Moromeţii de Marin Preda

În literatura română de după cel de-al Doilea Război Mondial, Moromeţii (vol.I – 1955, vol. al II-lea – 1967) a devenit o creaţie de referinţă. Realizând fuziunea dintre modernitatea analizei psihologice şi tema rurală tradiţională, Marin Preda a creat un roman realist obiectiv cu aspecte originale. N. Manolescu (Arca lui Noe) îl plasează în categoria „doricului impurificat”, deoarece, faţă de romanul realist-obiectiv canonic, aici apar inovaţii precum punctul de vedere heterodiegetic actorial (naratorul adoptă uneori perspectiva câte unui personaj sau a comunităţii rurale), retrospecţia (analepsa), ca procedeu de recuperare a evenimentelor mai vechi, personajele cu rol de reflectori şi de informatori şi stilul (vorbirea) indirect-liber(ă).

În linii generale, romanul se înscrie însă, mai ales prin volumul I, în categoria celui realist-obiectiv. Autorul observă realitatea socială, clasifică omenirea şi situaţiile de viaţă în tipuri şi le prezintă într-un mod obiectiv într-o diegeză verosimilă, omogenă şi raţională. „Iluzia realului” provine în mare măsură din bogăţia detaliilor de mediu oglindite în operă. Subiectul e organizat logic şi cronologic, fiind urmărită relaţia dintre cauze şi efecte în planul acţiunii. Personajele sunt definite caracterologic şi tipologic (sunt personaje tipice care evoluează în împrejurări tipice de viaţă).

Operă complexă, Moromeţii este un roman politematic. Tema centrală rămâne viaţa socială rurală, ceea ce-i dă în primul rând caracterul de monografie artistică a satului românesc ante- (vol. I) şi postbelic (vol. al II-lea), surprins la răspântia dintre două orânduiri sociale – capitalistă şi comunistă. Este însă şi o cronică de familie care oglindeşte viaţa a două generaţii, şi un roman al raportului dintre individ şi istorie, un roman de personaj (volumul I - romanul lui Ilie Moromete, iar volumul al II-lea romanul lui Niculae Moromete) şi un roman polemic faţă de modelul rebrenian. Astfel, dacă în „Ion” şi „Răscoala” ţăranul este dominat de pasiunea instinctivă, iraţională, pentru pământ, în „Moromeţii”, pământul rămâne un element esenţial al existenţei ţărăneşti, dar şi-a pierdut forţa mistuitoare. El nu mai reprezintă o valoare mai presus de viaţă (Boţoghină vinde din lot ca să se vindece de tuberculoză şi Moromete însuşi va face acelaşi lucru pentru a-şi plăti datoriile după fuga băieţilor, iar noile generaţii au o altă mentalitate decât cea a părinţilor. Din planurile confuze de viitor ale lui Achim, Paraschiv şi Nilă preocuparea pentru pământ e, în orice caz, exclusă, iar Niculae crede în „studiu”, în învăţătura de carte. De asemenea, în opoziţie cu tipologia din „Ion” şi „Răscoala”, Marin Preda creează un alt tip de ţăran: Ion este un individ pasional, călăuzit de voinţă şi de instinctul posesiunii; Ilie Moromete este, dimpotrivă, un reflexiv care crede în puterea argumentuui raţional, un „ţăran filosof” sau un „ţăran intelectual”. Pe de altă parte, imaginea femeii de la ţară se schimbă, scriitorul dorind să arate că tipologia feminină rurală nu se reduce la fiinţe precum biata Ana Baciu. El creează personaje puternice, caracterizate prin voinţă, isteţime şi curaj, aşa cum sunt Polina Bălosu, fetele Moromeţilor sau Catrina.

Subiectul e plasat în Siliştea-Gumeşti, sat din Bărăganul teleormănean, şi cuprinde, în vol. I, intervalul iunie-septembrie 1937, iar în volumul al II-lea întâmplări din jurul anului 1950.

Structura operei este masivă, riguroasă, bine studiată (aşa cum afirmă N.Manolescu, scriitorul doric lasă impresia că, atunci când îşi începe romanul, ştie pe deplin şi cum îl va încheia). Incipitul volumului I introduce tema timpului: „În câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial, se pare că timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare; viaţa se scurgea aici fără conflicte mari.” Timpul e înregistrat afectiv, prin obişnuinţele de viaţă individuală şi colectivă. „Răbdarea” lui nu e însă decât aparentă, căci istoria se îndreaptă spre catastrofa celui de-al Doilea Război Mondial. Această relaţie complicată dintre oameni şi istorie va fi ilustrată de autor prin fapte de viaţă concrete (prin scene tipice). Remarcăm în incipit, de asemenea, o prolepsă naratorială: „cu câţiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial”. Naratorul heterodiegetic auctorial, demiurgic, ne informează cu anticipaţie asupra unui eveniment istoric (războiul) ce se va produce în viitorul personajelor sale. Se sugerează astfel ideea că semnele vremii îi rămân necunoscute omului, că viitorul îl ia mereu prin surprindere. Individul este obiectul neînsemnat asupra căruia se exercită implacabil şi indiferent forţele uriaşe ale istoriei. Incipitul constituie, aşadar, o „punere în adâncime” a temei (procedeu numit în teoria literaturii la mise en abyme) şi are valoare anticipativă.

Începutul aduce în prim-plan imaginea familiei Moromete şi personajul principal, pe Ilie Moromete. Acesta e reliefat prin trăsăturile sale majore, dar şi predictiv, în sensul evoluţiei lui ulterioare. Starea de „absenţă” a lui Ilie după întoarcerea de la câmp exprimă atitudinea naturală a eroului: el trăieşte plăcerea vieţii ca miracol de contemplat, are o percepere filosofică şi estetică a existenţei, dar şi plăcerea de a teatraliza, fie în calitate de actor, fie în cea de spectator. Este un „modus vivendi” prin excelenţă moromeţian, pus în valoare prin dialogul iniţial cu vecinul Tudor Bălosu despre vinderea salcâmului din spatele casei, despre plata foncierei şi despre recolta bogată de grâu din acea vară. Reluând o propunere mai veche, de a cumpăra salcâmul vecinului ca să facă din el scânduri, Bălosu îi tulbură lui Moromete contemplaţia, insinuând gândul nevoii presante de acţiune. Tot mai mult şi mai frecvent pe parcursul primului volum, eroul va fi constrâns să iasă din contemplaţie şi să acţioneze. Sugestivă este, de asemenea, prima imagine a lui Moromete:

„rămas singur în mijlocul bătăturii”, prin care se anticipează atât locul central pe care îl are în familie şi în comunitate, cât şi destinul de a fi, într-adevăr, părăsit de toţi.

