezervat ca tine.

El începu să spună ceva,dar ea îi făcu semn să tacă.

-O,n-am uitat comentariile tale de deunăzi în ce priveşte latura ta sentimentală,

deşi nu sunt pe deplin sigură că le cred.Se uită la el pentru o clipă.Nu mi te pot

imagina bulversat de emoţie pentru mai mult de o secundă sau două.Nici nu-mi

pot imagina că nu ai o viaţă perfect organizată.Planificată până în cel mai mic

detaliu.El o privi pentru o clipă.

-Cred,domnişoară Townsend,că e posibil să mă fi insultat.

-N-a fost intenţia mea.

-Ceva este,în orice caz,mormăi el.Până în cel mai mic detaliu,zici tu?

-Da.

-Atunci,se pare că am planificat-ochii îi luciră amuzat-uniunea noastră.

-Bineînţeles că nu,asta a fost...

-Destinul,domnişoară Townsend,zise el ferm.Din ce în ce mai mult cred că noi

doi am fost destinaţi să fim împreună.

-Astea-s prostii,milord,de ce să crezi aşa ceva?

-Am putea începe cu povestea ta.O simplă greşeală din partea unuî avocat fără

experienţă şi iată-te plecată în ţări străine şi spre o viaţă complet diferită faţă de

aceea pe care te aşteptai să o duci.În consecinţă,ai sacrificat un sezon ce ţi se

cuvenea şi nenumărate ocazii să întâlneşti perechea potrivită şi să te măriţi,cu

mult înainte ca noi să ne cunoaştem.

-Dar n-aveam nici un fel de dorinţă să mă mărit,zise ea strâmbând din nas.Deci

posibilitatea...

-Pot să continui? Ea oftă.

-Aş spune că nu te pot opri.

-Eu,pe de altă parte,am avut nenumărate ocazii să mă căsătoresc,şi totuşi n-am

făcut-o.De ce?

-Pentru că găseşti procesul obişnuit de a-ţi alege o soţie prea apropiat de o

afacere şi impersonal? zise ea cu o figură angelică.

-Ah,ce fericire e să ai o soţie care ascultă ce spune soţul ei.Tonul lui era sec.Şi

chiar şi mai bine,să ai o soţie care să-ţi arunce afirmaţiile în faţă.Văd că mă pot

aştepta la distracţie.

-Mulţumesc,milord,zise zâmbind larg.

-Aşa după cum ai subliniat cu atât de mare atenţie,nu mi-au plăcut metodele

obişnuite.Nici nu am fost norocos,sau destul de ghinionist,având în vedere ce am

observat în legătură cu experienţele lui Berkley,să cad pradă farmecelor

dragostei.Aşadar,când a venit momentul în care ai intrat în viaţa mea şi a fost

descoperit complotul tatălui meu,eram liber să mă însor cu tine.Îi aruncă un

zâmbet maliţios.Soarta.Ea râse în ciuda ei însăşi.

-Mi-e greu să cred că o serie de evenimente întâmplătoare pot fi considerate

soartă.

-Soarta este un şir de evenimente întâmplătoare sau aparent întâmplătoare ce

culminează cu un rezultat specific,în acest caz,tu şi eu.Faţa îi fu luminată de

triumf.Cred că suntem destinaţi să fim împreună.Într-un fel,e corect.Chiar

potrivit,aş spune.Ea scutură din cap.

-Cred că e cel mai...

-N-am terminat încă.Ai vrea să asculţi?

-Pentru că e atât de amuzant,chiar dacă e o totală absurditate.Ridică dezinvolt

dintr-un umăr,refuzând să trădeze şi un strop din interesul ei deosebit faţă de

cererea lui.Te rog,continuă.

-Foarte bine.Se îndreptă de spate şi începu să se plimbe prin faţa statuii.La

început,când mi-ai spus că nu intenţionai să te măriţi vreodată,m-am întrebat ce

planuri de viaţă aveai.Acum,că ai mărturisit că nu te-ai gândit niciodată la

viitorul tău,îmi este clar că mariajul nostru este cea mai bună evoluţie pentru

tine.Fără îndoială că taţii noştri aşa au gândit.Ar fi posibil să fie ceea ce erai

menită dintotdeauna să faci.

-Aşa o fi?

-Într-adevăr aşa e.Totuşi,lăsând soarta departe,nu sunt atât de prostănac încât să

cred că tot ceea ce s-a întâmplat de atunci încoace a fost predestinat ca şi forţele

care ne-au unit.Am o puternică bănuială că viitorul stă acum în mâinile noastre.

-Serios? Aşadar,soarta ne-a unit,dar nu ne va ţine neapărat laolaltă..

-Cam aşa ceva.

-Ce supărător.El o privi.

-Te asigur că avea noimă când mi-a venit în minte.Ea îşi stăpâni un zâmbet.

-Sunt convinsă că aşa e.

-În orice caz,asta mă duce la faptul pe care vreau să-1 evidenţiez.

-Există un fapt? El se opri şi o privi în ochi.

-Am să-ţi fac o propunere.,

-O propunere? îşi înclină capul într-o parte şi-1 studie atentă.Suntem deja

căsătoriţi.Nu-mi pot imagina ce fel de propunere ai în minte.

-E destul de simplu.Îţi propun ca tu,ca noi,să facem tot ce ne stă în putinţă ca

această căsătorie să fie de succes.În plus faţă de clauzele deja acceptate de noi,o

să fac tot ce ţine de mine ca să fiu un soţ atent şi prevenitor.

-Şi eu?

-Tu te vei strădui la fel de tare să fii o bună soţie şi să-ţi îndeplineşti sarcinile de

contesă.Dacă,după o anumită perioadă de timp,observăm că nu ne potrivim

îndeajuns de bine încât să continuăm,vom putea ca fiecare să meargă pe drumul

său.Îşi ţinu răsuflarea.

-Divorţ?

-Nu,nu,îmi pare rău,draga mea,dar n-aş putea niciodată să fiu de acord cu un

divorţ.Scandalul ar putea fi păgubitor atât pentru viitorul nostru,cât şi pentru...

-îşi drese glasul-copiii noştri.

-Băieţii noştri,zise ea sec.El dădu din cap.

-M-am gândit la ceva mai mult în genul aranjamentelor cu care atâţia soţi se

pare că sunt mulţumiţi.Îţi vei menţine titlul şi poziţia pe mai departe,dar pur şi

simplu ne vom trăi separat vieţile.

-Înţeleg,zise ea încet,simţind cum i se pune un nod greu în gât.Pare a fi un plan...

un plan pentru viitor.La ce perioadă te-ai gândit?

-Mă gândeam că cinci ani ar fi o perioadă potrivită.

-Cinci ani,murmură ea.Pare a fi o viaţă de om,şi în acelaşi timp nu îndeajuns de

mult.Expresia feţei lui se lumină.

-Poate zece ani?

-O întreagă decadă? El se încruntă.

-Crezi că e prea mult?

-Poate că şapte ani şi jumătate ar fi mai bine,zise ea,lejeritatea tonului

contrazicând nodul din gât.Nici măcar nu erau căsătoriţi de o zi,iar el vorbea

deja de vieţi separate.Nu că n-ar fi fost ceea ce îşi dorea şi ea.Doar că el se

gândise primul la asta.

-Un compromis.Zâmbi.Pot fi de acord cu asta.

-Excelent.Îşi puse mâinile la spate şi dădu încet ocol statuii.Aşteptă până când

nu-1 mai văzu,apoi trase adânc aer în piept.Mă întreb totuşi dacă nu eu ar trebui

să mă simt insultată.Se lăsă liniştea.Vocea lui era serioasă.

-N-a fost intenţia mea.

-Nici nu cred că a fost.Totuşi,o propunere ca a ta nu e exact ceea ce o doamnă ar

dori să audă în ziua căsătoriei sale.O înjurătură uşoară se auzi de după statuie.

-Domnişoară Townsend,eu...

-Ştii cât de ridicol sună „domnişoară Townsend”? zise ea pe un ton mai aspru

decât intenţionase.Urmă încă o pauză.

-Ai dorit să-ţi spun „domnişoară Townsend”.

-Dar nu mai sunt domnişoară.Sunt-înghiţi în sec-Lady Pennington.

-Aşadar,vrei să-ţi spun Lady Pennington? Glasul lui suna confuz.Vag duios,de

fapt.

-Nu.Bineînţeles că nu.Scoase un oftat adânc.Poţi să-mi spui Gwendolyn acum.

Sau Gwen.La urma urmei,suntem soţ şi soţie.

-Gwendolyn.Numele ei pluti uşor în aer.E minunat şi ţi se potriveşte.Totuşi,cred

că prefer-ea putu auzi zâmbetul din vocea lui-domnişoară Townsend.

-Milord.Ea pufni înfuriată şi ocoli statuia,mergând spre el.Marcus.Ajunse în

locul unde credea că se afla şi se opri.Nu se vedea nicăieri.Marcus?

-Ne învârtim în cerc.Poate nu-i cel mai bun mod de a ne începe căsătoria.Vocea

lui răsună din cealaltă parte a statuii,exact din locul unde fusese ea cu câteva

momente înainte.Vocea îi deveni serioasă.Dar stai unde eşti pentru o clipă.Poate

că e mai uşor de spus fără a mă uita în minunaţii tăi ochi albaştri.

-Crezi că ochii mei sunt minunaţi?'

-Cred că tu în întregime eşti minunată.Cred-se opri şi vocea îi era fermă-că sunt

un bărbat extraordinar de norocos.

-Da? Inima îi bătea cu putere în piept.

-Da.Şi mai cred că tu,căsătoria cu tine,ar putea fi cel mai bun lucru care mi s-a

întâmplat vreodată.

-Cu toate astea,propui sfârşitul căsătoriei noastre chiar înainte de a începe,zise

ea fără să se gândească.

-Am făcut asta doar pentru că acest aranjament e mai mult în beneficiul meu

decât al tău.M-am gândit că e corect să ai...să ştii...O,la naiba,domnişoară

Townsend.Gwen.Nu sunt bun la asta.

-Desigur,n-ai mai făcut aşa ceva înainte.Nu se putu abţine să nu zâmbească.

Observă că lui îi plăcu foarte tare zâmbetul ei.

-Dacă propunerea mea nu îţi e pe plac...vocea lui se apropia.

-Nu,aşteaptă.Nu veni mai aproape.Ai dreptate.E mai uşor să vorbeşti deschis

despre treburile astea fără să fii faţă în faţă.Se opri să-şi adune gândurile.Şi cred

că ai dreptate şi cu propunerea.Asta e o căsătorie pe care nici unul din noi n-a

planificat-o,deşi eu am de gând să accept situaţia cât pot de bine.

-Da?

-Da.Dădu din cap cu hotărâre,mai mult pentru ea decât pentru el.M-am gândit

mult la asta în ultimele zile.Nu ştiu dacă într-adevăr e corect sau potrivit,sau e

soarta,dar ar putea să fie cel mai bun lucru.Pentru amândoi.Pentru moment,cel

puţin.Şi sunt gata să încerc cât pot de bine să fiu o bună contesă şi-îşi ridică

bărbia-soţie.

-Dar îţi vei permite să mă placi?

Vocea lui Marcus răsună exact în spatele ei.Ea sări şi se învârti brusc.

-Nu şi dacă te furişezi în permanenţă pe lângă mine.

-Părea a fi o idee bună.Şi m-am furişat doar o dată.Colţul buzelor lui se arcui în

acea manieră răutăcioasă şi fermecătoare a lui.

-O dată e de ajuns,mulţumesc frumos.

-Aşadar,îmi vei acorda şapte ani şi jumătate?

-Nicidecum,Marcus.Se uită direct la el.O să ne acord nouă şapte ani şi jumătate.

-Îmi place mult cum sună „noi”.Se uită în sus la siluetele care îi dominau.Şi cred

că ele sunt de acord.

-Crezi? De ce?

-Probabil pentru că e opera lor.Dădu din cap spre femeile din marmură de

deasupra lor.Ştii cine sunt?

-Muze? Nu,zise ea repede.Sunt trei.Graţii,atunci? Numele lor grecesc îmi scapă,

dar erau Frumuseţea,Farmecul şi nu-mi pot aduce aminte ultima.

-Bucuria,zise el zâmbind larg.Ai dreptate cu numele,dar nu sunt cele trei Graţii.

-Nu? zise ea prudentă,întrebându-se ce mai punea la cale.

-Nu.Sunt fiicele zeiţei Necessitas.Arătă din cap spre statuie.Silueta din stânga e

Clothos,ţesătoarea vieţii.În mijloc e Lachesis,cea care măsoară viaţa,iar asta e

Atropos,cea care taie firul vieţii şi deci îi pune capăt.Acestea,draga mea,sunt

Ursitoarele.

-Ar fi trebuit să ştiu.Se încruntă.Ai plănuit asta?

-Nu eu.Se uită în sus,cu subînţeles.Totuşi,ele...Ea râse.

-Marcus,opreşte-te imediat.Se uită spre el şi văzu că în ochi îi stăruia

amuzamentul.Eşti ca un câine care a primit un os.Sincer,pur şi simplu nu o să...

Privirea din ochii lui se schimbă,se adânci şi o făcu să tacă.Verdele adânc se

intensifică,într-un fel fermecător şi primejdios.Ea îşi ţinu răsuflarea şi rosti

primul lucru ce-i veni în minte:

-Ce crezi că au mai plănuit pentru noi?

-Pentru viitor? Privirea lui alunecă spre buzele ei şi înapoi spre ochi.Venise mai

aproape de ea,atât de aproape încât îl putea atinge cu uşurinţă.Ar fi putut să-i

atingă buzele fără cel mai mic efort.Dintr-odată,se gândi la poveţele date de

Colette şi de madame Freneau în legătură cu ce avea să se întâmple în patul lui.

„Nu mai e cale de întoarcere,domnişoară Townsend.”

Nu mai părea atât de neplăcut sau supărător ca mai înainte,într-adevăr,apăruse o

dorinţă intensă care creştea înlăuntrul ei,să-i simtă pielea dezgolită lipită de a

ei.Era un gând în acelaşi timp şocant şi excitant.

-Probabil că ar trebui să ne întoarcem în salon,zise el încet.Se vor întreba pe

unde hoinărim.Şi,de asemenea...Privirea lui rătăci din nou pe buzele ei şi ea se

aplecă uşor în faţă,sperând,dorind ca el s-o ia în braţe.El trase adânc aer în piept

şi se îndreptă de spate.

-...ce ne-am apucat mai exact să facem.

-Desigur,murmură ea,alungând o limpede nuanţă de dezamăgire.El o luă de

mână şi o porni spre casă,apoi brusc,se întoarse şi îi duse mâna la buze.

-Abia aştept următorii şapte ani şi jumătate.O sfredeli cu privirea.Şi abia aştept

să vină seara.

-Ca şi mine,zise ea,mai mult pentru sine.Îi aruncă un zâmbet iute şi apoi o porni

din nou pe alee,ţinând-o încă de mână.Gwen abia putea să-şi ascundă un zâmbet

amuzat,fără îndoială cauzat de nimic altceva decât de toată vorbăria lui despre

soartă şi cum căsătoria lor era menită şi potrivită.Era prostesc,bineînţeles,dar

dacă avea dreptate? Nu era mai puţin credibil decât tot ce i se intâmplase în

ultimele zile.Îi veni cel mai ciudat gând: acest (până mai ieri) străin ar fi putut fi

tot ce-şi dorise vreodată,fără să ştie ce-şi dorea până nu-1 întâlnise.

Se întrebă dacă era cu adevărat soarta.Şi se mai întrebă ce va crede când va afla

secretul pe care-1 ţinuse ascuns de el.Şi se mai întrebă şi de ce îi păsa.

CAPITOLUL 8

Un bărbat nu ştie niciodată mai mult decât doreşte femeia să ştie.

Helena Pennington

-Ce ar trebui să fac acum,Reggie?

Tonul coborât al lui Marcus reflecta întrebările ce-i frământau mintea,

plimbându-se de colo-colo prin bibliotecă.Vicontele era ultimul oaspete,la

capătul unei zile fără sfârşit,plină de mult prea mulţi oameni care aruncaseră

mult prea multe priviri speculative şi atotştiutoare,şi în care avusese prea puţin

timp-într-adevăr îi lipsise cu desăvârşire timpul după scurtele clipe din grădină-

să stea singur cu soţia lui.După-amiaza se transformase în seară şi un dineu de

nuntă improvizat cu doar câţiva oaspeţi.

Mama lui folosise prilejul pentru a începe,cu blândeţe,să o sfătuiască pe

Gwendolyn în privinţa atitudinii aşteptate din partea unei contese.Dacă l-ar fi

întrebat dinainte,Marcus ar fi spus că preferă să alerge noaptea gol puşcă ţipând

decât să fie martor la o astfel de conversaţie.Dar,spre marea lui surpriză,ambele

Lady Pennington păruseră să fi ajuns la o înţelegere tacită despre care nu fusese

pus la curent.Mai bănuia că nici un bărbat nu ar fi fost informat despre asta.

Exista o legătură evidentă şi nemijlocită creată între femeia care dintotdeauna îşi

dorise o fiică şi femeia care nu-şi ştiuse niciodată mama.Marcus era,

fireşte,mulţumit,deşi era extrem de derutant să observe mai mult de un zâmbet

confidenţial schimbat de cele două.Avea o puternică bănuială că se amuzau pe

seama lui.El nu avusese decât al naibii de puţine ocazii să schimbe mai mult

decât un zâmbet fugar cu mireasa lui.Privirile li se întâlniseră din când în când

pe parcursul zilei,prin încăperea aglomerată şi,mai târziu,la dineu.Schimbaseră

câteva comentarii superficiale,câteva tachinări lejere,dar întotdeauna în prezenţa

altora.Ea se relaxase vizibil pe măsură ce ziua trecea,şi,în ciuda anilor ei ca

guvernantă,nu era deloc intimidată,etalând o inteligenţă înnăscută şi o politeţe

degajată.Marcus era atât încântat,cât şi uimit.

Era cu mult mai mult decât se aşteptase sau sperase.Cu toate astea,pentru el,

rămânea tot atât de greu de descifrat ca o limbă străină.

N-avea absolut nici o idee despre ce se petrecea în spatele acelor fermecători

ochi albaştri.Care-i erau gândurile? Planurile? Dorinţele?

-Bănuiesc că ar trebui să faci ce face orice bărbat în noaptea nunţii.;

Reggie se tolăni în fotoliul său obişnuit şi îl urmări pe Marcus cu un amuzament

nedisimulat.

-Nu despre asta vorbeam,şi tu ştii prea bine,dar acum că tot ai adus vorba...

Marcus scoase un oftat decepţionat.N-am avut niciodată o noapte a nunţii.N-am

avut niciodată o mireasă.Şi cu siguranţă că niciodată n-am...Regie pufni.

-Ba bine că nu.Marcus îi aruncă o privire nimicitoare.

-După cum încercam să spun,nu mi-am împărţit niciodată patul cu o femeie care

nu mai fusese niciodată cu un bărbat.La naiba,Reggie,n-am mai făcut dragoste

cu o virgină.

-Niciodată?

-Nu.

-Nici la început?

-La început?

-În tinereţe?

-Niciodată.Vocea lui Marcus era fermă.

-Eşti sigur? Marcus se gândi la întrebare,apoi scutură din cap.

-Pe cât de sigur poate fi un bărbat.

-Amanta unchiului meu? Marcus râse.Aş îndrăzni să spun că uneori se îmbrăca

precum o fecioară.Unchiul meu avea nişte gusturi bine-cunoscute,chiar dacă

relativ nevinovate,dacă îţi aduci aminte,dar orice asemănare cu o virgină se

oprea aici.

-Cum e cu,ştii tu,prima dată când...

-Nu mi-ai spus niciodată că a fost prima.Ochii lui Reggie se îngustară.De fapt,

îmi amintesc foarte clar că ai spus...

-Am insinuat,Reggie.N-am spus niciodată nimic.În orice caz,pe-atunci eram

doar un băietan.Nu prea pot fi tras la răspundere pentru ce te-aş fi putut face să

crezi.Realmente,nu-mi aduc aminte deloc ce am spus.

-Eu îmi amintesc,zise Reggie misterios.Îmi amintesc şi sentimentele mele de

gelozie.Era extraordinar de...

-Într-adevăr era.Marcus zâmbi fără să vrea.Era foarte...inventivă.

-Inventivă.Reggie scoase un sunet undeva între un geamăt şi un suspin,acelaşi

sunet exagerat de plin de invidie pe care-1 făcea de fiecare dată când apărea în

discuţie acest subiect special din tinereţea lor.Marcus se întrebă dacă Reggie

avea să observe vreodată că povestea devenea din ce în ce mai înflorată cu

fiecare istorisire.Iar doamna în chestiune mai inventivă.

-Foarte bine,atunci.Reggie se încruntă.Hai să mă gândesc.Mai era o cameristă...

drăguţă,blondă.Îţi aduci aminte,lucra la conac în vara dinaintea începerii şcolii.

Nu era...

-Pentru că mă sedusese cu nişte talente ce-i depăşeau cu mult vârsta,nu prea

cred.

-Atunci,nu-ţi rămâne decât să te străduieşti cât poţi de mult,bătrâne,zise Reggie.

Ar fi cu mult mai uşor dacă domnişoara Townsend a ta ar avea experienţă,dar aş

zice că nici asta nu ţi-ar fi pe plac.

-Bineînţeles că nu mi-ar fi pe plac,zise Marcus tăios.Femeile nemăritate trebuie

să fie...

-Tot ce noi nu suntem,rânji ironic Reggie.Nu că aş schimba asta,dar pare destul

de nedrept.

-Poate,dar aşa merg treburile.N-am făcut noi regulile,dar trebuie să le respectăm.

Domnişoara Townsend,Lady Pennington,soţia mea,a respectat aceste reguli,cu

câteva excepţii notabile pricinuite de evenimentele dramatice din viaţa ei.Nu mă

îndoiesc deloc de virtutea ei.Marcus alungă ideea deranjantă că poate se

înşela.Nu,dacă era încredinţat de ceva despre Gwen,asta era virtutea ei.Crede

că,dacă urmează să avem doi fii,trebuie să facem dragoste doar de două ori.

-Asta sună într-adevăr feciorelnic.O să ai o problemă grea de rezolvat.

-Da,păi pur şi simplu nu vreau ca ea...adică...Marcus scoase un oftat adânc.Nu

contează.Reggie râse.

-Nu sunt sigur că am văzut ceva mai amuzant decât tine în exact această clipă.

-Remarc sprijinul tău.

-Haide,Marcus,e vorba despre seducţie,la fel ca oricare alta.Poate puţin mai

lentă,ţinând seama la tandreţe,dar sunt sigur că poţi s-o faci.

-Încrederea ta e copleşitoare.Totuşi,aş aprecia foarte mult dacă pur şi simplu am

abandona subiectul.

-Desigur.Reggie se opri şi în ochi îi apăru o lucire vicleană.De două ori,zici?

-Destul!Reggie râse şi Marcus îl ignoră.

-Oricât de amuzantă ar părea,mă îngrijorează atitudinea ei faţă de copii.

-Aha?

-Vorbeşte în continuu despre fii,moştenitori.

-Păi chiar ai nevoie de un moştenitor.

-Bineînţeles că da,dar îmi pare extrem de ciudat că ar neglija complet fiicele,în

felul în care o face.

-Având în vedere situaţia ei în viaţă,pierzând totul pentru că era fată şi aflându-

se în imposibilitatea de a moşteni,mi se pare logic să nu fie interesată de fete.

-Nu m-am gândit în felul ăsta,dar ai putea avea dreptate.

-Gândindu-ne la trecutul ei,poate că nu-şi dă seama că ai putea accepta fete.

Reggie ridică dintr-o sprânceană.Poţi?

-Desigur,dar...Marcus se opri.Părerea lui Reggie despre atitudinea lui Gwen era

într-o mare măsură logică.Marcus era supărat că nu se gândise el însuşi la asta.

Poate că pur şi simplu o să evit cu desăvârşire subiectul fetelor pentru moment.

Acum,n-are nici o importanţă,presupun...

-Cred că ai destule pe cap în seara asta,mustăci Reggie.

-Cămaşa e.Marcus aproape că nici nu băgă de seamă comentariul prietenului

său,căci gândurile îi reveneau mereu şi mereu la proaspăta lui soţie.

Condiţia de fecioară a lui Gwen era destul cât să-i taie elanul oricărui bărbat la

gândul nopţii care venea.Totuşi,nu justifica pe deplin fluturarea pe care o simţea

în stomac.Trebuia să se gândească la mult mai mult decât cum să se culce cu o

fecioară.

-Să ştii că e cu totul remarcabilă.

-Da? zise Reggie blând.În ce feluri,altele decât înfăţişarea?

-Ah,desigur că e drăguţă,dar,Dumnezeu ştie,fete drăguţe sunt pe toate drumurile.

Reggie scoase un pufnet neîncrezător.

-Şi-a luat soarta în mâini când a refuzat să devină ruda săracă obligată să trăiască

din mila vărului ei.Admit că plecarea din ţară pentru a ocupa un post de

guvernantă nu a fost cel mai prudent lucru.Şi evident că are o tendinţă spre

comportament impulsiv când e încolţită.

-Ca o vulpe? Marcus continuă fără pauză.

-Totuşi,cu cât îmi petrec mai mult timp cu ea,cu atât găsesc mai admirabil

caracterul ei.

-Da?

-Are o voinţă puternică şi e hotărâtă...

-încăpăţânată şi îndărătnică?

-...şi are o mare doză de curaj.Cu toate astea,e mai degrabă vulnerabilă.Până

acum am văzut doar fragmente din aceste variate aspecte ale felului ei de a fi.E

un tablou derutant şi ameţitor.

-Ameţitor?

-Poate că e cuvântul greşit,minţi Marcus.„Ameţitor” era exact cuvântul corect.

Poate că „uimitor”'e un cuvânt mai potrivit.

-Găsesc că e interesant să observ că toate aceste calităţi,acum excelente,erau

ceea ce acum câteva zilele numeai defecte.

-Zău? Marcus scutură din cap.Eşti sigur? Reggie îl studie curios.

-Foarte sigur.Ce-o fi fost în capul lui Marcus? Calităţile lui Gwen erau atât

putere,cât şi slăbiciune,şi o făceau să fie fiinţa complexă care era.Ah,desigur că

n-avea nici o idee la ce se gândea de la un minut la altul,deşi îi dăduse câteva

indicii despre cine era şi cum se simţea şi de ce vedea lumea aşa cum o vedea.

Fragmente dintr-o enigmă pe care el mai avea mult până s-o înţeleagă.

Cu toate astea,chiar dacă nu era de acord cu ea,nu putea să nu-i admire

convingerile.

-Trebuia să fi plecat de mult.Reggie se ridică în picioare.Deşi îţi apreciez

ospitalitatea,am nişte treburi de făcut,ca şi tine.

-Da,desigur,murmură Marcus.Gwen era deja sus,probabil în camera ei.Camera

vecină cu a lui.Îl aştepta oare? întrebându-se cum o să fie când în sfârşit o s-o ia

în braţe.În pat.Era agitată? Speriată? Nerăbdătoare?

-Trebuie să spun,Marcus,că în seara asta mi-ai zdrobit şi restul iluziilor pe care

le mai aveam.Nu credeam să te văd vreodată în halul ăsta.

-În ce hal? Marcus se încruntă,plictisit.Ce tot spui acolo?

-Tu.Nu eşti absolut deloc tu însuţi.Eşti distrat.Preocupat.Gândurile tale sunt cu

totul în altă parte decât aici.Te porţi ca şi cum ai fi în pragul unor emoţii

necunoscute până acum.Reggie scutură din cap şi oftă într-un fel exagerat de

teatral.Dacă nu te-aş cunoaşte mai bine,aş crede că te-ai îndrăgostit de-încercă,

dar nu reuşi să ascundă un rânjet-beleaua ta.

-Deci e bine pentru amândoi că mă cunoşti,zise Marcus ferm.

-Oare? Reggie îl studie gânditor.Ce ştiu e că întotdeauna ai fost cu mult prea

precaut în privinţa problemelor sentimentale.M-am întrebat adesea dacă aşa eşti

tu cu adevărat,sau pur şi simplu mereu ai avut de ales când te-ai confruntat cu

posibilitatea de a fi implicat sentimental.O portiţă de scăpare,adică.Acum nu

mai ai portiţa asta.Ai o soţie.Marcus pufni.

-E absurd.

-Poate.E o observaţie,nimic mai mult.Ia-o cum vrei.Reggie ridică din umeri,se

duse către uşă şi o deschise.Mi-ai spus că exemplul meu te-a învăţat că

dragostea trebuie evitată cu orice preţ.Dacă-i aşa,ţi-am făcu un mare deserviciu.

-Reggie...

-Cu toate astea,am totuşi un sfat ce ar putea să-ţi fie de folos acum.

-Nu mi-ai mai dat sfaturi până acum.

-Nu m-am găsit niciodată în poziţia ciudată de a şti mai multe decât tine despre

un anume subiect.Reggie îi aruncă un zâmbet ironic.Ascultă cu atenţie,prietene.

Închide ochii,nu băga în seamă vocea raţiunii ce-ți vorbeşte în minte şi aruncă-te

în prăpastie.Chicoti.Căderea e de neegalat.

-Şi aterizarea?

-Ah,aterizarea te poate ucide.Dar riscul merită asumat.La fel ca orice lucru

valoros în viaţa asta.

-Aş putea zbura,deci? zâmbi Marcus sceptic.

-Într-adevăr,ai putea.Chiar şi un scurt zbor e extraordinar.Şi dacă eşti foarte

norocos,s-ar putea să nu aterizezi deloc.Trebuie să spun că acum te invidiez.

Privirea lui Reggie deveni brusc serioasă.Mai devreme sau mai târziu,eu am

aterizat întotdeauna.Acestea fiind zise,Reggie se întoarse şi ieşi din cameră,

închizând uşa încet în urma lui.Marcus se uită gânditor după prietenul lui.

Era vreo fărâmă de adevăr în acuzaţiile lui Reggie? Bineînţeles că nu.Ce

vicontele vedea drept incursiunea de mult aşteptată pe tărâmul iubirii nu era fără

îndoială nimic mai mult decât încercarea lui de a înţelege natura conflictuală a

femeii cu care se însurase.Aşa-zisa lui stare emotivă nu era nimic mai mult decât

nedumerirea pe care orice bărbat ar simţi-o când ar încerca să o înţeleagă pe

oricare femeie.Şi Gwen nu era oricare femeie: era limpede că era unică.Şi era

soţia lui.Ah,desigur că o plăcea.Chiar destul de mult,de fapt.Era un mister care

aştepta să fie dezlegat.Întotdeauna îi plăcuseră misterele,şi ea era o excelentă

provocare.Derutantă şi enigmatică şi...Brusc,îşi dădu seama că era fascinat aşa

cum nu mai fusese până atunci de o femeie.Sau de vreun mister.

Şi îşi mai dădu seama că acei şapte ani şi jumătate s-ar putea să nu fie deloc de

ajuns.

CAPITOLUL 9

Un bărbat e întotdeauna mai puţin fermecător decât crede,niciodată atât de

irezistibil pe cât îl facem noi să creadă şi pe de-a-ntregul fascinant în ignoranţa

lui.

Colette de Chabot

Gwen nu era prea sigură ce ar trebui să facă acum.Sau ce se aştepta de la ea să

facă.Sau,ei bine,ceva.Trase draperiile ce acopereau ferestrele înalte din

dormitorul ei şi privi în jos,în noapte,la străzile întunecate ale Londrei.Tot ce

ştia sigur era că nu-şi aducea aminte să fi fost mai neliniştită sau mai plină de

speranţe în viaţa ei.Totuşi,unde era Marcus? Nu că asta conta.Din partea ei,el şi

Berkley puteau sta liniştiţi ascunşi în bibliotecă pentru tot restul nopţii.Ar face,

cu siguranţă,lucrurile mai simple dacă nu ar insista asupra-înghiţi cu greu-

drepturilor lui maritale în seara asta.

Nu că şi-ar dori să nu se supună dorinţelor lui,fireşte.Era datoria ei-şi o parte

importantă a aranjamentului lor.Cel puţin pe următorii şapte ani şi jumătate.

Lăsă să cadă draperiile la loc şi plecă de lângă fereastră să cerceteze camera ce

acum era a ei.Era spaţioasă şi bine mobilată,într-un stil oarecum feminin,dar nu

exagerat.Era caldă şi confortabilă în seara asta,dar urma să fie luminoasă şi

drăguţă la lumina zilei.Ei îi plăcea destul de mult chiar dacă îşi dădu seama că o

putea modifica după gustul ei.Putea face aproape tot ce-şi dorea.Acum era Lady

Pennington.„Lady Pennington.”

Scutură din cap neîncrezătoare.Să fi trecut doar o săptămână de când se

înapoiase în Anglia la chemarea domnului Whiting? Cu greu se putea spune că

era suficient pentru ca o viaţă să se schimbe din temelii.Nu mai era săracă.Îşi

asumase răspunderea pentru nepoatele ei,pentru nişte copii,pentru numele lui

Dumnezeu,şi le ascundea de-de fapt,îl amăgea pe al ei...soţ.Marcus era soţul ei şi

urma să ajungă aici în curând.Şi avea să vrea...ura să se aştepte să...avea să

ceară.Nu!Trase adânc aer în piept şi îi dădu drumul încet,până când panica

începu să dispară,şi dorinţa de a o lua la sănătoasa din cameră şi din casă,ba

chiar din oraş,se potoli.Simpla idee de a face asta era ridicolă.Marcus era un om

rezonabil,logic.Şi tot ce văzuse până acum la el arăta că era atent şi cumsecade.

Ei bine,acea chestiune absurdă despre cât de mult ar trebui să stea împreună ca

soţ şi soţie era doar.În avantajul ei.Gwen ştia prea bine,chiar şi în această epocă

modernă,că un soţ putea să facă exact ce voia,şi o soţie era în întregime la

discreţia soţului ei.În afară de asta,era din ce în ce mai convinsă că Marcus era

un om cumsecade.Se însurase cu ea mai mult de dragul celor care depindeau de

el decât pentru el însuşi.Fusese de acord cu toate solicitările ei şi nu ceruse

nimic în schimb decât fidelitate şi loialitate.Dacă era încredinţată de ceva în ceea

ce-1 privea pe proaspătul ei soţ,era sigură că Marcus nu şi-ar cere drepturile sau

favorurile ei sau orice altceva de la ea ce ea n-ar oferi de bunăvoie.

Poate,într-adevăr,nu era doar cumsecade,ci minunat.O făcea să zâmbească

atunci când se aştepta mai puţin şi zicea mereu lucruri care atrăgeau după sine

scuze.Mai degrabă fermecător,de fapt.În realitate,bănuia că îl cam neliniştea.La

fel de mult cum o neliniştea şi el pe ea.

Şi,când o săruta,sau când mâna lui o atingea pe a ei,sau când îi întâlnea ochii din

cealaltă parte a încăperii,se întâmpla ceva extraordinar de interesant în adâncul

fiinţei ei ce îi îmbujora obrajii şi îi tăia răsuflarea.Poate n-avea să vină deloc?

Poate că hotărâse să amâne consumarea căsătoriei? Ea recunoştea că greşise cu

câteva minute în urmă când se gândise că din partea ei n-avea decât să nu

vină,căci nu îi păsa.Dar îi păsa.Chiar foarte tare.Sau poate se aştepta să meargă

ea la el? O porni către uşa de pe peretele opus.Camerista care o ajutase să se

schimbe în cămaşă de noapte îi spusese că dădea spre un vestiar ce separa

camera lui Marcus de a ei.Fata îi mai zisese,clipind cu subînţeles,că Marcus îi

dăduse liber valetului pentru acea noapte.Dacă nu era în camera lui,nu strica să

arunce un ochi.Dacă era...Uşa păru că se măreşte în faţa ei,cu dimensiunile

deformate ca o imagine într-o oglindă prost lucrată.Se lăţi şi se înălţă-şi o

copleşi.O intrare ameninţătoare,şi de temut,şi primejdioasă,şi-Nimic mai mult

decât rodul imaginaţiei sale surescitate.

Uşa era din lemn şi garnisită cu alamă şi era doar o uşă.Nu avea de ce să-i fie

frică.Nici de Marcus.Nici de ea însăşi.Îşi îndreptă umerii,apucă mânerul uşii cu

hotărâre şi o deschise.Madame şi Colette,dar mai mult aceasta din urmă,o

pregătiseră bine pentru ce urma în acea seară.Era agitată,desigur,lucru de

aşteptat.Dar nu îi era deloc frică.Într-adevăr era,ei bine,dacă nu chiar

nerăbdătoare,cel puţin curioasă.Păşi în încăpere.Uşa spre camera lui era

întredeschisă.

-Marcus?

Aşteptă o clipă,apoi impinse uşa încet.Camera lui era mai mare decât a ei,deşi

nu cu mult.Pe o masă era o lampă aprinsă între două fotolii aparent confortabile,

aranjate în faţa şemineului,care arunca o lumină difuză,

reconfortantă.Pe un perete era un şifonier,şi pe peretele opus al camerei,o

comodă.Mobila era închisă la culoare şi masivă şi,chiar şi în lumina slabă,lacul

îi strălucea,în aer se simţea o slabă mireasmă de ulei de lămâie şi ceva familiar

pe care nu-1 putea recunoaşte.Una peste alta,era în mod limpede o cameră

bărbătească.În cele din urmă,privirea ei alunecă spre pat.Spre locul decăderii ei.

Al ruinei ei.Prostii.Era doar un pat,aşa cum uşa era doar o uşă,ba,pe deasupra,

mai era şi foarte vechi.Probabil avea mai mult de o sută de ani.Nu era nimic de

speriat la o mobilă veche.Indiferent de câte mirese Pennington fuseseră deflorate

aici.Înlătură cu hotărâre din minte acest gând şi se duse către pat.Aparent,era

masiv şi solid,cu patru stâlpi,prea groşi pentru a-i cuprinde cu mâinile,ridicându-

se pentru a se uni într-o ramă de lemn sculptat.Perdele grele de catifea atârnau

din baldachin.Patul avea prestanţă şi domina camera aşa cum îi domina acum

gândurile.Cu toate astea,cu cât se apropia mai mult,cu atât mai puţin copleşitor i

se părea.Îşi trecu uşor degetele peste cuvertura mătăsoasă,observând salteaua

moale de puf de dedesubt.Nu era absolut deloc intimidant.Ba chiar era primitor.

Poate îmbietor.

Probabil era un fel de şiretlic pentru a o face să lase garda jos.Totuşi,dacă o

femeie tot era pe cale să-şi piardă virginitatea,fireşte că era de dorit un oarece

confort.Se uită spre uşă.Dacă Marcus venea,mai mult ca sigur ar fi fost deja aici.

Fu cuprinsă de un val de indignare cu totul straniu.Cum de-i putea face aşa

ceva?

Se căţără cu dificultate în pat.Era un pat extrem de înalt,iar ea era prea

nerăbdătoare pentru a căuta treptele,deşi Marcus era îndeajuns de înalt ca să

n-aibă nevoie de ele.Se aruncă înainte şi căzu pe saltea cu faţa în jos.

Gwen se rostogoli,se ridică în capul oaselor şi îşi răsfiră în jur cămaşa de noapte

tivită cu dantelă.Cămaşa era un dar de la Colette şi categoric cel mai drăguţ

lucru pe care-1 avusese de ani întregi.Într-adevăr,însăşi rochia pe care o purtase

azi era împrumutată.Trebuia să se răsfeţe cu nişte cumpărături serioase,acum că

avea bani.Se uită prin cameră şi zâmbi larg.Putea să se obişnuiască foarte bine

cu poziţia de contesă bogată.Şi să se obişnuiască şi cu patul ăsta.Se lăsă pe spate

şi se uită la baldachinul de deasupra.Era cel mai confortabil pat în care se

culcase până acum.Poate cel mai confortabil pat din lume.Salteaua o învălui

într-o mângâiere delicată,moale ca o pernă.Destul de încântător.

„Oare cât de mult mai plăcut ar fi cu Marcus lângă mine?”

Gândul nu fu atât de uimitor pe cât i se păru faptul că-şi dădu seama că nu

respingea ideea de a fi în acelaşi pat cu Marcus,în patul ăsta,precum şi tot ce

decurgea din asta.Adevărul fie spus,mulţumită prietenelor ei şi felului de a fi al

bărbatului pe care abia începea să-1 cunoască,părea,ei bine,să-1 aştepte cu

nerăbdare.Măcar puţin.Acum,nu mai avea nevoie decât de domnul în cauză.

Se strădui să stea în capul oaselor,dar avea senzaţia că se cufundă mai degrabă

decât că se ridică,patul de puf fiind un animal atotputernic,ameninţând s-o tragă

înapoi în adâncimile lui,precum marea ce soarbe un înecat.Pufni supărată.Se

părea că patul ăsta urmărea să-şi păstreze victimele cât mai mult cu putinţă.

Sculatul din pat era la fel de dificil ca urcatul.Reuşi să alunece până la marginea

saltelei şi îşi legănă picioarele încălţate în papuci peste latura patului.Chiar dacă

ştia că nu erau mai mult decât vreo treizeci de centimetri până la podea,nu era

dornică să se avânte.

-Măi să fie,asta e o plăcere neaşteptată.Vocea lui Marcus răsună de la uşă.

Gwen tresări auzind sunetul vocii şi imediat se îndepărtă de la marginea patului.

Se prinse de cuvertură ca să-şi oprească alunecarea,dar nu reuşi decât să tragă

totul după ea.Ateriză cu o bufnitură înfundată.Cuvertura de mătase îi alunecă

peste cap.

-Eşti în regulă? Vocea lui Marcus se apropia.

-Oarecum.Nu era în regulă deloc.O cam durea fundul.Mai rău,era îngrozită.

Ce o crede el fiindcă o găsise în camera lui? în patul lui?

-Ai nevoie de ajutor? Tonul era lejer,de parcă nu se oferea decât s-o ajute să

coboare dintr-o trăsură,dar îi putu detecta amuzamentul din voce.

-Nu,zise ea în cel mai trufaş mod cu putinţă.Însă e foarte amabil că te-ai oferit.

Nu îi dorea ajutorul şi n-avea nici o tragere de inimă să-şi dea jos cuvertura de

pe cap şi să-1 privească drept în faţă.Prefera să stea acolo pretinzând că era totul

în regulă decât să-i vadă amuzamentul din ochii verzi.În afară de asta,probabil

că lui îi umblau prin cap tot felul de lucruri îngrozitoare despre caracterul ei şi

despre lipsa de bună-cuviinţă,şi,dincolo de asta,urma să întrebe de ce se afla în

camera lui.O întrebare excelentă la care n-avea nici un răspuns aparte.

Îşi eliberă o mână din ţesătură şi o flutură înspre el.

-Nu te simţi obligat să rămâi aici din cauza mea.Poţi să-ţi vezi de treburi.Poţi să

pleci dacă doreşti.

-Nu plec nicăieri.Chicoti.La urma urmei,asta-i camera mea.O clipă mai târziu,îl

simţi cum se aşază pe jos lângă ea.Situaţia devenea cu rapiditate tot mai absurdă.

Ea ar trebui să reacţioneze cumva.Existau două posibilităţi.Putea să tragă de

cuvertură şi să găsească o scuză lamentabilă pentru faptul că se găsea în patul

lui.Sau putea să pretindă că nu stătea pe duşumea,sub o cuvertură de pat,cu doar

un braţ la vedere.

-Aşa,zise ea cu vioiciune,hotărând că înşelătoria era mai bună decât

corectitudinea.Acum,că braţul ei era la vedere,nu prea ştia ce să facă cu el,doar

să dea din mână din când în când.Probabil arăta ca o nebună.Toată chestia asta

era atât de supărător de stânjenitoare.Şi umilitoare.

-Ce mai face Lord Berkley?

-Excelent.Pot să te întreb ceva?

-Nu.

-Nu?

-Categoric nu.

-Înţeleg.Se opri,şi ea putu să-şi imagineze rânjetul de pe faţa lui.Păi treaba asta

ridică un fel de dilemă,nu-i aşa?

-Nu văd de ce.

-Ai dreptate.Râse.E încântător.Nu m-am gândit niciodată că-mi voi petrece

noaptea nunţii stând pe jos lângă un maldăr de cearceafuri şi o mâna fără trup.O

să fie o poveste extraordinară pe care o s-o spunem într-o zi copiilor noştri.

-N-o să spui asta absolut nimănui,Marcus,izbucni ea.Altminteri o să...

-O să ce? O luă de mână şi i-o sărută.Un fior de emoţie îi străbătu mâna.

Fata scoase un oftat resemnat.

-N-o să mă ajuţi deloc,nu-i aşa?

