AVRAM BOGDAN TEFANȘAN I, MASTER

TEOLOGIE PRACTICA

Prezentarea apariţiei şi evoluţia muzicii bisericeşti pe teritoriul României

Arta muzicii practicate în Biserica Răsăritului ortodox cre tin esteș cunoscută sub denumirea de muzică bizantină i, prin extindere, esteș cunoscută sub denumirea de muzică de tradi ie bizantinăț . Pentru că se cultiva în Bizan i în toate centrele mănăstire ti ale Orientului ortodox dinț ș ș întreg Imperiul Bizantin a fost numită muzică bizantină, denumirea fiindu-i atribuită de muzicologii i istoricii epocii noastre moderne, de cei care i-auș ș îndreptat aten ia către investigarea artelor medievale.ț

În primele veacuri cre tine, cântarea religioasă un era încă definită iș ș nici noi astăzi, din lipsă de documente, un ne putem pronun a asupraț structurii ei, asupra caracteristicilor definitorii ale acestei etape. Odată cu recunoa terea cre tinismului ca religie licita, în 313, cântarea religioasăș ș capătă noi valen e, determinante fiind dezvoltarea imnografiei cre tine iț ș ș evolu ia oficiilor religioase.ț

În România, muzica religioasă s-a dezvoltat în mai multe direc ii,ț având o bază de pornire diversificată, chiar dacă aceasta a servit cultul ortodox majoritar al ării. O anumită structură a avut-o muzica religioasă dinț provinciile răsăritene- Muntenia, Oltenia, Moldova, Basarabia i Dobrogea-ș în care fondul bizantin i de tradi ie bizantină a prevalat, i o altă structură aș ț ș caracterizat muzica ortodoxă din Transilvania, Banat i Bucovina, de i cultulș ș era acela i.ș

Psaltichia bizantină a format întotdeauna sistemul de cântare în Bisericile ortodoxe, care s-au găsit în legatură canonică cu Patriarhia constantinopolitană. Îndeosebi, Biserica celor două principate române ti,ș Muntenia i Moldova, prin condi iile istorice i legăturile cu Ortodoxiaș ț ș greacă, a format un teren deosebit de înflorire a psaltichiei bizantine, în diferitele faze de mai tarziu ale acestei cântari, cu progresele i cu scăderileș ei. Situa ia aceasta a fost remarcată chiar de călători ortodoc i străini, caț ș Dorotei al Monemvasiei, însotitorul patriarhului Ieremia din Constantinopol, în călătorie pe la noi spre sfăr itul veacului al XVI-lea, i Paul de Alep,ș ș

1

diaconul patriarhului Macarie al Antiohiei, în veacul al XVII-lea. Cel dintâi lăuda în notele sale pe Petru Schiopul, domnul Moldovei, "pentru că iubea iș pe cântăre i i avea un iscusit dascăl de cântări". ț ș Cel de-al doilea vorbe te cuș multă admira ie de felul în care se făcea serviciul divin i se cânta la Bisericaț ș Domnească din Târgovi te. De asemenea, în veacul al XVIII-lea, Dimitrieș Cantemir face men iune în Descriptio Moldaviae despre corul cântăre ilorț ț greci de la Biserica cur ii domne ti a Moldovei.ț ș

Trebuie să men ionăm însă că, în întrebuin area liturgicăț ț din diferitele Biserici ortodoxe na ionale, psaltichia bizantină a suferit o localizare prinț aplicarea notei geniului muzical specific fiecărui neam, fără a se desfiin a,ț desigur, spiritul i esen a psaltichiei originale. Nota na ională în psaltichie i-ș ț ț șa gasit loc în amănuntele secundare de interpretare, care, de fapt, constituie punctele fire ti de acomodare locală a muzicii biserice ti grece ti în celelalteș ș ș Biserici ortodoxe. În bisericile de la cur ile cârmuitorilor, în bisericile mari iț ș bogate din ora e, la mitropolii i episcopii, se executa de obicei psaltichiaș ș arigrădeană chiar de către psal i greci. La celelalte biserici mai modeste iț ț ș

chiar în mănăstiri, cântarea bizantină era interpretată în spiritul fiecărei na iuni. A a s-a petrecut lucrul în primul rând în ările slave de la sud (Serbiaț ș ț i Bulgaria). Cu această particularitate slavă s-a generalizat psaltichia i înș ș

bisericile române ti, pe timpul cât a durat la noi ritul slav în biserică.șEa este cunoscută sub numele de cântare bulgară sau sârbească. În ea

s-au topit i accentele specifice sim irii române ti, ajungând astfel la noiș ț ș felul de cântare bisericească tradi ională. ț Ea a răsunat chiar în bisericile cur ilor domne ti, alternativ cu psaltichia în limba greacă. Uneori, în limbaț ș română (mai degrabă în limba slavă) i în strana stângă, răspunzând cântăriiș grece ti din strana dreaptă, cum se petrecea lucrul la Târgovi te, dupăș ș însemnarile diaconului Paul din Alep; alteori însă, chiar în strana dreaptă în limba slavonă, cum stateau lucrurile la începutul veacului al XVIII-lea la Curtea moldovenească, după informa iile date de Dimitrie Cantemir.ț