Din punct de vedere compoziţional, volumul I este alcătuit din trei părţi. Prima, cea mai amplă, se bazează pe o naraţiune încetinită. Acţiunile se desfăşoară de sâmbătă seara până duminică după-amiază şi sunt prezentate scenic: întoarcerea de la câmp a Moromeţilor, cina familiei, cearta dintre Birică şi Tudor Bălosu, vizita băieţilor mai mari la Guica, tăierea salcâmului şi vânzarea lui, premilitara, bătaia de pe câmp dintre Achim şi pândar, adunarea de la fierărie, plata foncierei, spectacolul Căluşului din curtea lui Bălosu, fuga Polinei.

Naraţiunea capătă un puternic caracter dramatizat, iar prin această strategie se susţine tema „timpului răbdător”. Naratorul surprinde automatismele vieţii rurale într-o manieră obiectivă. Observaţia e centrată pe imaginea familiei Moromete, realizându-se însă mereu legătura cu marea lume a satului, fără ca scriitorul să recurgă la dispunerea epicului pe mai multe planuri.

Scenele, memorabile, au o mare capacitate de simbolizare şi de anticipare. Cina Moromeţilor reflectă structura familiei ţărăneşti şi tensiunile dintre membrii ei, prin detaliul dispunerii copiilor şi părinţilor în jurul mesei. Tăierea salcâmului anticipează declinul autorităţii lui Ilie Moromete, al familiei tradiţionale şi al comunităţii rurale. Atmosfera e de ritual sacrificial (copacul va cădea „ca un animal bolnav care fusese ucis”); cântecul cocoşului, bocetul colectiv din cimitir, ce tulbură pacea zorilor şi liniştea din sufletul lui Moromete, mirosul de tămâie din aer creează o tensiune tragică. Salcâmul cumulează valorile simbolice ale individului, familiei şi colectivităţii rurale. El e un „Centrum Mundi” („Axis Mundi”) al societăţii rurale şi dublul vegetal al lui Ilie Moromete. Prăbuşirea lui vesteşte ieşirea din matcă a acestei lumi.

Alte scene semnificative sunt adunarea din poiana fierăriei lui Iocan şi plata foncierei . Ţăranii adunaţi duminical în poiană compun un fel de miniparlament rural în care se dezbat problemele politicii interne şi evenimentele istoriei europene. Adunarea oglindeşte ierarhiile satului şi diversitatea membrilor săi. Ilie Moromete apare ca un reprezentant al democraţiei rurale, Ţugurlan este un anarhist, Victor Bălosu e legionar. Plata foncierei este o reprezentaţie dată de histrionul Ilie Moromete care-şi mobilizează toate resursele talentului său actoricesc şi ale naturii sale de disimulant. Dincolo de spectacol, scena reflectă însă şi autoiluzionarea ţăranului cu privire la „răbdarea” timpului.

Întâmplările din următoarele două secvenţe ale romanului aduc, prin amplificarea şi înmulţirea conflictelor, semnele precipitării istoriei. Lumea nu mai e văzută ca stare, ci ca devenire. Nararea e mai accelerată, acumulându-se rapid fapte şi situaţii: fuga Polinei de acasă, căsătoria ei cu Birică şi dificultăţile prin care trec, încercarea lui Boţoghină de a se vindeca de tuberculoză prin vinderea unei părţi din pământ şi internarea într-un sanatoriu, disputele din cancelaria şcolii dintre învăţătorul Teodorescu şi directorul Toderici, premierea lui Niculae. În partea a treia, autorul inserează numeroase episoade care privesc punctul culminant al muncilor agricole din satul de câmpie: secerişul. Exercitând o adevărată fascinaţie asupra scriitorului, câmpia a devenit toposul prozatorului Marin Preda, aşa cum muntele reprezintă un topos al lui Sadoveanu. Începutul secerişului e înfăţişat ca un ceremonial al transhumanţei. Oamenii îşi pierd acum individualitatea şi se retrag în arhetipal, iar mişcările lor repetă modelele statornicite din strămoşi. Urmează o concretizare a raportului om-pământ prin scene familiale. Fluxul narativ surprinde apoi treieratul, neguţarea grâului şi întocmirea socotelilor pentru sfârşitul anului. Pe fundalul acestei succesiuni, se ivesc noi conflicte sau se adâncesc cele vechi: arestarea şi condamnarea lui Ţugurlan, tentativa de a fugi a lui Paraschiv şi Nilă, hotărârea lui Moromete de a-l trimite pe Niculae la şcoală, bătaia aplicată de tată băieţilor mai mari, fuga acestora de acasă.

Conflictul central din primul volum priveşte destrămarea familiei Moromete, adică destrămarea familiei tradiţionale rurale. Resentimentele dintre membrii familiei au rădăcini vechi şi se amplifică pe nesimţite. Ele sunt agravate şi de marile datorii pe care familia le are la plata impozitului agricol şi la bancă. Constrâns de împrejurări, Moromete acceptă ca Achim „să plece cu oile la Bucureşti”, adică să le păşuneze în jurul Capitalei, urmând ca, prin vânzarea produselor, să adune în trei luni banii care să-i scoată din impas. Dar de la Achim nu primeşte nici veşti, nici bani. Aflat sub toate aceste ameninţări, Ilie află de la negustorul de găini Scămosu că băieţii lui, Paraschiv şi Nilă, s-au vorbit să fugă de acasă.

Moromete a căutat mereu să-i menţină pe fiii mai mari în sfera autorităţii sale, dorind să le transmită propriile principii ca pe o „moştenire” etică . Dar băieţii, care s-au închis într-o obtuzitate tenebroasă, i se vor împotrivi şi-l vor umili fugind la Bucureşti şi lăsând familia fără oi şi cai, sub apăsarea datoriilor. Moromete îşi trăieşte în termeni de mare dramatism eşecul. Stăpânit de acest uriaş sentiment, eroul face demersurile finale, prin care să iasă din criză: vinde lui Bălosu pământul din spatele casei şi-şi achită, deocamdată, promisiunile faţă de Niculae şi datoriile. Dar ruptura produsă în familia sa îl aruncă într-o mare criză interioară care-i schimbă comportamentul, îl scoate din starea apolinică şi-l detaşează de lume. Finalul primului volum, realizat ca rezumat narativ de o extremă concizie, în doar câteva paragrafe, punctează această schimbare: „nu mai fu văzut stând ceasuri întregi pe prispă sau la drum pe stănoagă”, „nu mai fu auzit răspunzând cu multe cuvinte la salut. Nu mai fu auzit povestind”. Din vechiul Moromete rămâne însă, ca o emblemă a unei societăţi rurale pornite spre destrămare, „capul lui de humă arsă, făcut odată de Din Vasilescu şi care acum privea însingurat de pe poliţa fierăriei lui Iocan”. Pierzându-şi corifeul, aceste adunări dispar şi ele.