-N-ar mai fi nici pe departe atât de distractiv.Se opri,fără îndoială încercând să-şi

reţină un râset.Nu la fel ca,să spunem,să te urmăresc cedând în faţa efectelor

coniacului.

-N-o să mai beau în viaţa mea coniac.Îşi trase cuvertura şi se strâmbă.Şi aş fi

foarte recunoscătoare dacă ţi-ai lua sarcina de a te asigura că n-o s-o fac.

-Poate c-ar fi trebuit s-o băgăm în jurămintele nupţiale.Ea îi aruncă un zâmbet

bosumflat.

-Ar fi fost de apreciat.El râse,se trase mai aproape şi îi atinse buzele cu ale lui.

Apoi se ridică,o apucă de mâini şi o trase în sus lângă el.Cuvertura căzu pe

podea.Privirea lui Marcus alunecă peste ea încet,atent,la fel de mângâietoare

cum îi era şi atingerea.Cămaşa de noapte o acoperea din cap până-n picioare,dar

ea nu-şi dăduse seama până atunci de cât de transparent era materialul.Şi

apreciat pe măsură,judecând după privirea soţului ei.Tremura în aşteptare.

-Ţi-e frig? Degetele lui alunecară dintr-ale ei şi rătăciră uşor,neatent,peste

braţele ei.Atingerea lui se simţea caldă prin ţesătura uşoară.

-Nu.Mai degrabă mi-e chiar cald.Îi întâlni privirea şi îşi ţinu răsuflarea.Acum

avea s-o sărute? Nu se îndoia deloc că voia s-o facă.Putea vedea în ochii lui şi se

întreba ce vedea el într-ai ei.Şi ce voia ea ca el să vadă.

Se uită la ea pentru mult timp,apoi o răsuci uşor şi o trase la pieptul lui.

-Ce faci?

-Spune-i un experiment ştiinţific.O luă în braţe.Esenţa experimentului ştiinţific e

repetiţia.Repet un experiment început azi.Continuarea celui început în această

după-amiază.

-Habar n-am avut că te interesează ştiinţa.

-Mă interesează tot soiul de lucruri,zise el mândru.Îşi puse bărbia pe creştetul

capului ei şi o strânse mai tare.Era chiar minunat.

-Încerc să stabilesc dacă într-adevăr e mai uşor,câteodată,să vorbeşti cu o

persoană fără să te uiţi la ea.Te deranjează?

-Nu,zise ea prudentă.Despre ce vrei să discutăm?

-Reggie zice că m-am îndrăgostit.Ea îşi ţinu răsuflarea.

-Ah?

-N-am mai fost niciodată îndrăgostit,deşi m-am apropiat foarte mult în două

ocazii.În ambele cazuri,doamnele implicate şi-au manifestat interesul în alte

direcţii.

-Înţeleg.Luă o gură mare de aer.Dacă el putea fi cinstit,la fel putea şi ea.

Cel puţin în privinţa acestui fapt.

-Toată lumea la care am ţinut m-a părăsit,murind sau plecând în urmărirea

propriilor scopuri.Cu excepţia lui madame Freneau şi a lui Madame de Chabot,

bineînţeles.El tăcu pentru mult timp.

-N-ai dus-o prea uşor.

-Aş fi putut s-o duc mult mai uşor dacă aş fi fost,nu ştiu,mai înţeleaptă,presupun.

Se relaxă lângă el.Era extraordinar de uşor să vorbească nestingherit când nu se

aflau faţă în faţă.Cu atât mai mult dacă stătea în braţele unui bărbat.Am o

îngrozitoare tendinţă de a crede că-mi pot rezolva problemele fugind de ele.

-Şi poţi? Scutură din cap.

-Nu.Dacă n-am învăţat nimic altceva,am învăţat asta.

-Eu sunt o problemă? Vocea lui era joasă,intensă.

-Încă nu m-am decis,zise ea uşor.El o roti şi o luă în braţe.

-Şi când o să te decizi,domnişoară Townsend?

-Nu sunt sigură.Îşi ridică bărbia şi îşi trecu braţele pe după gâtul lui.Poate mă

ajuţi să mă decid,Lord Pennington.El ridică dintr-o sprânceană.

-Şi cum o să fac asta?

Ea se înălţă pe vârfuri şi îi atinse buzele cu ale ei.El nu se mişcă,şi ea îl apăsă

mai tare pe buze.El nici măcar nu se clinti.Era plăcut,dar ea ştia prea bine că ar

trebui să se întâmple mult mai multe lucruri în afară de simpla atingere a

buzelor.Cu siguranţă se întâmplaseră mult mai multe atunci când o sărutase el.

Fireşte,atunci fusese la mijloc şi coniacul.Oare proceda greşit? îşi aminti ceva ce

îi spusese Colette şi,deşi atunci crezuse că era un lucru dezgustător,acum îi părea

destul de excitant.Deschise gura şi îşi trecu limba peste buzele lui.

-Ce-a fost asta? O luă de umeri şi o îndepărtă de el.Ea tresări.

-Nu ţi-a plăcut.

-Ah,nu,mi-a plăcut.Mi-a plăcut chiar foarte tare,zise el repede.Doar că nu m-am

aşteptat,asta-i tot.

-Ştiam eu că-i o greşeală.Se smulse din îmbrăţişarea lui şi se retrase.Acum crezi

că sunt o destrăbălată? El zâmbi pieziş.

-Tare mă tem că nu eşti.

-Păi atunci preferi să fi fost una?

-Cu siguranţă ar fi făcut lucrurile mai uşoare,murmură el.

-Pentru amândoi.Îşi încrucişă braţele şi se încruntă.N-am mai făcut asta înainte,

ştii,şi ai putea fi puţin mai îngăduitor.El se arătă foarte surprins şi se holbă la ea.

-Dar am fost înţelegător.Pentru numele lui Dumnezeu,am fost al naibii de

reţinut.N-am vrut să te sperii.N-am vrut să mă grăbesc sau...

-Acum nu te mai temi de asta,nu-i aşa? îşi dădu ochii peste cap.Nu sunt un copil,

Marcus,ştiu la ce să mă aştept.

-Oare chiar ştii? întrebă el şi se încruntă sceptic.

-Am fost informată în detaliu despre ceea ce are să se întâmple cu exactitate,zise

ea pe un ton plin de trufie.Şi cum să răspund.

-Fireşte că ai fost.Vocea îi era gâtuită,de parcă se străduia să-şi ascundă mânia.

Sau râsul.Şi la ce-abia mai putea vorbi-te aştepţi? Cu exactitate.

Ea cugetă o clipă.

-Mai întâi,ar trebui să mă săruţi-destul de mult,de fapt,şi nu numai pe gură-,până

când mi se înmoaie genunchii şi mă topesc lângă tine.

-Până când ţi se înmoaie genunchii,zici? îşi încrucişă braţele peste piept şi se

sprijini de stâlpul patului.Cred că mă pot descurca la partea asta.Şi după aceea?

-Ei bine...Se opri să-şi adune curajul şi se strădui să vorbească pe un ton

indiferent.După asta,ar trebui să mă iei în braţe şi să mă duci în pat.

-Mi se pare cam grăbit.Scutură din cap gânditor.Eşti sigură că n-ai omis nimic?

-Nu cred...

-Ştiu eu.O aţinti cu degetul.Hainele tale.Ai uitat cu totul de ele.La un moment

dat trebuie să le dăm jos,şi pe ale mele de asemenea.

-Nu cred că Madame de Chabot a menţionat vreodată ceva despre haine.Probabil

presupunea că aveam să fim deja dezbrăcaţi.

-Desigur.Îşi dădu o palmă peste frunte.Ăsta-i răspunsul.Ar fi trebuit să mă

gândesc la asta eu însumi.Ea îl privi cu ochii mijiţi.

-Tu râzi de mine.

-Niciodată.Vocea lui era serioasă,dar ea nu-1 crezu nici măcar pentru o clipă.Te

rog,continuă.După ce te duc în pat?

-Apoi,urmează multe sărutări şi o mulţime de...păi...ştii tu...orice o fi.Se uită urât

la el şi îşi puse mâinile în şolduri.Nu ştiu de ce îţi spun toate astea.Fără îndoială

tu ştii cu mult mai bine decât mine ce urmează.

-Fără îndoială.O studie cu un amuzament prost ascuns.Te-ai gândit mult la

asta,nu-i aşa? Ea oftă.

-M-am gândit aproape numai la asta.

-Şi eu la fel.Vocea lui era joasă şi răsuna adânc înlăuntrul ei.Dar,deşi paşii pe

care i-ai menţionat sunt corecţi,nu sunt sigur că îmi sunt foarte tare pe plac.

Ea îl privi uimită.

-De ce nu?

-Mult prea bine stabiliţi dinainte,pentru gustul meu.Prefer lucrurile puţin mai...

spontane.

-Spontane? repetă ea şi pufni.Cum pot fi lucrurile spontane? Ştim amândoi ce se

va întâmpla aici.Nu e deloc o surpriză.

-Nu poţi şti niciodată,şopti el şi se îndreptă spre ea.Fără să se gândească,ea se

dădu înapoi.

-Ce faci? El zâmbi larg şi merse pe lângă ea,slăbindu-şi cravata.

-Unde te duci?

-Mă pregătesc pentru culcare.Îşi scoase cravata şi intră în garderob.

Doamne,Dumnezeule,se dezbrăca? Acum? Cu luminile aprinse? Oricât de bine

era pregătită,cu siguranţă că nu era gata să vadă silueta unui bărbat gol.Din

fericire,era ascuns în spatele uşii pe jumătate deschise.Pentru o clipă,se gândi să

fugă înapoi în camera ei.Bineînţeles că asta însemna să treacă prin garderob.

În afară de asta,aşa ceva nu se făcea.Se resemnase.Nu.Îşi dorea asta.Îl dorea.Nu

era sigură de ce sau când se întâmplase,dar undeva între primul sărut influenţat

de coniac şi acum,ceva se schimbase în interiorul ei de la simpla resemnare la o

nevoie ciudată,dureroasă.Dorea să fie sărutată o dată şi încă o dată,și cu mult

mai profund decât până acum.Dorea să stea în braţele lui,şi să i se înmoaie

genunchii sub atingerea lui,şi să simtă toate lucrurile acelea despre care Colette

îi spusese că avea s-o facă să le simtă.Îl dorea pe soţul ei.

Uşa vestiarului se deschise încet,şi ea îşi acoperi ochii cu mâna.Râsul lui Marcus

răsună prin încăpere.

-Ce faci acum?

-Nimic.Absolut nimic.Îi făcu semn cu mâna liberă.Tu vezi-ţi de treabă.

-Ea doua oară când îmi spui să-mi văd de treabă.Foarte bine,aşa o să fac.Ea auzi

zgomotul uşor făcut de picioarele goale ce trecură pe lângă ea şi nu se putu

abţine să nu se uite printre degete.Icni şi îşi lăsă mâna să cadă.

-Porţi halat.El ridică dintr-o sprânceană,amuzat.

-Într-adevăr.Ce te aşteptai să port?

-Mă aşteptam ca tu...Privirea îi rătăci pe trupul lui şi i se uscă gura.Era mai lat în

umeri decât crezuse,mai înalt şi mai arătos într-un fel categoric mai neruşinat

decât observase până atunci.Era cu adevărat mult mai bărbat decât îşi imaginase

ea şi de-a dreptul impresionant.Halatul era deschis până aproape în talie,

dezvelindu-i gâtul şi o mare parte din piept,pieptul lui dezgolit,închizându-se cu

cordonul din talie.Privirea ei trecu rapid peste porţiunea aceea de sub talie-nu

era încă îndeajuns de pregătită pentru asta-spre tivul ce-i ajungea la pulpe şi spre

picioarele goale de sub el.Eşti gol pe dedesubt,nu-i aşa?

-Exact aşa sunt.Tonul lui era lejer,ca şi când nu făceau altceva decât să aibă o

conversaţie superficială într-un salon oarecare,de parcă nu s-ar fi aflat în camera

lui cu puţin mai mult decât nişte urme de dantelă şi mătase ce-i despărţeau trupul

de al ei.Purtarea de haine când îmi doresc un somn sănătos noaptea,în special

când e cald,o consider la fel de enervantă cum ţi se pare când trebuie să porţi

pălării.Aşadar...Făcu semn spre pat.Te previn,o să-mi văd de treabă,aşa cum ai

cerut.Acum o să-mi scot halatul şi mă bag în pat.Poate vrei să-ţi acoperi din nou

ochii pentru a evita să-ţi fie ofensate sensibilităţile feciorelnice.

-Nu mi-ai ofensat sensibilităţile,pufni ea.Pur şi simplu,ţi-am acordat puţină

intimitate.

-Serios? Se ocupă de nodul din talie.Şi eu care am presupus că te neliniştea

gândul de-a vedea un bărbat gol.

-Nu fi absurd,zise ea.Am mai văzut bărbaţi goi până acum.

-Da?

-Statui,sculpturi şi altele asemenea.Greceşti şi romane,în principal.Încercă să se

uite oriunde,numai nu la el.Ştii tu,muzee.Pline de statui.

-Chiar aşa.E plin de bărbaţi goi acolo.Chicoti şi îi întoarse spatele.Ultima

avertizare,domnişoară Townsend.Bărbia ei ţâşni în sus.

-Lady Pennington,te rog.

-Cum doreşti,Lady Pennington.Halatul îi alunecă de pe umeri şi căzu într-un

morman de mătase la picioarele lui.Ea îşi muşcă buzele şi făcu ochii mari.Era

extraordinar de bine clădit.Musculatura spatelui şi a fundului era ferm definită şi

pielea părea a străluci în lumina difuză.Ea simţi pe loc dorinţa de a-şi trece

degetele peste muşchii aceia,de-a se încălzi de la pielea lui fierbinte.El se urcă în

pat,ca şi cum ea nu era acolo.

-Ce faci? În vocea ei se simţi indignarea în vreme ce păşea spre pat.

El se întoarse pe spate,îşi puse mâinile la ceafă şi o studie.

-Am de gând să dorm.A fost o zi lungă şi cam obositoare,zise el întinzându-se

după cuvertură.

-O să dormi? Chiar aşa? Se apropie.Fără sărut? Fără să mi se înmoaie

genunchii? Fără...orice o fi? El se gândi puţin.

-Nu prea cred.

-Nu mă doreşti? Îl privi neîncrezătoare.

-Ba da.Chiar mult,de fapt.Vocea lui suna straniu.Sunt destul de mândru de mine

pentru reţinerea mea de până acum.

-Atunci-îşi deschise larg braţele-ia-mă! El clătină din cap.

-Nu cred.

-Marcus! Se sui în pat să îngenuncheze lângă el,observând într-un colţişor al

minţii cum indignarea şi,chiar aşa,nerăbdarea îndepărtaseră orice fior.De ce nu?

-Ai distrus tot farmecul.De parcă a face dragoste nu implică nimic mai mult

decât să urmezi pas cu pas o broşură cu instrucţiuni.Se uită la ea gânditor.Nu te

vreau în patul meu pentru că n-ai de ales.Fiindcă asta e datoria ta.

-Nu-i motivul pentru care sunt aici.Vreau asta.Îşi puse mâna pe pieptul lui.Te

doresc.

-Oare?

-Da.Şi o să ţi-o dovedesc.Înainte de a se răzgândi,îşi aruncă piciorul peste al lui

şi îl încălecă în dreptul şoldurilor.Îi aruncă un zâmbet răutăcios.Dacă tu nu mă

iei,voi fi obligată să te iau eu.

-Serios? El o privi amuzat.Şi cum exact ai de gând să faci asta?

-Cu ajutorul instrucţiunilor mele pas cu pas pe care le-ai luat în râs.

Inspiră adânc să-şi adune curajul şi se întinse peste el,ignorând atingerea

corpului lui minunat de puternic sub al ei şi recunoscătoare că,pentru moment,îi

despărţeau straturile de cearceafuri.Faţa ei era la câţiva centimetri de a lui.El o

privea,cu braţele încă sub ceafă,cu un uşor zâmbet întipărit pe buze.

-Mai întâi...Atinse uşor cu buzele scobitura de la baza gâtului lui şi fu răsplătită

simţind cum corpul lui se încordează sub al ei.

-Asta e partea cu sărutatul?

-Îhî.Îi sărută gâtul şi aşternu un şir de uşoare săruturi până spre linia maxilarului.

Era destul de plăcut să-1 sărute aşa.Într-adevăr,cu fiecare atingere a buzelor ei

pe pielea lui caldă,voia să-1 sărute tot mai mult.Ciudata tulburare pe care o

simţise ultima dată când se sărutaseră îşi făcu din nou apariţia înlăuntrul ei.

Încântătoare şi insistentă.Ajunse la colţul maxilarului şi îşi mută gura să-1 muşte

de lobul urechii.El îşi reţinu un puternic oftat.Ea murmură:

-Madame de Chabot spunea că bărbaţilor le place foarte tare chestia asta.

-Aşa zicea? Vocea lui era uşor gâtuită,ca şi cum de-abia putea articula cuvintele.

Şi ce mai spunea că le place bărbaţilor?

Gwen se mişcă uitându-se în ochii lui,alunecându-şi uşor corpul peste al lui cu o

artă a seducţiei de care nu fusese conştientă.Brusc simţi sub ea dovada clară a

excitaţiei lui şi îşi dădu seama că nu se temea absolut deloc,ba chiar era

încântată.

-Spunea că le place aşa.Îi luă faţa în mâini şi îl sărută.Gura lui se deschise pentru

ea,şi pentru un lung moment nu făcu nimic decât să-1 savureze.Avea un gust

uşor de coniac şi poate lămâie,care i se păru familiar,fiind aroma ce domina

camera lui.Şi mai avea gustul căldurii şi al dorinţei,îşi adânci sărutul şi îl simţi

că se mişcă,iar braţele lui o învăluiră,trăgând-o mai aproape de el.Limba i-o găsi

pe a ei,şi o undă încântătoare de şoc o cutreieră şi îi tăie răsuflarea.

El îi prinse cămaşa de noapte şi i-o trase în sus până când aerul serii îi înfioră

dosul picioarelor.Mâinile lui îi găsiră pielea goală şi degetele îi trecură uşor

peste picioare şi mai sus,până când se făcură căuş peste fundul ei.Continuă să o

sărute,şi ea căzu într-un abis de senzaţii ce pentru moment nu erau mai mult

decât o promisiune.Își îndepărtă gura de a lui şi dădu să se ridice,încălecându-i

din nou şoldurile,cu mădularul lui excitat sub cuvertura de sub ea.

-Şi acum? Respiraţia lui era chinuită.

-Hainele,cred.Îşi trase cămaşa de noapte peste cap şi o aruncă într-o parte.Într-un

solitar şi încă raţional colţ al minţii,observă evidenta ei lipsă de pudoare,dar nu-i

mai păsa.Un demon mult mai puternic decât reţinerea ei feciorelnică o luase în

stăpânire şi dorea,avea nevoie...de mai mult.

-Excelent.El gâfâi,şi mâinile lui o îi cuprinseră mijlocul,apoi încet alunecară mai

sus,să-i mângâie sânii.Ea gemu,şi capul îi căzu pe spate.El îşi mişcă mâinile pe

sânii ei,şi degetele se jucau cu sfârcurile acum întărite sub priceputa lui

mângâiere.Ea se întrebă dacă avusese vreodată vreun dram de şovăială.Şi se mai

întrebă cât de mult avea să mai poată îndura aceste senzaţii desăvârşite.Şi ce

minunată suferinţă era.Fără de veste,el se ridică şi o luă în braţe,lipindu-şi gura

de a ei cu o sete şi o dorinţă de netăgăduit.O dorinţă pe care o împărtăşea şi ea şi

cu care se desfăta.El trase şi aruncă cuverturile şi îşi împleti picioarele cu ale ei,

corpul lui zvelt şi puternic fiind strâns lipit de al ei.Îşi ridică gura de pe a ei şi îi

sărută gâtul şi partea laterală chiar sub ureche,într-un loc despre care ea nu

crezuse vreodată că ar putea fi sensibil.Vocea lui era joasă,şi respira greu.

-Acum nu mai e cale de întoarcere,domnişoară Townsend.

-Lady Pennington.Ea de-abia mai putea vorbi.Dacă nu te deranjează.

-Ah,sigur,nu mă deranjează.Gâfâi pe pielea ei.Lady Pennington.Gwen.

Mâinile şi gura lui rătăciră peste ea de parcă ar fi fost un tărâm necunoscut şi el

un aventurier pasionat.Explora,cerceta şi descoperea,şi ea nu-1 putea atinge şi

săruta îndeajuns,nu putea să-i simtă îndeajuns căldura dogorâtoare a trupului pe

gura ei şi pe mâinile ei.Mâinile lui alunecară între picioarele ei şi atinseră acea

parte a ei la care nu se prea gândise.O străbătu un şoc de plăcere atât de intens,că

o făcu să-şi arcuiască spatele şi să ţipe.

-Marcus! ÎI apucă strâns de umeri.Asta e...eu nu...ah,vai...

-Nu apărea în instrucţiunile tale? Vocea lui era îngroşată de pasiune.

-Poate că era menţionată.Vocea ei se auzea ceva mai mult decât o şoaptă.Marcus

ştia foarte bine ce făcea.Ea se întrebă cum de supravieţuiau femeile unei astfel

de plăceri.Primitivă şi intensă,se răspândea în valuri puternice pornind de la

atingerea lui,în fiecare părticică din corpul ei,şi aţâţa o dorinţă arzătoare în

adâncul fiinţei sale.Un foc ce se înteţea,din ce în ce mai fierbinte şi mai

puternic.Respirând anevoios,se agăţă de el.

-Mă tem că până la urmă sunt o uşuratică.

-Slavă Domnului,murmură el,revendicându-i din nou buzele.O antrenă într-o

spirală de senzaţii ce se intensificau,şi odată cu asta dispăru orice urmă de gând

raţional.Exista doar în atingerea mâinii lui,a buzelor lui,a realităţii corpului lui

lipit de al ei.Simţi cum degetele lui agile şi umede alunecau în ea şi se minună

că nu era deloc neplăcut,ci bine si potrivit-şi încă nu de-ajuns.Se împinse în

mâna lui,dorindu-şi,nerăbdătoare,mai mult.El îşi retrase mâna şi se strecură

dintr-odată între picioarele ei.Ezită,şi ea se uită în ochii lui,întunecaţi de dorinţa

pe care o împărtăşeau.

-Gwen,asta poate fi...

-Ştiu şi nu-mi pasă.Vreau...îi trase buzele spre ale ei.Te vreau pe tine.

El îşi puse mâna între ei şi se folosi de aceasta pentru a o pătrunde cu o mişcare

înceată,blândă.Ea ştia prea bine că putea fi dureros,dar nu-i mai păsa deloc.Părea

un preţ mic pentru o astfel de plăcere.El o penetră,o umplu,şi ea observă că nu

păruse atât de mare cu cearceafurile între ei.Totuşi,era o senzaţie ciudată,dar nu

neplăcută.Ba chiar nu era rău deloc.El se opri,şi ea îşi dădu seama că ajunsese în

punctul numit de Colette la barrière de l'amour(Bariera dragostei).Se retrase,apoi

se avântă înainte tare,şi repede,şi neobosit.Fu străfulgerată de o durere ascuţită.

Îşi ţinu răsuflarea şi îşi încleştă dinţii.Se simţea străpunsă,şi durea.

-Poate că nu sunt totuşi o uşuratică,zise ea cu un scârţâit ciudat în voce.

-La naiba,Gwen,îmi pare rău.Înghiţi cu dificultate şi se uită la ea.Putem să ne

oprim dacă e prea...

-Nu,o să fie bine într-o clipă.Din vocea ei nu răzbătea nici o vagă urmă de

convingere.Cred.Colette avusese dreptate în toate celelalte privinţe,şi Gwen se

rugă să aibă şi de data asta.El rămase neclintit pentru un lung moment şi durerea

slăbi,încercă să se mişte sub el,gest care păru de ajutor.El începu să alunece

înainte şi înapoi în ea,cu folos.Focul ce izbucnise în ea se reaprinse,şi ea îşi

potrivi mişcările după ale lui.Era cu adevărat de mare ajutor.De fapt,era absolut

remarcabil.El împingea mai repede şi mai tare,şi ea se arcui în sus înspre trupul

lui.Pentru a-1 întâmpina.Pentru a consuma acel moment.Orice vagă urmă de

durere se contopi cu această plăcere nou descoperită,de neimaginat,amplificând

intensitatea unirii lor.Fiinţa ei crescuse,estompând tot restul lumii,şi se

concentrase până dusese la nimic altceva decât bucurie sălbatică şi senzaţie

pură.El aţâţa focul ce ardea în ea,făcându-1 din ce în ce mai fierbinte şi mai

intens,şi ea se întrebă dacă se putea muri din pricina durerii supreme,primind cu

încântare splendoarea ei.Fără de veste,flăcările din ea izbucniră în valuri de

fericire supremă,fierbinte şi de neimaginat,şi ea ţipă,înfigându-şi degetele în

umerii lui şi simţindu-1 cum se cutremură odată cu ea.Durase o veşnicie,şi era

indiscutabil prea scurt.Totuşi,în unul dintre ungherele minţii ei neînceţoşate de

pasiune,îşi făgădui că nu s-ar putea lăsa copleşită,nu,nu avea să o facă,de

pasiunea şi emoţiile intense a ceea ce nu fusese nici pe departe atât de supărător

pe cât crezuse,ci cu mult mai minunat decât i se spusese.Nu avea să permită ca

toate astea să însemne mai mult decât erau.Era vorba despre pasiune.Despre

dorinţă.Nimic mai mult decât atât.Fără îndoială nu era dragoste.

Chiar şi acum,era hotărâtă să nu îl iubească.Şi să nu cedeze această ultimă

fărâmă de control asupra propriei vieţi.Şi ar fi atât de simplu să-1 iubească.

Dar femeile îndrăgostite erau neghioabe,şi nu avea să intre în rândurile lor,oricât

şi-ar fi dorit.Cu toate astea,nu putea să nu se întrebe dacă şapte ani şi jumătate

cu acest bărbat aveau să fie cumva de-ajuns.

CAPITOLUL 10

Experienţa anterioară a unui bărbat este importantă doar în măsura în care

garantează că ştie ce face.Şi mai garantează că o face cu o oarecare pricepere.

Astfel de lucruri pot fi îmbunătăţite prin practică,dar pur şi simplu nu pot fi

învăţate. Colette de Chabot

-Ai făcut-o foarte bine.Gwen stătea cu bărbia pe pieptul lui Marcus şi îl privea.

Lumina stelelor pătrundea prin ferestre odată cu o adiere şi arunca un licăr

strălucitor pe faţa ei,reflectându-i-se în ochi.Sau cel puţin,având în vedere la ce

mi s-a spus să mă aştept,cred că ai făcut-o foarte bine.Am fost de-a dreptul

impresionată.Marcus încercă să nu pară atât de plin de el pe cât se simţea.Sau

atât de satisfăcut.

-Mulţumesc.Fac şi eu ce pot.

-Aş spune că ai multă experienţă.

-Am ceva,zise el prudent.Ea ridică sceptic dintr-o sprânceană.

-Am ceva,repetă el hotărât.Din experienţă,ştia că nu era niciodată bine să dai

prea multe informaţii actualei tale iubite despre iubirile trecute.

-Cu multe femei? Atitudinea ei era nonşalantă,contrazicând primejdia ce se

întrevedea din vorbele ei.

-Câteva.Nu era înţelept nici să dezvălui câte iubite ai avut până atunci.Femeile

erau peste măsură de ciudate când venea vorba despre astfel de informaţii.

Dacă,după părerea lor,un bărbat a avut prea puţine iubite,îşi pun întrebări despre

firea lui.Prea multe,și caracterul lui e în joc.Ea făcu ochii mari cu inocenţă.

-Foarte multe?

-N-am considerat niciodată că e vorba despre foarte multe,deşi chiar cred că

foarte multe e în sine destul de vag.

-Aşadar,câte? Mai precis?

-Mai întâi de toate,draga mea Lady Pennington,un gentleman nu reduce astfel de

lucruri la ceva atât de impersonal ca o statistică.Pe deasupra,nu se cuvine,nici nu

e onorabil să ţii un fel de răboj sau să dezvălui asemenea lucruri.Mai mult de

atât,astfel de chestiuni nu se discută niciodată cu doamnele,cu atât mai puţin cu

soţia cuiva.

-Serios? Ea scutură din cap gânditoare.Aş fi de părere că soţia e exact acea

doamnă cu care ai putea discuta astfel de chestiuni.

-În acest caz,părerea ta ar fi greşită,zise el pe un ton ferm ce spera să exprime

sfârşitul acestui subiect.Nu că ar fi crezut cu adevărat că ea avea să-1 bage în

seamă.Chiar şi în lumina slabă,îi putea vedea lucirea din ochi.

-Atunci,ce se cuvine să discuţi cu o soţie?

-Nu sunt pe deplin sigur,cum nu am mai avut până acum o soţie.O strânse în

braţe şi se întoarse s-o prindă sub el.Ăsta,aş zice-îşi frecă nasul de baza gâtului

ei-,e întotdeauna un subiect convenabil de discuţie.

-Da? murmură ea.Şi mai ce?

-Ah,nu ştiu.Poate ăsta.Aşternu un rând de sărutări uşoare până undeva sub

ureche,unde descoperise un loc extraordinar de sensibil,şi primi un fior pentru

munca depusă.Nu îşi putu reţine unui zâmbet satisfăcut.Şi poate şi ăsta...

-Marcus.Îi dădu un ghiont şi se uită la el,lumina stelelor reflectând o lucire cu

mult prea serioasă în ochii ei.Trebuie să fac aranjamente pentru alte haine.De

fapt,o garderobă cu totul nouă.Toate hainele mele sunt groaznice,ai spus-o tu

însuţi.

-Am spus? îşi înăbuşi un oftat dezamăgit,se rostogoli pe o parte,ignoră

rigiditatea crescândă dintre picioare şi îşi sprijini capul în mână.Când am zis aşa

ceva?

-Poate că n-ai spus-o exact aşa,dar categoric ai insinuat.

-Da? zise el trasând leneş o linie cu degetul de la gâtul ei spre adâncitura dintre

sâni şi mai departe până unde cearceaful oprea o cercetare mai detaliată.

-O să am nevoie de bani.Cred că ai menţionat o rentă.

-Da,bineînţeles.Îşi băgă degetul sub cearceaf şi îl plimbă încet peste rotunjimea

sânilor.O să aranjăm mâine-dimineaţă tot ce doreşti.

-Excelent.Vocea îi era puţin nesigură,şi el încercă să îşi stăpânească zâmbetul.

Nu era pe-atât de neinfluenţată de atingerea lui pe cât ar fi vrut ea să-1 facă să

creadă.Sunt recunoscătoare pentru asta.

-Acum eşti contesă de Pennington.Împinse cearceaful mai jos,dezvelindu-i sânii,

şi se aplecă să-i ia sfârcul în gură.Murmură pe pielea ei.Ar trebui să te îmbraci în

consecinţă.Îi luă blând sfârcul între dinţi,şi ea gemu uşor,iar pielea sensibilă se

încreţi şi se întări sub atingerea limbii lui.Vocea ei dovedea că mai că rămăsese

fără suflare.

-Mama ta a spus că o să mă ajute.El scoase un oftat resemnat şi ridică privirea

spre ea.

-Aşa a spus?

-Da.Gwendolyn îşi drese glasul.Cred că ne înţelegem destul de bine amândouă.

-Mama n-a fost niciodată împotriva cheltuirii banilor,în special când nu sunt ai

ei.Se uită curios la ea.Înţeleg că nu intenţionezi să-ţi cheltuieşti averea proaspăt

dobândită?

-Nu fi absurd,Marcus.Îmi pun bani deoparte pentru-ezită-viitor.Da,asta-i,pun

bani deoparte pentru viitor,repetă ea cu hotărâre.

-Viitorul tău e asigurat,zise el blând.Cea mai mare ameninţare pentru averea

mea a dispărut odată cu căsătoria noastră.Totuşi,întregul incident m-a făcut să

regândesc planurile de viitor pe care le-am făcut,cel puţin în materie de bani.

Deja am început să caut un număr de investiţii excelente ce ar trebui să

servească la întărirea averii Pennington pentru generaţiile viitoare.Nu voi mai fi

prins într-o capcană precum asta încă o dată.

-O capcană ca însurătoarea cu mine? El tresări.

-Am făcut-o din nou,nu-i aşa? N-am vrut să sune aşa.Am vrut să spun doar că nu

vreau să mă mai găsesc niciodată într-o situaţie în care să n-am de ales.Se trase

mai aproape şi îi atinse buzele cu ale lui.De fapt,asta e o capcană destul de

atractivă.

-Până acum e,într-adevăr,cu mult mai bine decât prevăzusem.Zâmbi cu acea

înfumurare caracteristică femeilor care au fost cu adevărat satisfăcute.

-Într-adevăr,aşa e,murmură el şi o trase mai aproape.

-El a avut dreptate? Marcus îşi înăbuşi excitarea crescândă şi se strădui să aibă

un ton lejer:

-Cine să aibă dreptate şi în legătură cu ce?

-Lord Berkley.A avut dreptate...Scutură din cap.N-are importanţă.Nu contează.

-Dreptate în legătură cu ce?

-Nu e important.Tonul ei arăta că,orice-o fi fost,era într-adevăr important.

Totuşi,mai putea aştepta până dimineaţă.

-Foarte bine,atunci.El îşi trecu mâna peste rotunjimea şoldului ei.Pielea îi era

caldă,mătăsoasă şi ademenitoare.Degetele lui rătăciră spre des-picătura dintre

picioarele ei.Ea respiră sacadat.

-Ar trebui să te previn că n-am de gând să mă îndrăgostesc de tine.

El o ignoră,degetele lui jucându-se cu cârlionţii umezi dintre picioarele ei.

-Da,da,ştiu,ai spus asta.Dragostea este o capcană pentru femei.Picioarele ei se

desfăcură şi răsuflarea i se îngreună.

-În ciuda faptului că asta a fost realmente foarte,ăăă...

-Excitant? El exploră mai adânc,dornic să atingă acea parte din ea pe care doar

el o aflase.Aşadar,înţeleg că atracţia dintre noi e acceptabilă? Pasiune,dorinţă,

genul ăsta de chestiuni.

-Ah,da.Atracţie.Pasiune.Ea se strădui să scoate fiecare cuvânt.Foarte excitant.Şi

cred că poate ar trebui s-o facem încă o dată.

-Crezi? Degetele lui alunecară peste ea,deja umedă de dorinţă.Se mişcă,

apăsându-şi erecţia mai tare pe pielea ei înfierbântată şi se aplecă să-i muşte

umerii.

-Ah,categoric.Fără discuţie.Cuvintele ei aduceau cu un oftat,şi el simţi că ea se

străduia să rămână coerentă.Marcus,nici tu n-ar trebui să te îndrăgosteşti de

mine.

-Cum doreşti.Cuvintele lui erau şoptite pe pielea ei.Ai fi mai liniştită să ştii că

n-am planificat nimic de genul ăsta?

-Da,Dumnezeule...înghiţi în sec.De fapt ar...fi...

-Umerii tăi sunt absolut delicioşi.Îşi intensifică ritmul degetelor,şi corpul ei se

încordă lângă al lui.

-Asta i-ai spus lui Lord Berkley? El zâmbi.Ea refuza pur şi simplu să se dea

bătută.

-Umerii lui Berkley nu sunt absolut deloc delicioşi.

-Sigur că nu.Vocea ei abia se auzea în vreme ce ea se legăna uşor pe mâna lui.

Era foarte aproape de a-şi pierde complet controlul.Deci ne-am înţeles.Atracţia e

acceptabilă...

-Chiar preferabilă.Îşi ridică privirea,să vadă jocul emoţiilor de pe faţa ei.

-Cu toate astea,dragostea trebuie evitată.Avea ochii închişi şi buzele depărtate şi

arăta de parcă aştepta ceva absolut minunat.

-De acord.Totuşi,ar trebui să te previn că te plac foarte mult.Ea se arcui.

-Mă placi?

-Chiar aşa.O trase să stea lungită peste el şi alunecă blând în ea.Chiar foarte

mult,aş zice.

Ea îşi puse mâinile de-o parte şi alta a capului lui,se sprijini,apoi se ridică şi se

uită în jos spre el.

-Mă placi,zici? De ce?

-Nu sunt prea sigur.El o luă de mijloc şi începu să o penetreze încet.Ea gemu şi

îşi muşcă buza de jos.Dar pare o idee bună să îţi placă de femeia cu care te-ai

însurat.

-O idee foarte bună,zise ea cu răsuflarea tăiată şi îşi potrivi mişcările după ale

lui.Era strâmtă şi lunecoasă şi îl învălui în căldură şi-n tot felul de senzaţii.

Rezistă dorinţei de a se mişca mai repede,de a împinge mai tare,reţinerea

intensificând nevoia lui şi dorinţa ei.O mişcă până când o făcu să stea sus,

dreaptă,deasupra lui,şi îşi întinse mâinile pentru a-i cuprinde sânii.Ea îşi ţinea

ochii închişi,gura îi era uşor deschisă şi o expresie de încordare extremă i se

vedea pe faţă.Observând cum reacţiona la fiecare mişcare a lui,la fiecare

atingere şi cum îşi descoperea pasiunea,se simţea şi el cuprins de pasiune.

Degetele îi trecură peste sfârcuri,şi ea scoase ceva ce putea fi un geamăt sau un

oftat.Răsună în ea şi spre el,şi reţinerea i se făcu ţăndări.

O trase în jos şi se rostogoli pentru a o ţintui sub el.Ea se arcui în sus şi îşi

înfăşură picioarele în jurul şoldurilor lui.Se împinse în ea,şi ea veni în

întâmpinarea dorinţei lui crescânde cu propria-i dorinţă.El putea simţi cum

zvâcnea în jurul lui în vreme ce el vibra în ea.Uniţi ca un singur tot,nu mai ştia

unde se termina el şi începea ea.Mai repede şi mai tare,se legănară împreună,

până când ea se strânse în jurul lui,şi un spasm trecu prin amândoi,iar simţurile

lui se sfărâmară odată cu descărcarea trupului său.!

Rămase uimit de intensitatea acestui act fizic pe care îl agrease întotdeauna,dar

care nu fusese niciodată atât de deplin ca acum.Atât de intens şi poate perfect.

Atât de potrivit.Şi se mai întrebă dacă nu cumva era implicată şi inima,nu numai

trupul.

Ceva mai târziu,ea adormi cuibărită lângă el.Cea mai minunată căldură radia

dinspre trupul ei şi ii pătrundea în suflet.Deodată,îşi dădu seama că această

femeie era perfectă pentru el.Nu numai fizic-deşi era mult mai pasională şi mai

nerăbdătoare decât s-ar fi aşteptat sau ar fi sperat-,ci şi cumva la nivel spiri-

tual.Era o idee ridicolă,ca şi cum toate prostiile alea pe care le debitase despre

soartă şi ce era drept şi corect erau adevărate şi nu doar aiurelile unui om

disperat să-şi salveze averea şi viitorul.Totuşi,soarta era o chestiune extrem de

ciudată.Se putea foarte bine ca ea să însemne destinul lui.La urma urmei,nu

fusese el cu mult prea prudent în materie de dragoste până acum pentru a risca

să se vâre intr-o căsătorie? Sau să-şi pună la bătaie inima?

Ar fi foarte sîmplu să o lase să-i pătrundă în suflet.Deja o plăcea-poate chiar mai

mult de-atât.În ciuda promisiunii de a evita dragostea,se întrebă dacă acest lucru

era posibil.Dacă nu cumva deja îl lovise.

Probabil că nu.Alungă din minte tulburătoarea idee.Ultimul lucru de care avea

nevoie era să iubească o femeie care îi spusese foarte clar că n-avea nici o

intenţie să-1 iubească.Dragostea neîmpărtăşită n-ar duce la nimic altceva decât

la suferinţă.Reggie era dovada vie.Cu toate astea,îi aştepta o viaţă bună

împreună.Avea să se asigure el de asta.

Nu-i spusese,dar scopul investiţiilor despre care pomenise nu era numai de a se

asigura că averea nu avea să-i mai fie ameninţată vreodată aşa cum fusese de

decizia tatălui lui.Greutăţile cu care se confruntase Gwen după moartea tatălui ei

îl făcură profund conştient pentru prima dată de cât de nedreaptă poate fi viaţa

când vine vorba despre femei.Nici o fiică a lui nu avea să fie pusă vreodată într-

o astfel de situaţie.Gwen avusese cea mai ciudată părere despre fete şi nu părea

deloc înclinată să-i facă vreuna,dar nici măcar ea nu putea garanta că vor avea

doar fii.Totuşi,Marcus putea şi garanta că toţi copiii lor aveau să fie asiguraţi

pentru totdeauna.Se întrebă când şi dacă să-i spună că i-ar plăcea o familie

numeroasă,îi dădu o şuviţă de păr deoparte de pe faţă şi zâmbi.

Urma să fie distractiv să conceapă familia asta.De fapt,îi aştepta o viaţă

nemaipomenit de bună împreună.În acel moment,nu se îndoia că aveau să

petreacă împreună cu mult peste cei doar şapte ani şi jumătate.E drept că era

încă învăluit în vâltoarea fierbinte a partidei de amor,dar acum totul părea nu

numai posibil,ci chiar probabil.Era ea destinul lui?

Nu ştia şi acum nici nu conta.Acum era a lui şi,cu noroc,putea fi a lui pentru

totdeauna.Îi putea mulţumi tatălui lui-şi tatălui ei-pentru asta.Şi,fără îndoială,

trebuia să mulţumească legendarelor ursitoare care vegheau peste locul acela

ascuns din grădină că se cunoscuseră.Că nici unul din ei nu întâlnise dragostea

până acum.Că lui nu i se lăsase nici o altă opţiune decât s-o atragă în viaţa lui ca

soţie a sa.Brusc,îi veni un gând.Ştia exact de ce se însurase cu ea,dar habar

n-avea de ce se măritase ea cu el.El n-avusese de ales,dar ea la început îl

refuzase.Fusese atât de mulţumit când ea se răzgândise,încât nu se mai întrebase

de ce o făcuse.Desigur,poate pentru a obţine moştenirea,veniturile despre care

spunea că avea să le pună deoparte pentru viitor.Dar nu se gândise nici o clipă la

asta atunci când îl refuzase prima dată şi pretinsese că era mulţumită cu venitul

ei modest.Ce se schimbase? Fără de veste,îi veni în minte ideea că poate avea

nevoie de veniturile ei personale nu pentru ea,ci pentru altcineva.Poate că o fostă

iubire se intorsese în viaţa ei? îi cerea,poate,bani din cine ştie ce motiv sau,mai

rău,plănuia să-1 părăsească pe Marcus pentru un alt bărbat? Era posibil ca ea...

Doamne,Dumnezeule,ce se întâmpla cu el? Imaginaţia lui nu fusese niciodată

atât de activă.De fapt,nu se considerase un bărbat cu prea multă imaginaţie.Asta

era o prostie fără margini,şi alungă cu hotărâre din minte ideea existenţei unui

alt bărbat în viaţa lui Gwen.Propriul lui trecut cu femeile era singurul care îl

făcea să creadă ceva atât de exagerat.Ea nu făcuse absolut nimic care să trimită

cu gândul la o astfel de posibilitate sau să indice că ar ascunde de el ceva,

indiferent ce.Totuşi,spusese că acum nu fusese pentru prima dată cerută de

soţie...Ridicol.Însăşi ideea în sine era absurdă.Gwen era inteligentă şi obişnuită

să fie stăpână pe viaţa ei,însă el nu se gândise nici măcar pentru o clipă că l-ar

putea amăgi.Bineînţeles,de fapt,n-o cunoştea prea bine.Şi ea chiar insistase să-şi

păstreze controlul asupra propriilor bani,precum şi casa pe care o avea pe

undeva.Gwen oftă în somn şi se ghemui mai aproape de el.El o strânse mai tare

în braţe şi se hotărî să nu bage în seamă gândurile neliniştitoare pe care le avea.

Problema reală n-avea absolut nimic de-a face cu ea,ci cu el.El fusese atât de

şovăitor când venea vorba despre a ţine cu adevărat la o femeie,încât acum,când

se găsea în situaţia în care afecţiunea,ba chiar iubirea,era posibilă,făcea tot ce

putea pentru a se proteja de o posibilă suferinţă.Inventând motive fanteziste

pentru a-şi păstra cumpătul mai degrabă decât să-şi permită să se lase cu totul

pradă emoţiilor ce i-ar frânge inima.

Nu că făcuse aşa ceva până acum,dar poate că venise timpul.Existau lucruri mai

rele în viaţă decât să te îndrăgosteşti de propria-ţi soţie.Deja o plăcea.Mai mult

decât îi plăcuse vreo femeie vreodată.Şi ar fi atât de uşor s-o iubească.

