Caracterizare Ilie Moromete

Romanul lui Marin Preda propune o reinterpretare a relației omului cu timpul și cu istoria.

Autorul se raportează la o bogată tradiție a prozei românești de inspirație rurală, dar o interpretează

în cele mai multe situații. El nu vede în țăran individul primitiv și instinctual din opera lui Rebreanu,

nici nu descoperă resursele lirice și sentimentale ale țăranului din scrierile sadovenience, ci

construiește o imagine inedită a țăranului filosof, sintagmă care îl individualizează pe Ilie Moromete

în galeria personajelor literaturii române.

Palierul existențial pe care se desfășoară viața lui I.M. este important în măsura în care îi

conturează personalitatea și viziunea despre lume. Existența înseamnă în primul rând a fi, pentru că

acest țăran din Câmpia Dunării este preocupat din felul în care trăiește prin spirit. Critica literară a

observat că personajul I.M. își face apariția în universul literaturii „stând degeaba” și fumând pe

stănoaga podiștii, din această atitudine dezvoltându-se pe parcurs imaginea unui personaj care nu se

lasă copleșit de viață, ci luptă pentru a-și păstra independența, libertatea interioară.

Palierul social se dezvoltă în roman într-o triplă ipostază: relațiile de familie, relațiile cu

lumea satului, cu autoritatea administrativă. Primele pagini prezintă o scenă prin care sunt relevate

raporturile dintre membrii familiei: cina. În această secvență pot fi distinse grupurile de forță în

familie, relațiile de simpatie sau de antipatie. Tot de aici pot fi intuite viitoarele conflicte care vor

constitui suportul epic al romanului. Astfel, înspre ieșire stau grupați, făcând front comun, cei trei

frați vitregi (Paraschiv, Nilă, Achim), ca și când ar fi fost gata în orice clipă să se scoale de la masă și

să plece afară. În vreme ce în partea opusă se află copiii din căsătoria cu Catrina: Niculae, Tita și

Ilinca, adunați în preajma mamei. Deasupra tuturor, pe prispă, se află Moromete care, cu autoritatea

lui, încă reușește să-i țină uniți. Mocnește astfel clopotul conflictelor care vor izbucni în curând.

Firul epic al primului volum este susținut de conflictul acut izbucnit între I.M. și fiii săi cei

mari, conflict care, în plac narativ, se prefigurează încă din primele pagini ale romanului pentru ca

apoi dezvoltarea să-i fie susținută prin evoluția planurilor narative. Romanul are astfel în prim plan

epic familia Moromete al cărei destin prefigurează soarta lumii rurale în deceniile următoare celui

de-al doilea război mondial.

Relațiile sociale ale lui Moromete se descoperă treptat, prin acumulări succesive de episoade.

În primele pagini este surprins dialogul cu Bălosu, vecinul său, venit cu gândul de a-i cumpăra

salcâmul. Moromete se raportează la el cu superioritate ironică, împinge dialogul înspre limitele

absurdului, sugerând că nu îl deranjează să discute, dar îl deranjează subiectul: „Păi de ce zici că nu

mai vrei să mi-l dai, Moromete? Că vroiam să ți-l plătesc...” Drept răspund, Moromete începu să se

uite pe cer. „Să ții minte că la noapte o să plouă.”

Plăcerea vorbei, jocul gratuit al limbajului, contemplarea spectacolului vieții și regizarea

acestuia constituie marile bucurii ale lui Moromete. Atitudinea sa ludică în fața vieții îl eliberează de

apăsarea acesteia, ajutându-l să o domine. Nelipsit de la întâlnirile duminicale din Poiana lui Iocan,

unde ocupă prim planurile dezbaterii și trezește invidia interlocutorului prin faptul că găsește în

paginile ziarelor ceea ce nimeni nu observa, mereu aflat în așteptarea unui partener de discuție pe

care să-l ia peste picior cu subtilitate pentru a-i demonstra inferioritatea, maestru al disimulării, cu

ajutorul căreia își creează momente de spectacol pe care le savurează cu satisfacție, Moromete este

un neîntrecut manipulator al cuvintelor: „Adică se răsuci Moromete spre Cocoșilă, lăsând ziarul la o

parte: adică ocupațiunea ta mintală, Cocoșilă e la alte prostii!” Cocoșilă nu răspunde, se uită invidios

la Moromete care știa să găsească în ziar astfel de lucruri.