Pe de altă parte, finalul volumului întâi readuce în prim-plan tema timpului, dar un timp care „nu mai avea răbdare”. De această dată oamenii îl percep cu nelinişte, îngrijoraţi de mulţimea schimbărilor petrecute sau pe cale de a se petrece în viaţa colectivă şi individuală. Ele sunt semnele unei schimbări cu mult mai dramatice aduse de izbucnirea, peste trei ani, a celui de-al Doilea Război Mondial.

Prin cel de-al doilea volum, monografia realist – obiectivă creată de Marin Preda capătă caracter de ciclu

romanesc. Subiectul prezintă imaginea satului care şi-a pierdut definitiv coerenţa şi echilibrul de dinainte de război, fiind măcinat de evenimente tulburi şi neaşteptate aduse odată cu instalarea comuniştilor la putere. Personaje noi apar pe scena locală, psihologia ţărănească începe să se schimbe sub presiunea noii ordini sociale impuse brutal şi represiv. Este perioada care premerge cooperativizării, o pregăteşte prin Reforma agrară din 1945 şi prin măsurile restrictive impuse ţăranilor. Aceştia nu mai pot să decidă când şi cum vor desfăşura muncile agricole, trebuind să se supună „calendarului” hotărât de „specialiştii” partidului, sunt obligaţi să predea „cotele” de cereale către stat, iar comerţul cu produse agricole este îngrădit. Satul iese din matca evoluţiei naturale şi intră într-o criză nemaiîntâlnită în toată istoria lui.

Prin felul în care surprinde realitatea românească a „obsedantului deceniu” al şaselea, viziunea scriitorului se apropie de literatura absurdului, mai ales prin scenele care prezintă reacţiile iraţionale ale oamenilor: bătaia primită de Niculae, proaspăt activist de partid, venit în Siliştea să facă propagandă comunistă, înecarea unui ţăran în gârla din spatele grădinii lui atunci când intră în panică fiindcă i s-a găsit în casă o armă, fuga bezmetică a ţăranilor care nu vor să predea cotele impuse de stat şi se trage în ei etc.

Adoptând o perspectivă existenţialistă, Marin Preda pune problema singurătăţii individului în faţa forţelor oarbe ale istoriei, a existenţei tragice a omului aruncat într-o lume absurdă. Lipsa criteriilor morale, haosul social şi politic îi împing pe oameni în situaţii limită şi generează stări de conştiinţă dramatice. Conflictele antrenează, deci, şi o bogată problematică etică, în centrul căreia se află raportul dintre libertate şi constrângere.

Spre deosebire de volumul I, cadrul observaţiei se lărgeşte dincolo de lumea satului, către „regionala de partid” şi Capitală. Naratorul prezintă instabilitatea structurilor administrative, redistribuirea centrilor puterii, jocul din umbră al vechilor conducători ai satului, disputele de interese dintre reprezentanţii puterii comuniste din sat (Plotoagă, Zdroncan, Isosică, notarul Bilă, Mantaroşie, Adam Fântână, Ouăbei). Oameni de la periferia societăţii din Siliştea, dispreţuiţi sau ignoraţi până atunci, ori indivizi veniţi de aiurea, preiau puterea, se impun cu brutalitate, încât impresia generală e că satul „s-a spart” sub acţiunea unor evenimente „pline de viclenie”. Punctul culminant al acestor conflicte este atins în timpul campaniei agricole, dirijate de Niculae ca trimis al partidului în teritoriu, când se produce o degringoladă totală. Şedinţa de partid în care se vor pune în discuţie desfăşurarea campaniei agricole se va solda cu demiterea unora dintre conducătorii locali şi cu sancţionarea ulterioară a lui Niculae pe linie de partid.

În contextul acestei lumi în transformare, în care domnesc violenţa, crima şi dezordinea, conflictul familial trece în plan secund. Ilie Moromete apare acum cu o imagine schimbată, lipsită de puterea dominatoare din primul volum. Nevoit să trăiască într-o epocă în care „subtilităţile limbajului şi plăcerea de a contempla sunt nişte frumoase anacronisme” (Eugen Simion), personajul se retrage de pe scena satului, se adânceşte în sine, monologhează pe tema mersului istoriei, filosofează cu sau fără auditoriu. Eroul nu mai găseşte pe nimeni capabil să glumească inteligent şi să înţeleagă fenomenele recente. Deşi se află el însuşi într-o perioadă de criză a relaţiilor cu ceilalţi, criză care nu se va mai sfârşi, Moromete rămâne în profunzime egal cu sine, un om liber, încât va putea să rostească pe patul de moarte: „Domnule, eu totdeauna am dus o viaţă independentă.”

Volumul al doilea este şi romanul experienţelor trăite de Niculae, un moromeţean devenit „apostol al noii religii a binelui şi a răului”, comunismul. Niculae e convins că vechiul sat trebuie să dispară. Dar eşecul său ca activist de partid, ratarea socială care-l va urmări până în romanul „Marele singuratic” (al cărui personaj central este) îi zdruncină convingerile utopice.

Aşadar, în cele două volume ale romanului său monografic, Marin Preda surprinde, într-o manieră neegalată, procesul istoric de dispariţie a satului românesc tradiţional. Criza lumii rurale, generată de factori la început neconştientizaţi de către oameni (atragerea treptată a satului în orbita industrializării, desacralizarea relaţiei om – pământ, migraţia tinerilor către oraş) se adânceşte catastrofal în perioada comunistă. Tabloul epic vast prin care autorul panoramează dispariţia satului tradiţional îl impune pe Marin Preda ca unul dintre cei mai mari prozatori români.

Particularităţile de construcţie a unui personaj dintr-un roman al lui M. Preda / postbelic(eseu structurat)

Personajul constituie principalul centru de interes estetic al literaturii de ficţiune. El se construieşte în conformitate cu reprezentãrile sociale, psihologice şi culturale pe care le adoptă autorul, deci în funcţie de viziunea şi de opţiunea estetică ale acestuia.

Pentru a ilustra particularităţile de construcţie a unui personaj romanesc postbelic, mă voi referi la eroul principal din Moromeţii (vol.I – 1955, vol. al II-lea – 1967) de Marin Preda, roman de referinţă în proza de după război. De la „Ion” al lui L.Rebreanu (1920) nu se mai scrisese un roman atât de puternic despre lumea rurală. Realizând fuziunea dintre modernitatea analizei psihologice şi tema rurală tradiţională, autorul a creat un nou tip de personaj: ţăranul „intelectual” sau „filosof”, Ilie Moromete.