Ne aducem aminte i de vestita coală de cântăș ș ri de la Putna. Existen a colii nu este atestată documentar direct, cercetările întreprinse înț ș ultimele decenii însă, au dus la descoperirea unor manuscrise cu semiografie bizantină care ne-a permis să stabilim existen a pe teritoriul României aț câtorva coli în perioada medievală, dintre care cea mai veche a fiin at laș ț Putna. Printre compozitorii i dascălii de muzică bizantină de la Putna,ș alaturi de Eustatie, Ioasaf, Antonie, Ioan Diaconu, Kyr Gheorghie, ne atrage aten ia Dometian Vlahu, al cărui nume văde te originea lui română.ț ș Faima colii de la Putna mersese până dincolo de hotarele ării cumș ț aflăm din scrisoarea lui Al. Lăpu neanu, domnul Moldovei, datată din 6ș iunie 1558, adresată comunită ii ortodoxe din Lvov:,,Trimite i-ne deț ț

2

asemenea, patru cântăre i, tineri i buni i noi îi vom învă a cântareaț ș ș ț grecească i sârbească (slavonă). După ce vor învă a îi vom trimite la voiș ț (înapoi); trebuie numai să aibă glas bun; au fost, de asemenea, trimi i laș învă ătură i cântăre i din Przemysl”.ț ș ț Circula ia cântărilor psalț ților putneni din cele nouă manuscrise, scoate în eviden ă atât valoarea muzicii cât i durabilitatea ei în timp, fiind utilizatăț ș în practica de strană a centrelor mănăstire ti din Moldova în tot sec. XVI.ș Aceste manuscrise contin o muzică bizantină autentică, aflată în uz la Bizan , la Muntele Athos i multe alte centre mănăstire ti din Orient, fiindț ș ș păstrată în manuscrise i în tradi ia orală, căi prin care a pătruns i în ărileș ț ș ț române.

Paralel deci cu psaltichia bizantină în limba greacă, de la bisericile păturii mai ridicate, continuă tradi ional in restul Principatelor Române oț cântare bisericească trecută, e drept, prin filtrul spiritului slav, dar autohtonizată în gustul popular românesc. În bisericile mici i chiar de prinș unele sate, doar Heruvicul, Axionul, Sfinte Dumnezeule etc. se cântau în grece te, după ce această influen ă s-a înscăunat la noi. În veacul al XVIII-ș țlea însă, vechea cântare bisericească zisă bulgară sau sârbească începu să răsune i în limba română. Accentele i turnura ei supravie uiesc până astăziș ș ț într-un anumit fel de cântare a canonului Floriilor, în melodiile "Marimurilor" de la polieleu i în cântecele populare de stea (Trei crai,ș Nunta din Cana Galileii, În Vitleem S-a născut Hristos,.etc). Asemenea cântări le regăsim i în nota ia hrisantică. În idiomelarul lui Dimitrieș ț Suceveanu întalnim Canonul de Florii, cu specifica ia că este tradus dinț sistema veche dupa cum se cântau în vechime (ex.1). Apoi găsim în “Utrenierul-Liturghier” de Ioan Zmeu, catavasia “Hristos se naste”(ex.2) cu indica ia că s-a a ezat spre amintire după cum se cânta pe vremuri. Amintimț ș aici pleiada de protopsal i-compozitori ce au activat în perioada prehisantică:ț Filotei sin Agai Jipei, care în 1713 a publicat Psaltichia rumânească, manuscris ce delimiteaza în mod concret introducerea limbii române i înș cântarea religioasă. Filothei sin Agai Jipei se afirmă în istoria muzicii bizantine române ti ca autor al ș Psaltichiei rumanesti , născut din părin iț români însă prezentat în anumite manuscrise ca fiind de origine greacă.

