naratologie_concepte_operationale

7/25/2019 naratologie_concepte_operationale

http://slidepdf.com/reader/full/naratologieconcepteoperationale 1/5

NARATOLOGIE – concepte operaţionale - sinteză pentru portofoliul elevilor -

1. NARATORUL

Naratorul = „vocea” care povesteşte evenimentele într-o operă epică. A. RAPORTUL NARATOR – EVENIMENTE RELATATE:

a)

naratorul auctorial: sporeşte autoritatea şi credibilitatea autorului; posedă omniscienţă şiviziune de ansamblu ( Moromeţii, de M. Preda, Pădurea spânzuraţilor , de L. Rebreanu);

b) naratorul-personaj: a participat în acţiune, pe care apoi o povesteşte ( Maitreyi, de M.Eliade);c) naratorul-martor: a observat direct acţiunile, pe care le relatează (naratorul principal dinHanu Ancuţei, de M. Sadoveanu);d) naratorul-colportor: narează o întâmplare auzită de la altcineva (orbul sărac din Hanu

Ancuţei, de M. Sadoveanu).

B.

CRITERIUL PARTICIPĂRII ÎN DIEGEZĂ:

a)

narator extradiegetic / heterodiegetic: se află în afara universului ficţional; povesteşte lapersoana a III-a (Baltagul, de M. Sadoveanu; Ion, de L. Rebreanu);

b) narator intradiegetic / homodiegetic: se află în interiorul universului ficţional; povesteşte

la persoana I (Romanul adolescentului miop, de M. Eliade).

C. CRITERIUL CREDIBILITĂŢII:a) narator creditabil: acţionează şi vorbeşte în conformitate cu regulile care ordoneazăordinea operei; dezvăluie ceea ce ştie despre faptele relatate; b) narator necreditabil: nu dezvăluie tot ce ştie despre întâmplările relatate, nu divulgăanumite fapte sau detalii; eformează lumea prezentată şi cititorul nu-l crede.

D. CRITERIUL ANSAMBLULUI:a) narator omniscient: ştie totul ca un Demiurg; omniscienţa naratorului se realizează prinintervenţii directe şi explicaţii, prin generalizări neutre sau comentarii moralizatoare, critice ( Moara cu noroc, de I. Slavici);b) narator omniprezent: este pretutindeni în spaţiul ficţional (vede prin pereţi, citeştegândurile ascunse ale personajelor, este de faţă la evenimente petrecute simultan, în spaţiidiferite);c) narator uniscient: prezintă lumea ficţională dintr-un singur unghi de vedere (narator-martor ori narator-personaj), ca în Romanul adolescentului miop, de M. Eliade.

2. PERSPECTIVA NARATIVĂ

Northrop Frye: perspectiva narativă = modul de verbalizare / prezentare a diegezeiîn funcţie de centrul de orientare. a) perspectiva narativă heterodiegetică: discursul este realizat la persoana a III-a şinaratorul nu figurează în diegeză ca personaj (Enigma Otiliei, de G. Călinescu). b) perspectiva narativă homodiegetică: discursul este realizat la persoana I, personajulacţionând şi povestind:

personaj-narator ca eu-narant = îşi asumă nararea povestirii, fără să fie elprotagonistul (Ienache Coropcarul din Cealaltă Ancuţă din Hanu Ancuţei , de M.Sadoveanu);

personaj-actor ca eu-narat = îşi asumă actul narării şi joacă un rol în diegeză(comisul Ioniţă din Iapa lui Vodă din Hanu Ancuţei , de Mihail Sadoveanu).



3. PUNCTUL DE VEDERE / TIP(AR) NARATIV

Jaap Lintvelt: punctul de vedere = relaţia pe care naratorul o întreţine cu povestirea. a) punct de vedere (tipar narativ) auctorial: cititorul este orientat în lumea ficţională decătre narator ca organizator (auctor) al povestirii; naratorul este omniscient şi ştiedeznodământul; naratorul nu este prezent în diegeză ca actor şi narează la persoana a III-a;b) punct de vedere (tipar narativ) actorial: lumea e filtrată prin conştiinţa subiectivă a unui

personaj; percepţia naratorului este limitată la percepţia unui personaj în acel moment ;presupune un eu central care structurează discursul prin intermediul subiectivităţii şipermite anexarea unui nou teritoriu romanesc: psihicul uman (conştientul şi inconştientul);c) punct de vedere (tipar narativ) neutru: o cameră cinematografică înregistrează obiectivacţiunea, care nu mai este filtrată de conştiinţa subiectivă a naratorului sau a personajului (eipierd funcţia de interpretare, rămânându-le funcţia narativă). Tiparul narativ neutru aparedoar într-un text narativ scris la persoana a III-a.