Moromeţii este un roman realist obiectiv cu aspecte originale, situat de N. Manolescu (Arca lui Noe) în categoria „doricului impurificat”, şi un roman politematic despre viaţa socială rurală, familie, raportul dintre individ şi istorie, tema timpului. Este şi un roman polemic faţă de modelul rebrenian.

Subiectul e plasat în Siliştea-Gumeşti, sat din Bărăganul teleormănean, şi cuprinde, în vol. I, intervalul iunie-septembrie 1937, iar în volumul al II-lea întâmplări din jurul anului 1950. Structura operei este masivă, riguroasă, bine studiată (aşa cum afirmă N.Manolescu, scriitorul doric lasă impresia că, atunci când îşi începe romanul, ştie pe deplin şi cum îl va încheia).

În centrul observaţiei naratoriale se află, în volumul întâi, familia ţăranului de condiţie medie Ilie Moromete. Este o familie numeroasă şi marcată de tensiuni, cuprinzând copii din cele două căsătorii ale lui Ilie: pe de-o parte Achim, Paraschiv şi Nilă, pe de alta Tita, Ilinca şi Niculae, copiii din căsătoria cu Catrina. Trecutul familiei şi, implicit, al lui Ilie Moromete, este reconstituit de narator în primele capitole printr-o amplă analepsă.

Personajul principal, rotund, dinamic, Ilie Moromete apare chiar din prima scenă cu trăsăturile sale majore. El e ţăranul reflexiv (intelectual), care contrazice tipul consacrat din proza noastră rurală (naiv, instinctual, persecutat, zbătându-se zadarnic în faţa greutăţilor). Starea lui de „absenţă” după întoarcerea de la câmp exprimă atitudinea naturală a eroului: contemplativitatea. Postura tipică în care se manifestă această atitudine, reluată ca un laitmotiv în roman, este imaginea lui Moromete stând „pe stănoaga podiştei” şi privind la spectacolul lumii. Moromete trăieşte plăcerea vieţii ca miracol de contemplat, dar şi plăcerea de a o teatraliza, fie în calitate de actor, fie de spectator. Este un „modus vivendi” care-l unicizează şi care decurge din concepţia că viaţa nu trebuie pur şi simplu trăită, ci trăită spre a fi înţeleasă. Atitudinea sa diferită de a altora e sugerată prin dialogul iniţial cu vecinul Tudor Bălosu care îi tulbură contemplaţia filosofică şi estetică, insinuând gândul nevoii presante de acţiune. Sugestivă este, de asemenea, prima imagine a lui Moromete: „rămas singur în mijlocul bătăturii”, imagine prin care se anticipează atât calitatea de personaj central, cât şi situaţia de a fi, într-adevăr, părăsit ulterior de toţi.

Ipostazele personajului se acumulează din scenele individuale şi colective pe baza cărora este alcătuit volumul întâi, mai ales în prima dintre cele trei ample secvenţe care-l compun. De fiecare dată Moromete se dovedeşte a fi o conştiinţă problematizantă, un om care, fără să iasă din primitivitatea lumii sale ţărăneşti, refuză primitivitatea în gândire şi atitudine. Eroul este creat în antiteză cu personajul Ion al lui Rebreanu, prin încrederea în puterea judecăţii argumentate. Ion îşi pune în joc toată energia, ambiţia, tenacitatea pentru a obţine cât mai mult pământ. Moromete, pentru a-l păstra şi, păstrându-l, pentru a-şi câştiga tihna necesară trăirii altor plăceri, intelectuale: bucuria meditaţiei subtile şi a glumei fine.

Scena cinei de după întoarcerea de la câmp reliefează locul şi rolul personajului în familie. Aşezat pe pragul dintre odăi, „Moromete stătea parcă deasupra tuturor”, în vreme ce copiii stau înghesuiţi în jurul mesei prea mici. Postura este de autoritate încă dominatoare, de pater familias care nu poate fi contestat.

Din spaţiul familial, autorul îşi situează apoi eroul în spaţiul public al satului prin ampla scenă a adunării duminicale din poiana fierăriei lui Iocan. Aşteptat de toţi ceilalţi ca un lider de opinie, Moromete ocupă locul central în acest miniparlament rurar în care se comentează evenimente din istoria recentă a ţării (Marele Congres Agricol) şi a lumii. Rolul său de corifeu şi de exponent al democraţiei rurale se exprimă emblematic în „chipul de lut” pe care-l modelează în joacă Din Vasilescu şi care va rămâne pe poliţa fierăriei şi după ce aceste adunări se vor destrăma sub presiunea unei istorii tot mai grăbite.

O scenă anticipativă cu mare încărcătură simbolică este tăierea salcâmului (cap.XII), prevestitoare pentru declinul eroului, al familiei sale şi al comunităţii rurale. Atmosfera e ritualică, iar gestul lui Moromete sacrificial (copacul va cădea „ca un animal bolnav care fusese ucis”). Personajul participă fără să o ştie la un scenariu tragic şi animist, salcâmul având calitatea de „fiinţă vegetală” răpusă într-un interval de cumpănă (între noapte şi zi), în faptul sfintei zile de duminică. Bocetul colectiv din cimitir, cântecul cocoşului, mirosul de tămâie care umple aerul creează o atmosferă metafizică. Episodul e gândit şi realizat narativ pe termenii structurii tragice, în care eroii sunt Moromete şi salcâmul personificat (un „dublu vegetal” al

eroului), bocetul substituie corul tragic, iar familia şi sătenii sunt spectatorii. Răsăritul însângerat al soarelui scoate scena, simbolic şi definitiv, din rândul manifestărilor profane şi-i dă proporţiile unui fenomen cosmic.

Câteva scene (dialogul iniţial cu Tudor Bălosu, plata foncierei, masa familiei pe câmp, la seceriş) sunt memorabile pentru natura de disimulant a eroului. Scenariul tip se regăseşte în scena foncierei în care, chemat din poiana fierăriei lui Iocan pentru a-şi achita impozitul agricol, Moromete intră în curte aparent preocupat de treburi gospodăreşti, îi ignoră complet pe agenţii fiscali şi se adresează unor interlocutori absenţi. Reprezentaţia dată de el are aici un scop practic (intimidarea agenţilor), dar şi o latură moral-intelectuală. Prin atitudinea detaşată, superioară, dispreţuitoare faţă de agentul fiscal, îi instruieşte pe cei din jur că astfel poate fi tratat orice lucru aflat în afara valorilor spiritului.

Conduita histrionică a lui Moromete este mereu evidenţiată de narator. „Publicul” lui obişnuit – Catrina, copiii, prietenii – descoperă faptul că „avea ciudatul dar de a vedea lucruri care lor le scăpau, pe care ei nu le vedeau”. Moromete înscenează reprezentaţii, dar, nu mai puţin, priveşte către scena satului şi surprinde galeria „măştilor” umane. O banală trecere pe uliţă a unor indivizi şi mai banali (Gheorghe al lui Udubeaşcă, Nae Boldeaţă ) se transformă în comedie. Umorul concentrat al lui Moromete este legat de convingerea că nimic nu trebuie să te împiedice să te bucuri de viaţă.