Prin activitatea i credin a lui partiotică, nu se abătea nicio clipă de laș ț lupta ce se dădea pentru românirea cântărilor biserice ti, care se adresauș păturilor celor mai largi ale poporului, aceasta având loc într-o vreme în care însu i mitropolitul Theodosie -ș fa ă de care Filothei sin Agai Jipei aveaț respectul datorat celui ce îi fusese ucenic – sus inea cu vehemen ă ca slujbaț ț să se săvâr ească numai în slavone te, întrucât limba română este „ș ș proastă, săracă i îngustă, fa ă de cea elină i slavonă”ș ț ș .

3

În asemenea condi ii este cu atât mai meritorie activitatea desfă uratăț ș de acesta, alături de al i membri ai „academiei brâncovene”.ț Cunoscând bine limbile greacă i slavonă, după cum reiese dinș prefa a ț Psaltichiei, unde precizează că a alcătuit cântările sale „nu după me tesuguri latine ti i rusă ti”, ș ș ș ș Filothei sin Agai Jipei se dovede te unș perfect mânuitor al metaforelor, compara iilor i subtilită ilor dogmatice dinț ș ț cele două limbi, reu ind să găsească cel mai potrivit corespondent în limbaș lui maternă, româna.

Într-o vreme când tot mai mult se impunea nevoia de libertate a neamului, lupta pentru omniprezen a limbii române se constituie ca parteț integrantă a luptei na ionale. În acest context, Filothei sin Agai Jipei reu e teț ș ș să învingă piedicile inerente. Limba expresivă, bogă ia de procedeeț lingvistice artistice ni-l impun drept un mare om de cultură, care ne-a lăsat ca mo tenire de valoare adevărate monumente de limbă românească. iș Ș astăzi, după scurgerea atâtor ani de schimbări ale limbii române, lucrări literare ale lui se citesc u or, cu plăcere i interes. ș ș

Cele trei căr i traduse de Filothei sin Agai Jipei – ț Învă ăturiț cre tine ti, Floarea Darurilor i Catavasierul –ș ș ș oglindesc în mod real cea mai îngrijită formă pe care o avea limba română literară la sfâr itul secoluluiș al XVII –lea i începutul secolului al XVIII –lea. Prin aceste căr iș ț cuprinzatoare de limbă românească, clară, simplă i armonioasă, cu filoaneș puternice izvorâte din limba rostită de popor, se consolidează unitatea de limbă i de cultură pe întreaga arie romanească. ș

Căr ile i cântările traduse sau alcătuite de Filothei sin Agai Jipei au oț ș mare circula ie. Astfel, ț Floarea Darurilor s-a răspândit – prin multe retipăriri i prin copii manuscrise – în toate inuturile române ti, înlocuindș ț ș traducerile mai vechi făcute după texte slavone, iar Catavasierul – carte de strană intens folosită, cu o largă întrebuin are în cultul bisericii ortodoxeț române – este retipărit, de la întâia edi ie a lui Filothei sin Agai Jipei, 1714,ț până la1826, în cel putin 38 de edi ii române ti bilingve sau trilingve. i unț ș Ș număr mare de cântări din Psaltichia sa a circulat în toate cele trei provincii române ti. Putem considera Prefa a lui Folothei Ieromonahul la a saș ț Psaltichie rumănească din 1713 ca pe una dintre primele însemnări cu caracter istoriografic i chiar estetic ale muzicologiei române ti. Filothei,ș ș ucenicul lui Theodosie din Sf. Mitropolie a Bucure tilor,mărturise te că aș ș tălmăcit cântările, nu pre alte meşteşuguri latineşti şi ruseşti, ci pre aceleaşi musichii ale dascălilor bisericii noastre a răsăritului…care cu nevoie din grecie s-au scos, prin cuvinte rumăneşti şi prin glasuri greceşti, ca să se înţeleagă ceea ce se cânta în biserică. Al i compozitori: ărban Protopsaltul, Mihalache Moldovlahul. ț Ș

4

Din prefata Irmologhionului lui Macarie Psaltul avem un fragment care se referă la Sarban, unul dintre marii protopsal i ai ării Române ti: “ț Ț ș În zilele fericitului întru pomenire dascălului Sarban Protopsaltul, viind cel mai desăvâr it i cel mai vestit dascăl al vremii aceia dintre greci, Anastasieș ș Rapsaniotul cu socoteala ca să- i găsească norocul i să rămâie în araș ș ț noastră, când au văzut desăvâr irea me tesugului i au auzit prea dulceaș ș ș firească glăsuire a lui Sarban, a lui Constandin i a celorla i dascăli dinș ț neamul nostru s-au înspăimântat i singur judecându-se că nu iasteș trebuincios, nearătându-se în multe zile, s-au întors i au murit în ara lui”.ș ț Despre Mihalache Moldovlahul amintesc succinct că a compus Anastasimatarul în române te. ș Părintele profesor Sebastian Barbu-Bucur sus ine în ultimul lui studiu apărut la editura muzicalăț , că el ar fi compus acest Anastasimatar direct în limba română i se pare îș naintea apariției cu acela i titlu a profesorului săș u Petru Lampadarie. A adar o lucrare originalăș , respectând canoanele de compoziție ale muzicii bizantine.