În ceea ce privește relația cu autoritățile se poate spune că M. reușește să se strecoare printre

capcanele pe care i le întinde viața. Reprezentativă în acest sens este scena cu plata foncierii. Ilie știa

că are de plătit acest impozit, știa chiar că-l va găsi acasă pe Jupuitul, știa de asemenea că nu are

banii necesari, însă nu se tulbură, deși în gândul său nu este scutit de frământări. Își regizează cu

atenție întâlnirea cu omul stăpânirii și reușește să facă, cel puțin pentru sine, dintr-un moment

tensionat un mic spectacol la care participă fie ca actor, fie ca spectator. Intrând în curte, se preface

că nu-i vede pe cei doi agenți și se adresează Catrinei, deși știa că nu e acasă, apoi se adresează lui

Paraschiv, căruia-i cere să mute o furcă lângă gard. „Paraschiv nu-i răspunse; nici nu se vedea unde

este - Moromete mai rămase câteva clipe cu spatele întors spre cei doi de pe prispă, apoi deodată se

răsuci pe călcâie și strigă: N-am!, agentul se ridică și vru să spună ceva, dar M. strigă iarăși, de astă

dată desfăcându-și brațele în lături.” Convins fiind că M. îl duce cu vorba, Jupuitul începe să-i scrie

chitanța și chiar o taie: „Păi nu ți-am zis că n-am? zise M. nevinovat. Ce să-ți fac eu dacă n-am? De

unde să dau? N-am.” În cele din urmă reușește să detensioneze atmosfera oferind o parte din sumă.

Greutățile cotidiene nu-l împiedică pe M. să-și trăiască viața cu bucurie. El găsește

întotdeauna mijloacele de a face din efortul muncii pământului un mijloc de descoperire a unor mici

plăceri care adesea îi necăjesc pe ceilalți. M. atribuie câmpului o anumită forță ludică: el muncește

puțin, preferând să se plimbe pe la alții, iar când stă cu ai săi caută mereu spectacolul, ca în scena în

care îl lasă pe Paraschiv să mănânce fasole fierbinte.

M. nu este un personaj solitar, dimpotrivă, el participă activ la viața comunității, fiind sufletul

acesteia, mai cu seamă datorită abilității și inteligenței cu care mânuiește cuvântul. Cu toate acestea,

viața socială nu este decât o față a personajului, cealaltă fiind reprezentată de viața sa interioară. De

altfel, chestionat fiind la obiceiul de a vorbi singur, M. răspunde serios că: „Asta e din pricina că nu

are cu cine discuta, cu sensul că nimeni nu merită să-i asculte gândurile.”

Vorbind singur, personajul vorbește de fapt cu partenerul ideal care are puterea de a-i înțelege

ființa secretă. Această distanțare a personajului de lume, credința sa că el singur e conștiința lumii în

care trăiește, convingerea că ipostaza de „pater familias” îi asigură autoritate, nefiind astfel dator să

se explice în fața celorlalți, vor fi cauzele declanșării conflictelor romanului, a conflictului interior,

care se va reflecta în dialogurile sale imaginare și a conflictelor exterioare, cel cu fiii mai mari, mai

apoi cel cu Catrina și apoi conflictul cu întreaga familie. Momentul descoperirii dimensiunilor

conflictului exterior, a conflictului cu fiii fugari, îi prilejuiește lui M. noi clipe de reflecție, relevând

tragismul ființei, care se descoperă vulnerabilă în fața destinului.