Personajul se defineşte şi prin modul în care îi evaluează pe ceilalţi, identificând măsura fiecărui om. Pe Victor Bălosu îl ridiculizează pentru că e inautentic, snob şi ros de vanitate. Lui Tudor Bălosu îi demască avariţia şi răutatea, forme ale mediocrităţii umane etc. Ironia lui Moromete este expresia spiritului său critic faţă de prostie, ipocrizie, suficienţă şi imoralitate.

Natură colocvială, Moromete e în căutare perpetuă de alţi oameni inteligenţi şi, când nu-i găseşte, îşi este sieşi interlocutor. Unul dintre cele mai importante mijloace narative de caracterizare a eroului este limbajul său. Modul lui de a povesti e apropiat de cel al lui Creangă: punctează mucalit detaliile, are capacitatea de a defini un individ prin reproducerea unei replici, foloseşte limbajul neaoş cu subtilitate. Comunicând, Moromete încearcă să convingă lumea să adopte scara lui de valori, să vadă lucrurile din punctul lui de vedere. E un „învăţător” şi un modelator de conştiinţe care-i instruieşte pe ceilalţi, dar nu în predici, ci prin pilde, ironii, anecdote. Aşa este istorisirea drumurilor făcute la munte împreună cu Bălosu, spusă în faţa lui Paraschiv pentru a-i arăta că nu averea, ci omenia reprezintă cea mai înaltă valoare în viaţă şi a-l învăţa (de altfel, fără efect) să fie sensibil şi înţelegător la dramele celorlalţi.

Un mijloc fundamental de realizare a personajului ţine de situarea lui în centrul conflictului familial. În familia Moromete, resentimentele, ostilitatea, ura au rădăcini vechi şi se amplifică pe nesimţite. Căsătoria lui Moromete cu Catrina stârnise apriga împotrivire a Mariei, sora lui, care-i învaţă pe băieţi că mama vitregă le-a răpit averea, că fraţii mai mici le sunt duşmani şi că toţi profită de pe urma trudei lor. Despre adevăratul rod al muncii fiilor va vorbi mai târziu, prea târziu, tatăl: „Pământul rămas întreg, Paraschive, smintitule, acolo e munca voastră! Bolnavule după avere!”. Tensiunile cresc ameninţător între Ilie şi Catrina, fiindcă bărbatul nu-şi îndeplineşte promisiunea de a trece casa pe numele ei. Mai tânără decât Moromete, Catrina e cuprinsă treptat de spaima de a fi alungată din casă de către fiii vitregi după moartea lui Ilie. Răscolită de coşmaruri, ea găseşte un timp alinare în biserică, dar nu se poate elibera de sentimentele rele care ajung la „nepăsarea şi sila faţă de bărbat şi de copii”. Niculae, marginal sau chiar absent din gândurile tatălui până la un punct, devine şi el o sursă de tensiuni prin deneînţeleasa pasiune pentru învăţătură. Neînţelegere ciudată, dacă ne gândim că acest băiat inteligent şi sensibil, captivat de poveşti, este singurul dintre copii care-i seamănă lui Moromete. O revelaţie despre fiul cel mai mic o are Ilie la serbarea de sfârşit de an, când află uimit că e premiantul clasei a patra. Moromete rămâne cu un sentiment de vinovăţie, văzându-şi copilul zguduit de friguri şi mistuit de o pasiune al cărei sens deplin îi scapă. Respectă cartea, dar nu poate intui adevărul că ea reprezintă pentru Niculae o valoare mai presus de cele obişnuite în lumea satului (pământul, averea, prestigiul de gospodar înţelept şi harnic).

Conflictele din sânul familiei sunt agravate de marile datorii pe care le are la plata impozitului agricol şi la bancă. Constrâns de împrejurări, Moromete acceptă ca Achim „să plece cu oile la Bucureşti”, adică să le păşuneze în jurul Capitalei, urmând ca, prin vânzarea produselor pe piaţa bucureşteană, să adune în trei luni banii care să-i scoată din impas. De la Achim nu primeşte nici veşti, nici bani, dar află de la negustorul de găini Scămosu că băieţii lui s-au vorbit să fugă de acasă.

Dintre toate formele conflictului familial, contradicţiile cu cei trei fii mai mari constituie marea sursă a dramei lui Moromete, dramă care se revarsă într-o izbucnire devastatoare în finalul volumului întâi. Moromete a căutat mereu să-i menţină pe băieţi în sfera autorităţii sale, nu din vanitate, ci pentru că vrea să le transmită modelul său etic şi existenţial. Elocvente sunt „lecţiile” pe care le dă acestora de-a lungul timpului: când îl determină pe Paraschiv să renunţe la o căsătorie din interes cu Manda a lui Bodârlache, om înstărit, dar prost, când evocă un episod din vremea foametei despre Voicu lui Rădoi, când povesteşte călătoria sa negustorească la munte etc. Tatăl le sugerează astfel să preţuiască inteligenţa, iar nu hectarele de pământ şi să se bucure de averea deşteptăciunii. Dar băieţii se închid în obtuzitatea lor tenebroasă.

Dinaintea conflictului iminent de la sfârşitul volumului întâi, o înţelepciune îndurerată îl face să temporizeze sancţionarea fiilor răzvrătiţi, lăsându-le şansa de a ieşi din hotărârea lor oarbă. Renunţă la orgoliu cu totul, spre uluirea Catrinei, a fetelor şi a lui Niculae, se umileşte, acceptând sfidarea neruşinată a lui Paraschiv, adică se comportă într-un mod de neînţeles pentru situaţia creată. Se scuză dinaintea fiului, îi dă socoteală, răbdător, smerit, apoi le loveşte tocmai pe cele

năpăstuite şi nevinovate – Catrina şi Tita. De fapt, în tot comportamentul său e o intenţie demonstrativă. El vrea să le sugereze băieţilor că pot miza pe solidaritatea lui, dar şi că puterea lui de tată a rămas intactă. Moromete se dezvăluie ca o structură umană care vrea să convingă, nu să constrângă. Ştie că a căuta să obţii victoria cu bâta echivalează, în esenţă, cu a renunţa la victorie. După ce orice tentativă s-a arătat zadarnică, Moromete iese din casă, iar între mişcările lui par să existe intervale mari, suficient de mari pentru ca fiii să mediteze că nu era bine ceea ce tocmai făcuseră şi spuseseră. Căci, din punctul de vedere al tatălui, Paraschiv şi Nilă sunt, de-abia acum, iremediabil pierduţi. Bătrânul îşi ia mâna de pe soarta lor fiindcă e constrâns să o facă, dar, cunoscându-le slăbiciunile, vede în rebeliunea copiilor o adevărată sinucidere. El ştie că Paraschiv e atât de încrâncenat, nesocotit şi impulsiv, încât se va nenoroci repede acolo unde vrea să plece. Pe Nilă îl ştie lipsit de personalitate şi puţin la minte, deci vulnerabil. Bătaia care urmează e o încercare de a-i trezi din orbirea lor pierzătoare şi, poate, o demonstraţie că a fi brutal (cum e Paraschiv) înseamnă a le impune codul brutalităţii şi celorlalţi şi a-l admite ca unic cod. Tatăl, dimpotrivă, încercase până în ultima clipă să i se audă mesajul.