Adevărata adaptare însă a psaltichiei la firea cântării biserice ti aș românilor din Muntenia i Moldova este o operă realizată la începutulș veacului al XIX-lea, în primul rând de către ieromonahul Macarie de la Mitropolia din Bucure ti. ș Cele trei lucrări ale sale, Anastasimatarul, Irmologhionul i Teoreticonul, tipărite la Viena în anul 1822, precum iș ș Utrenierul, imprimat la Bucure ti în anul 1827, au rămas normative pentruș cântarea bisericească din Biserica Ortodoxă Română. La baza lor stă metoda cea nouă a reformei psaltichiei bizantine de la începutul veacului al XIX-lea. După chiar mărturia lui Macarie, trecerea cântărilor în limba română i în spiritul ei au încercat-o înainte de el ieromonahul Arsenie de laș Cozia i protopsaltul Calist de la Mitropolia din Bucure ti. S-au izbit însa deș ș intrigile reprezentan ilor curentului grec de la noi. Macarie a avut însăț sprijinul mitropoli ilor Dionisie Lupu în Muntenia i Veniamin Costache înț ș Moldova. Mănăstirea Neam , unde Macarie a mers să ini ieze pe călugăriț ț cu noul sistem de cântare, a ajuns al treilea centru de românizare a psaltichiei bizantine.

Direc ia inaugurată de Macarie a fost continuată mai ales în Moldova.ț Astfel, iconomul Ioni ă, mare ecleziarh la Mitropolia din Ia i, a tradus înț ș române te pe la 1837 melodiile slavelor i idiomelelor din Triod, pentruș ș trebuin ele elevilor din seminar. Lucrarea a rămas în manuscris. În anulț 1840, ierodiaconul Nectarie Frimul, psalt la Episcopia din Hu i, a a ezat peș ș note cântările Liturghiei. Acela i lucru l-a făcut el pentru cântările Utreniei,ș în anul 1846, când era arhiereu. Cel mai distins reprezentant însă din coalaȘ muzicală a lui Macarie a fost Dimitrie Suceveanu, protopsalt la Mitropolia din Ia i. Afară de îmbunătă irea adusă căr ilor de cântări ale lui Macarie,ș ț ț

5

prin publicarea Anastasimatarului cu Teoreticonul i Irmologhionul (Iasi,ș 1848), Dimitrie Suceveanu a publicat în trei pre ioase volume toateț idiomelele i slavele de peste an (Mănăstirea Neam , 1856), atât de apreciateș ț până astăzi. În Muntenia, încercarea de a da pe române te psaltichiaș grecească a fost reluata de Anton Pann (1854). La început, în colaborare cu doi psal i greci a ezati la noi (Petre Efesiul i Panaiot Enghirliul, protopsaltț ș ș la mitropolie), iar mai pe urmă singur. El pleacă de la acela i sistem muzicalș ie it din reforma constantinopolitană de la începutul veacului al XIX-lea.ș Dacă însa a reusit să dea cel mai bun manual de teorie psaltică, în lucrarea sa "Bazul teoretic i practic al muzicii biserice ti sau gramatica melodica",ș ș totu i nu se poate spune acelasi lucru despre bucă ile lui de psaltichie.ș ț Traduceri i prelucrări, precum spune el însu i, iar unele chiar compozi iiș ș ț proprii, ele se resimt vizibil de turnurile melodiilor cunoscute de el în tinere e prin Peninsula Balcanică i prin Rusia, pe unde a umblat. Ele nu auț ș deci naturale ea cântărilor lui Macarie, în spiritul sim ului românesc.ț ț

O împăcare a acestor două direc ii a fost încercată în edi iaț ț Anastasimatarului i Irmologhionului din 1856 a episcopului Filotei alș Buzăului. Ele sunt de fapt o compila ie, unde se poate recunoa te opera luiț ș Macarie în Anastasimatar, iar în cea mai mare parte din Irmologhion lucrările lui Anton Pann.