Era o chestiune de încredere.Trebuia să aibă încredere în soţia lui.Şi,lucru chiar

mai dificil,trebuia să se încreadă în el însuşi.

CAPITOLUL 11

Bărbaţii sunt mai cu seamă adorabili când sunt nesăbuiţi,ceea ce e în avantajul

lor,pentru că sunt nesăbuiţi în marea parte a timpului.

Francesca Freneau

Gwen privi la reflexia ei în oglinda înaltă din capul scărilor,dintre ferestre,şi nu

putu să-şi reţină un zâmbet de satisfacţie.Arăta destul de frumos în noua

rochie,prima din mulţimea de rochii aşteptate să sosească la reşedinţa

Pennington în decursul săptămânii viitoare sau cam pe atunci.Poate chiar

extraordinar de drăguţă.Cel puţin aşa credea Marcus,şi asta era tot ce conta.

în cele patru zile scurse de la căsătoria ei,Gwen ajunsese să-şi dea seama că,

poate pentru prima dată în viaţă,îşi găsise locul.Nu era o intrusă în propria ei

casă şi,într-adevăr,în reşedinţa Pennington se simţea acasă.De fapt,nu numai că

se integrase într-un loc,dar şi aparţinea cuiva.Unei familii.Lui Marcus,mamei lui

şi nepoatelor ei.Era dorită,şi asta i se părea minunat.

Nu-şi imaginase niciodată o asemenea fericire.O fericire reală,adevărată.Putea s-

o vadă în reflexia din oglindă.Pielea ei strălucea,ochii îi erau luminoşi şi pe faţă

avea cel mai absurd zâmbet.Şi avea cea mai nebunească dorinţă de a râde în cele

mai nepotrivite momente.Pasul îi era uşor,precum îi era şi inima.N-avea nimic

de-a face cu noile ei haine,oricât de frumoase erau,şi la fel de puţin cu noua ei

viaţă în care se trezise oarecum întâmplător.Vina-sau meritul-pentru acest

absurd sentiment de fericire putea fi pusă direct pe umerii proaspătului ei soţ.

Marcus.Chiar şi doar menţionarea numelui lui îi aducea pe buze un zâmbet

prostesc şi năucit.Probabil că el era cea mai minunată persoană pe care o

cunoscuse vreodată.Era atent şi politicos şi o făcea să râdă mai mult decât credea

că era posibil.În afară de asta,o trata ca şi cum era importantă,de valoare.Ca şi

cum gândurile,vorbele şi părerile ei contau pentru el.Şi,când o lua în braţe,

întreaga lume se reducea la nimic altceva decât ei doi.

Îi plăcea foarte mult de Marcus.Bineînţeles,îi plăcea şi de prietenul lui,Lord

Berkley,care părea a se ivi în preajma lor destul de des,dar era cu totul altceva.Îi

plăcea de Berkley la fel cum i-ar fi plăcut de oricare alt prieten,nu că înainte ar fi

avut vreun prieten bărbat.Îl considera foarte amuzant şi nu găsea nimic mai

plăcut decât să remarce dialogurile câteodată destul de isteţe şi întotdeauna pline

de umor dintre Berkley şi soţul ei.Cei doi bărbaţi erau la fel de apropiaţi ca doi

fraţi,şi se simţea uşurată că Berkley părea să o accepte.Şi la fel de uşurată că îi

făcea plăcere compania lui.

Dar preferinţa ei pentru Marcus era cu totul diferită.Îi plăcea de soţul ei pentru

exact ceea ce era:iubitul ei.Totuşi,nu era îndrăgostită de el,nici nu plănuia

vreodată să-1 iubească.Simţea însă o oarecare tandreţe pentru el.Dacă era

cumva,ei bine,se putea considera atrasă fizic de el.Da,exact aşa.O atrăgea fizic.

Era un sentiment puternic,copleşitor şi cât se poate de încântător.

Salută pentru ultima dată imaginea din oglindă şi începu să coboare scările,fără

a băga în seamă slaba febră musculară şi înţepeneala ce erau rezultatul direct al

ultimelor câtorva nopţi.Una dintre cameriste o informase că avea un vizitator

care aştepta în salon şi ea presupuse că era vorba despre una dintre nenumăratele

persoane dornice să o cunoască pe noua contesă de Pennington.Contesa de

Pennington.Îşi reţinu un zâmbet larg.Fără îndoială nu se simţea ca o contesă,deşi

toată lumea o trata ca atare,de la vizitatori la negustori.Statutul ei în societate

luase un rapid curs ascendent,lucru deopotrivă uimitor şi distractiv.Lady

Pennington-Helena-,mama,o luase la propria ei croitoreasă,şi la cizmar,şi la

modistă şi aşa mai departe,până când Gwen pierduse şirul prăvăliilor şi al

probelor.Era obositor,dar,cu toate astea,găsea că nu era nimic mai antrenant

decât să fie înfăşurată în valuri de mătase fină în culori puternice,pentru a vedea

care scoate mai tare în evidenţă albastrul ochilor ei.Sau să i se arate mănuşi ce i

se potriveau ca o a doua piele.Sau să încerce pantofi atât de fini,că se modelau

pe picioarele ei.Cumpărăturile se dovedeau o scuză excelentă pentru a le vizita

în fiecare zi pe fete.

Se încruntă gândindu-se la nepoatele sale.Deşi cu fiecare vizită arătau că o

plăceau tot mai mult-de fapt,Patience şi Hope păreau să o placă mai mult,

Charity doar o tolera-,fiecare vizită sublinia înşelătoria ce continua.

Ah,desigur,nu le menţionase pe fete de faţă cu Marcus,deci era mai mult decât

dispusă să demonstreze că de fapt nu-1 minţise niciodată,chiar dacă

nedezvăluirea existenţei lor,ascunderea acestora în casa lui madame Freneau şi a

lui Colette,ar fi probabil,din punctul lui de vedere,cel puţin înşelătorie.Şi cu

siguranţă era o minciună.Plănuia să-i spună.Într-adevăr,începuse fiecare zi a

căsătoriei lor cu intenţia fermă de a-i spune.Cu cât îl cunoştea mai mult,cu atât

credea,sau poate spera,că avea să le primească în casa lui.Dar dacă se înşela? La

urma urmei,cât de bine îl cunoştea de fapt? Şi,oricât de deschis fusese Marcus

cu ea,erau momente în care devenea rece şi rezervat,când în ochii lui apărea o

expresie pe care ea n-o putea înţelege.Asta,mai mult decât orice altceva,o reţinea

pentru moment.Urma să aibă destul timp mai târziu să-i spună totul.Pentru

moment,fetele erau bine îngrijite şi chiar foarte fericite.Şi la fel şi Gwen.

Ajunse la baza scărilor,trecu de vasta intrare spre salon şi aruncă un zâmbet

orbitor spre lacheul ce aştepta să deschidă uşile cu o clipă înainte de sosirea

ei.Intră în încăpere şi se opri brusc la vederea nepotului domnului Whiting.

-Albert? zise ea fără să gândească,apoi scutură din cap.Iertaţi-mă.Domnul

Whiting,nu-i aşa?

-De fapt,e Trumble,zise Albert scuzându-se,învârtindu-şi pălăria în mâini.

Domnul Whiting e fratele mamei.

-Înţeleg.Se uită curioasă la el.Aşadar,domnule Trumble,cu ce vă pot ajuta?

-Am auzit,adică am fost informat...Albert se încruntă,înţeleg că aţi făcut pasul

extrem de a vă mărita cu contele de Pennington.Ea râse.

-Aş spune că nu a fost deloc extrem,domnule Trumble.Şi da,m-am măritat cu

contele.

-Ah,vă rog spuneţi-mi Albert.Înaintă spre ea nerăbdător.Am împărţit destule

împreună pentru a nu fi atât de formali unul cu celălalt.Ea se retrase surprinsă.

-Asta ar fi cu totul nepotrivit,domnule Trumble,precum şi incorect,în afară de

asta,n-am impărtăşit nimic mai mult decât o greşeală îngrozitoare din partea

dumitale ce a influenţat negativ viaţa mea.Reprezintă cu greu un lucru pe care să

se bazeze o prietenie.

-M-am oferit să mă insor cu dumneata,zise el într-o manieră mustrătoare.

Ea se uită la el neîncrezătoare.

-Dacă îmi aduc bine aminte,ca un fel de gând tardiv.Cu siguranţă n-aţi lansat o

astfel de cerere acum cinci ani,când aş fi putut beneficia de pe urma unei

asemenea propuneri.

-Ştiu,şi am regretat în absolut fiecare zi de atunci încoace,îşi trecu mâna prin

păr.Ar fi trebuit să vă împiedic să acţionaţi atât de impulsiv aşa cum aţi crezut

necesar,dar,atunci când mi-am dat seama că mariajul era singura soluţie pentru a

vă salva cu adevărat de o cruntă sărăcie...

-Sărăcia pe care dumneata şi numai dumneata ai pricinuit-o a fost soarta mea,

zise ea cu francheţe.

-Ştiu.Scoase un oftat din inimă.M-am dojenit fără încetare pentru greşeala mea.

Într-adevăr,am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să-1 ajut pe unchiul meu să vă

găsească.

-Toate bune şi frumoase,domnule Trumble,dar-îşi miji ochii şi îl studie-ce-a fost

a fost şi am lăsat totul în urmă.Am acceptat scuzele din partea amândurora,atât a

dumitale,cât şi a unchiului dumitale şi chiar nu mai e nimic de spus pe această

temă.Aşadar, mă întreb pentru ce anume aţi venit aici azi.

-Sunt aici,domnişoară Townsend...

-Lady Pennington,zise Gwen cu fermitate.

-Bineînţeles,Lady Pennington.Îşi îndreptă umerii şi îşi ridică bărbia în felul în

care orice bărbat înfruntă un pluton de execuţie.Sunt aici pentru a repeta oferta

de ajutor pe care am făcut-o în biroul unchiului meu.Vreau să ştiţi că mă puteţi

chema oricând,pentru orice motiv.Acum şi întotdeauna,voi fi la dispoziţia

dumneavoastră.Măcar atât pot să fac.

-Apreciez cu adevărat asta,domnule Trumble,dar-îi aruncă un zâmbet sceptic-nu

e necesar.

-Ah,ba da,e necesar.Tonul lui Albert era hotărât.Dacă nu pentru dumneavoastră,

atunci pentru liniştea mea sufletească.

-Foarte bine,atunci,vă accept oferta.Într-adevăr,e foarte amabil din partea

dumitale.Era cu adevărat foarte drăguţ din partea lui,chiar dacă Gwen se îndoia

că urma să aibă vreodată nevoie de ajutorul lui.Aşadar,dacă nu mai e nimic.O

porni spre uşă.Transmite-i salutările mele unchiului dumitale.

-De fapt,Lady Pennington,mai e ceva,zise Albert hotărât.

-Da,sigur că mai e,nu-i aşa? Cu siguranţă o iei pe urmele unchiului tău,zise ea în

şoaptă,apoi îl gratulă cu un zâmbet răbdător.Te rog,continuă.

-Este vorba despre nepoatele dumneavoastră.Gwen îşi ţinu răsuflarea.

-Ce-i cu ele? El se opri,evident nesigur cum să continue.

-Aparent,soţul surorii dumneavoastră nu era sărac.Ştiaţi că nava cu care

călătoreau îi aparţinea?

-Nu.

-Nepoatele dumneavoastră ar putea primi o moştenire consistentă.

-Nu mi s-a spus despre nici o moştenire.

-Abia am aflat şi noi despre posibilitatea asta.Unchiul meu a primit nişte

informaţii cam vagi în ce priveşte situaţia şi chiar acum face cercetări.În vocea

lui Albert se putu distinge o vagă ezitare.S-ar putea să apară întrebări privind

dreptul dumneavoastră legal de tutore.

-Domnule Trumble.Gwen îşi încleştă pumnii pe lângă ea şi se sili să adopte un

ton hotărât.Aceste fetiţe sunt familia mea,singura mea familie.Eu sunt cea mai

apropiată rudă a lor în viaţă.Nu voi permite să cadă în mâna cuiva mai interesat

de bani decât de fericirea lor.Moştenirea ce le revine n-are nici o importanţă.

Acum am fondurile necesare pentru a mă asigura că li se oferă un viitor

excelent.Şi nu voi renunţa la ele fără o luptă a naibii de aprigă.

-Lady Pennington!Ochii lui Albert se măriră de şoc.Ce limbaj! Lui Gwen nu-i

păsa.Înaintă spre el într-o manieră vizibil ameninţătoare.

-Spune-i unchiului dumitale că aştept să servească interesele mele şi ale

nepoatelor mele cu grija şi cu atenţia cu care 1-a servit pe tatăl meu.Are

permisiunea mea să facă tot ce crede de cuviinţă pentru a da de capăt acestei

probleme şi a o rezolva într-o manieră satisfăcătoare.Ne-am înţeles,domnule

Trumble?

-Într-adevăr,ne-am înţeles,milady.Albert o studie pentru o clipă.Înţeleg că

propunerea mea de ajutor a fost nelalocul ei.Nu sunteţi atât de neajutorată pe cât

crezusem.

-N-am fost niciodată neajutorată.Zâmbi rece.Impulsivă şi necugetată în fapte,

poate,dar niciodată neajutorată.Totuşi,domnule Trumble-îşi îndreptă umerii şi se

uită drept la el-,Albert,o să îndrăznesc să apelez la dumneata dacă

circumstanţele o vor cere.Şi sunt foarte recunoscătoare pentru oferta dumitale.

-Excelent,Lady Pennington.

Albert arăta de parcă ar fi vrut să-i ia mâna,dar se răzgândi.Aşadar,o să-mi iau

rămas-bun.Albert înclină din cap şi ieşi din cameră.Gwen aşteptă până când

uşile salonului se închiseră în spatele lui şi se prăbuşi pe o canapea,îngropându-

şi faţa în mâini.Ce avea să se facă ea dacă cineva urma să încerce să-i ia fetele?

E drept că nici măcar nu ştia de existenţa lor până cu câteva săptămâni în urmă

şi că,atunci când a aflat pentru prima dată de ele,nu a vrut nimic mai mult decât

să se asigure că sunt bine îngrijite,dar între timp totul se schimbase.Încă nu era

sigură din ce motiv şi cum anume se întâmplase asta.

Tot ce ştia era că Charity,Patience şi Hope o readuceau în propria ei copilărie şi

îi reaminteau cu o claritate ce-i frângea inima de deznădejdea copiilor-a fetelor-

care ştiau prea bine că erau doriţi.Legătura dintre ele era mai puternică decât

simpla legătură de sânge.Şi nu avea să le dezamăgească.

Oare Marcus urma să o ajute?

Cu fiecare zi care trecea se convingea că era un om bun,dar se ştie că bărbaţii

sunt orbi atunci când vine vorba despre necazurile femeieşti.Şi peste poate de

încăpăţânaţi când vine vorba despre sexul copiilor.

Voia cu disperare să se poată baza pe Marcus.Să se bazeze pe el şi să îi

dezvăluie ceea ce devenea cu rapiditate o povară.Nu se mai punea problema

doar să le accepte,ci să le poată păstra în viaţa ei.Cu toate astea,în ciuda a tot ce

ştia sau credea că ştia despre el până acum,nu-1 cunoştea suficient de bine cât să

aibă încredere în el.Îşi ridică privirea şi se uită prin cameră,fără să vadă cu

adevărat ceva.Până nu era sigură de sentimentele lui,nu putea nici să-i spună

despre fete,nici să se bazeze pe ajutorul lui.În asta,la fel ca în multe alte aspecte

din viaţa ei,trebuia să se bazeze pe ea şi numai pe ea.

Era mai mare acum şi,spera ea,mai înţeleaptă decât fata de şaisprezece ani care

îşi luase destinul în mâini şi fugise de acasă să-şi croiască singură drumul în

viaţă.Recunoscuse deschis că nu avusese prea mare succes,dar supravieţuise,şi

lecţiile învăţate pe parcurs îi erau de mare folos acum.

Acum avea să-şi înfrângă panica şi impulsul de moment de-a lua fetele şi a se

face nevăzute în noapte.Avea să dea dovadă de răbdare,oricât de împotriva

caracterului ei ar fi asta.Nu putea lua de bune cele spuse de Albert,ci urma să

aştepte până când domnul Whiting avea să afle ce însemna de fapt acea vagă

ameninţare.Dacă la un anumit moment nu avea să-i mai rămână altă opţiune,nu

avea să ezite să-şi ia nepoatele,familia ei,şi să fugă-probabil înapoi în America.

Era sigură că madame Freneau şi Colette ar ajuta-o,aşa cum o făcuseră şi cu

cinci ani în urmă,dar,mai important de atât,Gwen avea acum mijloacele

financiare cu care să facă orice ar fi necesar.Să plece departe de reşedinţa

Pennington şi de amabila doamnă care insistase ca ea să-i spună „mamă”,şi de

amuzantul Lord Berkley care devenea rapid prietenul ei,şi de...Marcus.

Fu străpunsă de o durere ascuţită la gândul de a-1 părăsi,de a nu-1 mai vedea

niciodată.Să nu-i mai audă niciodată râsul,să nu mai stea niciodată în braţele

lui...Durerea se înţepeni în adâncul gâtului.Atracţia fizică faţă de un bărbat ar

putea fi la fel de primejdioasă ca iubirea.Înghiţi cu greutate şi se ridică.Slavă

Domnului,rezistase dragostei.Cum ar putea oare să-1 părăsească dacă l-ar iubi?

Trebuia să le vadă imediat pe fete,fie şi numai pentru a se asigura că erau în

siguranţă.În afară de asta,Colette şi madame Freneau trebuiau să ştie despre

aceste probleme.Se consolă cu ideea că Albert făcuse cândva o greşeală teribilă

şi poate lucrurile stăteau la fel şi acum.„Răbdare,Gwen.”

Deschise uşa şi se trezi faţă în faţă cu soţul ei şi cu Lord Berkley.

Tresări,surprinsă.

-Marcus.

-Gwendolyn,draga mea.Arăţi deosebit de fermecătoare în această după-amiază.

Şi el arăta deosebit de chipeş.Nu-1 mai văzuse de dimineaţă şi,judecând după

ţinută,fusese să călărească.Croiala jachetei îi sublinia lăţimea umerilor,pantalonii

strâmţi se mulau pe coapsele musculoase...Fu străbătută de o senzaţie ce-i

devenise familiară de acum: dorinţă.Blestemata de dorinţă.Marcus o atinse uşor

pe obraz cu buzele şi intră pe lângă ea în încăpere,cu Lord Berkley urmându-1

îndeaproape.Berkley îi luă mâna şi i-o duse la buze.

-Bună ziua,Lady Pennington.Rochia asta vă vine foarte bine.

-Mulţumesc,milord.Zâmbi cu plăcerea pură a femeii neobişnuite cu asemenea

complimente,pe care acum le găsea foarte plăcute.Dar ar trebui să-i mulţumeşti

soţului meu.El primeşte facturile.

-Facturi care încep să dea năvală cu forţa unui potop,zise Marcus sec.

-Dar merită cu prisosinţă,bătrâne,replică Berkley.

-De fapt,tocmai ieşeam,zise Gwen uşor.Mai am o probă,şi mă tem că o să

întârzii.

-Mama te ţine ocupată,înţeleg? zise Marcus.

-A fost minunată.Mărturisesc că sunt destul de neobişnuită să am de-a face cu

nenumăratele detalii a ceea ce ea insistă că ar fi cerinţele minimale ale unei

garderobe adecvate pentru contesa de Pennington.Scutură din cap.N-am avut

nici o idee.E de-a dreptul năucitor.

-Pot foarte bine să-mi imaginez.Marcus o studie într-o manieră detaşată.Godfrey

a menţionat că ai avut un vizitator.

-Nimic important.Flutură nepăsătoare din mână.Un mesager de la biroul

domnului Whiting.Un detaliu nesemnificativ legat de clauzele moştenirii mele.

-Da? Marcus ridică curios dintr-o sprânceană.Ceva de care ai vrea să mă ocup

eu?

-Nicidecum,zise ea,cam prea repede.Am fost asigurată că nu e de mare

însemnătate.Ei bine,trebuie să plec.

-Bineînţeles.Marcus încuviinţă din cap.N-ai vrea s-o faci pe mama să te aştepte.

Ea zâmbi şi o porni spre uşă,apoi,din impuls,se întoarse pe loc,traversă

încăperea spre el,îl prinse cu mâinile pe după gât şi-1 sărută.Pentru o clipă,el

ezită,apoi o îmbrăţişă strâns şi îi răspunse la sărut.Tare şi cu o neaşteptată

intensitate,ca şi cum simţea nevoia ei de a se agăţa de el şi i-o împărtăşea.Pentru

o clipă,ea se pierdu în îmbrăţişarea lui.Berkley îşi drese glasul,şi pe faţa lui

Gwen se ridică un val de roşeaţă.Îşi retrase capul şi se uită spre soţul ei,

îngrozită.

-Îmi cer mii de scuze,milord,nu ştiu ce m-a apucat.Marcus se uita la ea cu un

zâmbet pieziş.

-Nici eu,dar nu mă plâng.O sărută din nou repede şi îi dădu drumul.Cred că ai

spus că întârzii.

-Da,desigur.Îi aruncă o scurtă privire lui Berkley,care se uită la ea cu inocenţă.

Ziua bună,milord.Berkley încuviinţă din cap.

-Aşa se pare.Gwen afişă un zâmbet chinuit şi ieşi din încăpere.Dumnezeule,ce-i

venise să dea dovadă de atâta imoralitate în faţa lui Lord Berkley? Cu siguranţă

devenise o depravată în ultimele zile,în intimitatea dormitorului.

Şi,desigur,existau momente în care se mira cum de supravieţuia când nu era în

patul lui Marcus.Şi da,în afară de pura plăcere a atingerii lui,găsise confort,

siguranţă şi chiar pace în simplul fapt că o ţinea în braţe.Dar să se arunce de

gâtul lui ca şi cum n-aveau să mai fie niciodată împreună...

„Ca şi cum n-aveau să mai fie niciodată împreună.”

Nu.Refuză să se gândească la aşa ceva.Dacă şi când avea să sosească momentul

în care nu urma să mai aibă de ales şi-ar trebui să-1 părăsească,avea să se

preocupe de asta,dar multe se pot întâmpla între timp.Era prea devreme să-şi

facă griji.Observă într-un colţ al minţii cât de repede putea dispărea fericirea.

Înlocuită de un nod greu şi groaznic în stomac şi de o durere ce sălăşluia undeva

în inimă.

-Păi asta a fost cu siguranţă impresionant.Reggie chicoti.Ştiam că lucrurile merg

bine,dar nici chiar aşa...

-Am vorbit cu mama azi-dimineaţă.Marcus se uită gânditor spre uşa închisă.E

mulţumită că Gwen pare încântată de cumpărarea unei noi garderobe şi a

observat că a lipsit mult de acasă în acest scop.Mama a mai spus că regretă că nu

o însoţeşte decât ocazional.Ciudat,pentru că aveam impresia că mama şi cu

Gwen îşi petrec o bună parte a timpului împreună.În plus,mama s-a scuzat că azi

n-o poate întâlni pe Gwen.Avea o întâlnire cu prietenele ei.

Reggie ridică din umeri.

-Fie mama ta,fie soţia ta se înşală în ce priveşte planurile lor de azi.

-Posibil.M-am întâlnit ieri şi cu Whiting.N-a menţionat niciun fel de probleme.

-A spus că nu-i o chestiune semnificativă.Poate că abia azi a ieşit la iveală.

-Poate,murmură Marcus.Totuşi,Godfrey a menţionat că vizitatorul lui Gwen a

insistat să-i vorbească ei personal.Cam impertinent pentru un simplu mesager,nu

crezi?

-Câtuşi de puţin.Reggie se încruntă.Tu la ce te gândeşti?

-La nimic special.Marcus ştia prea bine cât de ridicole ar suna bănuielile lui,cu

atât mai mult cu cât erau bazate pe ceva lipsit de importanţă.

-Te cunosc la fel de bine cum te cunoşti tu însuţi,prietene.Şi ştiu când te

frământă ceva.Reggie îl studie curios.E ceva în legătură cu soţia ta,nu-i aşa?

-Nu-i nimic,zise Marcus cu o hotărâre pe care nu prea o simţea.Pur şi simplu am

început să mă întreb dacă îmi ascunde ceva.

-Bănuiesc că majoritatea soţiilor ascund multe de soţii lor.

-Aşa cred şi eu.

-Aş zice că n-ai de ce să-ţi faci griji cu o soţie care te sărută într-un fel ce m-a

făcut să mă simt stânjenit,de la distanţa la care eram.Reggie chicoti.Iartă-mă,dar

n-am observat ceva secretos în comportarea ei.Mi-aş dori,când va veni timpul,să

am o soţie la fel de pasională.

-Nu pasiunea ei e în discuţie.

-Atunci despre ce e vorba?

-O să mă crezi nebun.

-Probabil.

-Te-ai întrebat în săptămâna care a trecut de ce a acceptat să se mărite cu mine?

-Nu.Reggie scutură din cap.Am presupus că,după ce s-a gândit la asta,a fost de

acord din motivele obişnuite.Eşti bogat,ai un titlu respectabil şi nu eşti întru totul

urât.Adevărul fie spus,eşti o partidă extraordinară.Femeia n-ar fi putut să

nimerească mai bine.Doar dacă,bineînţeles,s-ar fi măritat cu mine,zise el şi

zâmbi larg.Marcus îl ignoră.

-Într-adevăr,n-o cunosc,Reggie.Ah,sigur că-i cunosc trecutul.Ce a fost viaţa ei în

aceşti ultimi cinci ani.Moştenirea ei,genul ăsta de lucruri.Ştiu că pretinde că nu

doreşte dragoste...

-Nu mi-ai spus niciodată asta.

-Nu-ţi spun chiar totul.Marcus gesticulă dispreţuitor.N-are nici o importanţă,

exceptând faptul că nu poţi să nu te întrebi de ce o femeie atât de încântătoare şi

de inteligentă ca ea nu s-a măritat cu mult timp in urmă.

-Era guvernantă,Marcus,sublinie Reggie.De fapt,ceva mai mult decât o

servitoare.Îndrăznesc să spun că partide potrivite pentru doamne educate apar

rar când cineva e nevoit să accepte un post ca ăsta.

-Dar dacă a găsit pe cineva? Marcus ştia cât de ridicol suna,dar părea incapabil

să se stăpânească.Dacă într-adevăr a existat un bărbat căruia să-i fi dăruit inima.

Se întoarse şi începu să se plimbe prin cameră.Cineva care a dat-o la o parte fără

să se gândească o clipă.Cineva care acum a revenit în viaţa ei.

-Marcus...

-Ai spus-o chiar tu,femeile sunt întotdeauna fascinate de bărbaţii care nu sunt

potriviţi pentru ele.Asta ar explica de ce e aşa pornită împotriva dragostei.

Oh,sigur că pretinde că dragostea e o cuşcă,sau o capcană,sau o prost ie de genul

ăsta.

-Nici tu n-ai văzut meritele deosebite ale dragostei,zise Reggie blând.

Marcus continuă fără pauză:

-Dar dacă acest bărbat îi cere bani? Sau,mai rău,vrea s-o ia cu el.Şi dacă...Se

întoarse către prietenul lui.Şi dacă o pierd?

-De ce îţi pasă? întrebă Reggie prudent.

-La naiba,omule,ce fel de întrebare e asta? E soţia mea.Reggie îl ţintui cu

privirea preţ de un moment îndelungat.

-Ai dreptate,chiar cred că eşti nebun.

-Ştiam că aşa vei crede şi pot să-ţi spun că ai dreptate.Marcus se îndreptă spre

cel mai apropiat fotoliu,se prăbuşi în el şi scoase un oftat lung şi nervos.Se pare

că ideea asta,ce-i drept absurdă,a pus stăpânire pe mintea mea şi e ca refrenul

unei melodii de care nu poţi scăpa şi care ţi se tot învârte prin cap până te

înnebuneşte de tot.

-Ştiu că,dintre noi doi,eu n-am fost niciodată cel care priveşte lumea în cel mai

raţional mod cu putinţă,dar,în acest caz anume,se pare că mintea mea e mai

limpede.Reggie se aşeză într-un fotoliu alăturat şi se aplecă în faţă.În primul

rând,trebuie să admiţi că tot ce ai spus nu e nimic mai mult decât pură

speculaţie.Faptele,aşa cum le-ai enumerat tu,pot fi explicate cu uşurinţă.

Adevărul e că interpretarea ta este una dintre cele mai fanteziste pe care le-am

auzit de la cineva,cu atât mai puţin de la tine.Presupui ce-i mai rău fără a avea

mai nimic ca temei.Există o duzină de explicaţii nevinovate pentru tot ce ai

menţionat tu.Reggie se lăsă înapoi în fotoliu şi îl studie intens.Întrebarea care se

pune acum e de ce ai face tu aşa ceva

-E soţia mea,mormăi Marcus.

-O soţie pe care nu ţi-ai dorit-o neapărat.Cred că ai numit-o o pacoste a naibii de

mare.

-Acum o vreau.

-Înţeleg.Vocea lui Reggie îi trăda înfumurarea.Marcus îl privi cu ochii mijiţi.

-Ce anume înţelegi?

-N-o să-ţi placă.În vocea lui Reggie se simţea o avertizare.Marcus scoase un

oftat resemnat.

-Probabil că nu.Dar nemulţumirea mea nu prea te-a oprit în celelalte ocazii.

-Foarte bine.Reggie se uită la el gânditor.În primul rând,văd un bărbat suferind

cumplit de gelozie.

-Nu sufăr absolut deloc.

-Ba da,categoric suferi.Dacă m-aş fi comportat ca tine acum,ai fi fost primul

care mi-ar fi atras atenţia.Cu o mare doză de încântare,aş putea adăuga.Reggie

ridică dintr-o sprânceană.Să continui? Marcus ridică din umeri.

-Cum doreşti.

-Ah,chiar doresc.Îmi face mare plăcere.Reggie îi aruncă un zâmbet larg,apoi

deveni serios.Această gelozie a ta nu se bazează pe nimic concret şi bănuiesc că

are mai mult de-a face cu incidentele din trecutul tău decât cu cele din prezent.

Singurele dăţi când te-ai apropiat mai mult de o femeie,aceasta era într-o relaţie

cu altcineva.Deşi nu există nici o dovadă că se întâmplă acelaşi lucru şi cu soţia

ta,experienţa trecută te-a făcut să fii circumspect.Acum eşti inclinat să te arăţi

suspicios într-un caz în care în realitate nu există motive de suspiciune.

-Ştiu asta.Marcus îşi încordă maxilarul.Deja mi-am trecut amănunţit în revistă,

într-un mod calm şi raţional,suspiciunile şi,în plus,am încercat să le fac să

dispară şi am eşuat.Mintea mea înţelege că e un nonsens,dar-se lovi peste piept-

ce simt nu-mi dă pace.Reggie zâmbi ironic.

-Ce? izbucni Marcus.Zâmbetul lui Reggie se lăţi.

-Bine ai venit în club,bătrâne.

-Nu sunt îndrăgostit de ea.Tonul lui Marcus era ferm.Reggie pufni.

-Îmi place foarte mult de ea.Chiar când spunea aceste cuvinte,Marcus se ruşină

de tonul defensiv din voce.Într-adevăr,chiar ţin la ea.Există o oarecare doza ele

afecţiune.Dar nu e dragoste.

-Ce te face să crezi asta?

-În primul rând,din ce am observat,de fiecare dată când tu erai îndrăgostit,păreai

foarte nefericit,izbucni Marcus.

-Tu eşti foarte fericit? zise Reggie blând.

-Asta e cu totul altceva.Marcus se uită urât pentru o clipă,apoi oftă adânc.Ce să

mă fac acum?

-Ah,eterna întrebare,chicoti Reggie.Bănuiesc că ai putea încerca totuşi să

vorbeşti cu soţia ta.S-o întrebi direct în legătură cu suspiciunile tale.

-Ba n-aş putea face aşa ceva.Marcus scutură din cap.Ar crede că n-am încredere

în ea,ceea ce îmi pare că nu-i un mod bun de a începe o viaţă împreună.În afară

de asta,am căzut de acord că temerile mele sunt,fără îndoială,lipsite de temei.

Totuşi,simt că ar trebui să fac ceva.

-Atunci,de ce n-o iei din Londra pentru o vreme? Aţi putea merge la ţară.N-a

văzut încă conacul Holcroft.

-Aş putea să fac asta,zise Marcus încet.Desigur,abia începe sezonul.Ea nu s-a

bucurat de vreun sezon,ştii.Am primit deja multe invitaţii.Mă gândeam că i-ar

plăcea să ia parte la petrecerile care se apropie.

-Dar,având în vedere starea ta actuală,tu te-ai bucura?

-Nu,câtuşi de puţin.Mă tem că m-aş uita la fiecare bărbat care doar o invită la

dans cu o nejustificată suspiciune.Marcus bătu darabana pe braţul fotoliului.

Probabil că lui Gwen i-ar plăcea moşia,nu crezi? Acum e căminul ei,şi ar trebui

să-1 vadă.Şi peisajul rural e fermecător în această perioadă a anului.Marcus se

gândi pentru o clipă.În afară de asta,aş putea profita de asta pentru a mă ocupa în

continuare de cumpărarea casei celei mici de pe moşie.Whiting încă n-a reuşit să

încheie o înţelegere pentru cumpărare.Când am fost ultima dată acolo,era liberă,

dar poate mă îndrumă cineva din sat către proprietar şi am să-1 abordez eu

însumi.

-Atunci,e răspunsul perfect.Vei fi singur cu mireasa ta,şi temerile tale vor

dispărea pentru totdeauna.Reggie se aplecă în faţă.Sunt convins,Marcus,că te

îngrijorezi degeaba.Trebuie numai să te uiţi la ea ca să vezi cât de mult ţine la

tine.Aş pune rămăşag pe toată averea mea că femeia asta,care pretinde că nu e

deloc interesată în iubire,s-a prăbuşit deja în prăpastia acelor nesigure

sentimente.Reggie se aşeză înapoi în fotoliu şi zâmbi larg.Şi tu la fel.

-Prostii,zise Marcus cu o siguranţă pe care n-o simţea.Dacă era dragoste,această

neplăcută,neliniştitoare tensiune ce-i zăbovea în abdomen ca o masă prost

digerată,avusese dreptate să o ocolească cu grijă în trecut.Nu era posibil ca asta

să fie dragoste.Dar ce să zică despre observaţia lui Reggie cu privire la

sentimentele lui Gwen? Ar putea ea oare să fie îndrăgostită de soţul ei? Nu

încăpea îndoială că îl privea cu căldură şi se vedea clar că exista deja o oarecare

afecţiune din partea ei.Să fim cinstiţi,şi din partea lui.Dar dragoste? Ideea nu era

nici pe departe atât de neliniştitoare cum fusese odinioară.

Într-adevăr,însăşi sugestia că era posibil ca Gwen să-1 iubească atinsese ceva în

străfundurile sufletului lui.Şi dacă Reggie avea dreptate în legătură cu

sentimentele lui Gwen,atunci ar putea să aibă dreptate şi în ce-1 privea pe el?

Deocamdată,Marcus nu era pe deplin sigur de ceea ce simţea,dincolo de dorinţa

de a o păstra pe Gwen în viaţa lui.Dacă Reggie avea sau nu dreptate atât în

privinţa sentimentelor lui Gwen,cât şi în legătură cu bănuielile lui Marcus,în

curând Gwen avea să fie departe de oricine ar putea încerca să i-o ia.Şi Marcus

îşi putea aduna eforturile pentru a stabili dacă,într-adevăr,în ciuda hotărârii sale,

dragostea îl luase prin surprindere.Şi spera că nu avea să-i distrugă pe amândoi.

CAPITOLUL 12

Nimic nu e mai încântător decât acele momente când un bărbat extrem de

încrezător în propria fire şovăie şi o femeie ştie că emeritul ei.

Francesca Freneau

-Aşadar,ce să fac?

Gwen patrula nervoasă prin salonul lui Colette.Madame Freneau stătea calm

într- un fotoliu,lucrând la broderia ei.

-Nimic.

-Nimic? Gwen se încruntă,disperată.În trecut,imperturbabilul calm al lui

madame Freneau în mijlocul furtunii o ajutase întotdeauna pe Gwen să-şi

calmeze propriii nervi.Până azi.Cum adică nimic? Trebuie să fac ceva.Nu pot să

aştept aşa până când...

-Poţi,draga mea,zise doamna stăpânită,şi o să o faci.Trebuie să-ţi educi răbdarea,

Gwendolyn.

-Credeam că am reuşit,zise Gwen şi oftă.Cel puţin când Albert-domnul

Trumble-mi-a spus că s-ar putea să existe nişte probleme cu tutela mea,eram

hotărâtă să-mi ţin firea.Dar asta a fost mai devreme,şi acum nu mă pot abţine să

nu mă gândesc la ce s-ar putea întâmpla.Şi...

-Ce s-ar putea întâmpla,exact aici e esenţialul.Madame Freneau îşi lăsă lucrul de

mână în poală şi se uită direct spre Gwen.Domnul care ţi-a dat aceste informaţii,

acest domn Trumble...

-Albert,zise Gwen în şoaptă.

-E acelaşi bărbat care ţi-a spus că ai rămas fără nici un ban după moartea tatălui

tău,nu-i aşa? Gwen încuviinţă din cap.

-Da.

-Şi informaţia dată de el a fost greşită atunci,nu-i aşa?

-Da.Dar...

-Dar chiar dacă aceste comentarii imprecise se dovedesc acum corecte,va fi timp

să stabilim un plan de acţiune fără a pleca de acasă.Nu mi-ar plăcea deloc să văd

că se întâmplă din nou una ca asta şi sunt sigură că,dacă situaţia o va cere,vom

găsi o soluţie mult mai potrivită.Madame Freneau arătă spre canapeaua de lângă

fotoliu.Acum,ia loc,Gwendolyn,mă faci să ameţesc.Gwen se afundă în canapea.

-Nu le pot pierde,doamnă.Sunt familia mea.Eu sunt tot ce au.Şi ele sunt tot ce

am.Femeia ridică mustrător dintr-o sprânceană.

-Şi cum rămâne cu soţul tău? El nu e familia ta acum?

-Desigur.Gwen culese o aţă de pe braţul fotoliului şi evită privirea lui madame

Freneau.Dar Marcus e...ei bine...

-Onorabil şi inteligent.Şi bănuiesc că are o inimă bună.Femeia o studie pentru un

lung moment.Când o să-i spui despre fete?

-În curând,răspunse Gwen cam vag.

-Şi care ar fi,rogu-te să-mi spui,definiţia ta pentru „în curând”?

-Nu ştiu.Gwen pufni şi se ridică,dar văzu privirea încruntată a lui madame

Freneau şi se aşeză repede la loc.Nu ştiu.

-Dragă fată,îţi înţeleg temerile.Şi sunt întemeiate.Bărbaţii din viaţa ta,începând

cu propriul tău tată,nu s-au dovedit a fi foarte de încredere.

-Dacă Marcus e la fel? Gwen ura să spună asta cu glas tare,dar trebuia spus.Dacă

bunătatea şi atenţia pe care mi le-a arătat nu se extind şi asupra nepoatelor mele?

Dacă...

-Dacă luna e făcută cu adevărat din brânză? Madame Freneau scutură din cap

exasperată.Gwendolyn,îmi dau seama că nu ţi-e uşor să ai încredere,dar eşti o

femeie inteligentă.Gândeşte-te ce fel de bărbat e cel cu care te-ai măritat.N-a

făcut absolut nimic pentru a merita neîncrederea ta.

-Nu cred că vrea fiice,zise Gwen în şoaptă.

-Nu e foarte surprinzător,majoritatea bărbaţilor nu vor.A spus el asta efectiv?

-Nu cu exact aceste cuvinte,mormăi Gwen.Dacă stau să mă gândesc,presupun că

aş fi putut înţelege mai mult din comentariile lui decât era cazul.

-Acum eşti soţia lui,ai putea pur şi simplu să-1 întrebi.

-Ăsta ar fi cel mai inteligent lucru de făcut.Dar e limpede că nu sunt atât de

inteligentă pe cât se pare că mă crezi.Gwen îşi adună mâinile în poală şi le ţintui

cu privirea.N-aş suporta dacă nu le-ar dori.N-o să le silesc să trăiască unde nu

sunt dorite.

Şi l-aş...-încercă să nu se înece cu vorbele-părăsi mai degrabă decât să renunţ la

ele.

-Aşadar,dacă s-ar ajunge să alegi-vocea lui madame Freneau era blândă-,le-ai

alege pe ele în defavoarea lui? Gwen înghiţi nodul care i se pusese în gât.

-N-aş avea altă opţiune.Femeia se uită la ea pentru un lung şi tăcut moment.

-Îl iubeşti,nu-iaşa?

-Nu,zise Gwen fără să se gândească,apoi oftă.Nu ştiu.Credeam că nu,până când

m-am gândit la viaţa mea fără el.Şi acum...nu ştiu ce simt,zise şi scutură din cap.

Credeam că doar...Păi,o să crezi că-i o prostie.

-Poate.Gwen trase adânc aer în piept.

-Pofteam la el.

-Pofteai la el? Madame Freneau râse.Pot să spun că n-am mai auzit asta până

acum.

-Nici eu.Dar părea destul de potrivit.Gwen se gândi pentru o clipă.Mă face să

mă simt ca şi cum aş fi absolut unică şi cu totul specială.Ca şi cum aş fi cea mai

importantă persoană din lume pentru el.

-Când eşti în patul lui?

-Nu.Gwen se încruntă.Păi,şi atunci,bineînţeles,dar şi cu alte ocazii.Tot timpul,de

fapt.Se uită la mine ca şi cum aş fi cu totul deosebită.Ca şi cum ar fi cel mai

norocos om din lume,şi eu mă simt la fel de norocoasă.Mai mult,poate.Şi

doamnă...Gwen se aplecă spre femeia mai în vârstă.Când se uită în ochii mei din

celălalt capăt al unei mese sau al unei încăperi,simt cea mai ciudată căldură,ca şi

cum m-ar fi atins cu adevărat.Şi zâmbeşte,acel uşor viclean,pieziş,încântător fel

de a zâmbi,şi ştiu că zâmbetul lui e doar pentru mine.Un secret împărtăşit doar

de noi doi.Gwen scutură din cap şi se lăsă înapoi pe canapea,admiraţia

aducându-i un zâmbet blând pe faţă.Este absolut deosebit.

-Într-adevăr,aşa e.Pentru un lung moment,Gwen se gândi la ceea ce exprimase în

sfârşit în cuvinte.Nu-şi dăduse seama până acum cât de important devenise

Marcus în viaţa ei.Chiar şi pentru ea,suna ca şi cum era,într-adevăr,dragoste.

Dar nu era.Rămase neclintită în hotărârea ei.Poate că era ceva mai mult decât

poftă trupească,dar nu era dragoste.Pur şi simplu nu putea permite asta.

Îşi ridică bărbia şi se uită direct la madame Freneau.

-O să fac orice va fi necesar să-mi păstrez familia.N-o să le las pe fetele alea să

crească la fel ca mine.Şi n-o să permit nimănui să mi le ia.

-Oricum,n-o să plecăm nicăieri.Vocea lui Charity răsună de la uşă.Madame

Freneau se încruntă.

-Ai tras din nou cu urechea?

-A fost pură întâmplare.Hope intră în cameră,şi surorile o urmară îndeaproape.

N-am vrut să auzim.S-a întâmplat,pur şi simplu.

-Tu-Patience o arătă acuzator cu degetul pe Gwen-vorbeai exagerat de tare.

-Aşa făceam? zise Gwen.N-aş fi crezut.Într-adevăr,aş fi zis că tonul meu era

destul de discret.

-Absolut deloc.Hope clătină din cap.Păi nici măcar n-a trebuit să ne forţăm ca să

auzim fiecare cuvânt.Gwen ridică dintr-o sprânceană.

-Fiecare cuvânt?

-Nu fiecare cuvânt,zise Charity repede.Doar ultima parte,când spuneai că n-o să

laşi pe nimeni să ne ia.

-Şi partea despre cum Lord Pennington îţi face inima să o ia la galop.Patience se

uită în sus,flutură din gene şi îşi încleştă mâinile peste inimă.Gwen icni.

-Cu siguranţă n-am spus asta.

-Cam aşa suna.Hope se prăbuşi la picioarele lui Gwen,într-un mod total lipsit de

eleganţă.

-Ei bine,nu era,zise Gwen cu hotărâre.

-De ce nu-ţi place de el? Charity se aşeză lângă Gwen şi se uită la ea.În

definitiv,te-ai măritat cu el.

-Problema căsătoriei mele este total irelevantă.Vocea lui Gwen era fermă.Şi

chiar îmi place de el.

-Îi aruncă zâmbete secrete.Italience scoase un oftat din adâncul inimii,exagerat

de teatral.Şi când se uită la ea...