Drama lui Moromete şi, implicit, eşecul lui, este de a-şi vedea familia destrămată (în volumul întâi) şi lumea altfel decât aşa cum o doreşte el şi cum e convins că ar fi bine să fie (în volumul al doilea). După fuga băieţilor, eroul găseşte, însă, resursele necesare să renască, devine întreprinzător, pragmatic, relativ prosper, după cum e înfăţişat la începutul volumului al doilea: „parcă chiar întinerise, arăta zdravăn, cu mustaţa mereu neagră şi, când tot satul se pitea în casă şi coşurile fumegau sub gerurile năprasnice ale iernii, era văzut cu alţii mai tineri, cu săniile încărcate de porumb, gata să plece să le vândă în creierul Carpaţilor, la mocani.”. Imaginea acestui nou Moromete e aproape neverosimilă: „Poli galbeni îi umpleau buzunarele şi pe toate le vedea acum din punctul de vedere al unui câştig eventual.” Îl apostrofează pe Niculae „Şi ce beneficiu o să am eu, mă, de pe urma ta, dacă te las să te duci mai departe la şcoală?” şi-l opreşte să continue studiile, îndemnându-l să se facă învăţător în sat. Amână sau refuză în continuare să treacă pe numele Catrinei casa şi pământul, intenţionând, de fapt, să le-o dea fiilor mai mari. Tot efortul tatălui se va sparge însă de zidul refuzului pe care îl ridică Paraschiv, Nilă şi Achim atunci când Moromete merge la Bucureşti să-i convingă să se întoarcă în sat.

După moartea lui Nilă pe front şi a lui Paraschiv de tuberculoză, Moromete e părăsit şi de Catrina, care pleacă la fiica din prima sa căsătorie. Tita se mărită cu Sandu Dulgheru, dar va rămâne în curând văduvă. Vechii prieteni ai lui Moromete (Cocoşilă, Din Vasilescu, Dumitru lui Nae) l-au părăsit şi ei ori au murit, iar cei noi (Matei Dimir, Nae Cismaru, Costache al Joachii, Giugudel), cu care se mai întâlneşte uneori în propria curte pentru „a face politică” în şoaptă, îi par mediocri, speriaţi, naivi. Eroul nu mai găseşte pe nimeni capabil să glumească inteligent şi să înţeleagă fenomenele istoriei recente. El însuşi apare acum cu o imagine schimbată, lipsită de puterea dominatoare din primul roman. Autoritatea i-a fost dramatic contestată în sânul familiei, iar în comunitate se produc transformări pe care nu le poate accepta şi pe care le dispreţuieşte cu toată fiinţa. Îi va mărturisi acest lucru lui Ţugurlan: „…Eu ştiu încotro mergem! Ce vreau eu personal e să mergem cât mai încet, fiindcă nu sunt neam doritor să văd şi cu ochii mei ce-o fi! Îmi închipui!” Într-o demonstraţie pe care o face în faţa vicleanului Isosică, uluindu-l (că singura cale de a-i rezista cumplitului Vasile a Moaşii este a-i opune pe unul „mai tare” decât el, respectiv pe Ţugurlan), Moromete e recunoscut de preopinentul său drept un om „despre care nu degeaba se spuneau atâtea poveşti. Avea mintea pătrunzătoare. Ştia tot”. Moromete are, cu alte cuvinte, perspectivă istorică. Asupra sensului istoriei emite consideraţii de necontrazis în celebrul monolog desfăşurat sub ploaia torenţială de vară din al doilea volum, dând şi un verdict final: prăbuşirea valorilor şi pierderea libertăţii în regimul comunist.

Nevoit să trăiască într-o epocă în care „ subtilităţile limbajului şi plăcerea de a contempla sunt nişte frumoase anacronisme” (Eugen Simion), personajul se retrage de pe scena publică a satului, se adânceşte în sine, monologhează justiţiar pe tema istoriei, filosofează cu sau fără auditoriu. De multe ori îşi este sieşi interlocutor. Treptat, imaginea lui Ilie Moromete alunecă în planurile tot mai îndepărtate ale subiectului epic, pentru ca, în finalul celui de-al doilea volum să fie recuperată sub nimbul unei anumite grandori. „…În acei ani murise şi Moromete, dar de moarte bună…”, se deschide, voit nepăsător şi insignifiant, fragmentul. Strategia naratorului este de a evoca sfârşitul vieţii lui Moromete prin personaje-martor şi personaje-informatori, putând astfel să-i evidenţieze monumentalitatea fără să abdice de la obiectivitatea naratorială. Despre toate cele întâmplate povestesc Ilinca şi Catrina, apoi Alboaica. Femeile se completează, se continuă una pe cealaltă, urmând parcă un secret ceremonial în nararea isprăvilor „ultimului” Moromete (adică ale lui Moromete în ultima lui ipostază), ca nişte rapsozi ai faptelor sale. Apologia eroului este desăvârşită prin reveria lui Niculae care căută imaginea paternă şi o fixează în sine ca pe un bun de mare preţ.

În concluzie, toate însuşirile personajului excepţional creat de Marin Preda alcătuiesc un mod de a fi: moromeţianismul, a cărui esenţă o exprimă şi ultimele cuvinte ale lui Moromete: „Domnule, eu totdeauna am dus o viaţă independentă.”. Acest enunţ memorabil subliniază ideea că cea mai de preţ valoare trebuie să fie pentru om libertatea interioară.

Relaţiile dintre două personaje dintr-un roman postbelic / al lui Marin Preda(eseu structurat)

Personajul constituie principalul centru de interes estetic al literaturii de ficţiune. El se construieşte în conformitate cu reprezentãrile sociale, psihologice şi culturale pe care le adoptă autorul, deci în funcţie de viziunea şi de opţiunea estetică ale acestuia.