Convins fiind că le oferă fiilor săi sfaturi înțelepte, nebănuind nemulțumirile unor copii care

se confruntă cu apariția altor oportunități de viață, cu mirajul orașului și al banului, I.M. nu înțelege

revolta lor împotriva autorității paterne și a modului de viață tradițional, intuind dimensiunea

conflictului abia când acesta practic se consumase. Descoperirea îi va zdruncina încrederea în

puterile sale, îl va determina să se raporteze altfel decât până acum la viață, îi va schimba întregul

comportament.

M. nu mai este cel de la începutul romanului, nu mai are puterea de a se bucura de spectacolul

lumii, părând a fi înfrând și umilit: „înțelegea că se uneltise împotriva lui și el nu știuse: timpul pe

care-l crezuse răbdător și lumea pe care o crezuse prietenă și plină de daruri, ascunseseră de fapt o

capcană, iar lumea îi sălbăticise copiii și îi asmuțise împotriva lui.”

Latura economică ocupă un loc important în conturarea dramei personajelor. Familia lui M.

este una tipică, situată undeva la mijlocul ierarhiei satului, o familie cu suficiente mijloace pentru a-

și asigura traiul, dar dependentă de capriciile vremii, de ploaie, de soare, de vânzarea porumbului. La

plata foncierii și a datoriei la bancă se adaugă frustrarea copiilor mai mari, dorința lui Niculae de a

merge la școală, nemulțumirea Catrinei că nu a trecut casa pe numele ei.

În ciuda acestor greutăți, pentru M. pământul nu este nicidecum un scop, ci doar un mijloc de

asigurare a traiului decent și, în consecință, un mijloc de menținere a unității familiale. Chiar dacă

pământul nu stârnește în sufletul său patima pe care o trezea în Ion, țăranul din Siliștea-Gumești nu

va înțelege niciodată decizia fiilor săi de a trăi în București, înghesuiți în maghernițe muncitorești,

insalubre, când acasă îi aștepta „toată bătătura”.

Finalul primului volum prezintă un I.M. închis în sine, transfomat de dramele care i-au

întunecat sufletul și lipsit de plăcerea vorbei, care-l aducea odinioară în poiana lui Iocan. Altfel spus,

M. este un om înfrânt de istorie, de timpul care „nu mai avea răbdare”. Totuși, experiența lui se

încheie sub semnul deplinei libertăți și a convingerii pe care o exprimă înainte de moarte: că el a dus

întotdeauna o viață independentă.

Comentariu „Moromeții”

Romanul postbelic (obiectiv și realist) „Moromeții” de M. Preda a apărut în două volume,

primul fiind publicat în 1955, iar cel de-al doilea în 1967. Este reprezentată o imagine de excepție a

satului tradițional românesc din Câmpia Dunăreană, cu trei ani înainte de izbucnirea celui de-al

doilea război mondial.

Imaginea dramatică a satului românesc surprins în tragismul evenimentelor ce vor sparge

tiparele existenței sale străvechi, prin dispariția țărănimii tradiționale, a clase sociale fundamentale

aflate în declin și supusă destrămării de către istorie.

Acțiunea în roman este plasată într-un sat din Câmpia Dunării, Siliștea-Gumești, cu trei ani

înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial, când „se pare că timpul avea cu oamenii

nesfârșită răbdare”, timpul se confundă cu istoria. Acest timp îngăduitor, „această oază reprezintă

pentru eroul principal momentul lui de fericire pe pământ.” Cu toate că este în umbra a numeroase

amenințări, Ilie Moromete reușește să le amâne pe toate, până ce iluzia se sfârșește.

Compozițional, volumul I are organizare narativă simetrică, determinată de ideea timpului, ce

pare a fi îngăduitor cu oamenii la început și cuprins de nerăbdare la sfârșitul romanului. Umanitatea

satului este surprinsă pe laturile ei fundamentale ale existenței cotidine și sociale în diverse

momente. Imaginea satului cu instituțiile lui (primăria, școala, biserica, fierăria etc.) este creată din

punctul de vedere al unui narator omniscient, perspectiva narativă fiind în mod constant obiectivă.

Apare însă sugestia multiplicării vocii narative datorită utilizării stilului indirect liber.