-De-ajuns,zise madame Freneau ferm.Patience zâmbi vicleneşte şi se aşeza pe

podea lângă sora ei.

-De ce crezi că nu ne vrea? întrebă Charity brusc.Pentru că suntem fete,nu-i aşa?

Domnişoara Acritură spunea că majoritatea bărbaţilor vor băieţi,nu fete.

-Nu ştiu că nu vă vrea,zise Gwen precaută.

-Atunci de ce nu i-ai spus despre noi? întrebă Patience,cu talentul unui copil de a

merge direct la subiect.Trei perechi de ochi o priviră-o întrebare în fiecare

privire,o provocare pe fiecare faţă.

-Nu i-am spus pentru că...Gwen trase adânc aer in piept.Oricât de tare aş detesta

să admit asta,mi-e frică.

-Ţie? chicoti Charity.N-aş fi crezut că ţi-e teamă de ceva pe lume.Hope o privi

bănuitoare.

-Nu arăţi prea speriată.

-Şi nici el nu arată deosebit de înspăimântător.Patience scutură din cap.

-Poate fi destul de hotărât,murmură Gwen.

Marcus putea fi şi extrem de reţinut şi de distant.Credea că adevărata lui fire se

manifesta în acele momente când erau doar ei doi şi el era deschis şi sincer.

Bănuia,sau spera,că faţada controlată,lipsită de emoţii pe care o arăta în public

era complet opusă adevăratului său eu.Totuşi,încă nu-1 cunoştea îndeajuns de

bine sau nu avea destulă încredere în propriile opinii privind caracterul lui

pentru a-şi abandona temerile,oricât de mult şi-ar fi dorit asta.Putea foarte bine

să se înşele.Madame Freneau o sfătuise să aibă răbdare,lucru necesar deopotrivă

în hotărârea de a-i spune despre fete şi în alegerea momentului când să se facă

nevăzută cu ele.Îi veni un gând,şi se uită cu atenţie la Charity.

-Vreţi să staţi cu mine,atunci?

-Da.Hope încuviinţă cu putere din cap.Nu eşti nici pe departe atât de rea pe cât

am crezut la început.

-Bineînţeles,asta a fost înainte să te cunoaştem,zise repede Patience.Acum,că te

cunoaştem,credem că există o reală posibilitate că am putea să te plăcem.Chiar

mult.Madame Freneau se aplecă spre lucrul ei de mână pentru a-şi ascunde un

zâmbet.

-De fapt,te-ai lipit de noi.Hope se încruntă gânditoare.Cam ca un neg.Am avut

odată un neg şi...

-E scârbos,zise Patience cu aroganţă.

-Şi tu ce crezi? Gwen se întoarse spre Charity.

-Ah,şi eu cred că negii sunt scârboşi.Charity zâmbi superior,apoi ridică din

umeri.Cred că e mai bine cu tine decât să ne ascundem pe o corabie şi să fim

aruncate în mare sau să trebuiască să dormim pe străzi cu şobolanii.

-Şi presupun că asta e mai bine decât nimic; zise Gwen în şoaptă,înăbuşindu-şi o

notă de dezamăgire.Ce aştepta,la urma urmei? Fetele nu o plăcuseră încă din

prima clipă în care se întâlniseră,şi Gwen făcuse prea puţin de atunci pentru a le

face să se răzgândească.Desigur,se împăca mai bine cu copiii ăştia decât cu

oricare alţi copii pe care îi avusese în grijă în timpul nefericiţilor ani ca

guvernantă,dar totuşi nu fusese în stare să petreacă nici pe departe timpul

necesar pentru construirea unei relaţii puternice,poate chiar a unei afecţiuni.

-Totuşi,să o spunem pe-a dreaptă...Charity făcu un schimb de priviri cu surorile

ei.Suntem toate de părere că...

-Am votat,interveni Hope.

-Ca oricare persoană pe care Madame de Chabot şi madame Freneau o plac atât

de mult cum te plac pe tine,are probabil calităţi pe care pur şi simplu noi nu le-

am observat încă.Patience şi Hope afişau zâmbete asemănătoare.Chiar şi Charity

o cadorisi pe Gwen cu un zâmbet reţinut.

-Aşadar,am mai decis că,indiferent de ceea ce se va întâmpla,noi vrem să

rămânem cu tine.

-Pentru că sunt mai bună decât-Gwen se strâmbă-şobolanii?

-Nu ne plac şobolanii.Tonul lui Hope era hotărât.

-Foarte bine,atunci.Presupun că va trebui să mă mulţumesc cu ce am şi să fiu

recunoscătoare peni ru asta.Gwen zâmbi uşurată.De fapt,chiar dacă aparent par a

reprezenta răul cel mai mic,mă simt totuşi destul de mulţumii a.

Din nou,fetele se uitară una la alia.

-Credem că ar trebui totuşi să ştii,începu Patience într-o manieră îngăduitoare,ca

şi cum voia să se asigure că Gwen înţelege,nu e ca şi cum te plăcem foarte mult.

-Nu încă,oricum,zise Hope fără şovăială.Credem că e cu mult prea devreme să te

plăcem foarte tare.

-Totuşi,suntem gata-Charity dădu din cap spre madame Freneau-să ne arătăm

îngăduitoare faţă de tine,bazându-ne pe recomandările lui madame Freneau.

Hope îşi coborî vocea într-o manieră confidenţială.

-O plăcem foarte tare.

-Şi pe Madame de Chabot la fel.Patience zâmbi melancolic.Ştie cele mai

frumoase poveşti despre baluri,castele,prinţi şi tot felul de oameni şi de locuri

interesante.

-Înţeleg,zise Gwen cu glas firav.Presupun că ar trebui să le mulţumesc pentru că

mi-au susţinut cauza.

-Mătuşă Gwendolyn.Nasul lui Charity se încreţi ca şi când apelativul suna la fel

de ciudat în urechile ei pe cât era de ciudat şi pentru Gwen.Pur şi simplu dorim

să fim din nou o familie.

-Ne-a plăcut să fim o familie,zise Patience şi oftă.Hope îşi trase nasul.

-Ne-am distrat pe cinste.Charity le semnală surorilor ei cu o privire să se

potolească.

-Ştim că fără mama şi tata nimic nu va mai fi la fel,dar am obosit să nu ştim ce

se va întâmpla cu noi.Credem cu tărie că tu...

-Şi Lord Pennington,zise Patience.

-Care nu a părut deloc înspăimântător,ci mai degrabă genul de om care i-ar lua

unei fetiţe un căţel,adăugă Hope.

-Sunteţi speranţa noastră pentru...Charity cugetă preţ de o clipă.Salvare.Da,asta

e.Pentru prima dată de când Gwen o cunoscuse,Charity îi aruncă un zâmbet

sincer.Salvare.

-Dacă nu aici pe pământ,atunci în lumea ce va să vină,intonă Hope pioasă.

-Să ne întrebăm ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost găsite de piraţi în loc de

misionari,zise madame Freneau în şoaptă.

-N-am mai fost salvarea nimănui până acum,dar o să încerc să mă ridic la

înălţime.Gwen studie feţele celor trei fete pentru mult timp,apoi dădu din cap şi,

fără a mai sta pe gânduri,scuipă pe deget.Toate cele trei surori îi urmară pe loc

exemplul.Nepoatele şi cu mătuşa continuară cu ceremonia tradiţională şi se

întoarseră toate odată spre madame Freneau.Ea zâmbi resemnată,scuipă şi îşi

amestecă „sângele” cu al lor.

-Colette va regreta că a pierdut asta,sunt sigură,murmură doamna Freneau.

-Desigur,putem s-o facem încă o dată când ajunge acasă,zise Patience cu un

zâmbet larg.Bănuiesc că nu-i va plăcea deloc faptul că a pierdut un jurământ de

sânge.

-Acum suntem şi mai legate una de alta ca înainte,zise Hope cu seriozitate.

Fiecare jurământ de sânge îl face mai puternic pe cel de dinaintea lui,să ştiţi.

Patience încuviinţă din cap.

-Legate împreună pentru veşnicie.

-Înseamnă că nu te vom părăsi,zise Charity şi se uită fix la Gwen.

Un ciudat simţământ de înţelegere se transmise de la una la alta.Exista aici un

jurământ depăşind cu mult frecatul degetelor umede,indiferent dacă erau mânjite

de sânge sau de ceva cu mult mai puţin păgân.Gwen înţelese că ea şi Charity

erau mai degrabă asemănătoare decât diferite.

Fiecare îşi asumase responsabilitatea supravieţuirii la o vârstă fragedă.Gwen

pentru ea însăşi,Charity pentru surorile ei.Şi acum,între ele exista promisiunea

că din acel moment aveau să împartă această responsabilitate.Că,orice s-ar

întâmpla,erau cu adevărat legate una de alta.Şi nici una nu urma să poarte

povara de una singură.

-Excelent.Privirea lui Gwen se întâlni cu a lui Charity.Pentru că n-am intenţia să

vă dau voie să plecaţi.Nici nu voi permite cuiva să vă ia de lângă mine.Îşi ridică

degetul.Jur pe tot sângele ce-mi curge în vene că n-o să încalc niciodată acest

legământ,sau o să suport cumplitele,oribilele consecinţe,îşi coborî teatral vocea,

şi îi veni în minte că nimic n-avusese o importanţă aşa mare ca această

promisiune făcută acestor copile.Pe vecie.

-Vrei să mergem la ţară? întrebă Gwen tărăgănat.Acum?

-Imediat ce se pot face aranjamentele.Marcus se sprijini de poliţa şemineului cu

braţele încrucişate pe piept,într-o manieră ce ar fi putut fi considerată relaxată

dacă nu i s-ar fi văzut încordarea din tot corpul.Gwen îşi dădu seama că era cu

mult mai posomorât decât lăsau să se înţeleagă vorbele lui nonşalante şi se

întrebă dacă îi scăpa ei ceva.

-Aş zice că mâine cel mai târziu.Este o călătorie de doar o jumătate de zi de la

Londra,şi chiar cred că ar trebui să vezi conacul Holcroft...

-Conacul Holcroft? Gwen îl studie gânditoare.Poate că era pur şi simplu

îngrijorat de reacţia ei în legătură cu plecarea din oraş.Reşedinţa familiei tale?

Reşedinţa de familie a conţilor de Pennington?

-Exact.Aşa cum a fost începând cu primul conte.

-Deci chiar lângă satul Pennington,bănuiesc? Gwen se luptă să-şi stăpânească

emoţia din glas.Casa pe care i-o lăsase tatăl ei era lângă Pennington.Dacă

madame Freneau era de acord să le însoţească,Gwen putea să le mute pe fete

acolo şi să-şi continue vizitele pe ascuns.O şedere la ţară pentru ea şi nepoatele

ei era nici mai mult,nici mai puţin decât perfectă.N-ar îndepărta orice posibilă

ameninţare,dar ar înlesni evitarea oricăror probleme ce ar putea apărea.Dacă nu

pentru altceva,era bine că îi dădea lui Gwen o iluzie bine-venită de siguranţă şi îi

permitea să facă efectiv ceva,mai degrabă decât să aştepte să vadă ce s-ar putea

întâmpla.Avea să-i trimită vorbă lui madame Freneau mai târziu în cursul zilei

de azi şi,cu puţin noroc,fetele aveau să fie în curând în siguranţă la ţară,cel puţin

pentru moment.Dintr-odată,i se luă o greutate de pe suflet şi starea de spirit i se

însenină.

-Bineînţeles,începu Marcus ridicând din umeri,satul însuşi nu e foarte mare,să

ştii,dar peisajul rural e spectaculos,în special în această perioadă a anului,şi...

-Şi poţi respira liber,şi poţi simţi pământul sub picioare.O expresie ciudată îi

apăru pentru o clipă pe chip,ca şi cum era deopotrivă stânjenit că îi spusese asta

şi mulţumit că ea îşi amintise.

-Cam aşa ceva.Îşi drese glasul.După cum spuneam,în această perioadă a anului e

deosebit de frumos.Cu mult mai frumos decât aici,în Londra.

-Aşa-i? Ea îşi înclină capul şi îl studie.Dragul meu Lord Pennington,încerci să

mă convingi de asta? Nu putu rezista să nu schiţeze un zâmbet maliţios.

Într-adevăr,era extraordinar de drăguţ.

-Nu fi absurdă,te rog.Tonul lui era rezervat,şi ea nu-1 crezu nici pentru o clipă.

Am interese ce necesită prezenţa mea la moşie şi am decis deja că vom pleca

într-acolo cât se poate de repede.Ea se uită pentru o clipă la el şi se puse pe râs.

El se încruntă.

-Ce-i aşa comic?

-Tu.Zâmbi larg.Eşti foarte amuzant când eşti distantul şi reţinutul Lord

Pennington care a pus piciorul în prag şi a luat o decizie irevocabilă.

-Aşa sunt? Tonul lui era neschimbat,dar i se vedea un licăr în ochi.

-Chiar aşa eşti.Îndeosebi când îţi iei aerul ăla infatuat.

-Infatuat? Rămase cu gura căscată.Infatuat?

-Poţi să repeţi de câte ori vrei,milord,asta nu schimbă cu nimic faptele.

-Nu sunt infatuat,zise el într-o manieră hotărât infatuată.Ea ridică dintr-o

sprânceană.El se încruntă.

-Sunt? Ea încuviinţă din cap.El se gândi pentru o clipă.

-E mai bine decât să fiu rece şi distant? Ea zâmbi.

-Găsesc că e destul de distractiv.El îşi miji ochii şi o studie pentru mult timp.

-Ce s-a întâmplat cu tine,Gwen? Eşti...La ce cuvânt mă gândesc?

-Fericită? zise ea cu nevinovăţie.

-Da,asta este.Se uită la ea bănuitor.Arăţi extrem de fericită.De ce?

-Nu sunt foarte sigură.Îl studie gânditoare.Această căsătorie a noastră

funcţionează mult mai bine decât mă aşteptam.

-Da? Ea încuviinţă din cap.

-Eşti mult mai bun decât mă aşteptam.

-Da?

-Da,eşti.Râse.De ce te arăţi aşa surprins? Nu mi-ai părut niciodată un bărbat care

nu e pe deplin conştient de valoarea lui.De fapt,nu mi-ai spus chiar tu ce partidă

grozavă erai?

-Se prea poate să-ţi fi spus aşa ceva.

-Cu siguranţă nu părea a-ţi lipsi încrederea în tine sau în atracţia exercitată

asupra femeilor.

-Aparent,căsătoria m-a schimbat,murmură el.Tu m-ai schimbat.Ea se apropie de

el.

-Cum aş fi putut să te schimb?

-Nu ştiu,dar ai făcut-o.El îşi miji ochii.Nu sunt deloc fericit.

-Nu fi absurd,Marcus,îl dojeni ea.N-ai nici un motiv să fii nefericit.

-N-am,oare? Vocea lui era blândă.

-Bineînţeles că n-ai,zise ea hotărât.Ţi-ai păstrat averea.Ai evitat căsătoria cu

cineva complet nepotrivit...

-Oare?

-Da.Am fost aleasă de către tatăl tău,şi mama ta mă place,aşa cum mă place şi

prietenul tău cel mai bun.Îşi strecură braţele pe după gâtul lui.Eşti foarte

norocos,milord.El se încruntă.

-Ce faci? Ea oftă.

-Se pare că întrebi asta foarte des.

Îşi apropie buzele de ale lui şi le trecu seducător peste gura lui până când el

răspunse.O strânse mai aproape şi o sărută cu o intensitate sălbatică ce aproape

că o lăsă fără suflare.Familiara senzaţie de dorinţă trupească se ridică în ea,şi se

întrebă cât de îngrozitor de indecent ar fi să facă dragoste aici,în salon,în

mijlocul zilei.Buzele lui îi părăsiră gura şi îi explorară ceafa şi baza gâtului.

-Sunt un prost,Lady Pennington.

Ea îşi lăsă capul pe spate şi i se agăţă de braţe.

-Eşti,Lord Pennington? De ce?

-Nu mai contează.Mâinile lui rătăciră nerăbdătoare pe spatele ei şi peste

posterior.E de-ajuns să spun că mi-am ascultat bănuielile ridicole fără vreun

fundament,în loc să dau ascultare la ce-mi spunea mintea.

Ea se lipi şi mai tare de el,să-1 simtă cum devenea tot mai excitat.

-Aş spune că nu capul e cel care vorbeşte acum.El râse.

-Nu.Cu siguranţă nu e el.Fără de veste,o luă în braţe şi o duse spre uşă.

Totuşi,mintea îmi spune că salonul nu e,în mod sigur,locul potrivit să continuăm

discuţia.Ea îl sărută pe gât.

-Godfrey ar fi scandalizat.

-Să-1 ia naiba pe Godfrey,mormăi Marcus.Ajunse la uşă şi se opri să o privească

întrebător.Eşti sigură că vrei să mergi la ţară,să pleci din Londra?

-Păi nu chiar în acest moment.Ea se jucă relaxată cu nodul lavalierei lui.Mâine e

îndeajuns de curând.

-O să lipseşti de la o mulţime de petreceri,să ştii.Baluri,recepţii,chestii din astea.

-Am lipsit şi înainte.Se încruntă spre lavaliera lui.Nu pot să desfac chestia asta

blestemată.El chicoti.

-Răbdare,draga mea.

-Răbdarea e o virtute pe care n-am avut-o niciodată din belşug.Oftă şi îşi ridică

privirea spre el.Cred că plecarea la ţară sună minunat.

-Da?

-Da,într-adevăr.Sunt ani de când n-am mai stat la ţară în Anglia.Chiar copil

fiind,am fost mai mult plecată la şcoală decât am stat la Townsend Park.

El se uită la ea,cu un zâmbet amuzat pe chip.

-Tu chiar vrei să mergi?

-Vreau să merg oriunde,atâta vreme cât eşti tu acolo,spuse fără să se gândească,

apoi îşi dori să-şi ia vorbele înapoi.Era o recunoaştere pe care nu era pregătită să

o facă.Da,bineînţeles.Primăvara la ţară.Păi cine oare n-ar dori să meargă?

-De ce te-ai măritat cu mine,Gwen? Brusc,tonul lui deveni serios.

-Ce întrebare ciudată.Îşi trecu degetele peste cămaşa lui şi se minună de modul

în care muşchii lui încordaţi se simţeau sub ţesătură.Aveai nevoie de această

căsătorie.Taţii noştri s-au gândit că aşa e cel mai bine.În afară de asta,cred că

m-am măritat cu tine pentru toate motivele obişnuite.Trebuie să recunosc,

milord,că eşti o partidă deosebit de bună.

-Şi tu,Lady Pennington-o aranjă în braţe ca să deschidă uşa,apoi se îndreptă spre

scări-eşti într-adevăr extraordinară.Un icnet slab răsună din umbre,şi Marcus

zâmbi larg.

-Godfrey,îl strigă el pe majordomul invizibil.O să plecăm la ţară de dimineaţă.

Te rog,îngrijeşte-te de aranjamente.

-Da,milord.Vocea lui Godfrey răsună cu o subtilă notă de resemnare.Gwen

chicoti şi îşi îngropă capul la pieptul soţului ei.

-Încă nu m-a acceptat.

-Godfrey nu acceptă pe nimeni în mod deosebit.În afară de asta,aprobarea lui

n-are nici o însemnătate.Marcus urcă scările câte două odată.Tu eşti stăpâna

casei,şi,în consecinţă,el este în serviciul tău.Marcus ajunse la dormitorul lui şi

împinse uşa să o deschidă.O să te accepte în momentul în care o să înţeleagă ce

am găsit.Intră în cameră şi închise uşa cu piciorul.Ochii lui întunecaţi,verzi şi

plini de promisiuni îi întâlniră pe ai ei.Sunt,într-adevăr,un bărbat norocos.

CAPITOLUL 13

Nimic nu e mai încântător decât un bărbat îndrăgostit.Bineînţeles,în afară de

cazul în care e un bogătaş îndrăgostit.

Colette de Chabot

-Poţi vedea cea mai mare parte a moşiei de aici.Marcus se aşeză înapoi în şa şi

studie priveliştea pe care o cunoştea cu ochii închişi.Ridicătura asta de teren

chiar de la marginea proprietăţii,nu un deal propriu-zis,dar destul de înaltă

pentru a fi catalogată ca atare,cu fagul singuratic pe post de santinelă,fusese unul

dintre locurile sale preferate încă de când era suficient de mare ca să încalece un

cal.

-E o privelişte minunată.Privirea lui Gwen o urmă pe a lui.El se uită la ea şi îşi

reţinu un zâmbet mulţumit.Gwen stătea pe calul ei cu o încredere ce contrazicea

stânjeneala de cu doar câteva zile în urmă,când ajunseseră la conacul Holcroft.

Era de înţeles,desigur; trecuseră ani de când călărise în mod regulat.Cu toate

astea,femeia se simţea în largul ei în şa şi era pe cale să devină o călăreaţă

excelentă.Într-adevăr,era hotărâtă să deprindă arta călăriei.Ea şi Marcus

călăriseră în fiecare dimineaţă de când sosiseră,şi ea ieşise şi singură în fiecare

după-amiază.La început,fireşte că fusese îngrijorat,dar ea refuzase chiar şi să ia

în calcul să-i permită unui rândaş să o însoţească,subliniind că moşia era casa ei

şi nu avea să i se întâmple nimic rău acolo.El fusese ocupat cu rezolvarea

propriilor treburi:nu mințise când spusese că existau chestiuni legate de

administrarea moşiei care necesitau atenţia lui.Totuşi,observa de fiecare data

când ieşea şi când se întorcea,pregătit să plece călare să o salveze,dacă era cazul.

-Îmi place aici,zise el,privind în depărtare.Acolo e drumul spre sat şi dincolo de

cotitură e vechea casă a văduvei(Casă relativ mică,aflată pe un domeniu,în care

se mută văduva stăpânului domeniului,în cazul în care acesta are un moştenitor

care e însurat sau în momentul căsătoriei sale (dacă la preluarea moştenirii era

neînsurat).În depărtare abia poţi zări lacul,care-i mai degrabă un iaz.Obişnuiam

să stau sub copacul ăla şi să mă uit în jur ore în şir.Se aplecă spre ea,cu un aer

confidenţial.Când eram mic,memorasem cum arată moşia şi refăceam fiecare

petic de pământ în grădinile din partea de nord a casei drept câmp de bătălie

pentru soldaţii mei de jucărie.Chicoti.Am condus câteva bătălii impresionante

de-a lungul anilor.Ea ridică dintr-o sprânceană.

-Şi ieşeai mereu victorios? El pufni cu un dispreţ prefăcut.

-Nu pot să cred că întrebi aşa ceva.Păi eram cel mai decorat general în slujba

Maiestăţii Sale.Marcus zâmbi larg.Bineînţeles,eram şi singurul de pe câmpul de

bătălie mai înalt de cinci centimetri.

-Pot vedea casa de aici,zise ea şi îşi duse mâna streaşină la ochi.

-Sunt surprins că n-ai găsit locul ăsta până acum,zise el cu o notă de tachinare în

voce.Având în vedere cât de mult timp ai petrecut colindând domeniul călare.

Ea îi aruncă o privire mustrătoare.

-Când eşti preocupat cum să te menţii în şa,nu stai să admiri prea mult peisajul.

El râse cu o naturaleţe pe care n-o avusese din copilărie.

Fireşte că Gwen nu trebuise salvată.Marcus acceptase realitatea faptului că nu

exista probabil vreo femeie care să aibă mai puţin nevoie de-a fi salvată sau care

să fie mai independentă decât domnişoara Townsend-Lady Pennington.

Era unul dintre lucrurile pe care le iubea la ea.Şi ăsta era un fapt pe care nu-1

mai putea ignora.Aici,la ţară,departe de distracţiile Londrei,îşi dădu seama că

Reggie avusese dreptate.Temerile sale legate de existenţa unui alt bărbat în viaţa

lui Gwen erau neîntemeiate şi nimic mai mult decât o manifestare a neîncrederii

in sine însuşi.Neîncredere care îl bântuise discret pe tot parcursul vieţii sale de

adult,nerecunoscută până acum.În ultimele zile,ajunsese să înţeleagă câteva

lucruri remarcabile în ce-1 privea,seara târziu,cu ea culcată lângă el.Avea

propriile ei camere,desigur,dar prefera s-o aibă in patul lui,şi se pare că şi ea

prefera acelaşi lucru.Se rugă ca ea să aibă mereu o asemenea preferinţă.Îşi

dăduse seama,în acele momente pline de satisfacţie,că reticenţa lui de a iubi cu

adevărat o femeie şi faţă de dragoste în generai avea legătură cu ciudata lui

neîncredere în el însuşi şi cu bănuiala şi mai ciudată că nu se considerase

niciodată demn de o adevărată dragoste.O idee ridicolă-nu se considerase

niciodată altfel decât extrem de încrezător în sine-,dar,cu toate astea,prezentă.

Până să dea de ea.Gwen era tot ceea ce-şi dorise vreodată de la o femeie.Tot ce-

şi dorise vreodată de la o soţie.Era isteaţă şi spirituală şi avea o inteligenţă fină

ce-i radia din fermecătorii ei ochi albaştri.Cu toate astea,în ciuda firii ei

independente,era gata să facă tot ceea ce era necesar pentru a fi contesa de care

avea nevoie,indiferent că învăţa să călărească un cal cu graţie sau să întâmpine o

nouă cunoştinţă cu un zâmbet sincer.Îi cunoscuse pe arendaşii lui şi pe mulţi

dintre oamenii din satul Pennington şi fusese tot timpul amabilă şi blândă.

Marcus bănuia că deja începuseră s-o iubească toţi.La fel ca el.

Şi nu o putea învinovăţi mai deloc dacă îi zărea uneori în ochi o ciudată umbră,

sau dacă o surprindea privindu-1 cu o tristeţe inexplicabilă,sau dacă o vedea că

păstra tăcerea în anumite momente,ca şi cum s-ar fi retras în spatele propriilor ei

ziduri.El îşi petrecuse o bună parte a vieţii în spatele unui zid:rece,neatent şi

distant.Insensibil.

-Conacul e foarte impresionant,să ştii.Mult mai impunător decât Townsend Park.

Gwen se uită gânditoare spre casa îndepărtată.De fapt,e cam intimidant.

El râse.

-Nu-mi pot imagina că găseşti ceva intimidant.

-Găsesc multe lucruri intimidante,zise ea cu şiretenie.

Conacul era,într-adevăr,impresionant,deşi Marcus nu-1 considerase niciodată

aşa în mod special.Îşi ocupa locul în mijlocul moşiei de aproape două secole,o

uriaşă entitate de piatră,îmblânzită de ani şi de iubire.

-Poate că e puţin impozant.Îi luă mâna şi i-o duse la buze.Dar înseamnă acasă.

-Acasă.Un zâmbet îi ridică colţurile gurii.Ce frumos sună.

-O să sune şi mai bine când râsul unei duzini de copii o să-i umple încăperile.

Ea îşi trase mâna dintr-a lui.

-O duzină de copii?

-Am uitat să-ţi pomenesc despre asta? replică el şi zâmbi larg.Sau poate că ai

uitat tu.

-Aş spune că mi-aş fi amintit de o duzină de copii.

-Întotdeauna mi-am dorit o familie mare.

-Dar o duzină de copii...Clătină din cap.Sincer,Marcus,asta-i...

-Foarte bine.Scoase un oftat exagerat de teatral.Poate că o duzină ar fi prea

mult.O jumătate de duzină e bine.

-Cu toţii băieţi,fără îndoială.

-Aici,iubita mea Lady Pennington,greşeşti cu desăvârşire.Ea se încruntă.

-Dar ai spus...

-Orice aş fi spus sau n-aş fi spus,în împrejurările evident stânjenitoare ale

primelor noastre întâlniri,nu era în întregime ceea ce intenţionam.Se uită la ea

direct.Gwen,mi-ar plăcea mult să am un băiat sau doi,pentru a-mi duce numele

mai departe.

-La asta mă gândeam şi eu,zise ea în şoaptă.

-Dar asta nu înseamnă că nu m-aş bucura de fete,zise el cu glas hotărât.Nu mi-ar

plăcea nimic mai mult decât un mic cârd de fetiţe roşcovane cu ochi albaştri care

să ţipe prin preajmă.Se uită la el neîncrezătoare.

-Ştiu că asta te îngrijorează,pentru că viitorul femeilor în lumea asta e adesea

dificil,şi poziţia lor e deseori nesigură.Bănuiesc că nu vrei fete din cauza

propriei tale experienţe.Mi-aş dori să dau timpul înapoi şi să te salvez de anii

care au urmat morţii tatălui tău,dar nu pot.O privi drept în ochi,cu toată

sinceritatea.Dar îţi jur că o să mă asigur ca viitorul oricărei fiice pe care o vom

avea să nu depindă doar de capacitatea de a încheia o căsătorie profitabilă.Îţi

promit că o să fac tot ce-mi stă în puteri să mă asigur că au siguranţa financiară,

în cazul morţii mele.Gwen se uită cu un aer şocat.

Marcus îşi ţinu răsuflarea.Dacă greşise? Dacă reticenţa ei faţă de fete n-avea

nimic de-a face cu trecutul ei? Dacă nu voia deloc copii? Sau cel puţin nu atâţia

câţi îşi dorea el? Simţi cum neliniştea punea stăpânire pe el.

-N-ai de gând să spui nimic?

-Cred...Scutură din cap.Fetele nu vin în cârduri.Un uşor zâmbet i se ivi pe faţă.

Poate în stoluri,sau,nu ştiu,poate în grupuri,adunări,sau...El râse uşurat.

-Deci nu te deranjează? Să avem o familie mare? Chiar fete?

-Absolut deloc.Şi eu mi-am dorit întotdeauna o familie mare.Se opri,cântărindu-

şi cuvintele.Şi îţi datorez scuze.Ţi-am interpretat cuvintele altfel decât ţi-a fost

intenţia.Se poate să fi căutat un înţeles pe care nu-1 aveau,bazându-mă pe

propria experienţă,nu pe felul tău de a fi.Ar fi trebuit să am încredere în tine de

la început.

-Cu toate astea,e de înţeles,zise el repede.Am fost aruncaţi unul spre celălalt de

un complex ciudat de împrejurări...

-Soarta? zise ea cu un zâmbet larg.

-Soarta.Îi răspunse la zâmbet.Pentru unii dintre noi,încrederea nu se capătă uşor.

-Poate,dar încrederea e importantă.

Până acum,n-am avut încredere totală în nimeni,în afară de Colette şi de

madame Freneau,bineînţeles.Tu nu mi-ai dat motive să n-am încredere în tine.Ar

fi trebuit să am mai multă minte decât să cred că toţi bărbaţii sunt la fel şi să-mi

bazez concluziile pe ceva mai mult decât propriile mele temeri.

-Se pare că asta avem amândoi în comun,zise el în şoaptă.Ea îl privi încurcată.

-Ce?

-N-are importanţă.Ridică din umeri.Tot ce contează acum e viitorul.Mişcă din

sprâncene într-o manieră lascivă.Şi ar trebui să începem să muncim chiar acum

pentru familia asta mare.Ea râse din nou,şi sunetul îi pătrunse în sânge şi în

suflet.Voia să-i spună că o iubea,dar acum nu era momentul.Se prea poate ca ea

să fie pregătită să se încreadă în el,dar pentru dragoste era nevoie de mai mult

timp.Totuşi,era încrezător că ţinea la el şi se gândea,sau spera,că poate era

îndrăgostită.Părerile ei despre dragoste erau chiar mai ciudate decât ale lui şi pur

şi simplu ea nu era încă pregătită să recunoască emoţia,aşa cum era el.

Şi dacă nu-1 iubea acum,până la urmă avea s-o facă.Era încrezător şi în asta,

încredere ce izvora din adâncul propriilor sentimente-de fapt,acum,orice,

incluzând dragostea,părea nu numai posibil,ci şi probabil.Zâmbi în sinea

lui.Reggie avea dreptate: zborul era într-adevăr splendid.

Îşi mânau caii lejer,până când le apăru în faţă casa văduvei.

-Fir-ar să fie! Trase de frâuri pentru a opri calul.

-Ce este?

-Uită-te,acolo jos,e casa văduvei.Îşi miji ochii într-un efort de a distinge mai

bine ceea ce era sigur că vedea.O vezi?

-Casa care seamănă cu o cabană supradimensionată? întrebă ea uşor.O văd.Arată

destul de frumos.

-Fir-ar,arată ca şi cum cineva s-ar fi mutat acolo.Uită-te,Gwen,e o trăsură,şi

lenjerie pusă la uscat,şi...Se uită mai atent.Ăla e un copil?

-Unul dintr-o duzină,fără îndoială,îl tachină ea.El îi aruncă rapid o privire.

-Asta nu-i absolut deloc amuzant.

-Nu,fireşte că nu.Îşi stăpâni un zâmbet.Păi,dacă face parte din moşie,nu poţi pur

şi simplu să ceri să se mute?

-Nu,fir-ar să fie,face parte din moşie,sau cel puţin ar trebui să facă,dar nu e în

proprietatea mea.Scoase un lung oftat plin de frustrare.De ani întregi încerc să

iau înapoi acea proprietate.Tata a vândut-o cu puţin timp înainte de a muri,din

cine ştie ce motiv absurd.Niciodată n-am fost în stare să înţeleg de ce.

-Poate s-a gândit că n-o să te însori niciodată şi,prin urmare,mama ta n-ar avea

nevoie de o casă în care să se mute.

O notă de nevinovăţie răsună în vocea ei,dar el n-o crezu nici măcar pentru o

clipă.Hotărât lucru,ea găsea amuzantă toată situaţia asta.O ignoră.

-Nici măcar n-am aflat că fusese vândută decât anul trecut.

-Şi proprietarul nu ţi-o vinde înapoi acum?

-Nu ştiu cine e proprietarul.Îşi trecu mâna prin păr.Whiting s-a ocupat de toată

chestiunea.Pretinde că n-are voie să dezvăluie numele proprietarului.De fapt,a

fost oarecum surprins să afle că habar n-am avut despre vânzare.

-Se pare că tatăl tău a făcut o serie de aranjamente pe care n-a considerat nimerit

să ţi le aducă la cunoştinţă,zise ea blând.

-Aşa s-ar părea,mormăi el.Whiting a încercat să negocieze o cumpărare cu

proprietarul.Casa a stat goală ani de zile,şi aveam impresia că proprietarul

n-avea ceva special în plan pentru ea.

-Se pare că e mai uşor să cumperi ceva ce nu vrea nimeni.Ridică din umeri.

Totuşi,acum că această casă e ocupată...

-Acum,că e ocupată,aş putea să-1 evit cu totul pe Whiting şi să vorbesc direct cu

proprietarul.Încuviinţă din cap gânditor.Exact asta ar trebui să fac.

-Acum? scăpă ea vorbele.

-Nu există un moment mai bun,draga mea.Cu puţin noroc,o să-1 conving pe om

să vândă chiar azi.Îşi porni calul spre casă,apoi se opri şi se uită înapoi.Vii?

-Desigur,dacă asta vrei.Îşi conduse încet calul pe lângă al lui şi îi puse o mână

pe braţ.Vocea îi era joasă şi indiscutabil seducătoare.Dar rămăsesem cu impresia

că aveai alte planuri pentru restul dimineţii.Îşi muşcă buza de jos cu dinţii şi se

uită spre el cu ochii larg deschişi,de un albastru întunecat şi ademenitori.El

înghiţi greu.

-Alte planuri?

-Ceva legat de muncă? Pentru viitor? Degetul ei trasă linii imaginare pe braţul

lui.Ceva ce necesita,fără întârziere,atenţia ta?

-Bineînţeles,zise el încet.Afacerea asta poate,desigur,să mai aştepte.

-Aşa am crezut şi eu.Zâmbi cu subînţeles,şi el rezistă tentaţiei de a o trage jos de

pe cal şi de a face dragoste cu ea acolo,pe iarbă.Haide,Marcus,cred că a sosit

momentul în care să-ţi arăt cât de bine stăpânesc arta călăritului.Te provoc la o

întrecere până acasă.

-Nu intru niciodată într-o întrecere pe care nu intenţionez să o câştig.Şi niciodată

nu mă întrec fără a cunoaşte miza.Privirea lui rătăci peste ea şi se mişcă în şa

pentru a se adapta neaşteptatului disconfort.Ce premiu îmi revine dacă o să

câştig?

-Ei bine,dragul meu Lord Pennington,dacă vei câştiga,poţi avea orice vei

dori,zise ea şi zâmbi provocator.Râse şi,înainte ca el să poată rosti vreun cuvânt,

o luă din loc.El strigă după ea.

-Şi dacă tu câştigi? Vorbele i se auziră în curentul de aer ce-1 lăsase în urma ei.

-Orice vreau eu.El dădu pinteni calului şi o porni după ea.Nu-i păsa prea mult

dacă avea s-o întreacă până acasă sau nu.Având în vedere miza,indiferent dacă

pierdea sau câştiga,era într-adevăr un bărbat norocos.

-Se pare că pui ceva la cale,se auzi o voce familiară ce pătrunse în gândurile lui

Marcus.Îşi ridică privirea de la registre şi de la corespondenţa împrăştiată în faţa

lui pe biroul masiv ce fusese al tatălui şi al bunicului său şi zâmbi larg spre

Reggie,care se sprijinea leneş de tocul uşii deschise a bibliotecii de la conacul

Holcroft.

-Aşa este.

-Asta credeam şi eu.Reggie intră tacticos în încăpere şi se afundă în fotoliul

capitonat aflat în faţa biroului.N-ai un administrator al moşiei pentru toate astea?

Marcus se lăsă pe spate în fotoliu.

-Sigur că am.Dar el şi-a făcut treaba,şi acum e momentul să mi-o fac şi eu pe a

mea,după cum prea bine ştii.Şi tu te ocupi de domeniul tău în acelaşi fel.

Reggie ridică din umeri,şi ceva în felul lui de a fi îi păru ciudat lui Marcus,ca şi

cum relaxarea acestuia era forţată.

-Credeam că nu vii până la sfârşitul săptămânii? Marcus îl studie curios pe

prietenul lui.

-Londra mi se părea excesiv de plictisitoare.Nu sunt pe deplin sigur de ce.Poate

că pur şi simplu m-am plictisit de toate.În afară de asta,tu eşti aşa un bun

exemplu,că am hotărât că există multe lucruri la conacul Berkley ce necesită

atenţie.Dincolo de asta,sublinie Reggie,e sfârşit de săptămână.

-Aşa este? Marcus bănui că zâmbetul larg de pe faţa lui era nici mai mult nici

mai puţin decât ridicol.Deja? Eşti sigur?

-Absolut.Expresia lui Reggie era gânditoare,vorbele îi erau măsurate.Văd că

acum eşti mai binedispus decât la ultima noastră întâlnire.

-Reggie,ai în faţa ochilor un alt bărbat.Îşi înlănţui degetele la ceafă şi îşi înclină

pe spate fotoliul.Un bărbat mulţumit cu destinul lui.Nu,nu doar mulţumit,ci

fericit.Zâmbi.Fără rezerve,limpede şi irevocabil fericit.

-Înţeleg,zise Reggie încet.Şi cauza acestei fără rezerve,limpezi şi irevocabile

fericiri este?

-Cauza? Aş crede că tu,dintre toţi oamenii,ar recunoaşte cauza.

-Mă tem că o recunosc.Marcus împinse fotoliul la loc şi se aplecă în faţă.

-Atunci ar trebui să fii şi tu fericit pentru mine.

-Bineînţeles,murmură Reggie.Se impun nişte felicitări,fără îndoială.Şi asta cere

o băutură,pentru a sărbători.Se ridică repede şi traversă camera spre un bufet

încastrat în perete între rafturile de cărți,proiectat pentru a se potrivi cu

coloanele de lemn canelat ce separau o amplă porţiune de rafturi de alta ce-i

urma de-a lungul pereţilor bibliotecii.Marcus îl considerase întotdeauna ori o

capodoperă arhitecturală,ori o glumă.Probabil puţin din amândouă.În vreme ce

coloanele din cameră păreau,la prima vedere,a fi nimic mai mult decât

ornamente decorative,aproape jumătate dintre ele ascundeau astfel de bufete.

Reggie deschise uşa unuia ce adăpostea coniacul lui Marcus.

-Ai vrea un pahar? Vocea lui Reggie se auzea înăbuşit din spatele uşii bufetului.

-Nu,dar apreciez oferta ta generoasă,zise Marcus sec.Mai ales pentru că e

coniacul meu.

-M-am gândit eu că aşa vei face.Reggie se înapoie la birou cu două pahare într-o

mână şi o carafă în cealaltă.Marcus înălţă curios din sprâncene.

-Ar fi nepoliticos să laşi un oaspete să bea de unul singur.Reggie aşeză paharele

pe birou,o idee mai tare decât era necesar,şi Marcus observă din nou

comportarea lui Reggie.Era preocupat,de parcă îl neliniştea ceva important.Nu

părea deloc în firea lui.

-N-ai vrea să fii necivilizat.

-Oare?

-Niciodată.Reggie umplu paharele,împinse unul peste birou spre Marcus,apoi se

aşeză.Nu tu.Tu,Marcus,ai fost întotdeauna,fără greş,politicos.

-Una dintre regulile după care se trăieşte,murmură Marcus şi îl privi pe prietenul

lui cu o îngrijorare crescândă.Marcus îl cunoştea pe viconte ca pe el însuşi,şi

ceva nu era absolut deloc în ordine.Reggie studie în tăcere coniacul din paharul

său,ca şi cum lichidul chihlimbariu deţinea răspunsul la chinurile lui.Însăşi

tăcerea acestuia era îngrijorătoare.Reggie nu era genul de bărbat înclinat spre

meditaţie sau proastă dispoziţie.Firea lui greu de stăpânit nu dădea greş

niciodată când venea vorba despre recuperarea după cele mai dezastruoase

împrejurări.Marcus îşi aminti când tatăl lui Reggie murise,cu mai mult de zece

ani în urmă.Deşi durerea suferită de prietenul lui fusese evidentă,Reggie alesese

să-şi gestioneze suferinţa prin a celebra viaţa tatălui său mai degrabă decât a-i

deplânge dispariţia.Fusese o lecţie de care Marcus ţinuse cont atunci când

propriul său tată murise.

-Te simţi bine? întrebă Marcus.Reggie nu-i dădu atenţie.

Într-adevăr,Marcus nu-şi putu aminti,în decursul acestor mulţi ani de prietenie,o

ocazie când pofta de viaţă a lui Reggie să nu fi învins orice fel de nenoroc ce se

abătuse asupra lui.Chiar şi când suferea de pe urma unei aventuri amoroase,şi

Marcus pierduse de mult şirul acestora,Reggie era de obicei excesiv de teatral,

întotdeauna nestăpânit şi în cele din urmă înclinat spre a filosofa.Şi de fiecare

dată mai mult decât dispus să discute liber şi să analizeze fiecare cuvinţel,fiecare

ton,fiecare aspect minor,indiferent de motivele pentru care ajunsese să aibă

inima frântă.

-Reggie? Dar nu fusese absolut niciodată abătut,rezervat sau reticent.Nu era

niciodată tăcut.Marcus încercă din nou.

-Pun buna mea dispoziţie de moment pe seama faptului că soarele a avut azi o

remarcabilă nuanţă de verde şi mă gândesc că arendaşii vor beneficia cu

siguranţă de asta în încercarea lor de a avea o recoltă excelentă in acest an.

Reggie îl fulgeră cu privirea pe Marcus şi se încruntă.

-Ce?

-Asta aş vrea şi eu să ştiu,zise Marcus încet.Pentru numele lui Dumnezeu,ce se

întâmplă cu tine?

-Nimic.Reggie scutură din cap şi luă o înghiţitură de coniac.

-Nimic? Marcus pufni neîncrezător.Poate că eşti un mare mincinos când e vorba

despre a spune unei doamne că e cea mai fermecătoare făptură pe care ai

văzut-o,dar n-ai reuşit niciodată asta cu mine.

-Tu nu eşti atât de fermecător.Un zâmbet firav îşi făcu apariţia pe buzele lui

Reggie.De fapt,nu te găsesc absolut deloc atră...

-Haide,haide,dă-i drumul,zise Marcus ferm.Nu te-am văzut niciodată într-o

asemenea stare melancolică.Măi să fie,eşti indiscutabil...Marcus căută cuvântul

potrivit,apoi zâmbi.Poetic.Reggie scoase un râset scurt.

-Păi,dacă planul meu de a atrage afecţiunea nepieritoare a femeilor prin a fi

îndrăzneţ şi periculos nu merge,pot cu siguranţă să adopt atitudinea unui poet

gânditor.

-O faci mult prea bine,prietene.Vocea lui Marcus deveni serioasă.Ce s-a

întâmplat în aceste ultime zile de ai ajuns în starea asta de spirit?