4. FOCALIZAREA / VIZIUNEA:

Focalizarea (Gerard Genette) / viziunea (Tzvetan Todorov) = raportul dintreinformaţia deţinută de narator şi cea deţinută de persona je. a) focalizarea neutră / viziunea „din spate” = naratorul ştie mai mult decât personajul (narator > personaj); naratorul este ca un Demiurg, omniscient; personajul nu are secretepentru narator (în romanele poliţiste cititorul ştie cine e criminalul, pentru că naratorul aprezentat întâmplarea, dar personajul-detectiv trebuie să afle). Într-un text cu tipar auctorial,focalizarea e neutră. b) focalizarea internă / viziunea „împreună cu” = naratorul ştie atât cât ştie personajul înacel moment (narator = personaj); evenimentele sunt văzute, percepute prin prisma unui

personaj; se oferă posibilitatea de a înţelege psihologia personajului din interior; naratorulcreează impresia că nu ştie mai mult decât ştie personajul; naratorul ştie tot atât câtpersonajele sale, el nu poate explica evenimentele înainte ca înseşi personajele să găsească oexplicaţie a acestora. Într-un text cu tipar actorial, focalizarea e internă.

fixă: punctul de vedere al personajului 1Focalizare internă variabilă: punctele de vedere ale personajelor 1, 2, 3

multiplă: acelaşi eveniment văzut de mai multe personaje (roman epistolar)

c) focalizarea externă / viziunea „din afară” = naratorul cunoaşte mai puţin decâtpersonajul (narator < personaj); perceperea externă a obiectului înregistrat; naratorul nu

spune tot ce ştie, nu orientează reacţiile cititorului; înregistrează evenimentele asemeneacamerei de luat vederi; naratorul ştie mai puţin decât oricare dintre personaje, el descrienumai ce vede, ce aude şi nu pătrunde în conştiinţa nici unui personaj.Într-un text cu tipar neutru, focalizarea e externă.

5. DIEGEZĂ ŞI DISCURS

Diegeză = evenimentele săvârşite de personaje, relatate în text şi constituite într-ununivers ficţional, cu legi proprii, corespondent planurilor vieţii.

Discursul = relatarea evenimentelor; implică instanţele comunicării narative (narator,cititor, un mod de a face cunoscute evenimentele şi personajele).

Discursul poate fi: ulterior: naratorul povesteşte după ce evenimentele din diegeză au avut loc;



anterior: naratorul are un discurs predictiv despre ceea ce urmează să se întâmple(vorbele soacrei din incipitul din Moara cu noroc, de I. Slavici);

simultan: scena este relatată în acelaşi timp cu petrecerea evenimentelor (ca la unmeci de fotbal); folosirea verbelor la timpul prezent creează impresia cititorului căevenimentele prezentate se petrec chiar în acel moment, că se derulează pe măsură cesunt povestite sau că pe măsură ce se petrec ele sunt consemnate;

intercalat: mai mulţi naratori povestesc în momente diferite acelaşi eveniment.

6. TIMPUL

Pentru orice text narativ există timpurile:a) timpul diegezei / evenimenţial: al acţiunii; timpul personajelor; are caracterpluridimensional (cosmic, mitic, legendar, istoric, psihologic); faptele se derulează într-unmoment anume, cu o anumită durată, într-o anumită ordine; b) timpul discursului / naraţiei: al actului narativ; are caracter unidimensional; timpulnaratorului; este determinat de succesiunea frazelor, a capitolelor, de momentul în care sesituează naratorul, de rapiditatea (viteza) cu care povesteşte;

c) timpul lecturii: al perceperii textului; timpul cititorului.

