“‘Prin nadejde ne-am mantuit‘, zice Sfantul Apostol Pavel. A intrebat un

frate pe un batran zicand: “Parinte, ce insemneaza Proorocul prin cuvintele

acestea: ‘Nu este mantuire lui, intru Dumnezeul lui!’?” “Si a zis batranul:

“Insemneaza gandurile deznadajduirii, cari vin de la draci la cel ce

greseste si zic: De acuma nu iti este tie mantuire intru

Dumnezeu! Prin asta il ispiteste de vrajmasi, ca sa-l arunce intru

deznadajduire. Asupra lor trebuie sa se lupte omul zicand: ‘Domnul

este mantuirea mea si El va scoate din cursa picioarele mele‘”.

Cred ca le este cunoscuta la toti pilda cea din Pateric cu fratele care cadea in

pacatul desfranarii in toate zilele si iarasi in toate zilele imblanzea pe Domnul

prin pocainta lui cea cu multe lacrami si rugaciuni. Se pocaia si iarasi cadea

in noroiul pacatului, insa nu se deznadajduia de mantuire niciodata. Desi se

arata mincinos intru fagaduinta lui, dar Prea Milostivul Dumnezeul nu se

intorcea de catre el, ci rabda faradelegea fratelui si astepta intoarcerea lui. Si

aceasta cadere a fratelui insotita de mustrare a urmat vreme de 10 ani de

zile si mai mult. Desigur ca vrajmasul mantuirii s-ar fi bucurat sa-l vada pe

frate ca vine la deznadajduire dupa atatea caderi si dupa atatea fagaduinte

mincinoase. Se astepta de asemenea, pizmasul sa vada ca si Domnul se

manie si nu-l mai primeste pe cel care isi calca mereu fagaduinta si nu se

indreapta, insa cu parere de rau vede ca nici fratele nu se deznadajduieste de

mantuire si nici Milostivul Dumnezeu nu se manie, ci il primeste in toate zilele

cand se pocaieste.

N-a mai putut suferi ucigasul atata rabdare, pe care o arata Domnul catre cel

cazut. Pentru aceasta a inceput a striga catre Sfanta Icoana a Domnului,

zicand: ‘O, ce este mie si Tie, Iisuse Hristoase? Milostivirea Ta cea

nemasurata ma biruieste si ma surpa, pentru ca primesti pe acest curvar,

care se arata mincinos in toate zilele inaintea Ta, defaimand stapanirea Ta!

Pentru ce nu-L arzi pe el, ci indelung rabzi si suferi?’

Si multe zicand si iutindu-se balaurul a tacut. Atunci s-a facut glas ca de la

Sfantul Jertfelnic, zicand: “O, balaure prea viclene si pierzatorule, nu te-ai

saturat de socoteala ta cea rea, ca ai sorbit lumea? Ci inca te silesti sa rapesti

si sa inghiti pe cel care a venit la mila Mea cea nespusa?Oare ai tu atatea

greseli ca sa le pui in cumpana si sa traga intocmai cu Sangele cel

scump, carele l-am varsat pe Cruce pentru dansul? Iata Junghierea

Mea si moartea au afundat (adica au biruit) faradelegile lui! Insa tu,

cand vine el la pacat nu-l gonesti pe el, ci il primesti cu bucurie,

nadajduind ca-l vei dobandi pe el si Eu oare nu-l voi ierta pe el, oare

nu-l voi milui, Eu cel atat milostiv si iubitor de oameni? Carele am poruncit

verhovnicului meu Petru Apostolului, ca sa ierte celui care greseste in fiecare

zi pana la saptezeci de ori cate sapte? Asa cu adevarat (il voi ierta) ca de

vreme ce alearga la Mine, nu Ma voi intoarce de catre el pana ce il

voi mosteni. Ca pentru pacatosi, Eu m-am rastignit si preacuratele Mele

palme pentru dansii le-am intins, ca cel ce va voi sa se mantuiasca, sa alerge

si sa se mantuiasca. Ca de catre nimenea Eu nu ma intorc, pe nimenea

nu gonesc; macar desi de nenumarate ori intr-o zi de va gresi si de

nenumarate ori va veni catre Mine, nu va iesi afara scarbit. Ca Eu nu

am venit sa chem pe cei drepti la pocainta, ci pe cei pacatosi!“.

Si facandu-se glasul acesta sta diavolul tremurand si neputand sa fuga. Si

iarasi s-a facut glas, zicand: “Asculta amagitorule pentru cele ce zici ca sunt

nedrept, ca Eu catre toti sunt drept? Ca in ceea ce aflu pe cineva, intru

aceea il judec. Deci iata pe acesta l-am aflat stand inaintea picioarelor Mele

si biruitor peste tine aratandu-se. Il voi lua deci pe el si voi mantui sufletul

lui, pentru ca nu s-a deznadajduit de mantuirea sa. Iar tu vezi cinstea

lui; crapa de zavistia ta si rusineaza-te!”

Deci stand fratele cu fata in jos si tanguindu-se, si-a dat duhul. Si indata,

urgie mare venind ca focul a cazut peste satana si l-a mistuit pe el. De aicea

sa cunoastem, fratilor, milostivirea si iubirea de oameni a lui Dumnezeu cea

nemasurata si niciodata sa nu deznadajduim de mantuirea noastra;

“Indrazniti, ca Eu am biruit lumea” (zice Domnul in Sfanta Evanghelie) si

Sfantul Apostol in cartea sa catre Romani zice: “Prin nadejde ne-am mantuit

si daca Dumnezeu este pentru noi, cine ne poate fi impotriva?... Caci cate s-

au scris mai inainte, spre invatatura noastra s-au scris, ca prin rabdarea si

prin mangaierea ce ne-o dau Scripturile sa ne pastram nadejdea… si

Dumnezeul nadejdii sa va umple de toata bucuria si pacea prin credinta, ca

prin puterea Duhului Sfant sa va imbogatiti intru nadejde. Amin” (din cartea

catre Romani a Sfantului Apostol Pavel).