Structura epică a romanului „Moromeții” a fost receptată în momentul apariției ei drept o

noutate. „Moromeții” „nu reprezintă ceea ce se cheamă un roman de acțiune în înțelesul desfășurării

epice” (Lucian Raicu); „nu respectă etapele tradiționale ale desfășurării unui roman, începe brusc și

sfârșește la fel de brusc, narațiunea nu urmează pas cu pas întâmplările familiei Moromete, așezând

în ordinea lor cronologică faptele unele după altele.” (Mihai Ungureanu)

Evenimentele se derulează astfel în satul Siliștea-Gumești, din Câmpia Dunării; ritmul epic

este subordonat timpului. Construcția subiectului pe cele trei părți atestă această libertate pe care

prozatorul și-o asumă în organizarea materiei epice. Prima parte prezintă în special viața satului de

câmpie în centrul căruia se află familia Moromete, întâmplările desfășurându-se într-un interval scurt

de timp: de sâmbătă seara până duminică noaptea.

Sunt decupate cadre ce dezvăluie un automatism al existenței țărănești. Ilie Moromete, întors

de la câmp, în timp ce Catrina pregătește cina, iese în fața curții și este nevoit să poarte o discuție cu

vecinul său, Tudor Bălosu. Apoi ia masa, stând așezat pe prag, deasupra tuturor, stăpânind cu

privirea pe fiecare membru al familiei sale. Prin poziția lor din jurul mesei, sunt sugerate tensiunile

care există într-o familie cu copii din trei căsătorii: Achim, Nilă, Paraschiv (copiii lui Moromete din

prima căsătorie), Ilinca și Tita (fiicele Catrinei), împreună cu Niculae, băiatul Catrinei și al lui

Moromete.

Unele episoade creează imaginea gospodăriei lui Moromete, asaltată de nevoile existenței,

cărora capul faimiliei trebuie să le facă față. Acesta are în posesie un loc de pământ care ar putea să

asigure prosperitatea familiei, însă este înglotat în datorii. Plățile la bancă, impozitele amânate de

mult timp vin asupra lui ca o puternică amenințare. Tăierea salcâmului și vânzarea lui pentru plata

„foncierii” constituie un preludiu al declinului familiei Moromete. Dar cele mai mari surse de

tensiune provin din cadrul familiei: Achim, Nilă și Paraschiv, incitați de mătușa lor, Maria, plănuiesc

plecarea la București, indignați de faptul că tatăl lor le avantajează pe fete în distribuirea bunurilor

gospodăriei. Moromete încuviințează plecarea lui Achim cu oile la București, în speranța vagă că el

îi va trimite bani astfel încât să își achite toate datoriile.

Catrina dorește ca Moromete să-i treacă pe numele ei pământul cu care a venit în căsnicie, iar

Niculae cere familiei să fie dat la școală. Ilie Moromet crede că va face față ca și altă dată nevoilor,

considerând că primejdiile mari se fărâmițează într-o puzderie de amenințări mărunte și devin

inofensive, dar prețul grâului scade, impozitele nu mai pot fi amânate, Aristide (primarul satului)

pretinde restituirea imediată a împrumutului, mica proprietate fiind asaltată necruțător de timpul care

nu mai are răbdare.

Criza din interiorul familiei Moromete izbucnește așadar violent. Ilie află de la Scămosu, un

vânzător de găini, că băieții lui sunt înțeleși de mult timp să fugă de acasă. Începând cu partea a

doua, acțiunea romanului se dezvoltă în spirală: unghiul de cuprindere al faptelor se deschide spre

întreaga viață a satului, fiecare moment epic având un deznodământ riguros motivat.

Și alte familii din sat au momente de criză, destinul lor împletindu-se cu cel al lui Moromete.

Vasile Boțoghină vinde o parte din pământ pentru a se interna într-un sanatoriu, stârnind astfel mânia

soției sale. Tudor Bălosu nu încuviințează căsătoria Polinei cu țăranul sărac Birică, iar fata își

amenință îndârjită tatăl ca să-i dea partea de avere ce i se cuvine și își îndeamnă bărbatul să meargă

cu ea să secere lotul de grâu care-i aparține ca zestre. Dar deasupra tututor rămâne destinul familiei

Moromete...

