Scena plăţii "foncierii" îl prezintă pe actorul Moromete, care protestează, prin disimulare, împotriva impozitelor impuse de stat. Satisfacţia personajului este aceea de a amâna plata unei taxe pe care o consideră injustă.

Având simţul proprietăţii foarte bine dezvoltat, el preţuieste pământul pe care îl deţine şi nu vrea să-i înstrăineze pentru nici un motiv, reprezentând tradiţia românească patriarhală. Pământul înseamnă unitate şi echilibru familial, o valoare materială, dar şi spirituală. Drama destinului său este că, pentru urmaşi, acesta e doar un mijloc de a strânge bani. Noua orânduire socială deplasează astfel accentul de pe valorificarea personală a bunurilor produse în propria gospodărie pe relaţiile comerciale, cu care Ilie Moromete nu e de acord: "Moromete nu prevăzuse niciodată latura comercială a produselor pe care i le dădea pământul, iar existenţa banilor îl pricinuia o furie neputincioasă.”

Retragerea sa, la sfârşitul primului volum, din prim-planul vieţii sociale este rezultatul dezamăgirii profunde, destrămării unei iluzii. Deşi pare că se adaptează noii lumi,necazurile viitoare îi macină sufletul pregătindu-i o retragere definitivă. Către final, afirmă însă cu demnitate». "Domnule, eu totdeauna am dus o viaţă independentă!"

Plata dărilor funciare (impozit plătit pentru proprietate asupra pământului) către stat constituie principalul motiv de îngrijorare pentru Moromete. Deşi avea acum „vreo şase pogoane de pământ şi-şi făcuse o casă frumoasă”, totuşi nu câştiga suficienţi bani pentru a plăti taxele pentru pământ şi ratele pentru împrumutul luat de la bancă.

Chemat să vină acasă de la fierărie, Moromete vede pe prispa casei doi oameni care-l aşteptau. Unul dintre ei era Jupuita, îmbrăcat orăşeneşte, dar slab de parcă „mânca numai miercurea şi vinerea”, agent de urmărire, care venise după „foncierea pământului”, taxă restantă în valoare de 2.863 de lei. Moromete „joacă” scena „foncierii” cu o gamă inepuizabilă de tertipuri, încercând să scape şi de data aceasta de plata integrală a datoriei.

Gesturile, vorbele răstite, agitaţia lui fără rost construiesc un moment unic în literatură. Deşi era singur pe bătătură, Moromete strigă la toţi ai casei - „Catrino, ia, fa, secerile astea”, „Paraschive, [...] nu vezi că furca aia stă acolo lângă gard de cinci săptămâni!”-, pentru a părea un om ocupat, care are de rezolvat probleme mult mai importante decât cele pentru care veniseră cei doi, pe care-i ignoră cu desăvârşire şi spre care se întoarce brusc „pe călcâie şi strigă: - N-am!”.

Moromete îi aduce pe cei doi în stare să-i ia din casă „ţoalele”, să-i taie chitanţă pentru trei mii de lei, să se-mpingă şi să se certe cu Catrina şi cu Paraschiv, apoi, împăciuitor, îi dă o mie de lei, urmând să-i mai plătească ceva „peste o săptămână, două”. După ce îi dusese la exasperare pe cei doi agenţi. Se laudă lui Bălosu: „l-am păcălit cu două sute de lei”, bucurându-se nespus că nu le dăduse toţi banii pe care-i luase pe salcâm de la vecinul său, care-l priveşte buimac: „Glumea Moromete? îşi bătea joc de el?”

Ironia, puterea de a face haz de necaz reprezintă o altă trăsătură esenţială a lui Moromete, iar exemple în acest sens sunt numerioase. Lui Niculae care întârzia să vină la masă îi spune la un moment dat” te duseşi în grădină să te odihneşti că până acum stătuşi.” Lui Nica I se adresează la fel de sarcastic, atunci când acesta îl întreabă de ce taie salcâmul” ca să se mire prostii”.

Spirit contemplativ, inteligent şi ironic, Moromete priveşte existenţa cu detaşare, ca pe um miracol de contemplat, pentru că îşi dă seamă că” însul care e numai activ îşi consumă viaţa şi nu înţelege nimic din ea, pentru că devin robul acţiunii.”

Este modul de expunere care reproduce in mod direct cuvintele personajelor. Prin folosirea dialogului, povestitorul isi lasa personajele sa se descrie singure, prin modul lor de a vorbi.

Dialogul sta la baza operelor dramatice, dar poate fi intalnit si in operele epice, mai ales in schite, si chiar in operele lirice, in asa-numitele poezii lirice dialogate.

:-mod de expunere de baza

-el da viata si culoare actiunii si o face mai dinamica si mai atractiva.

-este un mijloc important in caracterizarea personajelor,caci ofera informatii despre viata personajului,despre atitudinea lui,despre intentiile lui,despre nivelul lui de cultura.

In ultimele capitole ale cartii Moromete dispare ca personaj si tot ceea ce se intampla, o asezare mai temeinica a lucrurilor si prin aceasta chiar a vietii taranesti, se desfasoara fara Moromete si in afara constiintei sale, intrata intr-o lunga si definitiva intunecare. Putinii ani care i-au mai ramas ii traieste in tacere si insingurare si moare lent, ca si cum viata s-ar scurge din el, nu inainte de-a exclama cu o trufie pe care ar vrea s-o pastreze si dincolo de moarte: 'Domnule, eu totdeauna am dus o viata independenta!”

Ultimele capitole reprezintă cele mai frumoase pagini din literatura română

care ilustrează moartea unui ţăran, fără zbucium, fără dramatism, farăpatetism, o moarte lentă, venită ca un firesc al vieţii: "bătrânul nu şuierăde vreo boală, dur i s

-

a scurs viaţa...", zice doctorul.

Moromete avea acum aproape de 80 de ani, chipul lui era aureolat de o

lumină, după spusele Ilincăi. împuţinat la trup, "avea slăbiciunea asta ca

nu-

i venea neam sa stea acasă, (...) o lua cu ciomagul în mână pe lângăgarduri". Ultima oara a fost adus acasă cu roaba, nu se mai putea ţine pepicioare, "mergea el, de, aşa, doi, trei paşi, dar pe urmă chiar dacă îl

ţineaise făcea greu ca un pietroi .şi se lăsa în jos".

Căzut la pat, el îşi exprimă crezul său de viaţă, spunându

-i doctorului,

parcă cu o profunda înţelegere a propriei existenţe: "Domnule, eutotdeauna am dus o viaţă independentă!". Insă într

-o noapte

, "a început sătragă, răsufla rău de tot, şi din ziua aia n

-a mai cunoscut deloc pe nimeni...

Şi alaltăieri dimineaţa, înainte să se lumineze, a murit...".