————————————————————————————–

Insemnare: Sa nu mire pe nimeni daca eu amintesc cam des despre boala

aceasta a sufletului [deznadejdea]. Astazi lumea este bantuita mai mult

ca oricand de rautatea aceasta si cele mai multe crime – despre care

aflam din ziare – sunt urmarile deznadejdii.

Nu este nicio patima din care vrajmasul sa aiba atata castig, precum este

patima deznadajduirii. Din cauza ei se intampla sinuciderile, omorurile si

lepadarile de credinta.

Iar daca unii deznadajduiti nu se omoara singuri sufleteste aceasta se

datoreaza mai mult imprejurarilor, insa ei sufleteste sunt morti inainte de

mormant. Pentru ca deznadejdea este moarte duhovniceasca, de vreme

ce omul isi intoarce fata de catre ajutorul lui Dumnezeu si se da in stapanirea

celui rau. “Cel care deznadajduieste isi ucide singur sufletul sau!“, zice

Sfantul Ioan Scararul in cuvantul 5 pentru Pocainta. Toate pacatele aduc

dusmanie intre om si Dumnezeu. Sunt insa unele pacate mai grele, care se

cheama pacate de moarte si anume: Mandria, Iubirea de arginti, Zavistia,

Curvia, Lacomia pantecului, Mania si Trandavia. Acestea se cheama

pacate de moarte, pentru ca sunt impotriva celor doua porunci din Sfanta

Evanghelie (a iubi pe Dumnezeu si pe aproapele) si ele pricinuiesc moarte

sufletului, adica osanda vesnica. Din acestea sapte odraslesc toate

celelalte pacate.

Insa milostivul Dumnezeu a pus la indemana omului taina Pocaintei prin care

se poate vindeca sufleteste, oricat de pacatos ar fi el. (…)

Multi dintre credinciosii crestini, care se adapa cu mustul

desertaciunii lumesti isi dau seama de primejdia sufleteasca in care

se afla, isi dau seama de primejdia sufleteasca in care se afla si

doresc mantuirea, dar nu mai au curajul s-o caute. Ei zic ca mantuirea

lor s-a sters din “Condica lui Dumnezeu” si orice ar face, nu mai este

indreptare pentru ei. Socotesc ca prea mult s-au abatut din calea Sfintelor

Porunci si pentru aceasta, Dumnezeu nu-i mai primeste. Partida aceasta de

oameni au pierdut nadejdea mantuirii si sunt asemenea unor raniti care nu

mai primesc nicio doctorie spre vindecare, iar ranile lor se cangreneaza si

putrezesc.

Slabanogirea aceasta sufleteasca (cu indoiala si deznadejde) vine si

la multi credinciosi, care au hrana pentru suflet precum si liman

prielnic de mantuire, dar nu stiu sa le pretuiasca.

Si anume sunt unii care au cunoscut desertaciunea vietii, s-au trezit din

somnul pacatului si au luat drumul pocaintei. Dar pricepand ei cat de mult

sunt datori lui Dumnezeu pentru pacatele lor si vazand ca nu pot implini

canonul pocaintei asa cum se cuvine, incep sa se imputineze la suflet si pierd

nadejdea mantuirii. Sunt insa si unele persoane care s-au pazit de viermele

stricaciunii lumesti, au destule cunostinte duhovnicesti, insa au o oarecare

imputinare de suflet si indoiala pentru mantuirea lor.

Cercand mai cu de-amanuntul diferite cazuri, vom vedea ca imputinarea de

suflet si deznadejdea se ivesc din urmatoarele motive:

1. Inainte de toate si la cei mai multi este lipsa de povatuitori

duhovnicesti; apoi

2. Necunoasterea Sfintelor Scripturi pentru care ne robesc parerile

gresite si inselaciunea mintii;

3. Vatamarea dreptei credinte cand facem prietesug cu ereticii, cu

masonii si comunistii;

4. Trandavia duhului (adica parasirea celor duhovnicesti si nesimtirea) fara

cainta;

5. Nemarturisirea curata (cand o facem de mantuiala sau cu ascunsuri si

pricinuiri [justificari, indreptatiri];

6. Impartasirea cu nevrednicie (cand stim ca nu suntem in regula si

ne apropiem cu obraznicie, de ochii oamenilor).

7. Cand suntem stapaniti de mandrie si nu ne plecam spre vindecare;

8. Cand am cazut sub legatura cu afurisenie de la arhiereu sau de la

preot si nu cautam dezlegare de la slujitorul pe care l-am scarbit;

9. Cand am facut vreo nedreptate mare (prin furtisug sau prin clevetire si

nu cautam a repara greseala, impartasindu-ne neimpacati);

10. Cand ne lasam robiti de intristare peste masura, caci aceasta

intristare este insasi deznadejde;

11. Cand din zavistie hulim Sfanta Credinta, ori numele lui Dumnezeu ori

persoanele sfintite;

12. Cand blestemam (pe noi sau pe altii) si ne juram fara socoteala si nu

cautam vindecare”.

(dupa: ”Profetii si marturii crestine pentru vremea de acum“, Editura Cartea

Ortodoxa, Alexandria, 2005)