Reggie scoase un lung oftat.

-Am descoperit că s-ar putea să fi greşit.Marcus râse,simţindu-se dintr-o dată

uşurat.

-Asta-i tot? Tu ai greşit într-o sumedenie de chestiuni înainte şi aş putea spune

chiar că o s-o faci şi în continuare.

-Fără îndoială.Reggie ridică din umeri cu indiferenţă.

-În ce privinţă ai greşit mai exact? Reggie ezită,apoi trase adânc aer în piept.

-Felul de a fi al bărbaţilor şi onoarea femeilor.Marcus îşi miji ochii.

-Impresionant de filosofic,dar nu prea e un răspuns.

-Nu crezi? Aveam impresia că e un răspuns foarte bun.Reggie îşi învârti

gânditor coniacul în pahar pentru mult timp.Se pare că mă aflu în faţa unei

dileme.

-Şi?

-Şi mă tem că,orice alegere aş face,o să aibă nişte repercusiuni îngrozitoare.

Reggie se indreptă spre cel mai apropiat raft de cărţi.După cum am spus,e o

dilemă urâtă.

-Asta chiar sună groaznic.Marcus se lăsă pe spate în fotoliu şi îl privi cu atenţie,

încercând să ignore un simţământ din ce în ce mai intens al unui iminent

dezastru.Ar trebui să înţeleg de aici că,în cele doar câteva zile de când am plecat

din Londra,te-ai vârât într-o altă aventură amoroasă?

-Măcar dacă ar fi atât de simplu,murmură Reggie,examinând cărţile,ca şi cum ar

fi vrut să găsească un răspuns între copertelor lor.

-La dracu cu tot,Reggie! izbucni Marcus.N-ai fost niciodată nici măcar un pic

şovăitor în a te încrede în mine.De ce eşti acum atât de reticent să o faci?

Reggie scoase cu ezitare o carte din raft şi o frunzări.

-Miza e cu mult mai mare acum.

-Ce miză? încetează să bati câmpii,bătrâne,şi treci la subiect.Despre ce tot

vorbeşti? Reggie închise cartea cu o pocnitură şi o vârî înapoi la locul ei pe raft.

-Starea de spirit în care te-am găsit când am sosit aici dă de înţeles că totul e în

regulă cu tine.Vreau să zic tu şi cu soţia ta.Marcus scoase un oftat nervos.

-Da,bineînţeles,suntem extrem de fericiţi împreună.Viaţa mea e sub control,a ta

mă îngrijorează acum.

-Chiar şi aşa....Reggie îşi încrucişă braţele peste piept şi se sprijini de rafturile cu

cărţi.Corectează-mă dacă greşesc,dar,în afară de asta,mai presupun că te-ai

aruncat în sfârşit în prăpastie?

-Da,da,zise Marcus nerăbdător,şi mă delectez cu zborul.Acuma,ce...

-Am greşit,Marcus.În vocea lui Reggie se putea simţi regretul.

-Ai mai spus asta,dar încă nu înţeleg.Despre ce vorbeşti?

-Totul.Reggie oftă din rărunchişi îi întâlni privirea lui Marcus.Eu am greşit,şi tu

ai avut dreptate.Pentru un lung moment,Marcus se holbă confuz,apoi din-tr-

odată înţelese exact ce Reggie nu se hotărâse să-i spună direct,înţelegerea îl izbi

pe Marcus cu forţa unui pumn în piept,tăindu-i răsuflarea şi înfigându-şi

ghearele în sunetul lui.Se ridică,rezemându-se cu mâinile de birou,şi se luptă să

rămână cu mintea întreagă.Şi în depărtare,în subconştient,auzi sunetul slab,dar

inconfundabil făcut de ceva ce cădea de la mare înălţime şi se zdrobea irevocabil

de pământ.Şi ştiu că era inima lui.

CAPITOLUL 14

Singurul lucru mai văduvit de inteligenţă decât un bărbat îndrăgostit este,din

păcate,oricare alt bărbat.

Helena Pennington

-Ai aflat ceva în Londra,nu-i aşa? Legat de Gwen şi de acest bărbat despre care

erai atât de încredinţat că nu există?

-Îmi pare rău,Marcus.Reggie scutură din cap şi se apropie.N-am vrut să-ţi

spun,dar eu...

-Nu mi-ai spus! Marcus apucă paharul,dădu coniacul pe gât,apoi se întinse după

carafă,ştiind că avea de ales între asta şi gâtlejul celui mai vechi prieten al lui.Nu

mi-ai spus nici un afurisit de lucru!

-Ştiu.Reggie scutură din cap.Este extrem de greu pentru mine.

-Iartă-mă că-ţi fac viaţa grea! Marcus trase adânc aer în piept şi încercă să

imprime o notă de calm vocii sale.Spune-mi exact ce ai aflat.Acum.

-Nu e vorba despre ce am aflat.Reggie se strâmbă.Este ceea ce am văzut.

-Ce Dumnezeului ai putut vedea în Londra...

-Nu în Londra,aici.

-Ce?

-Am văzut-o,Marcus.Reggie se înfioră.Cu...el.

-De la început!Reggie trase adânc aer în piept.

-Eram pe drum,venind încoace,şi am luat-o pe o scurtătură.Ştii,drumul care te

scuteşte de jumătate de oră de călărit şi trece pe lângă casa văduvei.Îi aruncă o

privire curioasă lui Marcus.Ştiai că e ocupată?

-Da! Marcus îşi încleştă dinţii.Continuă!

-Foarte bine.Pe când treceam,am văzut un bărbat apropiindu-se călare şi intrând

în casă.Nu l-am recunoscut.Era mai în vârstă decât noi,evident bogat şi-Reggie

îşi coborî vocea confidenţial-dădea impresia că nu voia să fie văzut.

-Şi după aia...îl îmboldi Marcus.

-M-am gândit că era ciudat,bineînţeles,pentru că nu locuise nimeni acolo mult

timp şi,de asemenea,şi curios,având în vedere comportamentul secretos al

bărbatului.Mi-aş pune la bătaie averea că îşi aranjase o întâlnire de natură

amoroasă...

-Reggie!

-Scuze.Ei bine,nu m-am mai gândit la asta,pentru că fusesem şi eu în situaţii

similare,când am văzut-o sosind pe soţia ta.Fruntea lui Reggie se încreţi de

îngrijorare.Călărea direct spre casă şi nu s-a obosit să bată la uşă.Pur şi simplu a

intrat în casă fără vreun moment de ezitare.

-Înţeleg,zise Marcus încet,străduindu-se să-şi păstreze calmul.Şi?

-Şi...asta-i tot.Reggie se încruntă.Nu-i de-ajuns?

-Nu,zise Marcus tăios.Nu-i nici pe departe de-ajuns.Trebuia să cugete la asta

într-o manieră raţională şi să ignore bubuitul inimii din piept,şi greutatea din

stomac,şi nodul din gât.La prima vedere,se părea că,într-adevăr,Gwen se

întâlnise cu cineva în casa văduvei.Reggie îi văzuse pe ea şi-pe un oarecare

gentleman necunoscut,dar nu exista nici o dovadă reală că se petrecuse ceva

nelalocul lui.Puteau fi o sumedenie de motive care să explice ce căuta Gwen

acolo.

-Marcus? Ce ar fi putut să facă în fiecare după-amiază de când sosiseră acolo.

-Marcus,ce crezi?

-Cred,Reggie...Marcus se forţă să dea un ton calm vocii.Cred că eşti la fel de

înclinat ca mine spre concluzii greşite.Reggie rămase cu gura căscată.

-Concluzii greşite? Serios? Ce am văzut e mult mai dăunător decât orice lucru

pe care ţi-ai bazat vechile tale bănuieli.Tu nu aveai absolut nimic.Eu am dovezi

solide a ceva ce nu este deloc în regulă.Marcus se uită la prietenul lui.

-Mulţumesc că ai clarificat problemele.

-Iartă-mă.

-Refuz să cred ce-i mai rău despre ea până când nu voi şti adevărul.

Chiar în vreme ce rostea aceste cuvinte,Marcus ştiu că erau mai uşor de spus

decât de respectat.

-Ce ai de gând să faci?

-Nu ştiu.Marcus îşi trecu mâna prin păr.Nu vorbiseră el şi Gwen despre

încredere exact în dimineaţa asta? Cum să se aştepte ca ea să aibă încredere în el

dacă el nu se comporta la fel cu ea? Am ajuns să-mi cunosc soţia destul de bine

în ultimele zile.Sau cel puţin cred că s-a întâmplat aşa.A fost pe cont propriu

de la moartea tatălui ei,şi e nerezonabil din partea mea să mă aştept să-şi

schimbe firea tot atât de repede pe cât şi-a schimbat statutul marital.Trebuie să

respect faptul că e un suflet independent şi discret în acelaşi timp,şi în multe

privinţe cred că e la fel de precaută ca mine în ce priveşte sentimentele,dar nu

mă îndoiesc nici o clipă că e o persoană onorabilă.

-Poate,dar e şi femeie.Reggie clătină cu tristeţe din cap.Sunt o specie cu totul

diferită şi,din experienţa mea,nici pe departe atât de demne de încredere precum

bărbaţii.

-Gwen este,zise Marcus cu îndârjire,străduindu-se să creadă la rându-i.

-Suporţi asta mult mai bine decât m-aş fi aşteptat.

-Da? Marcus râse scurt.Eu nu prea simt asta.

-Ei bine,aşa este,lucru pentru care te admir.Doamne,Dumnezeule,a fost

îngrozitor.Reggie dădu pe gât coniacul,apoi merse spre birou şi îşi reumplu

paharul.Vreau să ştii că n-am venit direct aici.Am călărit pentru multă vreme,

frământându-mă dacă să-ţi spun sau nu.N-ai idee cât de dificil a fost pentru

mine.

-Din nou,ai scuzele mele.Din vorbele lui Marcus reieşea sarcasmul.

-Se acceptă.Te cunosc,Marcus.Ştiam că,odată ce inima îţi era cucerită,pentru

tine nu aveau să mai existe jumătăţi de măsură.Reggie ridică paharul spre

Marcus.N-ai mai fost îndrăgostit până acum.Dragostea m-a făcut întotdeauna

iraţional şi,sincer,m-am aşteptat la o oarecare doză de nebunie şi din partea ta.

-Îţi mulţumesc pentru votul de incredere,dar m-am mândrit întotdeauna că am

rămas stăpân pe mine în faţa dezastrului.

-N-ai pentru ce.Dar nu te-ai confruntat niciodată cu un dezastru ca ăsta.Cine să

ştie cum te-ar fi putut afecta? S-ar fi putut foarte bine să te răzbuni pe mesager.

-încă aş putea,murmură Marcus.

-Ştiam că-mi risc viaţa şi,mai rău,prietenia noastră,dar,în cele din urmă,mi-am

dat seama că n-aveam de ales decât să-ţi spun.Îţi datorez atâta lucru,chiar dacă

riscam să-ţi atrag ura.Reggie îl studie cu atenţie.Ce ai de gând să faci?

-După cum văd eu problema,am mai multe opţiuni.Marcus sorbi din coniac,

întorcând în minte toate posibilităţile.Pot face ce am făcut întotdeauna,adică să

bat în retragere.Să-i permit doamnei în chestiune să meargă pe drumul ei.

Bineînţeles,ea nu-i o simplă doamnă,e soţia mea.Sau aş putea lupta pentru ea.

-Şi?

-Şi aş putea foarte bine să mă înşel,dar sunt convins că toate astea au o

explicaţie.Sunt convins şi că Gwen ţine la mine;poate chiar mă iubeşte.De

asemenea,nu cred că tot ce s-a petrecut între noi de când ne-am căsătorit e o

simplă prefăcătorie din partea ei.Ridică din umeri.Bineinţeles,m-aş putea înşela.

-Dar nu crezi că te înşeli?

-Nu,nu cred.Sau cel puţin sper că nu mă înşel.Mă îndoiesc că e o actriţă atât de

bună.Marcus se întoarse şi începu să se plimbe prin cameră,încercând să-şi pună

în ordine gândurile ce-i roiau prin cap.În acele momente din trecut în care am

fost într-o relaţie cu o femeie,întotdeauna mi-am reținut sentimentele,şi pe bună

dreptate,după cum s-a dovedit până la urmă.Aşadar,n-a fost deosebit de dificil

pentru mine să fac ceea ce se cuvine şi să cedez în faţa altui bărbat.Acum însă

mi-am dăruit inima nimănui altcuiva decât soţiei mele.N-o să renunţ la ea.Se

opri şi se uită la Reggie.E viaţa mea.

-Atunci...Reggie vorbea precaut.Decizi să lupţi pentru ea?

-Nu pot trăi fără ea,zise Marcus simplu,ştiind că nu era decât purul adevăr.

Simţi cum hotărârea punea stăpânire pe el.Nu avea să renunţe la ea.Era convins

că nu-1 trădase,dar,dacă exista şi cea mai mică posibilitate ca el să se înşele,avea

s-o ia de la capăt.Aveau s-o ia amândoi de la capăt.Avea să o curteze şi să o

farmece,seducând-o iar şi iar,dacă era necesar.Urma să facă orice pentru a o

păstra în viaţa lui,în patul lui şi alături de el pe femeia pe care o iubea,câte zile

avea de trăit.

-Nu credeam să te aud spunând asta.Reggie oftă din rărunchi.Sunt profund

impresionat.

-Mulţumesc.Marcus se îndreptă spre birou,puse jos paharul și se duse spre uşă.

-Unde mergi?

-La casa văduvei.O să-i dau de capăt poveştii ăsteia.Nu uita,eu cred că există o

explicaţie nevinovată-sau cel puţin o explicaţie,alta decât concluzia la care ai

ajuns tu.Dar Gwen e implicată în ceva,şi vreau să ştiu despre ce este vorba.

-S-a zis cu respectarea independenţei şi a intimităţii ei.Marcus pufni.

-Ai crezut asta?

-Suna bine,murmură Reggie.Aşteaptă-mă! Marcus aruncă o privire peste umăr.

-Deci vii şi tu?

-N-aş putea rata asta.Reggie râse strâmb,şi Marcus observă că prietenul său îşi

recăpătase atitudinea obişnuită.Marcus?

-Da? Reggie trase adânc aer în piept.

-Sper că mă înşel.

-N-am nici o îndoială,zise Marcus cu o convingere de care nu era chiar sigur.Pe

deasupra,te-ai mai înşelat în multe alte situaţii şi o s-o faci din nou.Şi Marcus se

rugă să stea la fel lucrurile şi de data asta.

-Ăsta e calul lui,zise Reggie în şoaptă.

-Aşadar,e încă aici.Marcus studie scena cu atenţie.O trăsură se găsea pe partea

laterală a casei.Deşi nu existau grajduri,nu se vedea nici un cal pentru trăsură.

Nici calul lui Gwen nu se vedea,şi Marcus fu în acelaşi timp dezamăgit şi uşurat.

Orice se întâmpla aici,nu implica o confruntare cu soţia lui.Cel puţin nu încă.

-Haide,atunci.Marcus îşi conduse calul în curte şi descălecă.Reggie îl urmă

îndeaproape,şi amândoi o luară către uşă.Pe drumul de la conac,Marcus se

hotărâse că modul cel mai bun de a aborda problema era cu o deplină

nevinovăţie.Avea un interes legitim în cumpărarea casei.Era un lucru firesc să

vină în persoană să-şi prezinte oferta.Fără de veste,uşa se deschise.Un domn

înalt şi distins ieşi,silueta lui blocând vederea către femeia din spatele lui.

Reggie îl înghionti pe Marcus.

-Nu e cumva ducele de...

-Într-adevăr,el este,zise Marcus încet.El era proprietarul casei? Trase adânc aer

în piept şi înaintă.

-Bună ziua,Alteţa Voastră.

-Pennington? Şi Berkley? Ducele râse cu amărăciune.Ar fi trebuit să ştiu că risc

să dau de voi doi în această parte a lumii.Aruncă o privire peste umăr.Se pare,

draga mea,că am fost descoperiţi.Lui Marcus îi stătu inima în loc.

Un râs cumva familiar răsună în spatele ducelui,fermecător şi cu totul feminin.

Madame de Chabot ieşi la iveală şi întinse mâna.

-Lord Pennington,ce surpriză plăcută.

-Doamnă,zise el,aproape sufocat de uşurare.Îi luă mâna şi i-o ridică spre buze.

Asta e,într-adevăr,o surpriză plăcută.Se întoarse spre Reggie.Lord Berkley,îţi

aminteşti de Madame de Chabot? E o prietenă dragă a soţiei mele.

-Bineînţeles.Ochii lui Reggie se măriră în semn de înţelegere,şi îi luă mâna cu

un entuziasm nereţinut.Cu greu aş putea uita o astfel de făptură deosebit de

drăguţă.Ducele îşi drese glasul,şi Reggie îi lăsă imediat mâna.Ea râse.

-Nici eu nu te-am uitat,milord.

-Iertaţi-mă,doamnă,zise Marcus încet,să înţeleg că locuiţi aici?

-Pentru moment,răspunse ea cu un zâmbet amuzat.Deşi de fapt nu sunt nimic

mai mult decât un oaspete.

-Cred că a venit timpul pentru explicaţii,draga mea.Lord Pennington merită să

ştie exact ce se petrece aici,zise ducele cu hotărâre.Madame de Chabot se uită

direct spre duce.

-Dar secretul nu-mi aparţine,pentru a-1 dezvălui,mon cher.

-Cu toate astea,nu-1 poţi lăsa cu intrebările fără sfârşit pe care,evident,le are.

Şi,pentru că am impresia că e foarte posibil ca domnul pe care l-am văzut de la

distanţă atunci când am sosit aici să fi fost Lord Berkley-îl privi pe Reggie,care

zâmbi slab-,întrebările lui Lord Pennington nu mai pot aştepta.Ea ridică delicat

din umeri.

-Dacă tu crezi că e cel mai bine.

-Da,aşa cred.Şi,pentru că majoritatea acestor întrebări nu au legătură cu mine şi

mai ales pentru că s-a făcut târziu,o să plec.Ducele îi luă mâna şi şi-o duse la

buze.Nu-şi lua privirea de la ea,şi între ei exista ceva atât de intens,încât Marcus

fu tentat să-şi coboare privirea,ca şi cum era martor la ceva extrem de intim între

cei doi.Se uită la Reggie,care îi privea netulburat.Marcus îl înghionti cu cotul,şi

Reggie îi aruncă o privire enervată.

-Aş fi foarte recunoscător,domnilor-ducele le adresă aceste cuvinte lui Marcus şi

lui Reggie-,dacă aţi păstra pentru domniile voastre prezenţa mea aici.Nu aş dori

să pătez reputaţia lui Madame de Chabot cu bârfe fără sens.

-Nu-mi pasă,Edward,zise ea energic,uitându-se spre el.

-Dar mie îmi pasă.Zâmbi spre ea,şi Marcus ştiu fără nici o îndoială că cei doi

erau îndrăgostiţi până peste cap unul de altul.Cunoştea situaţia ducelui,

bineînţeles,o ştia toată lumea în Anglia.Soţia Alteţei Sale era nebună,şi aşa

fusese de-a lungul căsătoriei lor,preţ de vreo doisprezece ani,îşi dădu Marcus

seama.Zvonurile spuneau că fusese nebună încă înainte de căsătorie şi că ducele

fusese atras prin vicleşug în acel mariaj,dar onoarea nu-i permitea un divorţ.

-Bineînţeles,Alteţa Voastră,zise Marcus.Reggie încuviinţă din cap.

-Mulţumesc.Ducele aruncă o ultimă privire languroasă spre Madame de Chabot,

apoi încălecă şi plecă.Ea îl însoţi cu privirea multă vreme,apoi oftă.După aceea,

îşi îndreptă umerii şi îi adresă lui Marcus un zâmbet cu subînţeles.

-Crezi că soţia ta te-a trădat,nu-i aşa?

-Nu,bineînţeles că nu,zise Marcus repede,ştiind prea bine că ea nu avea să-1

creadă pe deplin.

-Eu am crezut că soţia 1-a înşelat,zise Reggie şi chipul i se schimonosi.

-Dumneata? Ea ridică amuzată dintr-o sprânceană.Dar eşti atât de fermecător,

atât de lipsit de griji.Nu mi te imaginez a fi genul bănuitor.Reggie se uită ţintă în

pământ,cu un aer mohorât.

-Am fost un prost.

-Da,ai fost.Ea râse.Dar eşti bărbat,şi astfel de lucruri precum prostia nu pot fi

evitate.

-Doamnă.Marcus înaintă.Atât Lord Berkley,cât şi eu suntem vinovaţi că am tras

concluzii nefondate.Dar vreau să ştiţi că ţin foarte mult la domnişoara

Townsend,Gwen şi...

-E îndrăgostit de ea,şopti Reggie maliţios.

-Ce încântător.Madame de Chabot radia.

-În cea mai mare parte,e încântător.Marcus scutură din cap.Şi totuşi,asta m-a

făcut să mă comport in ultimele zile într-un fel contrar firii mele.De fapt,au fost

momente de când am cunoscut-o când m-am surprins fiind,ei bine,oarecum

emotiv şi foarte iraţional.

-Asta e,într-adevăr,dragoste,milord.

Ea râse,apoi deveni serioasă şi îl studie gânditoare.Şi împreună cu dragostea

vine şi acceptarea celui la care ţinem,nu-i aşa?

-Aşa aş crede,spuse Marcus.

-Acceptarea acelor lucruri la care nu te aştepţi,dar care totuşi ne însoţesc.Acele

mici fragmente de,ah,ce încerc eu să spun-îşi căută cuvântul potrivit-viaţă,ca să

zic aşa.Situaţii nerezolvate din trecutul nostru,sau sentimente iraţionale pe care

încă nu le-am înfruntat,sau ceva mai important,ca,de exemplu,ah,obligaţii de

familie.

-Lady Pennington nu are familie.E orfană,sublinie Reggie.Madame de Chabot

scoase un oftat.

-Dragul meu Lord Berkley,eşti într-adevăr fermecător,şi îmi dau seama că faci

tot ce poţi să fii de ajutor,dar poate,doar pentru moment,ar fi mai bine dacă te-ai

abţine de la orice comentariu.Reggie se zbârli tot de indignare.

-Eu doar am încercat...

-Linişte,Reggie,zise Marcus.

-Merci.Ea îi aruncă lui Marcus un zâmbet ce putea topi şi cea mai fermă

reţinere.Ducele era un bărbat foarte norocos.Francesca,strigă prin uşa deschisă.

Avem vizitatori.

-Madame Freneau e şi ea aici? Marcus se încruntă.Poate ca ducele nu era

proprietarul casei? Sau era,dar...

-Vizitatori? Madame Freneau apăru în uşă.Ochii i se măriră la vederea lui

Marcus.Lord Pennington? Ce naiba faceţi aici?

-Exact întrebarea pe care voiam eu să v-o pun,zise Marcus sec.

-Madame Freneau.Reggie făcu un pas în faţă şi luă mâna doamnei.E într-adevăr

o plăcere să vă văd din nou.Reggie ii ridică mâna spre buze şi murmură: O

foarte mare plăcere.Marcus îl privi ţină pe prietenul lui şi îşi dădu seama că mai

văzuse acea privire la Reggie.Şi acum o putea şi înţelege.Înfăţişarea lui madame

Freneau şi atitudinea ei erau mult mai lejere şi relaxate decât i se păruseră

înainte.Părul ei blond îi cădea pe umeri şi obrajii îi erau îmbujoraţi.Marcus ştia

că era mai tânără decât el,dar maturitatea atitudinii ei o făcuse mereu să arate

mai în vârstă.Nu-şi dăduse seama niciodată de cât era de drăguţă.Şi,judecând

după reacţia lui Reggie,nici el nu îşi dăduse seama de asta.

Ea îşi retrase mâna dintr-a lui Reggie şi îi acordă un zâmbet la fel de ameţitor ca

al surorii ei.

-Plăcerea e de partea mea.

-Sunt sigur că toţi ne bucurăm să ne vedem,îi întrerupse Marcus,dar mărturisesc

că sunt complet contrariat.

Poate cineva,vă rog,să-mi explice şi mie ce se petrece aici?

-Nu e deloc plăcut atunci când e contrariat,zise Reggie într-o şoaptă

confidenţială spre madame Freneau.

-Cu siguranţă că pot vedea asta.Madame Freneau scutură din cap.Cu toate

astea,nu-i treaba mea să divulg secrete.Marcus nu băgă în seamă un simţământ

crescând de nervozitate.

-Sincer,chiar că nu-mi mai pasă al cui secret e.Vreau răspunsuri,şi le vreau

acum!Nici una din femei nu părea a fi deosebit de impresionată de cererea lui.

Schimbară câteva priviri,apoi madame Freneau oftă adânc.

-Prea bine,milord.Nu aşa îmi închipuiam acest moment.De fapt,nu plănuisem să

fiu deloc prezentă.

-Nici eu.Madame de Chabot ridică din umeri.De fapt,Gwendolyn a afirmat cu

mai puţin de o oră în urmă că o să-ţi mărturisească totul în seara asta.Cred că a

spus că de obicei eşti foarte binedispus-franţuzoaica aruncă o privire inocentă

spre el-chiar înainte de culcare.Reggie chicoti.

-Fără îndoială.

-Linişte,îl repezi Marcus,apoi îşi întoarse din nou atenţia spre femei.

Aşadar,doamnelor,dacă nu vă supăraţi...

-Presupun că nu mai poate fi evitat,zise madame Freneau cu un aer resemnat,

privirea alunecându-i pe lângă el.

-Se pare că nu.Madame de Chabot se uită şi ea la ceva aflat în spatele lui.Marcus

se holbă.

-Ce aveţi de...Reggie râse.

-Întoarce-te,Marcus.Ar trebui să vezi asta.

-Nu sunt sigur că vreau,mormăi Marcus,dar totuşi se întoarse.Dumnezeule mare!

Trei copii,trei fete,stăteau la doar vreo jumătate de metru distanţă şi îl priveau cu

întreaga indignare insolentă a tinereţii.Aveau înălţimi diferite şi tonuri diferite

de păr roşu.Înfăţişarea lor oglindea nepăsătoarea dezordine a unei zile petrecute

în aer liber.De fapt,fata din mijloc era chiar mânjită de noroi pe faţă.

Şi fiecare în parte semăna evident cu soţia lui.

-Cine...Privi fără să-şi creadă ochilor.Ce...Şi ele îl fixau cu privirea.El îşi corectă

părerea.Nu era doar indignare tinerească pe feţele lor:era indignare feminină.

Reggie îşi drese glasul.

-N-ar trebui să spună cineva ceva?

-El primul.Cea mai mică îl arătă pe Marcus.

-Cine eşti tu? izbucni Marcus.

-Marcus.Unde-ţi sunt manierele?Reggie îşi dădu ochii peste cap.

Nu-i ăsta modul în care să saluţi trei domnişoare evident bine-crescute.Păşi spre

fetiţe.Permiteţi-mi să mă prezint şi să-mi prezint şi prietenul cam nepoliticos.Eu

sunt vicontele Berkley şi acesta e contele de Pennington.Reggie făcu o

plecăciune elegantă.Dar voi?

Fetele îl studiară bănuitoare,apoi se uitară una la alta şi încuviinţară din cap.Cea

mai înaltă şi evident cea mai mare ca vârstă înaintă.

-Acestea sunt surorile mele,domnişoara Patience Loring-fata mânjită pe faţă

făcu o reverenţă-şi domnişoara Hope Loring.Cea mai mică făcu şi ea o

reverenţă.Eu sunt domnişoara Charity Loring.Fata îi întinse mâna.Reggie o luă

fără ezitare şi o duse la buze.

-Îmi pare foarte bine să te cunosc,domnişoară Loring,zise Reggie cu acelaşi ton

cu care i se adresase şi lui madame Freneau.Ochii fetei se deschiseră larg,şi o

expresie de mirare îi apăru pe faţă.

-Îţi pare bine că mă cunoşti şi pe mine? Următorul copil,Patience,întinse mâna.

-Fireşte că da.Vocea lui Reggie era serioasă.Îi luă mâna,o atinse uşor cu buzele,

apoi se întoarse spre cea mai mică.

-Ah,eu nu vreau să-mi săruţi mâna.Fetiţa îşi ascunse hotărâtă mâna la spate.

Tonul ei era trufaş.O femeie care îşi permite libertăţi o s-o sfârşească prost.

Una din doamnele din spatele lui Marcus tuşi sau poate se înecă.

Marcus îşi stăpâni un zâmbet şi înaintă.

-Bravo! Ai perfectă dreptate.Se aplecă în faţa celei mai mici,Hope.Acum,că am

fost prezentaţi aşa cum se cuvine,sper că mă puteţi ajuta cu o mică problemă.Vă

cunosc numele,dar-îşi coborî vocea într-o manieră secretoasă-nu ştiu cine

sunteţi.Şi bănuiesc că asta e foarte important,nu-i aşa?

-Poate.Copila îl studie atentă.Îţi plac câinii?

-Câinii? Nu era exact la ceea ce se aştepta.Păi,da,îmi plac câinii.

-Şi îţi plac fetele? continuă ea.

-Fireşte că îmi plac,zise el serios.Poţi întreba pe oricine dacă nu mă crezi.

-Pot garanta pentru asta,zise Reggie şi rânji.A fost întotdeauna deosebit de ataşat

de doamne.

-Nu mă refer la doamne.Hope îi aruncă lui Reggie o privire de reproş.Vreau să

spun fetiţe.Copile.Fiice.

-Absolut.Marcus încuviinţă din cap.Chiar spuneam azi că sper să am o familie

numeroasă,cu un mare număr de fiice,copiliţe,care să alerge prin casă.

-Adevărat? Se uită la el cu toată intensitatea care încăpea în acei ochi de copilă.

-Adevărat,zise el ferm.

-Mătuşa Gwendolyn nu era de părere că îţi plac,interveni Charity.

Marcus se îndreptă.

-Mătuşa Gwendolyn? Se uită spre madame Freneau.Mătuşa Gwendolyn?

-Sunt copiii surorii ei,zise femeia.El se încruntă.

-Cea mâncată de canibali? Patience pufni.

-Asta i-am spus noi.

-De fapt,s-au înecat,zise Hope cu un suspin din inimă.

-Îmi pare rău,murmură el.

-Mătuşa Gwen se temea că n-o să ne vrei.Şi nu voia să trăim într-un loc unde nu

suntem dorite,adăugă Patience.A fost foarte drăguţ din partea ei.N-o plăceam

foarte tare,dar e destul de drăguţă.Hope îl trase de mânecă,veni mai aproape şi

îşi coborî vocea:

-Acum,o plăcem puţin mai mult.Dar nu cred că cineva a plăcut-o sau a vrut-o

când era ea copil.

-E destul de trist,dacă stai să te gândeşti,zise Charity încruntându-se gânditoare.

Tu o vrei?

-Chiar foarte mult.Marcus nu spusese niciodată în viaţa lui cuvinte mai

adevărate.Hope îşi miji ochii.

-Şi pe noi ne vrei? Privirea lui Marcus alunecă de la o fetiţă la alta şi văzu că

păreau să-şi ţină toate răsuflarea.Brusc,îşi dădu seama că arunca o privire înspre

viitor.Fiicele lui aveau să semene foarte mult cu...nepoatele lui.

încuviinţă din cap şi apoi zâmbi larg.

-Chiar foarte mult.

-Va trebui să juri,zise Patience ferm.Hope rânji.

-Cu sânge.Reggie îşi înăbuşi un chicot.

-Suntem înăuntru dacă o să aveţi nevoie de noi,zise madame Freneau.O clipă

mai târziu,doamnele dispărură în casă.Marcus ridică dintr-o sprânceană.

-Sânge?

-Nu se acceptă altceva.Charity se uită la el cu atenţie,şi Marcus înţelese că asta

era o încercare.

-Categoric.Ce mi-o fi venit? Marcus îl apucă pe Reggie şi îl trase lângă el.Şi ştiu

că şi Lord Berkley vrea să participe.Suntem ca fraţii.Chiar mai apropiaţi.Aţi

putea chiar să-i spuneţi unchiul Reggie.Reggie mormăi.

-Unchiul Reggie?

-Ai prefera Reginald? întrebă Marcus în şoaptă.

-Unchiul Reggie să fie.Tonul lui Reggie era mai puţin decât entuziast.Dar nu mă

dau prea tare în vânt după sânge.În special al meu.Hope îşi puse mâinile în

şolduri.

-Câţi ani ai?

-Treizeci şi unu,zise Reggie prudent.De ce?

-Eu am doar zece ani,şi sângele nu mă sperie absolut deloc,zise Hope şi zâmbi

compătimitor.

-Evident că eşti un om mai curajos decât mine,mormăi Reggie.

-Haide,Reggie,am făcut şi noi chestii din astea când eram copii.Marcus li se

adresă fetelor: Şi încă mai am cicatricea pe cot drept dovadă.

Patience făcu ochii mari.

-O ai? Pot s-o văd şi eu?

-Poate,cu alt prilej.Haide,să vedem.Marcus se uită nerăbdător în jurul lor.Cine

are cuţitul?

-Ce cuţit? întrebă Charity neliniştită.

-Trebuie să aveţi un cuţit,nu? Vocea şocată a lui Marcus nu prea se potrivea cu

uşurarea dată de faptul că nu ascunseseră cuţite pe sub fuste.Cum să avem sânge

fără un cuţit?

-Nu folosim sânge.Patience scutură din cap.Marcus icni.

-Fără sânge?

-Nu.Scuipăm.Hope pufni şi începu să acţioneze conform celor afirmate.Îşi

întinse degetul arătător.Vezi? Expresia lui Reggie se lumină.

-Păi,sunt absolut sigur că vreau să fac asta.

-Nu ştiu,Reggie.Marcus scutură din cap cu seriozitate.Este cu adevărat un

jurământ de sânge fără sânge? Vreau să zic,are aceeaşi însemnătate? Aceeaşi

putere? Am nişte reţineri serioase în legătură cu asta.

-Am făcut-o întotdeauna aşa,zise Patience cu hotărâre.Şi a funcţionat de fiecare

dată.

-Totuşi,e un jurământ sfânt.Charity miji ochii.Bineînţeles,dacă nu vrei să-1

faci...

-Ah,cu siguranţă o să-1 fac.Sânge simbolic e probabil mai bine decât fără sânge

deloc.Marcus scuipă pe deget.Şi acum? Patience zâmbi larg.

-Acum ne frecăm degetele împreună şi repetăm cuvintele solemne.

-Ştiam eu că trebuie să fie şi nişte cuvinte solemne,spuse Reggie în şoaptă şi

scuipă cu voioşie pe deget.Câteva momente mai târziu,după mult scuipat şi

frecat,Hope îşi ridică mâinile ca o mică preoteasă păgână.

-Jur pe tot sângele ce-mi curge în vene-vocea îi era joasă şi dramatică,şi Marcus

făcu tot ce putu să-şi menţină o mină serioasă-că n-o să încalc niciodată acest

legământ,altfel o să suport cumplitele,oribilele consecinţe.Pe vecie.

-Jur,promise Marcus cu toată sinceritatea cerută de acest moment.

-Amin.Vocea lui Reggie răsună cu entuziasm,şi fetele chicotiră la unison.Deşi aş

vrea foarte tare să ştiu exact care ar fi aceste cumplite şi oribile consecinţe dacă

jurământul ar fi încălcat.

-Sunt rele.Patience scutură din cap cu tristeţe.Foarte,foarte rele.

-Nu contează mai deloc,pentru că nimeni dintre noi n-are intenţia de a încălca

jurământul.Marcus zâmbi spre fete.Remarcabila lui bună dispoziţie revenise,în

toată puterea cuvântului.Descoperirea nepoatelor lui Gwen explica multe din

atitudinea şi comportarea soţiei lui,posibil şi motivul pentru care acceptase să se

mărite cu el de la bun început.Nu fusese uşor să aibă deplină încredere în ea

şi,ce-i drept,simţise şi o umbră de îndoială.Acum era foarte mulţumit că

ascultase mai mult de inimă decât de minte.

-Şi acum? întrebă Reggie.

-Acum,bătrâne prietene,doamnelor...Privirea lui Marcus lunecă de la una la alta

şi zâmbetul i se lăţi pe faţă.Cred că e timpul să mergem cu toţii acasă.

CAPITOLUL 15

În ciuda greşelilor bărbaţilor,sau poate din cauza lor,nu putem trăi fără ei.

Şi care femeie şi-ar dori sincer asta?

Francesca Freneau

„Nu ai de ce să-ţi faci griji.”

Gwen îşi repetase la nesfârşit asigurarea asta,până când devenise un refren ce se

relua într-una în mintea ei.Comentariile lui Marcus despre plimbarea lor călare

de azi şi propriile păreri despre caracterul lui îi întăriseră hotărârea de a-i spune

despre fete cât de curând posibil.Madame Freneau îi susţinuse din toată inima

decizia,deşi tot ea susţinuse că Marcus ar fi trebuit informat despre nepoatele lui

Gwen cu multă vreme în urmă.

Gwen nu-1 văzuse pe Marcus de când se înapoiase de la casa văduvei.Fusese

destul de ciudat să se afle acolo când sosise vizitatorul lui Colette.Şi încă şi mai

ciudat să-i descopere identitatea.Situaţia lor era foarte tristă,şi Gwen îşi dorea să

îi poată ajuta,dar se părea că nimeni nu putea face ceva pentru cei doi.Iar Gwen

avea propriile probleme de care să se îngrijoreze.

Marcus nu fusese acasă atunci când ea se înapoiase.Godfrey îi spusese că el şi

Lord Berkley ieşiseră.Ciudat,credea că Lord Berkley nu trebuia să sosească atât

de devreme,deşi nu conta prea mult,bănuia ea.În mod evident,vicontele urma să

stea pe-acolo destul de mult.Nu că ar deranja-o-chiar îl simpatiza pe bărbat-,dar

poate era timpul să facă,în sfârşit,cineva ceva pentru a-1 ajuta să-şi găsească şi

el o soţie.Gwen încercase să-şi găsească de lucru,revizuindu-şi de o duzină de

ori în minte plănuita explicaţie pentru soţul ei,dar nu mai rezistase,copleşită de

oboseala adusă,fără îndoială,de griji,şi adormise.Desigur,Marcus se întorsese

între timp,dar nu era în camerele lui.Se îndreptă spre bibliotecă.Când Marcus era

în casă,îşi petrecea foarte mult timp acolo,şi probabil că şi acum tot acolo avea

să îl găsească.Se îmbrăcase pentru cină,deşi mai era o oră şi ceva,şi pornise

hotărâtă să-şi găsească soţul şi să-i dezvăluie totul,gândindu-se că mai bine

scăpa odată de toată povara.La început,se gândise că cina ar fi fost un moment

excelent pentru a pomeni în treacăt despre fete,în timp ce mâncau o friptură

bună de vită sau beau un pahar de vin,dar apoi se întrebase dacă să-i spună totul

exact înainte de culcare sau,şi mai bine,după aceea,dar deja amânase prea mult

această confruntare.Nu că ar fi chiar o confruntare,îşi amintea ei înseşi,deşi,pe

moment,era pregătită pentru ceva foarte aproape de o confruntare.

Coborî scările într-o manieră calmă,potrivită contesei de Pennington,deşi

atitudinea ei era determinată mai degrabă de teamă decât de conştientizarea

propriului statut.„Nu ai de ce să-ţi faci griji.”

Brusc,își aminti că,indiferent de reacţia lui,putea face exact i ce voia.Avea

propriii bani într-un cont în Londra,aranjament făcut de domnul Whiting,precum

şi propria casă.Dacă Marcus nu voia să le crească pe nepoatele ei,cu siguranţă se

putea îngriji singură de ele,fără ajutorul lui.Madame Freneau ar putea accepta să

le fie guvernantă permanentă,tutore şi însoţitoare.Gwen ar putea găsi o casă în

oraş pentru momentele în care ea şi Marcus locuiau în Londra şi ar putea să le

viziteze în fiecare zi.Nu era varianta ideală,dar era o soluţie.

Ajunse la baza scărilor şi o luă spre bibliotecă.Un râs slab răsună undeva departe

în întunericul casei.Nu,nu un râs,mai mult un chicotit.Probabil undeva,o

servitoare flirta cu un valet.Gwen văzuse nenumărate astfel de flirturi în anii în

care fusese guvernantă,dar respinsese întotdeauna avansurile care i se făcuseră.

Era mult prea conştientă de comportamentul corect cerut de poziţia ei.Brusc,o

străfulgeră gândul că obosise de atâta corectitudine.Nu,uşurarea ei de moment

dispăru subit.Dacă Marcus nu voia fetele,nu era aşa cum îl crezuse ea.Şi cum să

trăiască Gwen cu un asemenea bărbat? Chiar şi pentru doar şapte ani şi jumătate.

Ajunse la uşa bibliotecii,trase adânc aer în piept,îşi îndreptă umerii şi afişă un

zâmbet plăcut.„Nu ai de ce să-ţi faci griji.”

Dădu să bată,apoi se decise că era biblioteca ei în aceeaşi măsură cât era şi a

lui,deschise uşa şi intră în încăpere.Lămpile erau deja aprinse în apusul ce se

insinua,şi camera era dominată de atmosfera cu tentă de auriu intens şi albastru

ce marca sfârşitul zilei.Un pahar pe jumătate gol stătea lângă carafa de pe birou.

-Marcus? Înaintă şi mai mult în bibliotecă.

-Nu e deocamdată aici.Lord Berkley îşi descolăci silueta longilină dintr-un

fotoliu plasat în faţa biroului şi se ridică iute,cu nelipsitul zâmbet pe faţă.Dar îl

aştept să vină cât de curând.

-Lord Berkley.Zâmbi,în ciuda unei vagi iritări resimţite la vederea lui.Cu

vicontele aici,nu era posibil să-i dezvăluie totul lui Marcus.Pe de altă parte,o

terţă persoană îi oferea,de fapt,o amânare justificată.Îşi întinse mâna cu un

reîmprospătat entuziasm.Credeam că nu vii decât la sfârşitul săptămânii.

-Este sfârşitul săptămânii.El râse şi îi atinse mâna cu buzele.Dumneata şi soţul

dumitale aveţi multe în comun.

-Da?

-Ai fi surprinsă.Zâmbi maliţios,şi ea se întrebă ce voia de fapt să zică.Nu că ar fi

contat.Vicontele se îndreptă spre birou şi îşi reumplu paharul din mână.Doreşti

şi dumneata? Ştiu unde sunt pahare curate.

-Atunci ştii mai multe decât mine.Scutură din cap.Încă învăţ cum să ajung dintr-

o cameră în alta.

-Să-ţi pun,atunci? Coniacul soţului dumitale e excelent.

-Fără îndoială.Se cutremură,amintindu-şi ultima experienţă cu coniacul.Cred că

nu,mulţumesc.

-Nu? El o studie gânditor,apoi încuviinţă din cap.Poate vin de Xeres? Madeira?

Altceva la alegerea dumitale,poate? Ea râse.

-Dragul meu Lord Berkley,cineva ar putea crede că încerci să mă îmbeţi.

-Vai de mine,Lady Pennington,sunt şocat că te-ai putea gândi la aşa ceva.Vocea

lui Berkley era indignată,dar în ochi îi lucea amuzamentul.N-aş încerca

niciodată un astfel de lucru cu o femeie măritată.Se opri.Cel puţin nu cu una

măritată cu un prieten.

-Sunt atât de fericită să aflu că ai anumite standarde morale.

-Ah,într-adevăr,am.

-Nu mi-ar plăcea să cred că ai o influenţă nefastă asupra soţului meu.

-Nici vorbă.Îşi coborî vocea la o şoaptă confidenţială.Mai curând,el a avut

întotdeauna o influenţă nefastă asupra mea.

-Serios? întrebă ea şi ridică dintr-o sprânceană.

-Păi,poate nu mereu.Schiţă un zâmbet şi sorbi din coniac.De fapt,am avut

întotdeauna aceeaşi influenţă nefastă unul asupra celuilalt.

-Vin de Xeres.

-Poftim?

-Dacă ai de gând să-mi spui poveşti despre soţul meu,poate că ar merge mai bine

cu un vin.

-O alegere excelentă.Traversă camera spre ceea ce arăta ca o altă semicoloană

decorativă ce înconjura biblioteca şi deschise o uşă despre a cărei existenţă ea

nici nu bănuise.Se întoarse la birou cu o sticlă şi cu un pahar,turnă vin şi i-1

întinse.Marcus are nişte gusturi excelente.

-Mulţumesc.Gwen avu impresia că vicontele nu se referise doar la băutură.

-Trebuie să-ţi spun,sunt pe deplin de acord cu această căsătorie a voastră.

-Serios?

-Da,deşi trebuie să admit că la un moment dat am nutrit speranţa deşartă că îşi

va îndrepta afecţiunea spre sora mea şi va deveni,prin căsătorie,fratele meu,dar

n-a fost să fie.