ORDINEA evenimentelor în discurs poate fi:a) cronologică / lineară: discursul prezintă evenimentele în ordinea în care s-au produs

(1, 2, 3 - Enigma Otiliei, de G. Călinescu);b)

anacronică: discursul prezintă evenimentele în altă ordine în care ele s-au produs: anticipativă: naratorul inserează dinainte în discurs ceea ce se va desfăşura

ulterior în diegeză (3, 1, 2 - romanele care încep cu sfârşitul – Cel mai iubitdintre pământeni, de Marin Preda);

retroversă (cu întoarceri în timp): naratorul se întoarce în trecut pentru a relata

anumite evenimente care s-au produs înainte în diegeză (2, 1, 3, 4); procedeulfolosit este flashback-ul (tehnică cinematografică) sau analepsa (procedeuliterar) – Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, de Camil Petrescu;

c) acronică: discursul prezintă elemente atemporale, judecăţi universal valabile (înIstoria ieroglifică , D. Cantemir delimitează acroniile de discurs, prin paranteze).

DURATA evenimentelor: elipsă / lacună diegetică: naratorul trece sub tăcere unele fapte petrecute într-o

anumită perioadă de timp (aprox. zece ani din viaţa personajelor, la finalul dinEnigma Otiliei, de G. Călinescu);

scena: timpul discursului este la fel cu timpul diegezei (naratorul relatează exact ce se întâmplă, redând replicile, gesturile şi atitudinile personajelor);

rezumatul: unele evenimente din diegeză sunt povestite pe scurt (incendiereacetăţilor, confiscarea averilor boierilor în Alexandru Lăpuşneanul, de C. Negruzzi);

pauza: discurs comentativ sau descriere.

Transgresarea timpului reprezintă o caracteristică a universului de tip fantastic şi constă în încălcarea legilor temporale specifice ordinii naturale a lumii prin fenomene de îngheţare,accelerare, încetinire, inversare, comprimare, dilatare.

7. PERSONAJUL

Personajul literar acţionează în diegeză şi poate fi:a) principal / secundar / episodic



b) protagonist – central (eroul principal) / antagonist (adversarul eroului principal)c) mobil – dinamic (se schimbă profund pe parcursul acţiunii; transformarea e plauzibilă,

justificată, convingătoare) / imobil – static (rămâne neschimbat pe parcursul unei povestiri)d) funcţional / de fundal e) rotund – tridimensional (Ghiţă, Felix, Maitreyi) / plat – bidimensional (personajele debasm, Moţoc, Pintea) f) pozitiv – eroul / negativ – răufăcătorulg) antropomorf / zoomorf

h) individual / colectiv i) real / fabulos / fantastic / supranatural

j) clasic / romantic / realist /modernk) eponim (titular): numele lui este şi titlul operei (Ion, de Liviu Rebreanu; Adela, de G.Ibrăileanu) l) absent (Nechifor Lipan, din Baltagul, de M. Sadoveanu)m) agent / pacient n) tip / caracter (avarul, mizantropul, trădătorul, îndrăgostitul, arivistul, aventurierul,inadaptatul, ingenua, femeia fatală, mama vitregă, ţapul ispăşitor, lăudărosul, încornoratul) o) personaj-narator

p) personaj-reflector / raisonneur: „purtătorul de cuvânt” al autorului, înzestrat cu ocapacitate superioară de a simţi şi de a înţelege. Faptele sale sunt dezvăluite prin intermediulgândurilor, trăirilor şi reacţiilor sale. Personajul-reflector interiorizează acţiunea (Mini dinConcert din muzică de Bach, de Hortensia Papadat-Bengescu).q) alter-ego / portavoce r) artefact / marionetă / manechin s) suprapersonajul este o realitate cu funcţie simbolică (un loc, un eveniment, un obiect), care are o valoare centrală în opera literară; determină acţiuni importante şi se află în relaţie cupersonajele principale, cărora le configurează destinul (catedrala din Notre Dame de Paris, deV. Hugo; groapa din Groapa, de Eugen Barbu; războiul în Pădurea spânzuraţilor , de L.

Rebreanu; palatul domnesc din Doamna Chiajna, de Al. Odobescu; hanul din Hanu Ancuţei, deM. Sadoveanu).