Pentru a ilustra relaţiile dintre două personaje dintr-un roman postbelic / al lui Marin Preda, mă voi referi la Ilie şi Catrina Moromete din Moromeţii (vol.I – 1955, vol. al II-lea – 1967), operă de referinţă în literatura contemporană. De la „Ion” al lui L.Rebreanu (1920) nu se mai scrisese un roman atât de puternic despre lumea rurală. Mai mult decât atât, Marin Preda a realizat fuziunea dintre modernitatea analizei psihologice şi tema rurală tradiţională şi a creat un nou tip de personaj: ţăranul „intelectual”sau „filosof” (Ilie Moromete).

Moromeţii este un roman realist obiectiv cu aspecte originale, situat de N. Manolescu (Arca lui Noe) în categoria „doricului impurificat”, şi un roman politematic despre viaţa socială rurală, familie, raportul dintre individ şi istorie, tema timpului. Este şi un roman polemic faţă de modelul rebrenian. Subiectul e plasat în Siliştea-Gumeşti, sat din Bărăganul teleormănean, şi cuprinde, în vol. I, intervalul iunie-septembrie 1937, iar în volumul al II-lea întâmplări din jurul anului 1950. Structura operei este masivă, riguroasă, bine studiată (aşa cum afirmă N.Manolescu, scriitorul doric lasă impresia că, atunci când îşi începe romanul, ştie pe deplin şi cum îl va încheia).

În centrul observaţiei naratoriale se află, în volumul întâi, familia ţăranului de condiţie medie Ilie Moromete. Este o familie numeroasă şi marcată de tensiuni, cuprinzând copii din cele două căsătorii ale lui Ilie: pe de-o parte Achim, Paraschiv şi Nilă, pe de alta Tita, Ilinca şi Niculae, copiii din a doua căsătorie, cu Catrina. Trecutul familiei şi, implicit, al lui Ilie Moromete, este reconstituit de narator în primele capitole printr-o amplă analepsă, iar naratorul va folosi constant tehnica retrospecţiei pentru a „recupera” informaţiile necesare coerenţei diegetice.

Cele două personaje apar chiar din prima scenă a romanului, fiind plasate, ca întreaga lume ficţională a volumului întâi, sub iluzia „timpului răbdător” care lasă viaţa să se scurgă „fără conflicte mari”. Societatea rurală trăieşte în virtutea unor automatisme individuale şi colective perpetuate de la o generaţie la alta şi care-i par de nezdruncinat.

Incipitul ni-i prezintă pe Moromeţi în situaţii tipice şi prin comportamente tipice. Întorşi de la câmp, Paraschiv se întinde pe prispă gemând, Nilă se aruncă în pat, Achim se odihneşte în grajdul cailor, Tita şi Ilinca pleacă la gârlă să se scalde, iar tatăl iese pe stănoaga podiştei, după obicei, aşteptând un eventual interlocutor şi contemplând „fără grabă şi fără scop” lumea satului. Singură Catrina, în ciuda oboselii, „rămânea să aibă grijă ca ziua să se sfârşească bine”, pregătind cina.

Prima imagine a celor doi soţi este semnificativă pentru natura lor caracterială. Starea de „absenţă” a lui Moromete exprimă atitudinea naturală a eroului: contemplativitatea. Postura tipică în care se manifestă această atitudine, reluată ca un laitmotiv în roman, este imaginea lui stând „pe stănoaga podiştei”. Moromete trăieşte plăcerea vieţii ca miracol de contemplat, dar şi plăcerea de a o teatraliza, fie în calitate de actor, fie de spectator. Este un „modus vivendi” care-l unicizează şi care decurge din concepţia că viaţa nu trebuie pur şi simplu trăită, ci trăită spre a fi înţeleasă. Atitudinea sa diferită de a altora e sugerată prin dialogul iniţial cu vecinul Tudor Bălosu care îi tulbură contemplaţia filosofică şi estetică, insinuând gândul nevoii presante de acţiune. Sugestivă este, de asemenea, prima imagine a lui Moromete: „rămas singur în mijlocul bătăturii”, imagine prin care se anticipează atât calitatea de personaj central, cât şi situaţia de a fi, într-adevăr, părăsit ulterior de toţi. Prima imagine a Catrinei este, dimpotrivă, aceea de femeie împovărată de treburile casei şi de grija copiilor, silită de împrejurări să fie mereu în acţiune, să se consacre măruntelor obligaţii ale rolului de mamă şi de soţie. Ea rămâne în planul secund al observaţiei naratoriale, în umbra lui Moromete, impunându-se astfel, între cele două personaje, o diferenţă de amplitudine şi de complexitate necontrazise pe tot parcursul romanului.

Relaţiile dintre membrii familiei, inclusiv dintre cei doi soţi, sunt perceptibile în scena cinei de după întoarcerea de la câmp. Ea reflectă structura şi tensiunile din familie prin dispunerea copiilor şi părinţilor în jurul mesei şi prin limbaj. Fiecare cuvânt cuprinde o intenţie tenebroasă, orice gest trădează marile răbufniri amânate. Copiii formează două grupuri între care mocneşte o duşmănie crescută o dată cu vârsta. Paraschiv, Nilă şi Achim stau spre ieşirea din tindă, „ca şi când ar fi fost gata în orice clipă să se scoale de la masă şi să plece afară”, iar în partea opusă, în preajma mamei, sunt adunaţi copiii din căsătoria lui Ilie cu Catrina, anume Tita, Ilinca şi Niculae, ultimul stând de-a dreptul pe jos, fiindcă nimeni nu se gândise să-i încropească şi lui un scaun. Aşezat pe pragul dintre odăi, „Moromete stătea parcă deasupra tuturor”, cu o autoritate încă dominatoare, de pater familias care nu poate fi contestat. În acest tablou de grup, Catrina ocupă şi ea un loc semnificativ: lângă vatră (centrul simbolic al casei tradiţionale), „jumătate întoarsă spre străchinile şi oalele cu mâncare de pe foc”, protejând matern unitatea şubredă a familiei, dar dintr-o postură echivocă („jumătate întoarsă”). De altfel, detaliile acestei scene sunt anticipative pentru marile rupturi care vor destrăma familia. Fiii vitregi vor fugi, într-adevăr, căutându-şi rostul aiurea, Niculae se va rupe de traiul ţărănesc prin învăţătură, iar Catrina îşi va părăsi casa şi bărbatul, plecând la fata ei din prima căsătorie.

De la această scenă iniţială, care prezintă imaginea familiei încă adunate solidar în jurul mesei, până la sfârşitul romanului, Ilie şi Catrina Moromete vor parcurge un drum al înstrăinării treptate şi al rupturii, pe măsură ce familia însăşi se destramă.