-Serios? Ignoră un acces de gelozie faţă de această soră a vicontelui.Sora

dumitale nu ţinea la Lord Pennington?

-Ah,1-a adorat dintotdeauna.Din nefericire,îşi iubeşte câinii şi caii mult mai

mult.Zâmbi larg.Abia are cincisprezece ani,şi Marcus a privit-o întotdeauna cu

aceeaşi enervare şi afecţiune ca mine.Ca pe o soră mai mică.

-Înţeleg.Gwen zâmbi şi sorbi din vinul de Xeres.Aşadar,milord,de ce eşti atât de

încântat de uniunea lui cu mine? Această căsătorie n-a fost în întregime alegerea

lui.

-Nu,dar cred că a ieşit cum e mai bine.O studie gânditor.Marcus a fost

întotdeauna reţinut când venea vorba despre sentimentele lui.În marea parte a

timpului nici chiar eu nu ştiam exact ce gândea.Ridică paharul în cinstea

ei.Dumneata,draga mea Lady Pennington,ai distrus această reţinere.

-Serios?

-Da,chiar aşa ai făcut.Zâmbi trist.În dumneata a găsit ceea ce nu se aştepta,dar

îşi dorise mereu.Din ce am văzut până acum,eşti foarte potrivită pentru el.N-am

crezut că voi ajunge să admit asta,dar sunt extrem de gelos pe norocul lui.

Cuvintele lui îi încălziră inima.

-Ăsta e,poate,cel mai frumos lucru pe care mi 1-a spus cineva vreodată.

-Din nou flirtezi cu soţia mea? Vocea lui Marcus se auzi dinspre uşă.

-Acum şi întotdeauna.Berkley îşi duse mâna în dreptul inimii.M-ai prins,bătrâne,

încercam s-o conving să te părăsească şi să fugă cu mine.

-Şi a mers? Marcus se îndreptă spre ea şi o luă de mână.Privirea lui surâzătoare

se întâlni cu a ei.Eşti gata să mă abandonezi şi să fugi cu acest...ticălos? îi ridică

mâinile spre buze.Să ştii că n-aş putea suporta.

-Nici eu,zise ea încet,privindu-1 fix în ochi.O voce slabă din subconştient şopti

uşor.„Soarta.” Berkley mormăi.

-Poftim de vezi.Am ajuns iar în miezul problemei.Dacă aş fi un ticălos,ar fugi cu

mine într-o clipă.Ea râse şi îşi trase mâinile dintr-ale soţului ei.

-Niciodată,milord.Marcus zâmbi larg.

-Reggie are o teorie cum că femeile găsesc irezistibili bărbaţii care nu sunt

potriviţi pentru ele.Ea scutură din cap.

-Cred că ar trebui să reflectezi mai mult la asta.

-De fapt,zise Marcus încet,cred că e parţial adevărat că acele însuşiri care sunt

mai puţin strălucite ar putea fi considerate destul de interesante.Nu eşti de acord,

draga mea? Ea se încruntă.

-Absolut deloc.El continuă de parcă n-ar fi auzit-o:

-Lucru valabil nu numai la bărbaţi,dar şi când vine vorba despre femei.

-Nimic nu se compară cu o femeie ce are un secret,am zis mereu asta.Berkley

încuviinţă ferm din cap.Face ca o doamnă să fie misterioasă şi destul de

captivantă.

-Ducând teoria ta un pas mai departe-Marcus se încruntă-,s-ar înţelege de la sine

că doamnele pe care le găsim...ca să folosesc cuvântul tău...captivante...

-E un termen excelent,zise Berkley infatuat,-într-adevăr,aşa e,admise Marcus

încuviinţând din cap.Treaba este că,dacă o doamnă este cu adevărat captivantă,ar

fi de înţeles că ar avea,inevitabil,un secret.Gwen se uită neîncrezătoare.

-E absurd.

-Chiar dacă n-am şti că are un secret,tot ar exista ceva la ea.Vocea lui Marcus

părea meditativă.Un fel de atmosferă în jurul ei.Ca un parfum persistent pe

care-1 simţi mereu sau...

-O melodie ce-ţi răsună în minte,dar pe care nu poţi s-o recunoşti,zise Berkley.

-Exact.E un mister pe care se pare că nu-1 poţi dezlega,probabil pentru că n-ai

nici cea mai vagă idee ce întrebare să pui.Deşi mie personal mi-a plăcut

întotdeauna să existe puţin mister.Marcus se duse spre birou şi îşi luă paharul.

Da,într-adevăr,dezăluirea unui mister este un excelent exerciţiu pentru minte.

-Serios? Gwen avu sentimentul stânjenitor că bărbaţii se refereau la cu totul

altceva decât părea să reiasă din vorbele lor.Cât despre mine,prefer ca lucrurile

să fie cât mai directe.

-Da? Marcus ridică dintr-o sprânceană.

-Da,aşa este.Vocea ei era fermă,dar neliniştea începu să-i freamăte în stomac.

-N-aş fi crezut asta niciodată,murmură Marcus şi sorbi din coniac.Gwen,ai

secrete?

-Eu? Vocea ieşi ca un chiţăit ciudat.Îşi drese glasul.Nu.Se opri.Bineînţeles că

nu.Ăsta ar fi momentul perfect să-i spună despre fete.Presupun că toată lumea

are oarece secrete neînsemnate.Dar Berkley era de faţă,şi n-avea nici o idee dacă

asta era în favoarea sau în defavoarea ei.Aş spune că ale mele nu sunt deloc

importante.Totuşi,probabil era mai bine să-i spună între patru ochi proaspătului

ei soţ despre celelalte membre ale familiei ei.Dar pe moment nu-mi vine nimic

în minte,zise ea şi zâmbi dulce.

-Ei,haide,dragă Gwendolyn.Marcus o studie curios.Pun pariu că ai cel puţin un

secret important.

-Poate chiar două,adăugă binevoitor Berkley.Marcus încuviinţă din cap.

-Sau trei.

-Ah,dar,dacă ar fi să-ţi spun,n-ar mai avea nici un haz,nu-i aşa? Luă repede o

gură de vin,dorindu-şi cu disperare pentru o clipă să fi fost coniac şi căutând la

fel de disperată un subiect de conversaţie mai puţin periculos.La urma urmei,

până acum nu-1 mai minţise aşa,pe faţă.Şi era păcat să o facă tocmai acum,când

era atât de aproape de a-i mărturisi totul.Aşa...începu ea veselă.Godfrey a spus

că voi doi aţi călărit împreună azi.A fost o zi frumoasă.A fost plăcut?

-Foarte plăcut,răspunse Berkley,cu un zâmbet larg.

-Mai mult decât plăcut,adăugă Marcus.E cel mai ciudat lucru,dar,deşi mi-am

petrecut o mare parte din viaţă aici,reuşesc mereu să văd ceva nou şi interesant,

în special primăvara.Nu eşti de acord,Reggie?

-Absolut.

-Ce drăguţ,murmură Gwen.Nu era absolut deloc interesată de noile privelişti

oferite de fiecare anotimp,dar,atâta vreme cât Marcus nu mai vorbea despre

secrete,primăvara la moşie era un subiect la fel de bun ca oricare altul.

-Bineînţeles că nu totul e plăcut,spuse Marcus.Primăvara are tendinţa să te facă

să vezi că e nevoie de anumite reparaţii.

-Întotdeauna,încuviinţă Berkley.Gwen sorbi din vin şi se prefăcu foarte atentă.

-Într-adevăr,chiar dacă nu mai e a mea,am observat totuşi că este nevoie de ceva

muncă la...la casa văduvei,zise el după o pauză.Casa văduvei? Gwen se înecă cu

băutura.„Când a fost el la casa văduvei?” Marcus porni spre ea.

-Te simţi bine?

-O lovitură puternică între omoplaţi ar fi de ajutor,propuse Berkley.

Gwen ridică o mână pentru a-i opri pe amândoi şi spuse cu o voce chinuită:

-Nu,mulţumesc.Mă simt foarte bine.

-Eşti sigură? Tonul lui Marcus era preocupat,dar în ochi îi lucea un grăunte de

amuzament.Ea îşi stăpâni lacrimile,îşi trase nasul şi se uită direct în ochii soţului

ei.Îl fixă cu privirea vreme îndelungată.Marcus abia putea să-şi reţină un

zâmbet.Avea înfăţişarea unui bărbat care învinsese,şi ştia asta.Ea se uită spre

Berkley,care avu eleganţa să-şi ferească privirea,dar nici el nu reuşi să-şi

stăpânească zâmbetul.Din nou,privirea i se întoarse spre soţul ei..

Brusc,îşi dădu seama că el ştia totul despre fete.Mda,probabil le şi întâlnise.Şi,la

fel de evident,nu se supărase-din moment ce era atât de amuzat.Fu străbătută de

un sentiment de uşurare,însoţit de ceva mai mult decât o notă de supărare.De ce

nu i-a spus pur şi simplu ce ştia? Ce fel de joc de-a câinele şi pisica juca el?

Îşi încrucişă braţele peste piept şi îl privi ţintă.

-Ei bine?

-Ei bine ce? zise Marcus precaut.

-Pentru că asta nu e treaba mea...Berkley se duse spre uşă.Şi,desigur,sunt

aşteptat în altă parte.Ajunse la uşă şi se strecură afară.Ea abia dacă băgă de

seamă.

-N-ai de gând să-mi spui şi mie ce ai aflat? Sau să-mi pui întrebări? Sau ceva?

Marcus o studie gânditor.

-Nu cred.Ea se holbă la el.

-De ce nu? El ridică din umeri.

-Nu-i nevoie.Ştiu tot ce trebuie să ştiu.

-Da? zise ea prudentă.

-Da.Iar ce nu ştiu exact...am reuşit să ghicesc.Şi probabil destul de precis,de

fapt.Zâmbi într-o manieră enervant de infatuată.Să continui?

-Te rog.!

-În primul rând,ai fost de acord să te măriţi cu mine pentru a-ţi obţine

moştenirea,astfel încât să poţi avea grijă de nepoatele tale.Foarte lăudabil,de

fapt.Sorbi din coniac.Nu mi-ai spus despre ele pentru că n-aveai încredere în

mine.Ea dădu să protesteze,dar se opri.La urma urmei,el avea dreptate.

-Să admitem că la început n-aveai nici un motiv să te încrezi în mine.Nici măcar

nu mă cunoşteai.N-aveai de unde să ştii dacă aş fi bucuros să le am pe copile la

mine acasă sau nu.Scutură din cap.M-am gândit foarte mult la asta,şi e de

înţeles.Până la mine,n-a existat nici un singur bărbat în viaţa ta care să-ţi fi

câştigat încrederea.Ea îşi înălţă capul.

-Nu trebuie să-ţi fie milă de mine.

-Nu îmi e,zise el simplu.Sau cel puțin nu acum.Totuşi,îmi este milă de copilul

care a crescut simţindu-se nedorit.Şi de fata căreia i s-a spus că tatăl ei a lăsat-o

fără o lescaie.Şi de tânăra care s-a trezit a fi obiectul atenţiei nedorite din partea

stăpânilor ei şi a altor bărbaţi.Îşi miji ochii.Dar n-am pic de milă faţă de actuala

contesă de Pennington,care are trei fetiţe care,deşi cam fără tragere de

inimă,nutresc o oarecare afecţiune faţă de ea,precum şi o nouă soacră care o

adoră şi un soţ care-ridică din umeri-a descoperit că e îndrăgostit până peste cap

de ea.Ei i se tăie răsuflarea.

-Eşti îndrăgostit de mine?

-Aşa nebuneşte cum sună.Îşi puse paharul pe birou şi zâmbi pieziş.Sunt.

-Dar...Ea scutură din cap pentru a îndepărta şuvoiul de gânduri şi sentimente

care i se invârtea în minte.Dar am căzut de acord că n-o să fii.

-Da,ei bine,numai şi numai legat de asta-se îndreptă spre ea-,ar fi trebuit să n-ai

încredere în mine.

-Nu te apropia,zise ea tăios.

-De ce nu? Zâmbi viclean şi continuă să meargă spre ea.Ăsta e momentul în care

te iau în braţe şi ne jurăm unul altuia să ne iubim până la sfârşitul vieţii.Îşi

întinse mâna să o îmbrăţişeze,dar ea se retrase.Fu cuprinsă de un ciudat

sentiment de panică.

-Nu-ţi pot promite aşa ceva,Marcus.

-De ce nu? Se încruntă.Nu mai avem secrete unul faţă de celălalt.Sunt mai mult

decât dispus să le cresc pe fetiţe ca şi cum ar fi ale mele.De fapt,îmi plac chiar

foarte mult.Aproape la fel cum îmi place mătuşa lor.

-Dar-ea se strădui să-şi găsească cuvintele potrivite-eu nu te iubesc.El o studie

atent,apoi zâmbi larg.

-Nu te cred.Ea icni.

-E adevărat.Admit,simt o oarecare afecţiune faţă de tine.Şi chiar îmi place mult

de tine.Şi să admitem că-aruncă vorbele-poftesc la tine.El râse şi o trase în

braţele lui.

-Pofteşti?

-Da.Ea se uită la el sfidătoare.Cred că,ei bine,da.

-Pofteşti la mine? El râse din nou,apoi se aplecă şi o sărută uşor pe ceafă.Ce

încântător.

-Aşadar,nu te superi? întrebă ea luptându-se pentru a rezista slăbiciunii din

genunchi pe care atingerea lui i-o provoca întotdeauna.

-Absolut deloc,murmură el.O să accept pofta pentru moment.

-Cum adică pentru moment?

-Draga mea Lady Pennington.Îşi săltă capul şi o privi în ochi,iar ea rezistă

dorinţei de a se topi în braţele lui.Mi-a luat mult timp să găsesc dragostea.Şi

bănuiesc că va fi nevoie de multă vreme ca tu să accepţi că poţi avea încredere

în mine.În ce priveşte viitorul tău,al nepoatelor noastre şi al copiilor noştri.

Totuşi,cred că deja mi-ai încredinţat inima ta,indiferent că vrei să recunoşti asta

sau nu.Îşi apropie buzele de ale ei şi o sărută cu o pasiune şi o dorinţă care mai

că o lăsară fără suflare.Îşi retrase capul şi zâmbi larg spre ea.Poţi să-i spui cum

vrei,dar tu mă iubeşti,Gwen,şi o să-mi petrec fiecare oră a următorilor şapte ani

şi jumătate străduindu-mă să te fac să admiţi.Începând chiar din acest moment.

Ea înghiţi în sec.

-Aici?

-Nu,nu aici.El râse.Pe moment,avem un Berkley curios care aşteaptă,probabil cu

urechea lipită de uşă,precum şi o nouă familie care are nevoie de atenţie.Sunt

mai convins decât oricând că destinul ne-a condus spre căsătorie şi sunt la fel de

convins că destinul meu este să te iubesc,la fel cum al tău e să mă iubeşti pe

mine.

-Serios? De ce?

-Cele trei ursitoare din grădină au hotărât aşa,şi există şi trei fetiţe care se

aşteaptă,fără îndoială,la asta.O sărută din nou apăsat.Mai târziu,am să-ţi arăt

exact ce plan de atac intenţionez să folosesc pentru a te convinge să-ţi accepţi

soarta.

-Vai de mine,şopti ea.Dincolo de asta,Marcus...Se adună şi trase adânc aer în

piept.Dragostea e o capcană pentru femei,şi nu voi cădea în ea.

-Draga mea Lady Pennington,spuse el şi zâmbi viclean.Ai căzut deja.

CAPITOLUL 16

Întotdeauna poţi conta pe un unchi care să aranjeze treburile.Cu toate astea,de

vreme ce unchii sunt şi ei bărbaţi,nu poți fi atât de sigură că recunosc o

problemă de la bun început.

Charity Loring

-Vrem să-ţi vorbim.Marcus îşi ridică privirea de la birou şi se trezi în faţa a trei

perechi de ochi fixaţi asupra lui.Nu mai era surprins că fetele reuşiseră să intre

în bibliotecă şi se aliniaseră în faţa biroului său fără ca el să bage de seamă.Într-

adevăr,deşi observase,în săptămânile de după sosirea lor,că uneori făceau mult

zgomot,ştia,de asemenea,că erau înclinate să se furişeze atunci când doreau.

Şi,cu siguranţă,viaţa nu mai putea fi numită plictisitoare.Se lăsă în fotoliu şi

zâmbi.

-Despre ce doreaţi să vorbiţi cu mine? Fetele schimbară priviri între ele,apoi

Charity îşi îndreptă umerii.

-În primul rând,vrem să ştii că suntem foarte fericite aici.

-Ne place noua noastră familie,zise Patience.

-În special unchiul Reggie şi buni Pennington,adăugă Hope foarte distractivă

pentru cineva atât de bătrân.

-O să fie încântată să audă asta,dar v-aş sugera să nu menţionaţi partea cu

bătrâneţea.Marcus încuviinţă din cap serios.E foarte sensibilă când vine vorba

despre vârsta ei.Mama lui sosise în săptămâna anterioară,la câteva zile după ce

madame Freneau şi Madame de Chabot se întorseseră la Londra,şi fusese

încântată să le vadă pe fete.Deveniseră rapid prietene,şi,i se spusese,mama lui nu

ezitase deloc să participe la jurământul de sânge.Evident un punct în favoarea

ei,în ochii noilor ei nepoate.

-Toate astea sunt foarte bine de ştiut.Studie feţele de dinaintea lui.Dar mai e

ceva,nu-i aşa? Charity încuviinţă din cap.

-Nu credem că mătuşa Gwen e fericită.Hope se aplecă în faţă şi îşi coborî vocea

confidenţial.

-Acum ne place de ea,dar e mai degrabă o persoană ciudată,nu crezi? Marcus se

încruntă.

-Ce vrei să spui?

-Păi.Patience se gândi pentru o clipă.Se poartă de parcă ar aştepta să se întâmple

ceva.

-Ceva îngrozitor.Îngrijorarea îmbujoră faţa lui Charity.Ceva cumplit.

-Sfârşitul lumii când cu toţii vom fi judecaţi,intonă Hope.El îşi reţinu un zâmbet.

-Sigur nu poate fi chiar atât de rău.Din nou,fetele schimbară priviri între ele.

-E atât de rău,zise Charity cu hotărâre.Nu poţi să vezi pentru că eşti bărbat şi nu

înţelegi nimic despre femei.

-Madame de Chabot spune că bărbaţii sunt nişte fiinţe destul de plăcute,dar nu

foarte,ah,oare cum a spus? Patience sări şi se căţără pe marginea biroului.

Receptive.Ăsta-i cuvântul.Spune că adesea ei nu văd ceva ce e exact sub nasul

lor.

-Şi există ceva în legătură cu soţia mea ce eu nu văd? Întrebă Marcus încet,

întrebându-se ce era mai rău: influenţa misionarilor sau influenţa lui Madame de

Chabot asupra acestor copile.

-Da.Charity scoase un oftat.Şi ţine de tine să îndrepţi lucrurile.

El scutură din cap confuz.

-Ce să îndrept?

-Ţine de tine s-o faci fericită,pufni Hope.

-Dacă e nefericită,dar,sincer,nu ştiu să fie-îşi alese cu grijă vorbele-,ce aţi

propune să fac în legătură cu asta?

-Trebuie să-i dai ce-şi doreşte cel mai mult şi mai mult pe lumea asta,zise Hope

hotărâtă.Surorile ei o aprobară încuviinţând din cap.Cred că un câine.

-Un câine? întrebă el şi ridică dintr-o sprânceană.Hope încuviinţă.

-Un câine ar face-o fericită.Extraordinar de fericită.

-Nu ştiu de ce,dar mă îndoiesc.Chicoti.Totuşi,în afară de câine,ce credeţi voi trei

că ar vrea mătuşa voastră mai presus de orice pe lumea asta?

-Nu ştim exact,dar am discutat despre asta.Patience îl studie pentru o clipă.

Madame de Chabot spune că tot ce vrea o femeie cu adevărat este să iubească şi

să fie iubită.

-Ah,dar eu o iubesc,zise el cu un zâmbet.Foarte mult.Fruntea lui Hope se

încruntă.

-Şi ea te iubeşte?

-Bineînţeles că îl îubeşte.Patience îşi dădu ochii peste cap.Se uită la el de parcă e

o prăjitură pe care de-abia aşteaptă s-o mănânce.

-Dar n-o face,pentru că-i e teamă că o s-o doară stomacul.Charity se uită la el cu

atenţie sporită.Asta-i,nu-i aşa? Vrea să te iubească,dar nu o s-o facă,sau nu

poate,sau cam aşa ceva.

-Asta mi se pare stupid,mormăi Hope.Cred că de ce are ea nevoie cu adevărat e

un căţel.

-Iertaţi-mă că subliniez asta,doamnelor,şi chiar apreciez grija voastră...Făcu o

pauză.Relaţia dintre mine şi mătuşa voastră nu e chiar treaba voastră.

-Noi credem că este.Patience îi aruncă o privire nevinovată.

-Unchiule Marcus,începu răbdătoare Charity,ca şi când se adresa unui copil mic.

Unul dintre motivele pentru care ne place de tine este că nu ne tratezi ca pe nişte

copii.

-Chiar dacă asta sunteţi,replică el.

-Asta nu-i important acum.Charity flutură din mână cu dispreţ,exact ca mătuşa

ei.Pentru prima oară de când părinţii noştri au,ăă,plecat,ne simţim de parcă,ei

bine,locul nostru e aici şi suntem ale cuiva.

-Mătuşa Gwen nu şi-a găsit nicăieri locul,zise Patience fără ocolişuri.Şi n-a avut

niciodată o familie.Nu o familie adevărată.

-Sau un căţel,murmură Hope.Charity îşi încrucişă braţele peste piept.

-Nu crezi că,dacă n-ai avut niciodată o familie,nu ţi-ai găsit ,niciunde locul tău şi

n-ai fost niciodată iubită,și apoi,dintr-odată,ai toate lucrurile astea minunate,nu

crezi că ai fi îngrijorat ca nu cumva să dispară toate la fel de repede pe cât au

apărut?

-Dar un căţel e întotdeauna cu tine,zise Hope în şoaptă.

-Şi câteodată,când nu prea ai avut noroc,te temi să spui lucrurilor pe nume cu

glas tare.Tocurile lui Patience loviră o laterală a biroului.Pentru că te temi că,

dacă spui cât de fericit eşti sau cât de tare iubeşti-Patience ridică din umeri-

ursitoarele o să audă şi o să-ţi ia totul.

-Voi trei sunteţi,cu siguranţă,un interesant amestec de filosofii,murmură Marcus.

Patience zâmbi larg.

-Mulţumim.

-Aşadar...Charity cugetă pentru o clipă.Poate că tot ce ai de fapt de făcut e s-o

faci să admită ce simte în privinţa acestor lucruri,în special faţă de tine.

-Şi,odată ce o spune cu glas tare şi vede că nu se întâmplă nimic-Patience ridică

din umeri-,o să fie fericită.

-Noi toţi am fi mult mai fericiţi cu un căţel în casă,insistă Hope.

-O să vedem cu câinele.În ce priveşte restul...Marcus se lăsă pe spate şi studie

trioul.Erau extraordinar de mature pentru vârsta lor.Bineînţeles,trecuseră prin

multe în anii copilăriei.Părinţii lor puteau fi învinuiţi pentru că le luaseră pe

copile cu ei în aventurile în care se avântaseră înainte să-şi găsească sfârşitul,dar

era asta,oare,mai rău decât să le fi abandonat altora pentru a fi crescute? Să fie

trimise la o şcoală oarecare,la fel cum se întâmplase cu Gwen?

Cel puţin cele trei nu se îndoiseră niciodată de faptul că fuseseră dorite.

Aveau dreptate în privinţa lui Gwen? Era ea cu adevărat nefericită?

Fusese puţin irascibilă de când veniseră fetele să locuiască cu ei,dar era femeie

şi astfel de treburi sunt de aşteptat din partea unei femei,nu? Crezuse

întotdeauna că ştia multe despre femei,dar descoperise,în puţinele săptămâni de

când se însurase,că tot ce ştia despre sexul opus din flirturi la evenimente

publice sau chiar din întâlniri intime avea prea puţin de-a face cu ce aflai trăind

zi de zi cu o femeie.Erau,sau cel puţin Gwen era,făpturi aparte şi complet

fascinante,chiar dacă aveau un fel de a privi lumea ce îi era complet străin lui.

Într-adevăr,existau momente când modul cum funcţiona mintea lui Gwen îi

scăpa cu desăvârşire şi se îndoia nu numai de judecata ei,ci şi de a lui.

-Se pare că am ajuns din nou la esenţa problemei,zise el prudent.Dacă mătuşa

voastră e cu adevărat nefericită,ce fac eu de e ea astfel? Și ce să fac s-o determin

să admită acest lucru?

-Ai putea să-i faci un cadou,cred.Ar putea să meargă.Charity se încruntă

gânditoare.

-Madame de Chabot spune că nimic nu se compară cu o bijuterie frumoasă din

partea unui bărbat pentru a-i ridica moralul unei femei.Cred că e o idee

nemaipomenită.Patience încuviinţă din cap.A subliniat că diamantele sunt în

mod deosebit de efect.

-Îmi închipui,murmură Marcus.

-Dar madame Freneau zice că un cadou nu trebuie să fie foarte scump dacă e

dăruit din inimă.Charity se uită curioasă spre el.Ce ai putea să-i dăruieşti din

inimă? El scoase un adânc oftat.

-N-am nici cea mai vagă idee.

-Un căţel ar fi...Hope se uită la feţele din jurul ei.Păi,ar fi,murmură ea.

-Nu cred că un câine sau nişte diamante reprezintă răspunsul corect.Marcus

scutură din cap.Dar nu ştiu care e răspunsul.

-Cu siguranţă o să te gândeşti la ceva.Patience sări jos de pe birou,cu aerul

satisfăcut al cuiva care a dus la bun sfârşit o misiune importantă.Ştim că o s-o

faci.

-Totuşi,o să ia ceva timp.Charity îi aruncă o încruntătură de avertizare.Nu te poţi

aştepta de la ea să creadă dintr-odată că tot ce are azi nu va dispărea mâine.

Probabil o să ai ceva de lucru,dar suntem foarte încrezătoare că o să depui

eforturile necesare pentru a o face pe mătuşa Gwen tot atât de mulţumită pe cât

suntem noi.Se uită drept la el.Suntem profund recunoscătoare pentru asta,

unchiule Marcus,şi nu vrem să apară nimic şi să dea planurile peste cap.Înţelegi?

-Fireşte.Nu era foarte sigur,dar era posibil ca tocmai să fi fost ameninţat.

Charity îl cadorisi cu un zâmbet strălucitor,şi el îşi dădu brusc seama că în

curând nu avea să mai fie doar o copilă.Era un gând înspăimântător.

-Aşa mi-am imaginat şi eu.Cele două fete mai mari o porniră spre uşă.Hope

rămase în urmă,vorbindu-i încet,ca să audă doar el:

-Cred sincer că un câine e o idee excelentă,dar,dacă nu crezi că asta ar face-o

fericită pe mătuşa Gwen,o să înţeleg.Totuşi,sper foarte tare să te gândeşti la asta

în acele ocazii când încerci să găseşti un cadou pentru altcineva.Ştiu că moralul

meu ar fi mereu ridicat cu un câine prin preajmă.

-Mulţumesc,Hope.Tonul lui serios se potrivea cu al ei.Fireşte că o să ţin minte.

-Bine,zise ea şi zâmbi cu o uşurare evidentă.

-Vii? Patience o strigă din uşa deschisă.

-Da,bineînţeles.Hope se grăbi după surorile ei.Vocea i se auzi din hol.Chiar cred

că un căţel ar...Marcus chicoti.Un câine era,cu siguranţă,o chestiune pe care o

putea rezolva fără nici cel mai mic efort.La grajduri erau câini,bineînţeles,dar

nu-1 deranja să aibă pentru fete o creatură ceva mai potolită.Nimic prea pufos

sau insipid.Ceva mai puţin decât un animal de muncă și ceva mai mult decât un

animal potrivit pentru nimic altceva decât statul în poala cuiva şi lătratul fără

noimă la toată lumea.Problema stării lui Gwen era ceva mai dificil de rezolvat.

Fusese el cu adevărat atât de prost,de greu de cap,de plin de el în propria-i

fericire încât nu observase nefericirea soţiei sale? Aşa se părea.

Charity era extrem de isteaţă pentru cineva de vârsta ei.Cum de putea fata să

vadă ceea ce lui îi scăpase? Fără discuţie că avea dreptate în ce o privea pe

Gwen.Gwen avea acum toate acele lucruri de care înainte nu se bucurase:

familie,un cămin şi chiar şi dragoste.Ah,mai era şi averea,bineînţeles,dar cu

siguranţă asta nu conta la fel de mult ca acele lucruri mai puţin concrete.Era de

înţeles că nu putea avea încredere că toate astea n-aveau să dispară în bătaia

vântului.Marcus fusese întotdeauna rezervat cu sentimentele sale şi văzuse

aceleaşi trăsătură şi la Gwen.Dar nu suferise niciodată pierderea brutală pe care

o avusese ea de îndurat.Nu ştiuse niciodată cum e să te simţi nedorit,lipsit de

valoare,simţind că nu îţi găseşti locul.Cum de putea cineva să înfrunte aceste

furtuni emoţionale şi să iasă din ele nevătămat? Cu toate astea,Gwen

supravieţuise absolut remarcabil.Era puternică şi hotărâtă şi...aparent mult prea

inteligentă pentru a accepta fără întrebări noua ei viaţă.Era perfect de înţeles,şi el

era un idiot arogant şi nepăsător pentru că nu-şi dăduse seama de asta.

Mulţumită nepoatelor lui,acum înţelesese.Păcat că nu avea nici cea mai vagă

idee cum să acţioneze.

Era nebună.Pur şi simplu nu exista alt răspuns.

Gwen se lăsă să alunece de pe cal,ignorând faptul că avea să-i fie greu,dacă nu

chiar imposibil,să încalece la loc fără ajutor.Dar dacă avea să fie nevoită să

meargă pe jos tot drumul înapoi acasă,ducându-şi animalul de frâie,atunci aşa

avea să facă.O lungă plimbare pe jos i-ar face la fel de bine ca una călare.

Marcus avea dreptate în privinţa acestui loc:era cu adevărat minunat,în special

după-amiaza târziu,cu soarele zăbovind jos,pe cer.În ultimele zile se trezise

atrasă spre acest loc din ce în ce mai des.Era locul perfect pentru a se gândi şi a

încerca să-şi înţeleagă anumite sentimente lipsite de sens.

Gwen se îndreptă spre fag şi se culcuşi sub ramurile lui noduroase.Nu ţinea cu

tot dinadinsul să fie catalogată drept nebună,dar era singurul răspuns ce avea cât

de cât logică.Pentru prima oară în viaţa ei,nu îşi dorea nimic.Ah,nu era numai

stabilă financiar,deşi asta era,ce-i drept,plăcut,dar avea un loc pe care îl putea

numi cu adevărat acasă,şi oameni care şi-o doreau prin preajmă,şi o poziţie

socială remarcabilă.Chiar şi temerile ei legate de fete se domoliseră.Nu auzise

nimic de la Whiting şi,cu fiecare zi care trecea,Gwen era din ce în ce mai

încredinţată că,încă o dată,Albert se înşelase.De fapt,avea tot ce-şi dorise

vreodată,tot ce-i lipsise din viaţă şi mai mult decât îşi imaginase.Îl avea pe

Marcus.Îşi trase genunchii în sus în cel mai necuviincios fel şi îi înconjură cu

braţele.Ce urma să facă el atunci când avea să descopere că era nebună? Urma să

păstreze o imagine publică aşa cum făcuse ducele şi o să refuze să divorţeze de

ea? Avea să-şi petreacă viaţa într-o legătură fără viitor cu o femeie care putea

să-i ofere ce soţia lui nu reuşea?

Nu,sigur că nu.Scoase un oftat greu.Marcus nu ar urma niciodată exemplul

ducelui,pentru că soţia lui Marcus nu era cu adevărat nebună.Nebunia care o

afecta pe Gwen nu era nimic altceva decât dragoste.

Se îndrăgostise de soţul ei,şi nu se confruntase cu nimic mai înspăimântător în

viaţa ei.Nici atunci când era fără un ban,nici atunci când fugise să-şi ocupe

primul post de guvernantă sau oricare dintre cele ce urmaseră.Absolut nimic

până acum.Din clipa în care el îşi recunoscuse propriile sentimente,ea simţise o

greutate îngrozitoare în stomac.O senzaţie groaznică de nelinişte de care nu

scăpa.Un sentiment cumplit că,dacă accepta tot ce avea acum,dacă admitea că

făcuse singurul lucru pe care îşi promisese ei înseşi să nu-1 facă niciodată şi se

îndrăgostise,ceva cu adevărat înspăimântător urma să se întâmple.Castelul din

cărţi de joc pe care îl construise avea să înceapă să se clatine şi într-un final

urma să se prăbuşească.Şi urma să o distrugă şi pe ea în acelaşi timp.

Îşi puse bărbia pe genunchi şi privi în zare fără să vadă ceva.Nu se gândise

niciodată la ea însăşi că fiind laşă,ba chiar se considerase mai degrabă curajoasă,

manifestând întotdeauna dorinţa de-a prelua controlul asupra propriei vieţi.Dar

în ultimul timp se întreba dacă nu cumva era o dovadă mai serioasă de curaj să

înfrunte direct orice apărea în faţa ei decât să fugă.Dacă adevăratul curaj nu

stătea în înfruntarea panicii ce creştea în ea ca un demon personal.Şi dacă ceea

ce considerase întotdeauna a fi cutezanţă era în realitate cea mai mare minciună

din viaţa ei.Genul acela pe i care ţi-1 spui tu însuţi şi de care nu te mai îndoieşti.

Îşi punea întrebări despre tot felul de chestiuni de când Marcus îşi declarase

iubirea.Se întrebase,şi cercetase,şi se gândise mult,şi le acordase multă atenţie.Şi

propriile simţăminte şi credinţe se schimbaseră,încet,aproape imperceptibil.

Poate că totul începuse exact în clipa în care-1 întâlnise,chiar dacă până acum

refuzase să recunoască.Existau lucruri mai rele pe lume decât a iubi şi a fi iubită

de cineva precum Marcus.Întotdeauna dăduse vina pe iubire în cazul morţii

mamei ei,care încercase să-i dăruiască un fiu tatălui ei.Acum se întreba dacă

fusese o alegere pe care mama ei o făcuse de bunăvoie de dragul bărbatului iubit

şi poate şi pentru ea însăşi.Iubirea era cea care o făcuse pe sora ei să fugă de

familie şi în ultimă instanţă o dusese spre moarte în ţări străine,departe de

casă.Totuşi,acum Gwen se întreba dacă fericirea de care sora ei avusese parte în

cadrul acelei căsătorii nepotrivite şi copiii pe care-i avusese nu erau lucruri care

meritaseră sacrificiul.Oricât de înspăimântătoare erau în ochii lui Gwen propriile

sentimente faţă de soţul ei,şi mai rău i se părea faptul că-şi dădea seama că ar

renunţa la tot pentru el.Şi-ar da bucuroasă viaţa,sau poziţia,sau averea,sau orice.

De fapt,tocmai de-aia ajunsese în situaţia asta,profund convinsă că,acceptând

dragostea lui şi iubindu-l la rândul ei,devenea vulnerabilă într-un mod cu totul

diferit.Şi,mai rău încă,recunoscând faptul că nu-i mai păsa.Poate că adevăratul

curaj înseamnă să asculţi ce-ţi dictează inima.Scoase un oftat lung şi resemnat.Îl

iubea,şi el o iubea la rându-i şi,indiferent de ceea ce urma să se întâmple în

lumea din jurul lor,asta era poate ce conta cu adevărat.

-Mă întrebam dacă te găsesc aici.Vocea lui Marcus răsună din spatele ei.

-Iată-te din nou.Se strădui să imprime vocii o notă de amuzament.Furişându-te

pe lângă mine.El râse şi se aşeză lângă ea.

-Nu făceam aşa ceva.Este foarte drept că m-am apropiat de tine cam pe ocolite,

dar a fost un gest cu totul nevinovat din partea mea.

-Oare?

-Poate nu pe de-a-ntregul.Afişă un zâmbet viclean.Îmi place mult amuzamentul

scandalizat de pe chipul tău de care am parte când te iau prin surprindere.

-Amuzament scandalizat? întrebă ea şi ridică dintr-o sprânceană.Cum vine asta?

-Bănuiesc că e o expresie perfecţionată de guvernante şi mă îndoiesc că aş putea

cu adevărat să o reproduc.Scutură din cap cu tristeţe.Dar doar pentru că ai

întrebat,fii atentă,o să încerc.E ceva de genul ăsta.Se gândi pentru o clipă,apoi

făcu ochii mari și îşi ţuguie buzele.Ea îl privi fix,apoi izbucni în râs.

-Nu arăt câtuşi de puţin aşa.

-Ah,ba da,zise el,cam neclar din cauza poziţiei gurii.

-Încetează imediat.Ea încercă să-i descreţească gura,dar el îi prinse mâna şi i-o

duse la buze.

-O fac,pentru un preţ.Ea îi întâlni privirea,şi inima îi tresări în piept.

-Şi care ar fi acest preţ?

-Adevărul.Se uită în ochii ei.Sinceritatea.

-Am fost sinceră cu tine în cea mai mare parte,spuse ea repede.Cu excepţia

faptului că nu ţi-am spus despre nepoatele mele,şi asta s-ar putea să fie o...

greşeală din partea mea.

-O greşeală?

-Da,zise ea ferm.O simplă eroare.De judecată,poate.Admit asta,dar nimic mai

mult.

-Din partea ta,draga mea Lady Pennington,voi accepta cele câteva firimituri pe

care le primesc.În special atunci când vine vorba să admiţi că s-ar putea să fi

făcut o greşeală.Ea scutură din cap şi încercă să nu zâmbească.

-Nu cred că am folosit,de fapt,cuvântul „greşeală”.

Eroare,poate,nechibzuinţă,chiar incorectitudine,dar niciodată explicit „greşeală”.

-înţeleg.Atunci,evident că a fost greşeala mea să cred că ai făcut-o.Adică să

admiţi că ai greşit.

-Absolut.Zâmbi sarcastic.El râse.

-Asta e ceva,în orice caz.Deveni serios şi o fixă cu o privire arzătoare.

Gwen,eu...Oftă de parcă n-ar fi ştiut cum să continue.Privirea lui rătăci spre

mâna pe care o ţinea într-ale lui.O întoarse cu palma în sus şi o studie foarte

atent,exact ca o ţigancă ghicitoare,în cele din urmă,se uită din nou spre ea.Eşti

fericită? Ea zâmbi.

-Bineînţeles că sunt fericită.

-De ce?

-De ce? Scoase un râs uşor.Dumnezeule,Marcus,am tot ce şi-ar putea dori

vreodată o femeie.Bogăţie,poziţie socială,o familie minunată.De ce să nu fiu

fericită? El se uită la ea cu mare atenţie.

-Nu ştiu exact,dar te-ai comportat extrem de ciudat şi mă întrebam...

-Nu trebuie,zise ea repede.Felul meu de a fi nu e absolut deloc ciudat.Pur şi

simplu sunt-se gândi puţin-femeie.Da,asta este.Sunt femeie,şi tu nu eşti obişnuit

să trăieşti atât de aproape de o femeie.

-Asta am crezut şi eu la început,zise el în şoaptă.

-Şi acum?

-Acum? O privi drept în faţă.Acum sunt îngrijorat.Mi-a fost atrasă atenţia că e

posibil să nu te simţi în largul tău din cauza felului neaşteptat în care soarta...în

care viaţa ta s-a schimbat.Că te-ai putea teme că,dacă admiţi această nou-găsită

fericire,ar putea exista riscul ca ea să dispară.

-Este ridicol.Se ridică şi se uită în jos spre el,ignorând faptul că,în parte cel

puţin,avea dreptate.De unde ţi-a venit ideea,asta absurdă?

El îşi împreună mâinile la ceafă şi se sprijini de copac.

-O sursă foarte credibilă,te asigur.

-Cine?

-Alte femei.Un zâmbet infatuat i se ivi pe buze.Ah,erau mai scunde decât tine.Şi

mai tinere.Şi ceva mai directe,deşi aş spune că asta e greu de crezut.

Ea îşi miji ochii şi îl studie.

-Vorbeşti despre Charity,Patience şi Hope? El încuviinţă din cap.

-Dar sunt copile.E imposibil ca tu să...

-Pot şi o fac.Aceste nepoate ale tale sunt mult mai înţelepte decât ar fi de

aşteptat la vârsta lor.Nu e de mirare,de fapt.Au multe în comun cu mătuşa lor.O

studie gânditor.Ele cred că eu pur şi simplu ar trebui să te conving să admiţi că

mă iubeşti,cu voce tare cred,iar dacă dau greş,trebuie să-ţi dau ce îţi doreşti tu

mai mult pe lume.

-Şi ce ar fi asta?

-Hope crede că un câine.

-Tu ce crezi?

-Eu cred...El îşi miji ochii,iar ea simţi un fior pe şira spinării.Acea privire îl

făcea întotdeauna să pară un pic primejdios şi..foarte chipeş.Ca şi când s-ar juca

cu focul.Cred că ţi-am oferit tot ce am de dat.Numele meu,casa,averea,inima.

Ea îl fixă cu privirea,şi ultima urmă de rezistenţă dispăru.

-Şi dacă vreau mai mult? El râse.

-Vrei?

-Nu cred că se poate să existe mai mult.

-Nici eu nu cred.Desigur,mai e şi viaţa mea,deşi şi asta îţi aparţine,atât cât îmi

stă în putinţă să o dăruiesc.Se ridică într-o manieră lentă şi tacticoasă.Totuşi,e

cinstit să aştept şi eu ceva de la tine în schimb.

-Nu-mi pot imagina ce anume.Ţi-ai păstrat averea datorită faptului că m-am

măritat cu tine.

-Şi tu ţi-ai păstrat banii lăsaţi de tatăl tău.Ţi-ai păstrat proprietatea asupra casei

pe care voiam s-o cumpăr de ani buni...

-Am putea ajunge la o înţelegere în privinţa ei.

-Al naibii de amabil din partea ta.Se apropie.Ţi-ai păstrat independenţa de a fi

aşa cum îşi doreşti.

-Haide,milord,oare o femeie măritată poate să se bucure de ceva ce aduce a

independenţă?

-În cazul tău,aşa se pare.Îşi întinse mâna şi o trase cu putere lângă el.Intensitatea

ochilor lui verzi contrazicea relaxarea din vocea lui.Eşti o fetişcană crudă şi fără

inimă,Gwen.Mi-ai răpit sufletul,dar nu vrei să-mi arunci nici măcar o simplă

fărâmă de afecţiune.Ei i se tăie răsuflarea.

-Cred că afecţiunea pe care ţi-am dăruit-o cu greu poate fi numită simplă.

-Nu vorbesc despre genul ăla de afecţiune,dar ai dreptate.Nu e nimic simplu în

asta.Se aplecă să-i sărute ceafa.Spune-mi că mă iubeşti,Gwen.

-Foarte bine,Marcus.Vocea ei era pragmatică.Te iubesc.El îşi săltă capul şi se

uită suspicios în jos la ea.

-Ce-ai spus? Ea râse şi se trase din braţele lui.

-Dacă n-ai auzit...

-Am auzit.Se apropie de ea.Totuşi,aş vrea s-aud din nou.

-De ce?

-Pentru că am trei versiuni mai mici ale tale care insinuează că o să-mi provoace

vătămări corporale grave dacă nu fac tot ce-mi stă în putinţă să te fac fericită.

-Ăsta e singurul motiv?

-Nu,Lady Pennington,nu e.Îşi ridică privirea înspre cer.Doamne,cât eşti de

încăpăţânată.

-Te iubesc,Marcus.Acum eşti fericit?

-Întrebarea e: tu eşti fericită? Se pare că fetele avuseseră dreptate.Simpla rostire

a acelor cuvinte părea să-i fi ridicat o greutate de pe umeri.Ea îşi încrucişă

braţele peste piept şi zâmbi larg.

-Da,cred cu adevărat că sunt.

-De ce?

-Haide,Marcus,faptul că am admis cu voce tare nu-i de ajuns?

El scutură din cap gânditor.

-Nu cred.

-Foarte bine.Scoase un oftat exagerat de dramatic.Sunt fericită pentru că am tot

ce mi-aş fi putut dori şi mai mult chiar.Vocea îi ezită.Te am pe tine.El o studie

vreme îndelungată.

-Mai spune o dată.

-Te iubesc.

-Fă-o să sune ca şi cum ai crede-o.Ea râse.

-Dar vorbesc serios.El scutură din cap cu regret.

-Mie nu mi s-a părut că sună prea sincer.