8. MODALITĂŢI ALE NARAŢIUNII

Modalităţile naraţiunii prin care se aduce la cunoştinţă diegeza sunt:prezentarea / rezumatul: povestirea evenimentelorreprezentarea / scena: punerea în scenă a evenimentelor prin intermediulpersonajelor.

Tehnici narative: înlănţuire: firul narativ se derulează de la cauză la efect; secvenţele narative se succed

prin adiţiune (Ciocoii vechi şi noi, de N. Filimon); alternanţă: împletirea mai multor planuri narative (Ion, Răscoala, de L. Rebreanu); înglobare: povestire în ramă, povestire în povestire (Hanu Ancuţei, de M. Sadoveanu)

Un narator poate lua o anumită distanţă faţă de: povestirea evenimentelor: le prezintă detaşat, la persoana a III-a; povestirea vorbelor unor personaje:

a) discurs povestit : stil indirect; distanţă mare; b) discurs transpus: stil indirect liber; distanţă medie;

c) discurs raportat : stil direct: distanţă mică.

Metalepsa (o figură prozastică): personajul se adresează naratorului extradiegetic saunaratorul interpelează cititorul concret (Povestea lui Harap-Alb, de Ion Creangă).



9. INCIPIT ŞI EXCIPIT

INCIPIT = formulă specifică de a începe o naraţiune.Dacă ne referim la primele pagini, după curentul literar în care se încadrează, există:

incipit realist: convocarea personajelor la o reuniune de prezentare (hora din Ion,adunarea din casa lui Giurgiuveanu în Enigma Otiliei);

incipit modern: cu numeroase conotaţii şi legături cu textul.

După formula estetică, există: a) incipit ab ovo: începutul discursului coincide cu începutul diegezei (Ciocoii vechi şi

noi, de N. Filimon; Enigma Otiliei, de G. Călinescu); b) incipit mise en abîme: inserarea unui text (titlu, moto, citat, mică istorisire) care

rezumă naraţiunea sau îi concentrează elementele semnificative. Este un procedeu deoglindire a textului în el însuşi, o formă de auto-reflectare;

c) incipit in media res: intrarea direct în miezul problemelor (vorbele soacrei din Moaracu noroc, de I. Slavici), ca şi cum cititorul ar şti despre ce e vorba;

d) incipit ex abrupto: introducere bruscă, bazată pe anacronie, cititorul având problemede înţelegere, fără să cunoască spaţiul, timpul ori personajele (Sărmanul Dionis, de M.

Eminescu). După modurile de expunere, incipitul poate fi:

- o descriere: Pescarul Amin, de V. Voiculescu;- un dialog: Moara cu noroc.

EXCIPIT = formula memorabilă şi reprezentativă, de ieşire din universul ficţional.Tipuri de excipit:

a) închis: cititorul află ce s-a întâmplat cu fiecare personaj, care au fost urmările

faptelor (Enigma Otiliei);b) deschis: nu ştim ce se va întâmpla cu personajele (La ţigănci, de M. Eliade);

c)

simetric cu incipitul: Moromeţii (vol. I), Moara cu noroc, Enigma Otiliei, Romanuladolescentului miop

10. TITLUL

Titlul este o cheie interpretativă. Din punct de vedere al sensului, titlul poate fi:

enunţiativ: Viaţa la ţară , de D. Zamfirescu; metaforico-simbolic: Dulce ca mierea e glonţul patriei, D.R. Popescu.

Din punct de vedere al raportului cu textul, titlul poate fi:o titlu oglindă, onomatext: Tainele inimei, de M. Kogălniceanu;o titlul antitetic: se opune textului, se distanţează de text;o titlu litotă: promite mai puţin decât oferă textul;o titlu rematic: trimite doar la specie (Povestiri, de M. Sadoveanu);o titlu hiperbolă: promite mai mult decât oferă textul (Cel mai iubit dintre pământeni, de

M. Preda);o titlul ca antifrază , ca aşteptare frustrată: Locul unde nu s-a întâmplat nimic (e de fapt

scena unei crime, nu o provincie amorţită);o titlu vid: nu dezvăluie nimic (Etc., de S. Roll; F , de D.R. Popescu)

naratologie_concepte_operationale

Documents

Transcript of naratologie_concepte_operationale