Ca o continuare în direc ia începutăț de ieromonahul Macarie, pot fi privite i traducerile, prelucrările i compozi iile din a doua jumătate aș ș ț veacului al XIX-lea, ale lui tefanache Popescu, profesor de muzicăȘ bisericească la cele două seminarii din Bucure ti. În ele se vede preocupareaș de adaptare a psaltichiei bizantine la felul i gustul de cântare ale poporuluiș român. Bucă ile lui tefanache Popescu sunt mult mai apropiate de cele aleț Ș lui Macarie. În plus, prin introducerea tactului îndoit, el a dat cântării un ritm mai modern, îngăduind ca imnele să fie cântate ceva mai repede, iar nu atât de melismatic, ca mai înainte. Aceasta însemna deci o simplificare a cântării care, între altele, a creat i avantajul de a face textul mai clar la auz. În acestș din urma sens, tefanache Popescu a fost continuat de elevul i urma ul săuȘ ș ș la cele două catedre, I. Popescu Pasarea.

O problemă de mare însemnătate, nerezolvată până astăzi, pentru bisericile ortodoxe de altă limbă decât cea greacă este eventualitatea unei traduceri ritmate a textului i melodiei imnelor. Câtă u urin ă ar rezultaș ș ț dintr-o astfel de realizare atât pentru cântăre i, cât i pentru edificareaț ș credincio ilor nu este greu de în eles. ș ț Afară de imnele stărilor din Prohodul sDomnului, nu s-a putut face nimic mai mult în această direc ie. ț Negre it, oș astfel de lucrare se înfă i ează covâr itoare atât prin dimensiunile iț ș ș ș

6

propor iile materialului, cât i prin însu irile ce se cer de la cei ce arț ș ș întreprinde-o.

Totu i, ea a fost încercată în a doua jumătate a veacului trecut de cătreș fostul episcop de Arge , Ghenadie ( eposul). Sub titlul de "Albinaș Ț muzicală'', el s-a silit să traducă în metru silabic o mare parte din prosomii sau podobii. Metoda fiind însă gre ită, n-a dus la nici un rezultat practic.ș Păstrând întocmai nota ia originalului grecesc, el se silea să adapteze la eaț textul românesc. În chipul acesta, a fost constrâns la modificarea textului din căr ile de ritual i chiar la introducerea de expresii noi.ț ș

Nu putem trece cu vederea însă i continuatorii în ale compozi iei,ș ț interpretării, dar i studiului asupra muzicii psaltice în secolul XX.ș Reprezenta i de seama ca: Anton Uncu, Victor Ojog, Filotei Morosanu,ț Gherontie Nicolau, Evghenie Humulescu i mai aproape de zilele noastreș profesorul Nicolae Lungu, ne dau certitudinea că muzica psaltică, de tradi ieț bizantină nu s-a pierdut ci a fost cultivată necontenit. În încheiere voi da trei exemple de cântare psaltică autentică românească posthrisantică:

Gherontie Nicolau “ Veni i să ne închinăm!” glas V (ex 3).țEvghenie Humulescu “ Iubite-voi Doamne” glas V (ex 4).Ghelasie Basarabeanul” Sfinte Dumnezeule” glas V (ex 5).Toate aceste trei cântări( i exemplele sunt numeroase) au intrat înș

repertoriul curent al slujitorilor, fiind considerate tradi ionale.ț

7

8

9

Ex.5

10

Bibliografie:

1 Moisescu Titus, Cultura muzicală românească de tradi ie bizantinăț în secolele XV-XVIII, în“ByzantionRomanicon”,vol.IV, Ed.Artes, Iasi,1998, p. 12-14.

2 Idem, Muzica bizantină în spa iul cultural românescț , Editura Muzicală UCMR, Bucure ti,1996.ș

3 Idem, Cântarea monodică bizantină pe teritoriul României, Prolegomene bizantine II, variante stilistice şi de formă în muzica bizantină, Editura Muzicală, 2003.

4 Vasile Vasile, Istoria muzicii bizantine,vol I i II, Editura Interprint,ș Bucure ti,1997.ș

5 Sebastian Barbu-Bucur,Cultura muzicală de tradi ie bizantină peț teritoriul României în sec. XVIII i începutul sec. XIX i aportul original alș ș culturii autohtone”, Bucure ti, Editura Muzicală, 1989, pag. 23-30.ș

6 Idem, Mihalache moldovlahul-Anastasimatar, Editura muzicala, Bucuresti, 2008.

7 Catrina Constantin, Ipostaze ale muzicii de tradiţie bizantină din România, Editura Muzicală, 2003.

11