-Marcus.Rezistă pornirii copilăreşti de a bate din picior sau de a râde din nou.A

fost extrem de sincer.

-Nu ştiu.Oftă.Am avut impresia că ai spus-o cu jumătate de gură.

-Eşti atât de enervant.Se răsuci deodată pe călcâie,cu spatele la el,îşi întinse larg

braţele şi strigă:îl iubesc pe contele de Pennington! îl iubesc pe soţul meu! îl

iubesc pe Marcus Aloysius Grenville Hamilton Holcroft!

-Şi el te iubeşte.Vocea lui Marcus era joasă şi aproape de urechea ei.Acum a

sunat sincer.O îmbrăţişă.Şi iată încă un moment în care e mai uşor să-ţi

mărturiseşti sentimentele atunci când nu eşti faţă în faţă.

-Prostii! Se retrase şi se întoarse brusc spre el.Cred că aşa-zisa ta cercetare

ştiinţifică în această problemă necesită atenţie suplimentară.El chicoti şi se

apropie şi mai mult.

-Crezi?

-Da,aşa cred.Se uită drept la el şi simţi fluturaşi în stomac văzând emoţia din

ochii lui.Cred că e,de fapt,mult mai uşor să-ţi recunoşti gândurile şi sentimentele

când nu te uiţi la altă persoană,dar numai dacă eşti nesigur de răspunsul tău sau

al lui.Îşi puse palmele pe pieptul lui,simţind liniile ferme ale muşchilor

tensionându-se la atingerea ei.Odată ce eşti sigur,odată ce ai...

-Încredere?

Îşi lipi mâinile de trunchiul copacului de o parte şi de cealaltă a ei părţi şi se uită

în jos spre ea.

-Aveam de gând să spun odată ce ştii,dar,într-adevăr,încrederea joacă şi ea un

rol.Trase adânc aer în piept.Odată ce îţi dai seama că poţi să-i încredinţezi

sentimentele...

-Să-i dăruieşti inima ta murmură el.Ea încuviinţă din cap şi îşi întinse mâinile

pentru a-1 lua de gât.

-Nu e nevoie să eviţi a te uita direct în ochii celuilalt,pentru că ştii exact ce o să

găseşti acolo.

-Şi ce găseşti în ochii mei? Se mişcă să o ia în braţe şi să o tragă aproape de el.

-Viaţa mea,zise ea simplu.

-Ah,Gwen.Buzele lui se lipiră uşor de ale ei.N-am visat niciodată...

-Ce? şopti ea.

-Pe tine.O trase mai aproape şi îşi apăsă buzele pe ale ei.Ea îşi deschise gura

să-1 întâmpine şi se întrebă dacă avea să simtă întotdeauna acest impuls al

pasiunii în braţele lui.Focul ce mocnea la suprafaţă de fiecare dată când el o

atingea se înteţi.Voia să fie cu ea mereu,deopotrivă în acest moment şi-n anii ce

urmau.Sărutul lui deveni tot mai apăsat,iar răspunsul ei fu pe măsură.Se lipi mai

tare de corpul lui,dorindu-şi,având nevoie să simtă tăria excitaţiei lui.

-Marcus.Îşi îndepărtă buzele de ale lui.Gura lui era lipită acum de gâtul ei,şi ea

îşi dădu capul pe spate şi-1 sprijini de copac.

-Da? murmură el.

-Ar fi foarte necuviincios...Gâfâi.Mâna lui se mişcă şi îi cuprinse un sân,şi ea

putu simţi căldura atingerii lui chiar şi prin ţesătura costumului ei de călărie.Nu-i

aşa?

-Nu-i aşa...ce? Mâinile lui îi cercetară trupul.

-Dacă ne-am...păi...ştii...aici.Degetele i se afundară în părul lui.

-Ba da.El se mişcă,cu o mână pe spatele ei şi cu cealaltă adunând ţesătura

rochiei până când putu să ajungă dedesubt,apoi urcă încet pe piciorul ei,spre

şolduri.Foarte necuviincios.

-Totuşi...Degetele îi alunecară între picioarele ei,şi ea îşi ţinu răsuflarea.Suntem

căsătoriţi.

-Într-adevăr,suntem.Ea se mişcă pentru a-i permite să o atingă mai bine.

-Şi nimeni nu ne-ar putea vedea aici.

-Nici un suflet.Vocea lui era joasă şi uşor gâtuită.

-Atunci,poate...Ea îşi plimbă mâna pe tăria umflată din pantalonii lui şi fu

răsplătită de răsuflarea lui şuierătoare.Degetele lui alunecau peste ea într-un ritm

ce reuşea să topească însăşi esenţa trupului ei.

-Doamne,Dumnezeule,Gwen,murmură el cu gura lipită de gâtul ei.Asta este...

Ea icni şi îi trase pantalonii.

-Chiar aşa este.El se strădui să se elibereze din pantaloni,apoi îi ridică un picior

pentru a-1 pune în jurul şoldului lui.Ea îl apucă de umeri şi se sprijini cu spatele

de copac,şi el alunecă în ea,poziţia incomodă nefăcând decât să-i sporească

pofta de el.El se mişca în ea,şi ea răspunse cu desfătarea pură pe care i-o oferea

atingerea lui şi,dincolo de asta,cu un extaz mai presus de excitarea stârnită de

contopirea lor.Era într-adevăr bine şi exact aşa cum trebuia,să fie cu bărbatul

acesta,chiar aici şi acum,sub soarele ajuns la asfinţit,privind de sus lumea lui.

O dorinţă primitivă,animalică o împinse să-i întâmpine mişcările cu o intensă şi

promptă dorinţă.Să-1 tragă şi mai adânc în ea şi să se împingă în el ca şi cum

înseşi vieţile le erau în joc.Mirarea încordată şi fierbinte creştea în ea cu fiecare

mişcare,cu fiecare răsuflare,cu fiecare bătaie a inimii lui lângă a ei.Voia să strige

de dorinţă,cerând eliberarea şi plăcerea pură.Şi,mult prea devreme,trupul ei se

convulsionă în jurul lui,şi ea scoase un ţipăt înăbuşit,simţind fiorul eliberării lui

în ea.Pentru o clipă,nici unul nu se mişcă,şocaţi de intensitatea şi de rapiditatea

contopirii lor.În cele din urmă,el se aplecă peste ea.

-M-am gândit în ultima vreme,Marcus,începu ea şi înghiţi în sec,că am obosit

teribil să fiu cuviincioasă.El scoase un sunet înecat aproape de gâtul ei.

-Îndrăznesc să spun că nu mai trebuie să-ţi faci vreodată griji în această privinţă.

De undeva din adâncul ei izbucni un râset.El i se alătură,şi se îmbrăţişară şi

râseră împreună cu o pasiune aproape la fel de intensă ca împreunarea de mai

devreme.Râsul lor venea dintr-un încântător sentiment de satisfacţie şi dintr-o

bucurie pe care ea nu şi-o imaginase vreodată,dar care acum cuprindea fiecare

fibră a fiinţei ei.Marcus se retrase doar cât să-i permită rochiei să cadă la loc în

vreme ce el îşi recupera pantalonii.Apoi,o trase înapoi în braţele lui.

-Mă tem că mâine o să ai vânătăi.Îi făcu cu ochiul compătimitor.Bănuiesc că

acest copac nu e cel mai confortabil loc pentru o partidă de amor.

-Nici n-am băgat de seamă şi nici nu-mi pasă.Totuşi,data viitoare poţi sta tu lipit

de copac,zise ea şi-1 ţintui cu privirea.El ridică dintr-o sprânceană.

-Aşadar,va exista o dată viitoare?

-Ah,aproape că pot garanta pentru asta.El râse.

-Cred că o să-mi placă foarte mult să am o soţie care a obosit să fie cuviincioasă,

atâta timp cât aceste necuviinţe sunt împărtăşite numai şi numai cu mine.

-Bineînţeles,milord.Îi aruncă un zâmbet viclean.Cel puţin pentru următorii şapte

ani şi jumătate.El o privi cu ochii mijiţi.

-Pentru totdeauna,Gwen.

-Dacă îmi aduc bine aminte,această condiţie de şapte ani şi jumătate a fost ideea

ta.

-Asta a fost înainte.

-Înainte?

-Înainte de a şti cât de extraordinar de norocos am fost.Înainte de a şti că am dat

peste cel mai bun lucru ce mi s-a întâmplat vreodată.Înainte de a-mi da seama că

şapte ani şi jumătate,chiar o viaţă întreagă cu tine,n-ar fi nici pe departe de-

ajuns.Privirea lui o căută pe a ei.Te asigur,Gwen,că poţi să te încrezi în mine.

Că poţi să-mi încredinţezi viitorul tău,şi al nepoatelor tale,şi al copiilor tăi-al

copiilor noştri.Ea se uită la el şi ştiu cu o siguranţă pe care n-o cunoscuse înainte

că putea într-adevăr să-i încredinţeze acestui bărbat tot restul vieţii ei.Şi inima

ei.

-Pentru totdeauna,Gwen,gemu el.Spune.

-Pentru că,dacă o spun cu glas tare,o să fiu fericită?

Nu putu să-şi ascundă nota de tachinare din voce.

-Pentru că,dacă o spui cu glas tare,o să fim amândoi fericiţi.Inima îi stătu în loc

la vederea privirii lui.

-Foarte bine,Lord Pennington.Zâmbi spre el şi îşi dădu seama că dragostea nu

era deloc o capcană.Pentru totdeauna.Era un dar.

CAPITOLUL 17

Chiar când un bărbat are cele mai bune intenţii,s-ar putea să nu fie de ajuns,

pentru că,în cele din urmă,nu e decât un muritor.Nici măcar un om bun nu

poate schimba unele lucruri.

Gwendolyn Pennington

Fericirea nu era,cu siguranţă,absolut deloc supraestimată.

Într-adevăr,era un fel de permanentă euforie ce i se aşternea sub paşi,resimţită în

fiecare răsuflare,în chiar însăşi fiecare bătaie a inimii ei.Avea tendinţa să râdă

fără vreun motiv,chiar să chicotească.În mod suspect,se asemăna cu senzaţia

minunată provocată de coniac,dar fără neplăcutele efecte ulterioare.

Gwen cobora scările să li se alăture soţului ei şi lui Berkley la discuţiile

fermecătoare şi uneori controversate ce marcau fiecare seară în care prietenul lui

Marcus venea la cină.Trecuse aproape o săptămână de când Gwen îşi mărturisise

dragostea faţă de soţul ei.Desigur,într-o parte raţională, logică,a minţii ei ştia că

intensitatea sentimentelor sale urma să se schimbe odată cu trecerea timpului,

avea să se domolească,să se liniştească,dar bănuia că,asemenea patinei pe o

mobilă veche,va deveni chiar mai bogată cu anii.Pentru totdeauna.

Suna atât de minunat.

Şi fetele erau fericite.Le plăceau foarte mult noua lor viaţă şi noul lor cămin şi se

părea că le plăcea şi de mătuşa lor.Gwen tocmai le urase noapte bună,lăsându-le

în mâinile capabile ale bunicii Pennington,căreia îi plăcea nespus de mult să

termine fiecare zi cu o poveste.Şi ea părea mulţumită zilele astea.Gwen intră în

salon şi se opri brusc.Marcus şi Berkley,împreună cu un străin,se ridicară iute.

-Gwen.Marcus se îndreptă spre ea cu o expresie ciudată.Avem un oaspete

neaşteptat.

-Înţeleg.Îi aruncă vizitatorului un zâmbet de bun venit.Era înalt şi destul de

atrăgător,şi i se păru că avea un aer vag familiar,deşi era sigură că nu se

întâlniseră niciodată.

-Permiteţi-mi să v-o prezint pe soţia mea,Lady Pennington.Gwen.Vocea lui

Marcus era stăpânită,dar în ochi avea un licăr de stânjeneală.Acesta e Lord

Townsend.Vărul tău.Şocul o lăsă mută,şi,pentru o clipă,nu reuşi decât să se uite

fix la el.Fu asaltată de o avalanşă de sentimente intense,nici unul dintre ele logic.

Aşadar,acesta era bărbatul care luase titlul tatălui ei,precum şi casa.Ştia prea

bine că reacţia ei la vederea vărului său era lipsită de sens:acesta nu făcuse nimic

nelalocul lui,într-adevăr,nimic ce să atragă ostilitatea ei,în afară de faptul că era

singurul moştenitor de sex masculin al tatălui ei.Era şi el o victimă a regulilor

societăţii,asemenea ei.Deşi îţi venea greu să cataloghezi drept o victimă pe

cineva care nu a tras decât foloase.

-Lady Pennington.Verişoară.Se îndreptă spre ea,şi Gwen observă că el avea

decenţa de a înţelege că pentru ea această întâlnire nu era deosebit de uşor de

îndurat.Regret că n-am avut ocazia să ne întâlnim până acum.Ea inspiră adânc să

se liniştească,îşi înălţă bărbia şi îi întinse mâna.Reuşi să-şi păstreze vocea calmă

şi mâna sigură.

-Şi eu la fel,milord.E bine că ne am întâlnit în sfârşit.Încăperea însăşi păru că

oftează de parcă,odată cu cei prezenţi,îşi ţinuse şi ea răsuflarea aşteptându-i

reacţia.Townsend îi luă mâna şi o privi în ochi.

-Te rog,spune-mi Adrian.La urma urmei,suntem rude.

-Da,bineînţeles,murmură ea.Semăna într-o oarecare măsură cu sora lui,dar

trăsăturile care nu erau absolut deloc atrăgătoare la o femeie,erau destul de

plăcute în versiunea masculină.Ea îşi retrase mâna şi îi aruncă un zâmbet plăcut.

Trebuie să recunosc,vizita dumitale m-a luat prin surprindere.Berkley pufni,apoi

tuşi în semn de scuză.

-Îmi cer iertare pentru ora târzie.M-am întors de curând în Anglia şi...Townsend

privi spre Marcus.

-Gwen,zise Marcus rece.Lord Townsend e aici în legătură cu fetele.

Ea simţi că îi stă inima în loc.

-Ce-i cu ele? Expresia lui Marcus era indescifrabilă,dar în ochi i se vedea

îngrijorarea.

-Se pare că există o problemă legată de tutelă.Ea înţelese aluzia soţului ei şi se

forţă să-i dea vocii sale o notă calmă,ignorând gândul ce-i veni in minte,cum că

de data asta.Albert avusese dreptate.

-Pare să creadă că el ar trebui să fie tutorele lor,izbucni Berkley,apoi tresări.

Scuze,n-am vrut...

-Înţeleg.Vocea calmă contrazicea freamătul din stomac.Și de ce asta,milord?

-Adrian,te rog.Townsend avu buna-cuviinţă să se arate stânjenit.Mi s-a atras

atenţia,verişoară...Pot să-ţi spun Gwendolyn?

-Nu poţi,zise ea fără să se gândească,ignorând privirea de atenţionare a lui

Marcus.

-Foarte bine,încuviinţă Townsend.Lady Pennington,când m-am întors acasă,sora

mea m-a informat că le-ai preluat pe nepoatele dumitale.La început,m-am gândit

că aşa ar trebui să fie.Eşti cea mai apropiată rudă în viată.

-Într-adevăr,sunt.

-Totuşi,mi-au parvenit informaţii care-mi lipseau pe atunci şi am ajuns să cred

că e în interesul lor-Townsend trase adânc aer în piept-să le iau sub protecţia

mea.

-Nu,zise ea fără să ezite.Categoric nu.

-Despre ce informaţii e vorba? întrebă Marcus repede.Townsend ezită.

-Copilele Loring sunt beneficiarele unei moşteniri substanţiale,în calitate de şef

al familiei,sunt cel mai îndreptăţit să le supraveghez finanţele şi să le ofer

ambianţa potrivită pentru educaţia lor.

-Cu dumneata şi sora dumitale? Gwen îi aruncă o privire nimicitoare.Nici măcar

nu le place.Cum te-ai putea gândi că poate fi cel mai bine pentru ele să crească

într-un mediu unde nu sunt iubite sau sincer dorite? Cum ar putea fi bine pentru

cineva?

-Gwen.Marcus îşi puse o mână liniştitoare pe mâna ei şi îşi îndreptă atenţia spre

Townsend.Sunt mai mult decât capabil să supraveghez o moştenire,oricât de

mare ar fi ea.Dacă eşti îngrijorat de onestitatea mea,ar trebui să înţelegi că am o

avere respectabilă şi fără nereguli.Cu toate astea,sunt mai mult decât dispus să

semnez orice fel de document legal consideri că este necesar pentru a asigura că

moştenirea lor rămâne intactă şi că vor dispune de ea pe viitor.

-Apreciez mult asta,milord,dar aici este vorba despre mult mai mult decât

chestiunea banilor.Townsend îşi alese cu grijă vorbele.Paul Loring,tatăl fetelor,

era un prieten al meu.De fapt-se uită spre Gwen-,l-am sfătuit să nu fugă cu sora

dumitale.

-Câtă grijă din partea dumitale,zise ea fără a-şi masca sarcasmul.

-Nu-mi lua comentariul într-un mod în care nu l-am intenţionat,Lady

Pennington.Townsend îşi miji ochii.N-am avut nimic împotriva surorii dumitale.

Nu ne-am întâlnit niciodată.La vremea respectivă,nu cunoşteam aproape nimic

despre ramura familie dumitale.După cum bine ştii,legătura noastră e foarte

depărtată.De fapt,n-am descoperit decât la moartea tatălui dumitale că sunt

singurul moştenitor.Cu toate acestea,din ce mi-a spus Loring,ştiam că tatăl

dumitale era împotriva căsătoriei între el şi sora dumitale.Paul era prietenul

meu,şi orice căsătorie lipsită de binecuvântarea familiei îmi părea nechibzuită.În

afară de asta,n-avea decât douăzeci de ani și era mult prea tânăr,după părerea

mea,să se însoare.Oricum,n-a luat în seamă îngrijorarea mea.Se uită drept la

ea.Ştii ceva despre soţul surorii dumitale?

-Nu.Gwen îşi împreună mâinile străduindu-se să-şi înăbuşe panica pe care o

simţea crescând în ea.Nu eram decât un copil când Louisa s-a măritat.Abia dacă

mi-o amintesc.

-Înţeleg.Townsend se uită la ea gânditor.Paul Loring era cel mai mic fiu al

contelui de Stokes.Drept urmare,nu putea moşteni titlul,dar era beneficiarul unei

averi considerabile din partea familiei mamei sale.Nu-mi amintesc amănuntele,

dar îmi aduc aminte că era ceva destul de neobişnuit.În orice caz,averea,tinereţea

şi dragostea pot reprezenta o combinaţie foarte puternică.El şi sora dumitale au

plecat înainte să afle cineva ce plănuiau.Berkley se încruntă.

-Îmi amintesc vag despre asta.A fost un scandal destul de mare,dacă stau să mă

gândesc.

-Oricât de interesant ar fi acest lucru,Lord Townsend,zise Marcus,nu văd ce

legătură are cu discuţia noastră actuală.Admit că erai prietenul domnului Loring,

dar Lady Pennington este mătuşa copiilor.

-Da,bineînţeles.Cu toate astea...Townsend scoase o hârtie împăturită din

buzunarul vestei.Recent,am intrat în posesia unei scrisori de la Paul-domnul

Loring-,scrisă,din câte se pare,cu câţiva ani în urmă.

-Şi? Inima lui Gwen fu cuprinsă de teamă.

-În ea,el cere ca,în caz că se întâmplă ceva cu el sau cu soţia lui,să preiau eu

custodia copiilor lui.Pe faţa lui Townsend se putu citi un sincer regret.Îmi pare

rău.Îi înmână scrisoarea lui Marcus.

-Nu cred nici un cuvânt.Gwen îşi încrucişă braţele peste piept.Chiar dacă aş

crede,nu poţi să vii în casa mea,să anunţi că ţii foarte mult la interesele

nepoatelor mele,să fluturi o scrisoare care poate sau nu să fie autentică şi,ah,

da,să menţionezi că ele au o avere considerabilă pe care ai fi mai mult decât

fericit să o administrezi pentru ele şi să te aştepţi de la mine să spun doar:

„Desigur,dragă vere,poţi avea aceşti copii să faci ce vrei cu ei”.

-De ajuns,Gwen,murmură Marcus,atent la scrisoarea din mâna lui.

-Cu siguranţă nu e de-ajuns.Se uită spre el.Marcus o ignoră.Nu e nici pe departe

de ajuns.Se întoarse spre Townsend.Ei bine,nu le poţi avea.Nu voi permite asta.

-Nici eu.Berkley păşi alături de ea.

-Marcus? îl repezi Gwen.

-Imediat.Marcus studie scrisoarea.Vreau să termin cu asta.

-Lady Pennington.Verişoară.Townsend se îndreptă spre ea.Înţeleg,după cum ai

spus,că erai doar un copil când Paul şi sora dumitale s-au căsătorit.Cum te

aştepţi ca un om să-şi încredinţeze viitorul copiilor lui unei persoane pe care nu

a cunoscut-o niciodată? El vrea doar ce e mai bun pentru fete.

-Şi la fel vreau şi eu.Gwen ridică tonul.Şi cel mai bine pentru ele e să rămână

exact unde sunt.Sunt bine îngrijite aici,de oameni care le iubesc.Şi nu vor duce

lipsă de nimic în viitor.Şi sunt fericite.Fericirea,vere,este o marfă rară în această

lume,în special când vine vorba despre cei care nu au vreun cuvânt de zis în ce

priveşte propria lor viaţă-adică atunci când e vorba despre copii şi,mai precis,

fetiţe.Nu te voi lăsa să le iei asta.Se întoarse spre soţul ei.Spune-i,Marcus.

Spune-i că nu le poate avea.

-Nu sunt sigur că pot chiar acum.Marcus ridică privirea şi îl studie atent pe

Townsend.Dacă asta e autentică...

-Este,zise Townsend repede.

-Pare destul de în regulă.Marcus se uită din nou la hârtie,apoi la Townsend.Dar

sigur că nu intenţionezi să le iei pe fete cu dumneata în seara asta,nu? Gwen

icni,oripilată.

-Marcus,cum poţi...

-De aici până la Townsend Park se face cel puţin o jumătate de zi călare,probabil

mai mult cu trăsura,continuă soţul ei ca şi când n-ar fi auzit-o.Chiar aşa,nu-i nici

o grabă,nu?

-Nu,zise Townsend încet.Presupun că nu.

-Excelent.Marcus încuviinţă din cap.Aşadar,poţi să rămâi peste noapte aici.

-Marcus!Ea nu-şi putea crede urechilor.El o ignoră din nou.

-Ar fi cel mai bine să le spunem fetelor vestea cât de blând posibil.Poate ai cum

să rămâi aici şi mâine.

-Cum de poţi să-1 inviţi să rămână aici? Ar trebui să-1 azvârli afară.

Numaidecât! Gwen îşi pierdu controlul.Nu înţelegi? Nu-i pasă de ele.Nu cu

adevărat.Poate că are un oarecare simţ al datoriei faţă de tatăl lor ca urmare a

rugăminţii lui,dar e limpede că se află aici doar din pricina moştenirii.

-De-ajuns,Gwen.Tonul lui Marcus suna aspru şi ferm,potrivindu-se cu expresia

din ochii lui,şi o sfâşie ca un cuţit.Şocată,îşi ţinu răsuflarea.

„Nu are de gând să facă nimic?”

-Poate că ar fi mai uşor pentru fete dacă o să le lăsăm o zi pentru a se obişnui cu

ideea plecării.Atitudinea lui Marcus era lipsită de emoţie.Se întoarse spre

Berkley.Reggie,de ce nu-1 conduci tu pe Lord Townsend în bibliotecă? Ştii

unde este coniacul.Sunt sigur că i-ar prinde bine un păhărel.Avea de gând să-1

lase să ia fetele? Berkley studie faţa prietenului său pentru o clipă,apoi

încuviinţă din cap încet.

-Desigur.Îi aruncă lui Gwen un mic zâmbet de încurajare,apoi se îndreptă spre

uşă.Poate că ar fi trebuit să se mărite cu Berkley-cu Reggie-la urma urmei.Cel

puţin el s-a arătat preocupat de toată situaţia asta.Dragul şi scumpul de Reggie.

Îşi încleşta pumnii pe lângă corp.Marcus se comporta de parcă asta nu era decât

o mică neplăcere.

-Apreciez atitudinea dumitale în legătură cu toate astea,Lord Pennington,zise

Townsend.Este al naibii de amabil din partea dumitale.

-N-ai de ce.Marcus ridică din umeri şi aruncă relaxat scrisoarea pe o măsuţă,ca

şi cum era un lucru lipsit de importanţă.Putem continua discuţia mâine-

dimineaţă.Asta este,evident,o problemă ce trebuie hotărâtă de aceia dintre noi

care pot rămâne raţionali şi pot aprecia situaţia cu un ochi obiectiv.

-Raţionali? Gwen se înecă rostind cuvântul.Raţionali? Reggie spuse ceva în

şoaptă,şi ea se întrebă dacă ar fi putut fi o avertizare la adresa soţului ei.Cu

siguranţă Marcus avea nevoie de aşa ceva.Reggie ajunse la uşă,o deschise brusc

şi se dădu la o parte pentru a-i permite lui Townsend să-1 urmeze.

-Mărturisesc că sunt oarecum contrariat de interesul dumitale în toate astea,Lord

Berkley.

-Nu sunt doar Lord Berkley,zise Reggie mândru,urmându-1 pe celălalt bărbat

afară din salon.Sunt unchiul Reggie.Închise uşa hotărât în spatele lui.

Brusc,Gwen se întoarse spre soţul ei.

-Raţional? Obiectiv?

-Da,zise el tăios.La dracu' Gwen,trebuie să nu ne pierdem cu firea.

-Eu nu m-am pierdut cu firea!

-Atunci suntem într-o mare belea!El se răsuci şi începu să se plimbe prin

încăpere.Nu poţi să te descurci cu un om ca Townsend care umblă de colo-colo,

vânturând hârtii care pot sau nu să fie legale,cu emoţii intense.Trebuie să

rămânem calmi şi stăpâniţi.

-Nu vreau să fiu calmă! Vreau să fac ceva.Vreau ca tu să faci ceva.Începând cu

a-1 da afară din această casă! Imediat.Îl ţintui cu un deget,plină de furie.Eşti

conte.El e doar un viconte.Nu poţi să faci astfel încât să fie aruncat într-o

închisoare,sau spânzurat,sau ceva?

-Nu,nu pot.Şi,chiar dacă aş putea,care ar fi acuzaţia?

-Răpire.Numără acuzaţiile pe degete.Furt.Fraudă.Violarea proprietăţii...

-Eu l-am invitat să rămână.

-Chiar aşa,tu l-ai invitat.Aproape că scuipă cuvintele.

-Gwen.Trase aer în piept pentru a se linişti,se apropie de ea şi îi luă mâinile

într-ale sale.Ştiu cât eşti de supărată.

-Serios? Îşi trase mâinile dintr-ale lui.

-Da,ştiu.Şi eu sunt îngrijorat,îşi aruncă sfidătoare bărbia în sus.

-Chiar aşa? Maxilarul lui se încordă.

-Fir-ar să fie,Gwen,bineînţeles că sunt.Am ajuns să ţin la fetele astea ca şi cum

ar fi ale mele.

-Păi ascunzi asta foarte bine.

-Iar tu nu o ascunzi absolut deloc! Pentru un lung moment,ea doar îl privi,şi el îi

susţinu privirea.Ea nu-şi amintea ca să fi fost vreodată mai mânioasă pe

cineva,chiar dacă o voce slabă din minte îi şopti că era întru câtva iraţională şi că

poate nişte minţi mai calme ar putea învinge.Nu-i dădu nici o atenţie.

El inspiră adânc.

-Ia încearcă să examinezi faptele pentru o clipă.Scrisoarea lui Townsend pare

autentică,dar autenticitatea ei ar putea să nu aibă nici o influenţă legală asupra

tutelei.Trebuie să stabilim dacă într-adevăr solicitarea lui Townsend are vreo

semnificaţie.

-Şi dacă are? Înghiţi în sec,să-şi domolească durerea din piept.

-Nu ştiu.Marcus îşi trecu mâna prin păr.Cu toate astea,ştiu câteva persoane

importante care ar putea exercita o oarecare influenţă.Chipul îi era marcat de

îngrijorare.Gwen îşi dădu dintr-odată seama că el era sincer ingrijorat.Cum de se

putuse îndoi? Fu cuprinsă de un sentiment de vinovăţie ce pentru o clipă înlătură

frica.

-Îmi cer iertare,Marcus.Scutură din cap.Am greşit să cred,chiar şi pentru o

clipă,că nu-ţi pasă de fete.Îmi pare rău.

-Păi asta e ceva,în orice caz,mormăi el.

-Ce avem de făcut? Ura nota de neajutorare din vocea ei,dar nu-1 putu ascunde.

-Am un plan,să zicem.Nu ştiu dacă va schimba situaţia,dar...

-Ce?

-I-am cerut lui Townsend să rămână peste noapte şi să sperăm că şi mâine,pentru

a mai câştiga nişte timp.Din nou,îi luă mâinile şi o privi drept în ochi.O să plec

la Londra,Gwen,să discut cu Whiting despre toate astea.Poate că tu nu-ţi dai

seama,dar este un avocat excelent.N-am nici o idee dacă ştie despre ultimele

întorsături de situaţie,dar va putea să ne sfătuiască în legătură cu poziţia noastră

şi să sperăm că ne va oferi şi opţiuni pentru a le păstra pe fete.

-Crezi cu adevărat asta? Se uită drept la el.

-Sper.Vocea lui era fermă.Plec la Londra chiar acum.

-Dar e târziu.

-Pot ajunge acolo pe la miezul nopţii.O să-1 scot pe Whiting din pat pentru asta.

Dacă am noroc,pot fi înapoi cam pe la mijlocul dimineţii.Marcus îi strânse

mâinile.Trebuie să ai încredere în mine,Gwen.O să fac tot ce-mi stă în putinţă să

rezolv treaba.Nu voi să spună cu glas tare,dar cuvintele îi ieşiră după bunul lor

plac.

-Şi dacă nu poţi?

-Nu ştiu.Oftă lung,dezamăgit.Dar o să mă fac luntre şi punte să le păstrăm pe

fete cu noi.Au devenit copiii mei şi le iubesc aproape la fel cât te iubesc pe tine.

-Mi-e atât de frică.Clipi să-şi alunge o lacrimă.Şi dacă...

-Şi dacă totul se termină cu bine şi toate aceste emoţii sunt în zadar? îi şterse o

lacrimă rătăcită.Şi dacă se întâmplă ce-i mai rău,putem să-ţi urmăm exemplul.

Ea se smiorcăi.

-Ce vrei să spui?

-Păi,am putea fugi cu toţii pe nepusă masă în America,să ne facem guvernante,

zise el cu un zâmbet larg.Ea zâmbi slab.

-Nu mi te pot imagina drept guvernantă.El făcu ochii mari,cu o prefăcută

indignare.

-Aş fi o guvernantă excelentă.Păi am pregătită acea expresie de amuzament

scandalizat învăţată de la tine zise el şi îşi ţuguie buzele.

-Încetează! zise ea şi izbucni,fără voie,în râs.

-De fapt,probabil aş fi o guvernantă mai bună decât tine.Poate n-ai observat,dar

mă pricep foarte bine la copii.Fetele mă adoră.

-La fel şi mătuşa lor.

-Gwen.O luă în braţe.Ţi-am promis că poţi avea încredere în mine,şi acum

trebuie să fii încrezătoare.O să găsesc un răspuns.O ţintui cu privirea.Ai

încredere în mine?

-Bineînţeles,zise ea cu o siguranţă pe care n-o simţea pe deplin.Ochii lui se

mijiră uşor,ca şi când ar fi auzit ceva în vocea ei ce nu-i era deloc pe plac.

-Gwen?

-Te iubesc tare mult,Marcus.Îl îmbrăţişă şi îl sărută cu o ardoare născută din

speranţă,din teamă şi din despărţire.Se retrase,îşi înghiţi nodul din gât şi îi

zâmbi.Şi am încredere în tine.El o studie vreme îndelungată.

-O să-1 rog pe Reggie să rămână şi el peste noapte.Dacă ai nevoie de ceva...

-N-o să am.Se retrase.Dacă te duci la Londra,ar fi bine să pleci acum.

-Nu-mi place să te părăsesc aşa.

-Sunt bine.Perfect calmă şi stăpânită.Se forţă să zâmbească,în afară de asta,

Reggie e aici şi are standarde stricte împotriva seducţiei soţiilor prietenilor lui.

-Nu asta mă îngrijorează,murmură el.

-Atunci,ce? întrebă ea uşor.

-Am cel mai ciudat sentiment...Scutură din cap.Sunt sigur că nu-i nimic.

O porni spre uşă.

-Marcus? El se întoarse.

-Da?

-Eu...O clipă mai târziu,era din nou în braţele lui,strângându-1 ca şi cum de asta

ar depinde viaţa ei.Aşa cum,de fapt,şi era.El o mângâie pe păr.

-O să fie bine,Gwen.Promit.

-Ştiu,şopti ea.Se trase înapoi şi se uită la el.Se pare că nu sunt atât de calmă pe

cât am crezut.

-Nu m-ai păcălit nici o clipă.Rânjetul de pe faţa lui contrazicea neliniştea din

privire.

-Mă port extraordinar de prosteşte.Doar nu e ca şi cum nu te-aş mai vedea

niciodată.Cuvintele i se agăţară de inimă.Se retrase şi îi făcu semn către uşă.

Pleacă acum,înainte să mă fac complet de râs.Nu-i probabil altceva decât faptul

că n-am petrecut nici o noapte despărţiţi de când ne-am căsătorit.

-Şi asta va fi ultima.Încuviinţă ferm din cap şi păşi spre uşă,apoi se întoarse spre

ea.Pentru totdeauna,Gwen.Spune-o!Ea îşi ridică bărbia şi zâmbi.

-Pentru totdeauna,Marcus.O clipă mai târziu,el era plecat.Ea se uită spre uşă în

urma lui,pentru un minut,o oră sau o eternitate.El era inima ei,sufletul ei,viaţa

ei.Bineînţeles că avea încredere în el că avea să facă tot ce îi stătea în putinţă.

Dar era mult mai probabil ca Marcus să nu poată rezolva problema.

Insistase să facă totul corect,să discute cu avocatul despre chestiuni legale şi

opţiuni şi o grămadă de chestii în care Gwen n-avea absolut deloc încredere.

Justiţia lumii acesteia era cea care-i luase moştenirea de la bun început,şi nu se

îndoia că avea să fie întotdeauna de partea unui bărbat,nu a unor copii sau a unei

femei.Nu era sigură când anume se hotărâse,dar cândva în ultimele minute

înţelese că venise iarăşi momentul de a-şi asuma responsabilitatea şi-a acţiona.

În mai puţin de două ore,Marcus avea să fi ajuns la jumătatea drumului'spre

Londra,şi şansele de-a da peste el erau mici.Atunci,avea să le trezească pe fete şi

să se strecoare toate afară din casă.Aveau să plece călare,nu cu trăsura.Era mai

rapid şi fără îndoială mai simplu noaptea,deşi ceva mai periculos.Dar fetele erau

destul de obişnuite cu călăria de când veniseră la ţară.Fuga asta în lumina lunii

urma să fie încă o aventură pentru ele în scurta lor viaţă în care văzuseră deja

atâtea aventuri.Avea să le lase pe fete la Colette şi la madame Freneau suficient

timp cât să-şi reglementeze finanţele.Moştenirea ei era în siguranţă într-o bancă

din Londra.Ar fi cel mai bine să-1 evite pe Whiting,dar ar putea să-1 caute pe

Albert să aranjeze treburile pentru ea.Slavă Domnului că insistase să-şi menţină

controlul asupra averii ei.Sugestia lui Marcus era excelentă: aveau să ia,într-

adevăr,primul vapor spre America.Dar de data asta Gwen nu mai avea nevoie de

o slujbă.Acum avea îndeajuns de mulţi bani.

Lui Whiting îi fuseseră necesari cinci ani să o găsească.Chiar dacă Marcus

venea după ea,ar putea trece ani intregi până să dea de ele.Până atunci,fetele

aveau să fie suficient de mari să-şi administreze singure averea.Aveau să-şi

primească moştenirea,şi nimeni nu avea să le mai poată face rău.Şi aveau să

crească fericite,şi dorite,şi iubite.Era extraordinar de ciudat;panica de care fusese

mânată în trecut lipsea în seara asta,înlocuită de o determinare neînduplecată şi

de o hotărâre absolută.Nu ştia dacă proceda bine.Şi,cum binele era judecat de

către lumea din jur,probabil nu făcea bine.Fireşte,ar putea fi o greşeală

îngrozitoare.Dar,deşi avea încredere că Marcus făcea tot ce-i stătea in putinţă,în

situaţia de faţă nu prea spera la o reuşită.Nu în soţul ei n-avea încredere,ci în

restul lumii.Bine sau rău,n-avea de ales.

Şi dacă fuga venea însoţită de o durere intensă ce ameninţa s-o sfâşie în

bucăţi,fie şi aşa.O durere atât de profundă,că de abia putea să se ţină dreaptă.Şi

totuşi,n-avea de ales,trebuia să îndure.Trebuia să accepte şi faptul că probabil nu

avea să-1 mai vadă vreodată pe Marcus,nu avea să-i mai audă râsul,nu avea să

mai stea în braţele lui.Dar măcar putea să-i lase un bilet.Să-i spună că n-avea de

ales decât să fugă.Din nou.În afară de asta,îi promisese să-1 iubească pentru

totdeauna.Ar trebui să ştie că ea credea în asta.Şi să mai ştie că urma să-1

iubească mereu,până când ultima suflare avea să-i părăsească trupul sau până la

cea din urmă bătaie a inimii ei.Bineînţeles că nu avea s-o ierte niciodată.Cum ar

putea? Nici ea nu avea să se ierte vreodată.Asta avea să-1 distrugă,să-i frângă

inima-la fel cum se simţea şi ea în acest moment.El se ferise de dragoste la fel

de tare ca ea.Şi acum...Scutură din cap şi porni încet spre uşă.Doamne,ce situaţie

complicată.Îşi imaginase că i-ar trebui mai mult curaj să înfrunte o problemă

decât să fugă de ea.Dar era diferit.Acum nu o făcea pentru ea însăşi.Îi trebuia

toată puterea de care putea da dovadă pentru a merge pe drumul pe care-1

considera cel mai bun.Sacrifica o dragoste pentru alta.

Marcus urma să-şi vadă de viaţă,avea prieteni,familie şi oameni care ţineau la

el.Fetele n-aveau pe nimeni care să ţină cu adevărat la ele.Nimeni care să se

asigure că aveau să supravieţuiască.Dacă renunţa la ele,aveau să crească exact

cum o făcuse ea.Şi nu putea permite aşa ceva.Indiferent de preţul pe care trebuia

să-1 plătească.

CAPITOLUL 18

Nu există putere pe pământ ce se poate compara cu un bărbat îndrăgostit.Ele o

forţă pe care nici măcar natura n-o poate învinge.

Colette de Chabot

-Godfrey!

Marcus intră cu paşi mari în holul conacului Holcroft,cu Whiting la un pas în

urmă.Era deja spre prânz,o oră mult mai târzie decât cea la care sperase el să se

întoarcă,dar nu avusese de-ales.Întreaga poveste era mult mai complicată decât

se aşteptase.

-Da,milord? Ca întotdeauna,Godfrey apăru ca din pământ.

-Dă-i domnului Whiting ceva de mâncat şi de băut şi adu-mi şi mie ceva.Pune să

fie aduse în bibliotecă şi spune-le lui Lady Pennington şi lui Lord Berkley să

vină şi ei acolo.Imediat.

-Lord Berkley este deja în bibliotecă,milord,cu Lord Townsend...

-Excelent.Marcus porni spre bibliotecă.

-Pe care din cele două Lady Pennington doriţi să le vedeţi,milord?

-Oricât de multe găseşti,îi aruncă Marcus peste umăr.

-Milord,ar trebui să vă spun că s-ar putea să fie destul de dificil,strigă după el

majordomul.

-Fă ce poţi,Godfrey.Marcus izbi de perete uşa bibliotecii şi se dădu într-o parte,

făcându-i semn lui Whiting să intre înaintea lui.De fapt,s-ar putea să fie ceva

mai uşor să vorbească cu Town-send in absenţa lui Gwen-şi a mamei lui,de

altfel.Şi ea le adora pe fete.Townsend şi Reggie stăteau pe fotolii faţă în faţă,

fiecare cu câte un pahar de coniac în mână,împărţind ceea ce evident era o tăcere

încordată.Marcus se întrebă de cât timp erau aici singuri.Amândoi bărbaţii săriră

în picioare la vederea lui.

-Le-ai găsit? Reggie înaintă,vădit îngrijorat.Marcus se opri brusc şi îl privi fix:

-Pe cine să găsesc? Reggie şi Townsend schimbară priviri stânjenite.

-Pe cine să găsesc? insistă Marcus,simţind cum stomacul i se strânge ghem de

teamă.Reggie se cutremură.

-Atunci,n-ai primit mesajul meu? Am trimis un servitor după tine,în momentul

în care...

-Să găsesc pe cine? izbucni Marcus.

-Pe verişoara mea şi pe copile,zise Townsend.Au plecat.Se pare că s-a întâmplat

undeva către miezul nopţii.

-N-am descoperit că lipseau decât cu o oră în urmă.Reggie ridică neajutorat din

umeri.N-am nici o idee unde s-ar fi putut duce şi am crezut că e cel mai bine să

te aşteptăm,înainte de a pleca după ele.

-La dracu! Marcus scrâşni din dinţi.Nu era surprins.Câtuşi de puţin.Probabil ştia

de noaptea trecută că ea avea aşa ceva în minte şi pur şi simplu nu voise să

accepte.Sau poate nu crezuse că avea să fie atât de nesăbuită.

-A lăsat un bilet.Reggie făcu semn din cap spre birou,parcă scuzându-se,ca şi

cum ar fi fost cumva vina lui.Marcus se îndreptă spre birou şi înhăţă hârtia.O

desfăcu şi o citi în grabă.În puţine rânduri,Gwen îi spunea că nu el era cel în care

n-avea încredere,ci restul lumii.Că făcea ceea ce credea din tot sufletul că era cel

mai bine.Şi că avea să-1 iubească pentru totdeauna.

El rămase vreme îndelungată cu ochii ţintă la scrisul ei perfect.Un ciudat

sentiment de pustiire sufletească puse stăpânire pe el,şi îi fu greu să se

concentreze asupra cuvintelor.

Îl părăsise? Făcuse exact ce făcea întotdeauna când nu vedea nici o soluţie:

fugise.Doar că de data asta îi luase şi inima cu ea.Înainte de a se lăsa învăluit de

o umbră de regret,de o mâhnire cât de mică sau de o durere ascuţită,fu

străfulgerat de o hotărâre neclintită.

-Nu cred,domnişoară Townsend.Mototoli în mână biletul ei.Aşteptase toată viaţa

să găsească iubirea.Blestemat să fie dacă avea s-o lase să-1 părăsească acum.

-Marcus? Reggie se apropie şi îşi puse mâna pe braţul prietenului lui.Te simţi

bine?

-Nu.Sunt peste măsură de obosit,şi ultimul lucru pe care-1 doresc e să cutreier

ţara în lung şi lat după soţia mea.Dar,Reggie-se uită drept la prietenul lui-,exact

asta am de gând să fac.

-Eşti sigur că-i înţelept? întrebă Reggie cu grijă.Te-a părăsit,Marcus.E greu să

recunoşti,dar asta e.Ştiu că eşti supărat

-Supărat? Vocea lui Marcus răsună de mânie.Sunt al naibii de furios.Din clipa în

care am întâlnit-o pe femeia aia,absolut orice trebuia să fie doar după cum voia

ea,şi am cedat mereu.Şi-a păstrat banii,casa,independenţa.A avut secrete faţă de

mine...

-Doar trei,murmură Reggie.Nu-i chiar atât de rău.Am cunoscut femei...

-Eu am fost cel nevoit să-şi mărturisească sentimentele fără nici cel mai mic

semn de încurajare din partea ei.Apoi a trebuit s-o conving să şi le recunoască pe

ale ei,astfel încât să înceteze să stea bosumflată şi să fie,în sfârşit,

fericită.Fericită! Poţi să crezi asta? Scutură din cap.Ar fi trebuit să fie al naibii

de fericită cu mult mai înainte de asta.

-La urma urmei,e femeie,spuse Reggie.Sunt nişte fiinţe foarte ciudate.

-M-a dus cu zăhărelul.Sunt,fir-ar să fie,contele de Pennington,şi m-am

comportat ca un şcolar smintit!

-Haide,că n-a fost chiar atât de rău.