Văzând împotrivirea fiilor săi, Nilă și Paraschiv, tatăl îi lovește cu parul, act ultim de

disperare. Nilă și Paraschiv sparg lada cu zestre a fetelor, iau cele mai bune lucruri din casă și fug la

București. Pentru a-și plăti datoriile, Ilie Moromete este nevoit să vândă o parte din pământ lui Tudor

Bălosu, care aștepta de mult timp acest prilej. Vânzarea pământului îl îndepărtează de oameni,

devenind astfel mult mai închis, mai necomunicativ.

Finalul romanului aduce imaginea timpului nerăbdător ca istorie colectivă, izbucnirea celui

de-al doilea război mondial care va precipita evenimentele și va aduce schimbări dramatice în viața

satului românesc. Familia Moromete își începe declinul prin fuga băieților la București. Meditație lui

Ilie Moromete pe piatra de hotar la sfârșitul primului volum arată transformarea celui care nu mai are

puterea de a se bucura de spectacolul lumii, părând a fi înfrânt și umilit: „înțelegea că se uneltise

împotriva lui și el nu știuse - timpul pe care-l crezuse răbdător și lumea pe care o crezuse prietenă și

plină de daruri, ascunseseră de fapt o capcană, iar lumea îi sălbăticise copiii și îi asmuțise împotriva

lui. Stătea pe piatra de hotar cu capul în mâini și încerca să dea decurgerea până mai ieri a gândirii

sale liniștite.” Doar capul de lut al lui Ilie Moromete rămâne ca o efigie a trecutului, a bucuriei de a

trăi pierdute pentru că filosofia de viață a personajului nu-și mai găsește corespondent în realitatea

schimbată radical. Timpul nerăbdător, ca istorie colectivă, asimilează istoria personală care se

raportează mereu la istoria colectivă, unitățile de timp multiplicându-se.

Timpul nerăbdător personifică o istorie dură, neiertătoare: „Timpul nu mai avea răbdare cu

oamenii, erau timpuri pline de viclenie.” Motivul timpului răbdător și al timpului nerăbdător conferă

sfericitate primul volum al romanului, închizând parcă pentru totdeauna o epocă din viața satului

tradițional românesc.

În ceea ce privește tehnica narativă, se remarcă mai întâi iscusința organizării epice;

secvențele romanului, fără a urma o strictă cronologie a faptelor, creează un flux narativ ce adună

treptat „fapte și întâmplări și oameni”, instituind un înțeles adânc al cărții. Existența umană în raport

cu istoria și cu eternitatea este sugerată prin afirmația lui Marin Preda: „grija mea”, afirma el, „este

de a dezvălui prin orice mijloace directe sau indirecte, o stare sufletească, o idee care-l obsedează pe

erou, un conflict care se naște.”

Romancierul are capacitatea de a observa realitatea cu aspectele ei aparent banale, dar prin

curiozitatea și insistența cu care sunt privite fapte, lucrurile comune capătă un relief straniu,

neobișnuit. Secvențe ca tăierea salcâmului, cina Moromeților devin antologice. Masa de seară a

familiei întoarsă de la câmp este descrisă pe aproape 10 pagini. Naratorul insistă asupra unor detalii

de spațiu, asupra comportamentului și gesturilor personajelor, astfel încât fiecare element care

compune descrierea are o însemnătate covârșitoare, secvențele transformându-se într-o semnificativă

reprezentare a ierarhiei familiale, a precarității economice și a psihologiei Moromeților, a conflictelor

existente în familie.

Calitatea esențială a scrierii lui Marin Preda constă în realismul ei psihologic, descrierea

aspectelor automatice, stereotipuri ale vieții țărănești, prefigurează continuu un flux sufletesc interior

al personajelor, surprinzător și credibil, făcând ca realitatea zilnică să capete un relief nou, tulburător.