-Nu? Marcus ridică dintr-o sprânceană.În noaptea nunţii,avea pregătită o listă cu

ce ar fi trebuit să fac şi când anume!

-Dac-aş fi în locul tău,n-aş striga asta în gura mare,zise Reggie în şoaptă.Nu dă

deloc bine.

-Până acum,n-a făcut nici o fărâmă de compromis în această relaţie,şi m-am

săturat până peste cap.Marcus înşfăcă coniacul din mâna lui Reggie şi îl dădu pe

gât dintr-o înghiţitură.Imediat ce o s-o ajung din urmă,lucrurile o să se schimbe

radical.

-Bine spus,milord,replică Townsend şi zâmbi sarcastic.Marcus uitase că vărul

lui Gwen era şi el de faţă.Existau chestiuni de care trebuia să se ocupe aici,

înainte de a putea pleca în urmărirea soţiei lui.Începând chiar cu acest bărbat.

Se întoarse spre Townsend.

-Ne-ai minţit.Bărbia lui Townsend ţâşni în sus,într-un gest sfidător.

-N-aş spune că e exact o minciună.

-Doamne sfinte,asta-i o trăsătură de familie.Marcus îşi dădu ochii peste cap.Ai

prefera termenul de înşelătorie?

-După cum se pare că ştii deja-Townsend ridică din umeri-,asta n-a fost alegerea

mea.Nu aşa aş fi acţionat eu.

-Ce tot spune? întrebă Reggie în şoaptă către Marcus.

Un ciocănit puternic se auzi dinspre uşă,şi aceasta se izbi de perete.O servitoare

aducea o tavă cu friptură şi pâine şi căni cu ceea ce Marcus spera a fi ceai sau,şi

mai bine,cafea,tare şi fierbinte.Stomacul reacţionă la vederea tăvii.Mama lui o

urma pe servitoare îndeaproape.

-Jeffrey.Făcu ochii mari,cu o evidentă încântare.„Jeffrey?”

Privirea lui Marcus o urmări pe a mamei lui.Whiting înclină uşor din cap în

semn de salut.

-Helena.Îşi drese glasul.Iertaţi-mă,Lady Pennington.Privirea femeii alunecă de

la avocat spre fiul ei şi înapoi.Se încruntă.

-Ce faci aici?

-E aici pentru că i-am cerut eu să vină.Marcus o studie pe mama lui.Ceva era

absolut ciudat în comportamentul ei.

-La momentul respectiv,părea o idee bună,zise Whiting blând.

-Înţeleg.Helena îşi alese cu grijă cuvintele.Şi de ce anume?

-De ce? Marcus îi privi pe ceilalţi bărbaţi,apoi se adresă mamei lui: Am senzaţia

că habar n-ai ce s-a întâmplat aici.Ochii ei deveniră şi mai mari.

-S-a întâmplat ceva? Marcus oftă din rărunchi,scos din fire.

-Dă-mi voie,Marcus,zise Reggie şi înaintă.Totul a început în seara trecută,

milady,odată cu sosirea acestui gentleman,Lord Townsend.El e vărul lui Lady

Pennington...cea tânără...Mai vârstnica Lady Pennington ridică dintr-o

sprânceană,agasată.

-Adică,vreau să spun,contesa actuală.Gwendolyn,spuse Reggie repede.

-Încântat să vă cunosc,Lady Pennington,interveni Townsend şi zâmbi politicos.

-Şi eu,murmură ea.Reggie continuă:

-A pretins că are dreptul,ca urmare a unei scrisori din partea tatălui fetelor...

-Fetele mele? În vocea ei răsună indignarea.

-Mi s-a părut că scrisoarea asta arăta ciudat.Marcus se uită spre Townsend.

-Să fie tutorele copiilor,completă Reggie.Marcus a plecat spre Londra...

-Să discute cu mine,interveni Whiting.Helena îi aruncă un zâmbet recunoscător.

Puţin cam prea recunoscător şi categoric prea...personal.

-Dar soţia mea s-a decis să nu mai aştepte să mă întorc.Marcus scrâşni din

dinţi.S-a ocupat personal de problemă şi a plecat împreună cu copilele.

-A plecat? Helena scutură din cap,tulburată.Ce vrei să spui? Cum adică a plecat?

-A plecat,mamă,izbucni Marcus.Se pare că a fugit în toiul nopţii.

-Nu cred,murmură Helena.

-E adevărat,Lady Pennington,interveni Townsend.Verişoara mea a fost

extraordinar de supărată aseară.Sincer vorbind,am considerat că e destul de

iraţională şi întru câtva instabilă.Acţiunile ei au confirmat-o.Evident că nu e

potrivită să fie tutorele unor copii lipsiţi de apărare şi înţeleg că n-a fost prea

potrivită nici ca guvernantă.

-Asta-i bună,dumneata...Reggie se duse spre Townsend,cu o atitudine

ameninţătoare.

-Nu acum,spuse Marcus rece.

-Poate că Gwendolyn n-a fost niciodată potrivită pentru rolul de guvernantă.

Tonul Helenei se potrivea cu al fiului ei.Era foarte tânără,şi din experienţă ştiu

că nu toate femeile sunt potrivite pentru o astfel de poziţie.Cu toate astea,

Gwendolyn şi aceste copile ţin unele la altele,şi asta,Lord Townsend,nu poate fi

nici măsurat,nici trecut cu vederea.Cât despre instabilitatea pe care se pare că o

vezi la ea...Helena îşi îndreptă umerii.Nu-mi pasă dacă e smintită în toată legea,

îmi place de ea foarte tare.Într-adevăr,am început să nutresc o mare afecţiune

pentru ea.Marcus.Se întoarse spre fiul ei.Am făcut mult prea mult ca să văd că

totul se sfârşeşte astfel.Gwendolyn este cel mai bun lucru ce ţi s-a întâmplat

vreodată şi ai fi nebun să o laşi să fugă.

-N-am nici o intenţie s-o las să fugă,mamă.O studie cu atenţie pe mama lui.Ce

vrei să spui cu „Am făcut mult prea mult”?

-Am spus eu asta? O expresie de panică i se ivi pentru o clipă în ochi şi privirea

îi alunecă spre Whiting.El zâmbi uşor amuzat.Presupun că acum nu prea mai

contează.Îşi frânse mâinile.De fapt,totul a ieşit cum nu se poate mai bine.Şi e,

într-adevăr,o poveste destul de interesantă,aş zice.Cu toate astea,probabil

ar trebui să ştii...îşi adună tot curajul.Nici nu trebuia de fapt să te însori cu ea.

-Bineînţeles că trebuia...Marcus îşi miji ochii.Explică-te,mamă.

-Jeffrey? Femeia îi aruncă din nou o privire plină de speranţă avocatului.

-N-a fost ideea mea,zise ferm Whiting.De fapt,draga mea Helena,în chestiunea

asta am fost un neghiob nevinovat,la fel ca fiul tău.Şi n-o să te salvez acum.

„Draga mea Helena?”

-Foarte bine.Scoase un oftat resemnat.Marcus dragă...Se opri,căutându-şi

cuvintele potrivite.Nu era semn bun.Îţi aminteşti cum îl asistam pe tatăl tău in

probleme de afaceri? în special la corespondenţă?

-Da,zise Marcus încet.

-Era bine ştiut că avea un scris foarte urât,aproape ilizibil.Scutură din cap.Era

mare păcat.Avea un fel special de a mânui cuvintele; dar era imposibil să le

citeşti.Marcus strânse din dinţi.

-Continuă,mamă.

-Va trebui să mă laşi să-ţi povestesc în felul meu,altfel nu va avea nici un sens,

spuse ea,pufnind furioasă.După cum spuneam,chiar şi la începutul căsătoriei

noastre,obişnuiam să-1 ajut.În cele din urmă,am preluat efectiv toată

corespondenţa lui...Chiar şi semnătura.

-Ce încerci să spui? Marcus îşi ţinu răsuflarea.

-E foarte dificil...Se opri,ca pentru a-şi aduna curajul.Scrisoarea dintre tatăl tău

şi tatăl lui Gwendolyn prin care era aranjată căsătoria voastră şi documentele

care o însoţeau,ei bine,eu le-am scris.

-Ce? Marcus o privi şocat.

-Am semnat numele tatălui tău ca şi pe cel al lui Lord Townsend.Am avut

semnătura acestuia pe un document,cred că era o factură,şi pur şi simplu am

copiat-o.Se uită spre Reggie.A fost extrem de simplu.Scrisul lui era ceva mai

citeţ decât o mâzgălitură.

-Asta-i interesant,murmură Reggie.

-Ah,sunt sigură că ar fi fost de acord,spuse ea repede.De fapt,el şi Lord

Townsend vorbiseră despre o astfel de căsătorie,şi nu mă îndoiesc că la un

moment dat aveau să cadă la o înţelegere.Iată de ce tatăl tău i-a vândut casa

văduvei de pe moşie de la bun început.Din nefericire,n-au fost făcute niciodată

aranjamente specifice înainte ca tatăl tău şi apoi Lord Townsend să moară.Şi,ei

bine...

-Vrei să-mi spui,zise Marcus încet,încercând să priceapă sensul mărturisirii

mamei sale,că nu era nevoie să mă însor cu Gwendolyn pentru a-mi păstra

moştenirea?

-Ai putea s-o interpretezi şi aşa...Gesticulă neajutorată.Dacă vrei...

Marcus se uită la Whiting.

-N-au existat niciodată ameninţări la adresa averii mele? Nici un termen-limită

în ce priveşte ziua în care aniversam treizeci de ani? Nici o...nimic?

-Nu,din câte ştiu eu,zise Whiting.

-Termenul-limită mi s-a părut un amănunt inspirat,murmură femeia către

Reggie.

-Un detaliu excelent,zise Reggie în şoaptă.A adăugat exact nuanţa corectă.

-Acum,multe din toate astea au sens.La început,am crezut că totul este absurd,în

special eşalonarea în timp.Prostia aia cum că să nu fiu informat decât cu trei luni

înainte de ziua mea de naştere şi tot restul.Totuşi...Marcus o privi ţintă pe mama

lui.Tu chiar ai părut şocată atunci când am aflat de toate astea.

-Cred că mi-am jucat destul de bine rolul,spuse ea modestă.Aş fi putut fi o

actriţă excelentă.

-Categoric inspirată,comentă Reggie,cu un zâmbet larg.

-Permiteţi-mi să vă asigur,continuă Whiting,că n-am avut nici o idee că

scrisoarea pe care mi-a prezentat-o Lady Pennington nu era originală.La urma

urmei,era scrisă de aceeaşi mână despre care am ştiut întotdeauna că era a tatălui

Domniei Voastre şi n-aveam nici un motiv să mă îndoiesc de semnătura lui Lord

Townsend.Nu mi s-a dezvăluit întregul aranjament decât după căsătoria

Domniei Voastre.

-Şi eu l-am rugat să nu divulge nimic,adăugă Helena.Sincer,părea fără rost.Voi

doi vă împăcaţi atât de bine.De fapt,am crezut că devenise un mariaj din

dragoste.Părea mare păcat să-1 stric.Marcus se frecă la ochi.

-Sunt peste măsură de confuz.Reggie îi îndesă în mână un alt pahar cu coniac.

-Asta o să te ajute.

-Mă îndoiesc,mormăi Marcus,dar îl bău oricum.

-Recunosc că e puţin cam complicat dacă nu cunoşti toate amănuntele.Helena se

încruntă.Vezi tu,ideea mi-a venit doar după ce am descoperit că Jeffrey o caută

pe Gwendolyn.Părea perfect.Aproape predestinat,dacă vrei.Dar am conceput

toată schema doar după ce a găsit-o.Îi aruncă avocatului o privire spăşită.Ştiam

că,dacă îţi arăt scrisoarea aceea prea devreme,exista riscul să afli că nu era întru

totul legală.Marcus ridică dintr-o sprânceană.

-Întru totul?

-Îţi mulţumesc pentru încredere,zise Whiting sec.Marcus îşi mută privirea de la

mama lui spre avocat şi înapoi.Se strădui să-şi găsească vorbele potrivite.Cum

ai...adică...cu el şi...

-Eu şi Jeffrey suntem destul de apropiaţi.Helena îşi ridică bărbia şi se uită direct

la fiul ei.Suntem...apropiaţi de ceva timp.Câţiva ani,de fapt.Şi intenţionez să

rămân aproape de el în viitorul apropiat.

-Am cerut-o de soţie de nenumărate ori,dar nici nu vrea să audă,zise Whiting.

Sunt absolut nebun după femeia asta.

-Jeffrey! exclamă ea şi îi adresă cel mai cochet zâmbet cu putinţă.

-Devine din ce în ce mai interesant cu fiecare minut,murmură Reggie.

-Toate astea sunt...Marcus scutură din cap.Nu ştiu ce să zic.

-Poate să încerci să-ţi ceri scuze? spuse Helena.

-Să-mi cer scuze? Marcus se uită la ea.Pentru ce?

-Dacă ţi-ai fi asumat responsabilităţile în mod serios şi te-ai fi căsătorit cu mult

timp în urmă,n-aş fi fost niciodată forţată să iau asemenea măsuri.Tonul ei era

arogant,iar atitudinea ei dovedea că nu se căia.Tu m-ai silit să pun totul la cale.

Marcus pufni,nevenindu-i să creadă.

-Acum spui că totul e din vina mea?

-Cred că da,deşi,în acest moment,nu prea mai contează,dragul meu.Ai o soţie la

care e evident că ţii foarte mult şi care îţi împărtăşeşte afecţiunea.În afară de

problema minoră de azi,totul a mers ca pe roate.Îi aruncă un zâmbet plin de

satisfacţie.Cred că ar trebui să-mi mulţumeşti.

-Să-ţi mulţumesc? Să-ţi mulţumesc? Marcus o privi lung preţ de câteva clipe

îndelungi,apoi zâmbi fără nici o tragere de inimă.Mulţumesc,mamă.

-Pentru puţin,dragul meu.

-Aş prefera ca pe viitor să nu te mai amesteci în viaţa mea.

-Pot să încerc,dar...Scutură din cap.În mod sigur nu pot face nici o promisiune.

-Poţi,şi o să faci,zise el ferm,ştiind prea bine că porunca lui era inutilă.O să

discutăm după ce mă întorc de la Londra.Cu soţia mea.

-Aşadar,acolo crezi că s-a dus? întrebă Reggie.

-Nu e destinaţia ei finală,dar da,sunt sigur că într-acolo se îndreaptă.Cu noroc,

cred că pot s-o prind din urmă azi.Marcus scutură din cap obosit.Cu toate astea,o

s-o urmăresc de-a pururi,dacă e nevoie.

-Vin şi eu cu tine,bineînţeles,spuse Reggie.Marcus îi aruncă un zâmbet plin de

recunoştinţă.

-Bineînţeles.

-Marcus...Helena îi puse o mână pe braţ.Promite-mi că o s-o aduci înapoi.

El îi zâmbi mamei lui şi fu învăluit de un sentiment de recunoştinţă.

-Să n-ai nici o îndoială.

-Şi pe fete,insistă ea.El privi către Townsend.

-Asta nu pot garanta.

-Înţeleg.Trase adânc aer în piept.Fă tot ce-ţi stă în putinţă.

-O să fac tot posibilul.

-Promite-mi,zise ea ferm.El oftă.

-Mamă.

-Jură-mi,Marcus.Îşi încrucişă braţele peste piept.Scuipă.El mormăi.

-Aş spune că asta nu-i necesar.Ea îi aruncă o privire neclintită.

-Foarte bine.El scuipă şi îşi ridică degetul.Jur pe sângele meu,şi aşa mai departe,

altfel o să suport cumplitele consecinţe.

-Amin,zise ferm Reggie.

-Foarte bine.Helena încuviinţă din cap cu satisfacţie.Acum o să cer să vi se facă

de mâncare pentru drum şi puteţi pleca.

-Probabil că ar trebui să vin şi eu,îngână Townsend.

-Probabil.Marcus îl studie cu atenţie pe celălalt bărbat.Eu şi Whiting am

dezlegat cea mai mare parte din această şaradă azi-dimineaţă în Londra.Totuşi,aş

vrea să aud mai multe de la dumneata.O să avem o lungă discuţie despre toate

acestea pe drum.Marcus se opri,apoi îl privi drept în faţă.Încă un lucru,

Townsend,înainte de a pleca.Marcus zâmbi,strânse pumnul şi îl pocni pe

Townsend drept în faţă.Sunetul cărnii zdrobind o altă carne răsună în încăpere.

Townsend se clătină,se împiedică şi căzu în fund pe podea.Privirea mirată de pe

faţa lui merita durerea din pumnul lui Marcus.

-Şi,ca să înţelegi,soţia mea e pregătită să facă tot ce-şi pune în minte.E

inteligentă şi curajoasă,şi sunt al naibii de norocos că o am,indiferent cum s-a

ajuns la asta.Şi,dacă ţi se pare că e iraţională sau instabilă,e pentru că ţine foarte

tare la acele copile.La fel ca mine.Acum...Făcu semn către Reggie.Ajută-1 să se

ridice.

-Nu pot să-i trag şi eu una? întrebă Reggie şi rânji.

-Mai târziu,poate.Marcus îi răspunse tot cu un zâmbet.Pe moment,avem lucruri

mai importante de făcut.Primul dintre ele e s-o găsim pe soţia mea.

-Ai spus că Londra nu-i destinaţia ei finală.Reggie se încruntă.Aşadar,crezi...

-Fără nici o îndoială.Dar Londra este locul unde sunt banii şi prietenele ei.

Şi,având în vedere toate astea,e cel mai bun loc unde poate găsi un mijloc de

transport-Marcus oftă din rărunchi şi se rugă să nu fie prea târziu-spre America.

CAPITOLUL 19

Exact atunci când ţi-ai pierdut orice speranţă,

un bărbat bun devine un adevărat erou.Iată de ce merită toată osteneala.

Gwendolyn Pennington

-Eu tot nu înţeleg de ce insişti să pleci în seara asta.Vorbele lui madame Freneau

răsunau în întunericul din trăsura ducelui.

-Ţi-am spus de nenumărate ori,zise Gwendolyn cu un calm pe care nu-1 simţea.

E mult mai bine aşa.

-Mai bine sau mai uşor?

-Amândouă.Starea de nelinişte a lui Gwen putea răzbi din acest singur cuvânt.

Ea şi fetele ajunseseră fără probleme la Londra cu o noapte în urmă.Fusese

nebunie curată,şi Gwen mulţumi cerului că ajunseseră vii şi nevătămate.Ştia

prea bine cât de primejdioasă putea fi o călătorie călare pe timp de noapte,în

special pentru o femeie cu copii,neînsoţită de vreo escortă.Se pare că şi fetele

înţeleseseră la fel de bine.Hope subliniase că Dumnezeu ocrotea în special copiii

şi nebunii.Exista o mare posibilitate ca Gwen să fie cu adevărat nebună.Când îl

părăsise pe Marcus,fusese atât de sigură că făcuse ce era cel mai bine.

Că n-avusese de ales.Dar,cu fiecare kilometru lăsat în urmă,convingerea ei

slăbise.Cu toate astea,acum era prea târziu să se întoarcă.

-Ai totul,deci?

Gwen zâmbi în întuneric.Şi asta fusese intrebată în repetate rânduri.

-Tot ce avem nevoie pentru călătorie.

Nu luaseră nimic cu ele când părăsiseră conacul.Dar,cu cele câteva cumpărături

pe care le făcuse azi şi cu ceea ce madame Freneau şi Colette reuşiseră să facă

rost,ea şi fetele aveau să se descurce până când ajungeau în America.

America.Gwen scutură din cap cu scepticism.Nu şi-ar fi imaginat niciodată că

avea să revină pe acele meleaguri străine.O ciocănitură discretă se auzi în uşa

trăsurii.

-Dacă insişti să continui cu chestia asta,Gwendolyn,spuse madame Freneau cu

un oftat,se pare că a venit timpul.Uşa se deschise,şi unul dintre servitorii ducelui

îi oferi o mână să o ajute să coboare.Deja putea auzi sporovăială agitată a fetelor

care ieşiseră din a doua trăsură.Mulţumită lui Colette,ducele le oferise doua

trăsuri pentru a le transporta în seara asta la docuri,deşi nu o făcuse fără a

adăuga şi sfatul lui la cel al doamnelor.Absolut nici unul dintre ei,cu excepţia lui

Gwen,nu credea că proceda cum trebuia,şi chiar şi ea începuse să aibă îndoieli.

Gwen se uită de-a lungul docurilor.Vasul pentru care rezervase locuri urma să

plece la scurt timp după miezul nopţii,odată cu fluxul.În ciuda orelor târzii,

docurile erau bine luminate şi înţesate de lume.Valuri de lumină se răspândeau

dinspre vase,dispărând în noapte şi în ceaţa groasă.

-Mătuşă Gwen,o strigă Hope şi se grăbi să vină spre ea,cu câţiva paşi în faţa lui

Patience,a lui Charity şi a lui Colette.

Cum era posibil ca Gwen să procedeze greşit? Ştia că aceste copile aveau să

crească exact aşa cum o făcuse şi ea şi exact în aceeaşi casă dacă nu acţiona.

Marcus avusese cele mai bune intenţii,dar nici măcar contele de Pennington nu

era suficient de puternic pentru a rezolva această dilemă.

Înlătură orice urmă de îndoială,precum şi o deranjantă voce lăuntrică ce refuza

să tacă şi striga că făcea o greşeală îngrozitoare.Se strădui să imprime vocii o

undă de optimism.

-Aşadar,suntem gata? Pentru marea noastră aventură?

-Sigur că suntem,dar...Patience se opri.Vrem să ştim de ce am plecat de acasă în

toiul nopţii.

-Fără a nu lua nimic din lucrurile noastre,adăugă Hope.N-aveam mare lucru,dar

mi-ar fi plăcut să fi luat câte ceva.

-Era o rochie albastră la care ţineam foarte mult,murmură Patience.

-Problema este,mătuşă Gwen,interveni Charity,că ştim că s-a întâmplat ceva.

Ceva îngrozitor.Nu te-am întrebat în noaptea trecută pentru că erai foarte

supărată.Şi azi,când nu dormeam,erai.Madame Freneau şi Madame de Chabot

nu vor să ne spună nimic.Patience se aplecă în faţă şi zise cu glas tainic:

-Madame de Chabot doar oftează,mormăie ceva în franţuzeşte şi continuă să

piardă la cărţi în favoarea noastră.Nici măcar nu cred că se străduieşte.

-Merităm să ştim ce s-a întâmplat,zise Hope hotărâtă.Ştiu că suntem copii,dar

suntem foarte mature pentru vârsta noastră.Toată lumea spune asta.

Patience încuviinţă din cap.

-Charity este aproape mare,şi eu sunt cu doar doi ani mai mică,şi...

-Şi eu sunt mai mult decât în stare să am grijă de mine şi,ah,ştiu,să zicem-Hope

rânji-de un câine.

-Ah,încetează să mai vorbeşti despre câine,Hope.Charity îi aruncă surorii ei o

privire exasperată,apoi îşi întoarse atenţia spre Gwen.Ce încercăm noi să

spunem e că suntem pe punctul de-a ne îmbarca pe un vapor spre America,din

câte am auzit,şi n-avem nici o idee de ce.Credem că este corect să ştim exact ce

s-a întâmplat.

-Am înţeles că l-ai părăsit pe unchiul Marcus.Patience clătină din cap.Şi ni se

pare un lucru îngrozitor.

-Şi tocmai de aia suntem sigure că,oricare ar fi motivul pentru care ne duci atât

de departe,e probabil unul foarte bun,încheie Charity.Dar vrem doar să ştim

despre ce e vorba.

-Da,cred că aveţi dreptate.Nu le tratase oare Gwen ca pe nişte adulţi mai degrabă

decât ca pe nişte copiii? La începutul unei noi vieţi împreună,era probabil mai

bine să continue tot aşa.E foarte corect.Gwen scoase un lung oftat şi îşi alese cu

grijă cuvintele.Vărul meu,Lord Townsend...

-Fratele Acriturii? întrebă Hope.Gwen nu se obosi s-o corecteze.

-Exact el.Pentru că e capul familiei şi fiindcă se pare că voi trei aveţi o

moştenire considerabilă şi deoarece 1-a cunoscut pe tatăl vostru cu ani în urmă,

crede că ar trebui să fie tutorele vostru.Vrea ca voi să vă întoarceţi să locuiţi la

Townsend Park.

-Cu Acritura? Patience se înfioră.Ce gând îngrozitor..Charityse încruntă.

-Unchiul Marcus nu poate face nimic? Gwen scutură din cap.

-Mă tem că nu va fi de ajuns.Iată de ce cred că ar fi cel mai bine să plecăm cât

mai departe posibil de Anglia,în special de Lord Townsend.

-Dar n-am putea să-1 luăm şi pe unchiul Marcus cu noi? întrebă Hope.Pare că ar

avea nevoie de o aventură.

-Bineînţeles că nu-1 putem lua,spuse dispreţuitor Patience.E mult prea corect

pentru o astfel de aventură.

-Mătuşă Gwen? Charity o studie curioasă.N-ai spus tu că fuga nu rezolvă

niciodată problemele? Gwen tresări.

-Da,păi s-ar putea să fi zis ceva de felul ăsta...

-Ah,nu,chiar ai spus-o.Hope încuviinţă din cap.Îmi aduc aminte foarte bine.

-Asta a fost atunci când noi eram cât pe ce să ne ascundem pe corabie şi să ne

întoarcem în Insulele Prietenoase,să trăim pe plajă şi să mâncăm peşti,adăugă

Patience.

-De ce nu era în regulă când am vrut noi să fugim,dar e în regulă acum,că vrei

tu? întrebă Charity tăios.Colette pufni.

-E o întrebare excelentă,Gwendolyn,spuse madame Freneau.Poate că ai şi un

răspuns pe măsură? Hope îi dădu un ghiont lui Patience,şi ambele fete zâmbiră

larg.Charity făcu ochii mari şi zâmbi la rându-i.

-Mă bucur că voi toate găsiţi asta atât de amuzant.Indignarea lui Gwen masca

încercarea de a găsi acel răspuns excelent.Bineînţeles că am un răspuns.Eu...

-Aş vrea să-1 aud şi eu.Vocea Iui Marcus răsună din spatele ei.Ei îi sări inima

din piept şi fu copleşită de o mulţime de sentimente contradictorii.Marcus avea

să le împiedice să plece,desigur,iar asta urma să ducă la dezastru,dar o parte din

ea nu fusese niciodată mai recunoscătoare să audă vocea cuiva aşa cum era ea

auzindu-i-o pe a lui.Se întoarse să-1 privească şi rezistă impulsului de a se

arunca în braţele lui.

-Bună seara,doamnelor.Marcus se adresă celorlalte,dar privirea îi rămase la ea.

Minunată noapte pentru o călătorie,nu credeţi?

-În sfârşit.Colette scoase un suspin de uşurare.Ne întrebam dacă o să ajungi la

timp.

-Azi totul a durat mai mult decât mă aşteptam.Ridică din umeri în semn de

scuză,ca şi când ar fi explicat ceva cu nimic mai important decât o sosire târzie

la o cină.Dar identificasem care dintre vase va pleca în seara asta spre America-

dacă va pleca vreunul-şi ştiam că aveam suficient timp să ajung aici înainte de

plecare.Vedeţi,în momentul când noi am ajuns în Londra...

-Noi? spuse tăios Gwen,cu stomacul făcut ghem.

-Reggie,eu şi vărul tău.

-L-ai adus cu tine? Fu străbătută de un copleşitor sentiment de înfrângere şi

trădare.Cum de-ai putut?

-N-am putut să nu-1 aduc,zise Marcus ferm.Având în vedere cele aflate de

Whiting şi de mine aseară,sau mai degrabă azi-dimineaţă,aşa părea potrivit.

-Aşa părea potrivit pentru ce? Se uită la el.Pentru ca tu să stabileşti că nu poţi

face nimic în afară de a respecta regulile şi legile propovăduite în folosul acelora

cu putere,bărbaţi în special,care desconsideră nevoile,dorinţele şi fericirea

noastră,a celorlalţi?

-Acum cine trage concluzii pripite? Atitudinea lui Marcus era relaxată,chiar

nepăsătoare.Îl privi cu o uimire plină de şoc.Ce naiba se întâmpla cu omul ăsta?

Nu o lua nici pe departe atât de în serios pe cât trebuia.Nu-şi dădea seama că era

în joc viitorul nepoatelor ei,ca să nu mai vorbim despre al lor? Cum să-1 mai

poată ierta pentru asta?

-Nu-i deloc ce crezi,spuse Marcus.

-E exact ce cred,izbucni ea.O să le dai pe aceste copile acelui bărbat.Vărul meu-

cuvântul îi lăsă un gust neplăcut în gură-,căruia nu-i pasă deloc de ele şi e doar

interesat să pună mâna pe averea lor.

-Îi faci vărului dumitale o mare nedreptate,Lady Pennington.O voce de bărbat

răsună în spatele ei.A acţionat la solicitarea mea.Gwen se răsuci în loc.O siluetă

înaltă şi subţire inaintă din umbre.

-Tati? Şoapta şocată a lui Charity se auzi din spatele lui Gwen.„Tati?”

Pentru o clipă,era ca şi cum timpul se oprise în loc.Străinul se uită,cu un zâmbet

ezitant şi cu o dragoste evidentă,la nepoatele ei.Fetele...lui?

-Tati! Hope ţipă şi se năpusti spre el,urmată imediat de surorile ei.Dintr-odată,se

îmbrăţişau toţi patru,râzând şi plângând şi asigurându-se reciproc că era într-

adevăr real şi nu o fantomă creată de noapte şi de ceaţă.Un icnet şocat veni

dinspre madame Freneau sau dinspre Colette,Gwen nu era sigură,şi auzi un oftat

de emoţie sufocantă,dându-şi seama că venea de undeva din adâncurile

sufletului său.

-Gwen,el e Paul Loring.Braţul lui Marcus o cuprinse,şi ea se rezemă de el.Ţi-am

spus că aşa părea potrivit.

-Nu înţeleg.Gwen încercă să-şi stăvilească lacrimile ce-i curgeau pe faţă.Cum

poate acest...

-E o poveste lungă,murmură Marcus.Fascinantă,ce e drept.Nu îmi sunt clare

toate detaliile,dar,când corabia lor a eşuat,Loring le-a aruncat pe fete într-o barcă

mică împreună cu alţi câţiva.El şi sora ta au fost măturaţi de valuri.Îşi aminteşte

foarte puţine,dar în cele din urmă s-a trezit undeva,pe o insulă.A durat ceva timp

până să fie salvat.

-Şi Louisa? Gwen îşi ţinu răsuflarea.

-A murit! Gwen,îmi pare rău.Marcus scutură din cap.Loring a căutat-o multă

vreme,dar în zadar.I-a găsit totuşi pe misionarii care le-au salvat pe fete şi a aflat

că sunt bine şi că fuseseră trimise înapoi în Anglia.Marcus se opri.Se îndrepta

spre casă,când s-a întâlnit cu vărul tău.Townsend încercase să-1 găsească pe

Loring încă de când aflase despre dispariţia lui şi despre supravieţuirea fetelor.

Lui Gwen îi trebui un moment să înţeleagă exact ce spunea Marcus.

-Aşadar,l-am judecat greşit,nu-i aşa?

-Aşa se pare.Marcus chicoti.Totuşi,şi el te-a judecat greşit.

-Încă sunt confuză.Gwen scutură din cap.Domnul Whiting nu ştia de toate astea?

-Nu în întregime.Primise,de fapt,nişte informaţii de la avocatul lui Townsend,

dar totul era destul de vag şi mai mult o întrebare decât altceva.Abia după ce eu

m-am întâlnit cu Whiting în această dimineaţă,am reuşit să ghicim adevărul.Vezi

tu,scrisoarea pe care Townsend ne-a arătat-o aseară mi s-a părut recentă.

Totuşi,n-am ştiut nimic precis până când nu ne-am dus acasă la Townsend,aici

în Londra,şi l-am descoperit pe însuşi Loring.

-Mi-e teamă că încă nu...Gwen se chinuia să pună cap la cap toate astea.De ce

n-a venit pur şi simplu la noi acasă cu Townsend?

-M-am gândit că e cel mai bine să nu apar aşa,fără să dau de veste.Loring se

apropie,cu fetele încă suspinând de bucurie şi agăţându-se de el ca şi cum se

temeau că avea să dispară dacă-i dădeau drumul.Acum văd că a fost,probabil,o

greşeală.Loring scutură din cap.Ştiu că am încurcat toată treaba.Ar fi trebuit să

mă prezint cu Adrian imediat ce m-am întors în Anglia,dar,ei bine,nu sunt pe

deplin sigur cum e să te întorci din morţi.Am crezut că va fi mai uşor pentru

toată lumea dacă-1 trimit pe Adrian să ia fetele cu o hârtie prin care-i acordam

tutelă.Îşi privi copiii cu o afecţiune vădită.Mă tem că am fost puţin laş.Mi-a fost

frică să le spun că trăiesc,în vreme ce mama lor...în glasul său se putu simţi

ezitarea.

-Ah,tati,pufni Charity.N-am fi putut niciodată să te învinuim pe tine pentru asta.

-Ştim că ai făcut tot ce ţi-a stat în putinţă să o salvezi.Patience îşi înăbuşi un

suspin.Ne-ai salvat pe noi.

-Te iubim,tati,suspină Hope.Şi ţi-am dus dorul îngrozitor de tare.

-Dar acum suntem împreună,dragile,scumpele mele fete.Loring le strânse mai

tare lângă el.

-Ah,e atât de...Vocea plângăreaţă a lui Colette răsună în spatele lui Gwen.

-Ştiu,zise madame Freneau şi îşi trase nasul.E destul de uimitor.

-Nu-i aşa? Gwen se lupta cu nevoia de a se arunca în braţele lui Marcus şi a

izbucni în plâns.De fericire,desigur,şi pentru pierderea pe care abia acum o

înţelegea.Marcus o trase mai aproape de el.Vocea lui era joasă,aşa încât doar ea

să audă:

-Ştii că acum va trebui să renunţi la ele.

-Ştiu.Se forţă să zâmbească.Tot ce mi-am dorit a fost să fie cu cineva care să

ţină la ele.Să fie fericite.

-Lady Pennington,începu Loring.

-Gwen,te rog.Râse slab.Suntem în familie.

-Desigur,şi tu va trebui să-mi spui Paul.Trase adânc aer în piept.Trebuie să-mi

cer scuze faţă de tine.Soţul tău mi-a spus prin ce ai trecut după moartea tatălui

tău.Noi abia aflaserăm de moartea lui-veştile parvin adesea exagerat de încet în

părţile mai puţin civilizate ale lumii-,şi hotărâserăm să ne întoarcem în Anglia,

când nava noastră s-a pierdut.Trebuie,de asemenea,să înţelegi că sora ta ţinea

foarte mult la tine.Paul scutură din cap.A presupus mereu că o să aveţi vreme să

vă cunoaşteţi reciproc.Gwen mai că se îneca de lacrimi şi nu putu face altceva

decât să încuviinţeze din cap.

-O să ne fie dor să stăm cu tine,mătuşă Gwen.Buza de jos a lui Hope tremura.

-Ah,dar o să ne vedem foarte des.Charity îl privi pe tatăl ei.Nu-i aşa,tati?

-Şi cu unchiul Marcus,cu unchiul Reggie şi cu buni Pennington.O să-ţi placă de

ei,tati,sunt foarte drăguţi.Patience zâmbi larg spre mătuşa ei.La început,n-o

plăceam prea mult pe mătuşa Gwen,dar acum ne e foarte dragă.

Gwen scoase un sunet ceva ce putea fi fie plâns,fie râs.

-N-am primit niciodată un compliment mai drăguţ.Marcus îşi drese glasul.

-Îmi imaginez că o să-ţi ia ceva timp să-ţi pui viaţa în ordine,înviind din morţi şi

toate cele.Paul râse.

-La cum au mers lucrurile până acum,cred că va fi foarte greu.

-Poate ai vrea să petreci ceva timp la ţară.Am pe moşie o casă micuţă pe care

eşti mai mult decât bine-venit s-o foloseşti.Chiar-oftă resemnat-poţi s-o cumperi

dacă vrei.

-Marcus,cât de binevoitor eşti.Gwen zâmbi larg.Deşi,de fapt,e casa mea.

El se aplecă şi îi şopti la ureche:

-O să discutăm despre asta,precum şi despre alte câteva chestiuni.

-E foarte binevoitor din partea amândurora.Paul le zâmbi fiicelor lui.E evident,

din ce am auzit şi am văzut în seara asta,că există multă afecţiune între voi toţi.

Cred că să locuiesc în imediata vecinătate a familiei tale...

-A familiei noastre,zise Gwen prompt.Paul zâmbi.

-Cred că e o idee excelentă.Cel puţin deocamdată.

-Dar deocamdată,interveni madame Freneau şi înaintă,ar trebui să ne întoarcem

cu toţii acasă.E umed şi întuneric,şi copiii ar trebui să fie deja în pat.

Urmă ceva agitaţie pentru a face aranjamentele necesare şi,în răstimp de minute,

grupul se împărţi în diverse vehicule pentru călătoria înapoi acasă la madame

Freneau.Gwen şi Marcus aveau să ia trăsura lui.Urmăriră cu privirea cum

trăsurile împrumutate de duce se îndepărtară,apoi o porniră spre trăsura lor.

-Să ştii că nu le-ai pierdut,zise Marcus cu blândeţe.Nu cu adevărat.

-Ştiu.E mai bine că s-a terminat aşa.Şi-au recăpătat tatăl,şi...Lupta să-şi

stăvilească un nou şuvoi de lacrimi.Şi eu,ei bine,n-am fost niciodată prea

pricepută cu copiii.A fost,de fapt,o ciudăţenie că m-au plăcut cât de cât.

Marcus râse.

-Prevăd că ai noştri copii o să te placă foarte mult.

-Marcus.Inspiră adânc,să se liniştească.În ce priveşte acţiunile mele,eu...

-Ah,o să avem o lungă discuţie despre comportamentul dumitale,domnişoară

Townsend...

-Lady Pennington,te rog.

-O foarte lungă discuţie.Şi în cadrul ei,vor apărea şi chestiuni precum încredere

şi independenţă,onestitate şi impuls şi cuvinte precum „pentru totdeauna”.

-Marcus.Se opri şi îşi ridică privirea spre el.În biletul meu,am spus că te voi iubi

pentru totdeauna şi am vorbit serios.

-Nu mi-ar fi folosit la nimic dacă ai fi fost peste mări şi ţări.O trase cu putere în

braţele lui.Te-aş fi urmărit,să ştii.Chiar dacă mi-ar fi luat toată viaţa,te-aş fi

găsit.Intensitatea jurământului lui o lăsă fără glas.

-Aşa am sperat și eu.El ridică dintr-o sprânceană.

-Da?

-Trebuie să înţelegi,nu pe tine te părăseam,împrejurările erau de vină.N-am vrut

niciodată să te părăsesc.La urma urmei-îl luă de gât-,mâna sorţii a făcut să ne

întâlnim.

-Ajutată puţin de o mână ceva mai hotărâtă.Râse.Deşi,uite,acum îmi vine ideea

că mama ursitoarelor este zeiţa necesităţii.Mamele care fac aşa cum simt ele că e

mai bine par a fi o chestiune eternă.Ea îl privi cu ochiî mijiţi,încurcată.

-Poftim?

-O să-ţi explic mai târziu.Deocamdată...O trase mai aproape de el.E de-ajuns să

spun că,începând din acest moment,n-o să îngăduim nimănui,nici destinului,nici

ajutoarelor lui să intervină între noi.

-Absolut nimănui.În clipa când cuvintele îi ieşiră din gură,îşi dădu seama că nu

rostise nimic mai adevărat în viaţa ei.Spune-o,Marcus.El zâmbi larg.

-Pentru că,dacă o spun cu glas tare,o să fiu fericit?

-Pentru că,dacă o spui cu glas tare,o să fim amândoi fericiţi.

-Şi chiar vom fi,Lady Pennington.Se aplecă să-i atingă buzele cu ale lui.Pentru

totdeauna,Gwen.Ea se topi lângă el şi ştiu că găsise tot ce-şi dorise în viaţă în

acest bărbat arogant şi arătos şi mult,cu mult mai mult.

Într-adevăr,de acum înainte,aveau să împartă bucuriile şi temerile,fiecare râset şi

fiecare lacrimă,în fiecare ceas din fiecare zi.Aveau să apară şi copii,care să

crească la adăpost şi in siguranţă,fără a se întreba vreodată dacă sunt sau nu

iubiţi cu adevărat.Şi mai ştia că,dincolo de angajamentul luat într-o grădină,sub

privirea vigilentă a ursitoarelor,şapte ani şi jumătate nu aveau să aducă sfârşitul

a ceea ce găsiseră unul în celălalt.

-Pentru totdeauna,Marcus.Şi e abia începutul.

EPILOG

Să-mi ajute Dumnezeu să trăiesc o sută de ani şi n-o să înţeleg niciodată firea

ciudată şi enervantă a bărbaţilor.Şi ar trebui să trăiesc o mie de ani înainte de a

mă descurca fără ei.

Helena Pennington

Şapte ani şi jumătate mai târziu

-Ce ciudată perioadă a anului să dai o petrecere,nu crezi? spuse intrigată Lady

Berkley.Ce i-o fi apucat să facă aşa ceva toamna?

-Mie,una,Marian,îmi place perioada asta din an.Pe deasupra,au spus că e o

aniversare.Helena Pennington privi de pe terasă la pajiştile vaste ale domeniului

Holcroft şi la oamenii care se învârteau pe-acolo.O mulţime de prieteni şi

membri ai familiei.A unei promisiuni,cred.Marian chicoti.

-Am procedat bine,Helena.

-Da,într-adevăr.Helena încuviinţă din cap cu satisfacţie.De la cei doi fii ai noştri

avem şase nepoţi acum,nu-i aşa? Nu,şapte.Mereu am tendinţa să-i număr pe

gemeni ca pe un singur copil.Ce prostie din partea mea.

-În curând vor fi opt,spuse Marian plină de sine.

-Fetele Loring au crescut frumos.Helena făcu semn din cap spre Charity şi

proaspătul ei soţ.

-Buna creştere îşi spune cuvântul,încuviinţă Marian.

-La care se adaugă şi o extraordinară mamă vitregă.

Tatăl lor s-a căsătorit cu înţelepciune.

-Într-adevăr,aşa a făcut.O notă de inocenţă se auzi în vocea celeilalte femei.Şi ce

mai face domnul Whiting al tău?

-Domnul Whiting al meu e încântător.Helena refuzase cererea lui de căsătorie în

repetate rânduri,dar se gândea ca anul acesta să accepte.S-ar putea să fie

distractiv,şi măcar aşa avea să facă să dispară acele priviri ameninţătoare din

partea lui Marcus ori de câte ori apărea în discuţie numele lui Whiting.Întru totul

încântător.

-Mă gândeam să-mi iau şi eu un nou avocat.Marian îi aruncă o privire

insinuantă,şi ambele femei râseră.

-Viaţa s-a dovedit a fi extraordinar de frumoasă,cred.

Într-adevăr,Helena nu-şi putea aminti să fi fost atât de mulţumită cum fusese în

ultimii şapte ani şi jumătate.

-Am realizat tot ce ne-am propus,şi încă şi mai mult.Totuşi...Marian oftă.Îmi

cam lipseşte Societatea Doamnelor pentru îmbunătăţirea Viitorului Angliei.

-Prostii! Pentru moment,e doar un respiro.Toate am muncit extrem de intens.Şi

gândeşte-te ce distracţie va fi când următoarea recoltă de progenituri va fi

pregătită pentru căsătorie.

-Cu siguranţă nu vor fi tot atât de îndărătnici ca părinţii lor când vine vorba

despre obligaţiile matrimoniale,nu?

-Păi,dacă nu,atunci unde ar mai fi provocarea?

Privirea lui Lady Berkley o întâlni pe a Helenei,şi cele două prietene izbucniră

în râs.

-Cel mai fermecător lucru-Marian se strădui să-şi recapete suflul-e că,atunci

când va veni vremea,vom avea tot sprijinul părinţilor lor,sau cel puţin pe al

mamelor.

-Într-adevăr,nu pot întrevedea o epocă în care o mamă demnă de acest nume n-ar

dori să-şi vadă progenitura făcând o căsătorie potrivită.

-Şi,cu noroc,să găsească şi dragostea.Marian chicoti.Suntem nişte romantice,

Helena.

-Prostii,Marian.De fapt,cred că suntem foarte practice.Am ferma convingere că

nu-i nimic mai bun pe lumea asta...Privirea îi alunecă înapoi spre viitorul ei soţ,

şi zâmbi cu certitudinea că totul era în regulă pe lume.Şi,chiar mai mult,că şi ea

contribuise la asta.Decât dragostea cu propriul tău soţ.

SFARSIT