Înainte de a se produce în act, despărţirea lor este o realitate afectivă şi psihologică. Resentimentele, ostilitatea, ura au rădăcini vechi şi se amplifică pe nesimţite. Căsătoria lui Moromete cu Catrina, după ce-i murise prima soţie, lăsându-l cu trei băieţi mici, stârnise apriga împotrivire a Mariei, sora lui, care se vedea astfel exclusă din familie. Intrigantă, clevetitoare şi plină de răutate, Guica le transmite celor trei copii spiritul ei distructiv, convingându-i că mama vitregă le-a răpit averea, că fraţii mai mici le sunt duşmani şi că toţi profită de pe urma trudei lor.

Pe de altă parte, Catrina, devotată noii familii, a sacrificat după căsătorie un pogon din cele opt cu care fusese împroprietărită, ca să-i poată creşte pe cei trei fii vitregi în perioada sărăciei de după război, primind în schimb promisiunea bărbatului că va trece casa pe numele ei. Ilie amână cu ironii tot mai crude împlinirea cuvântului dat, iar Catrina e cuprinsă treptat de o îngrijorare transformată în obsesie şi apoi în spaimă. Se mai întâmplase în sat ca mama vitregă să fie alungată din casă şi abandonată la bătrâneţe. Pe măsură ce Nilă, Achim şi Paraschiv cresc, devin tot mai ameninţători şi Catrina înţelege că asta o aşteaptă şi pe ea dacă Moromete nu-i va împiedica sau dacă va muri înaintea ei. În plus, Tita şi Ilinca sunt aproape de măritiş, au nevoie de zestre, iar zestrea înseamnă pământ. De aceea, mama pretinde tot mai ferm pogonul vândut demult. Insistenţele ei de a-l hotărî pe bărbat să acţioneze cât mai e vreme se izbesc de indiferenţa lui ironică. Înspăimântată, răscolită de coşmaruri, Catrina găseşte alinare în biserică, fără să se poată elibera însă sentimentele rele care urcă în ea până ajung la „nepăsarea şi sila faţă de bărbat şi de copii”. Femeia, de bună credinţă, luptă cu starea aceasta nouă şi sufocantă, încercând să reziste duşmăniei făţişe a băieţilor mai mari şi nepăsării lui Ilie. Bisericoasă din credinţă, dar şi pentru că e fascinată de preotul cel tânăr din sat, Catrina trăieşte nu numai în realitatea concretă împovărătoare, ci şi, într-un fel, în lumea viselor ei cărora le găseşte semnificaţii favorabile sau, cel mai adesea, de rău augur. Femeie cu frică de Dumnezeu, dar şi de Diavol, îl ceartă pe Ilie pentru lipsa lui de credinţă, avertizându-l că va ajunge în Iad, spre marele amuzament al bărbatului.

O complicaţie în plus în relaţiile dintre cei doi soţi e provocată de Niculae, mezinul familiei. Marginal sau chiar absent din preocupările părinţilor până la un punct, ajunge şi el o sursă de tensiuni prin de neînţeleasa pasiune pentru învăţătură. Neînţelegere ciudată, dacă ne gândim că acest băiat surprinzător în reacţii, inteligent şi sensibil, captivat de poveşti ca delicii spirituale, este singurul dintre copii care-i seamănă lui Moromete. Dar tatăl e absorbit de alte probleme, mai grave, în comparaţie cu care, aspiraţiile, nemulţumirile sau tristeţile lui Niculae par un moft. Catrina însă, cutremurată de suferinţa băiatului şi obsedată de un vis care i-l arătase mort, e hotărâtă să-l sprijine, chiar dacă ar trebui să mai vândă din pământ. Atitudinea părinţilor faţă de Niculae este neaşteptată prin inversarea de roluri. Ar fi fost natural ca spiritualul şi reflexivul Ilie să încurajeze pasiunea fiului pentru învăţătură. Moromete respectă cartea, dar nu poate intui adevărul că ea reprezintă pentru Niculae o valoare mai presus de cele obişnuite în lumea satului – pământul, averea, prestigiul de gospodar.

Conflictele din sânul familiei sunt agravate de marile datorii pe care le are la plata impozitului agricol şi la bancă. Constrâns de împrejurări, Moromete acceptă ca Achim „să plece cu oile la Bucureşti”, adică să le păşuneze în jurul Capitalei, urmând ca, prin vânzarea produselor pe piaţa bucureşteană, să adune în trei luni banii care să-i scoată din impas. Catrina încurajează această iniţiativă, sperând că astfel îi va mai îmbuna pe băieţi şi va mai detensiona atmosfera din familie. De la Achim Ilie nu primeşte nici veşti, nici bani, dar află de la negustorul de găini Scămosu că băieţii lui s-au vorbit să fugă de acasă.

Moromete a căutat mereu să-i menţină pe băieţi în sfera autorităţii sale, nu din vanitate, ci pentru că vrea să le transmită modelul său etic şi existenţial. Elocvente sunt „lecţiile” pe care le dă acestora de-a lungul timpului: când îl determină pe Paraschiv să renunţe la o căsătorie din interes cu Manda a lui Bodârlache, om înstărit, dar prost, când evocă un episod din vremea foametei despre Voicu lui Rădoi, când povesteşte călătoria sa negustorească la munte etc. Tatăl le cere astfel să preţuiască inteligenţa, iar nu hectarele de pământ şi să se bucure de averea deşteptăciunii. Dar băieţii se închid în obtuzitatea lor tenebroasă. Dinaintea conflictului iminent de la sfârşitul volumului întâi, o înţelepciune îndurerată îl face să temporizeze sancţionarea fiilor răzvrătiţi, lăsându-le şansa de a ieşi din hotărârea lor oarbă. Renunţă la orgoliu cu totul, spre uluirea Catrinei, a fetelor şi a lui Niculae, se umileşte, acceptând sfidarea neruşinată a lui Paraschiv, adică se comportă într-un mod de neînţeles pentru situaţia creată. Se scuză dinaintea fiului, îi dă socoteală, răbdător, smerit, apoi le loveşte tocmai pe cele năpăstuite şi nevinovate – Catrina şi Tita. De fapt, în tot comportamentul său e o intenţie demonstrativă. El vrea să le sugereze băieţilor că pot miza pe solidaritatea lui, dar şi că puterea de tată a rămas intactă. Moromete se dezvăluie ca o structură umană care vrea să convingă, nu să constrângă, dar e silit chiar de nivelul de înţelegere al acestora să-i constrângă prin bătaie. După ce orice tentativă s-a arătat zadarnică şi fiii fug de-acasă luând banii din lada de zestre, covoarele cele mai bune găsite tot acolo şi caii, tatăl îşi trăieşte dramatic eşecul. Stăpânit de acest uriaş sentiment, el face demersurile finale care să scoată familia din criză: vinde lui Bălosu pământul din spatele casei şi-şi achită, deocamdată, promisiunile faţă de Niculae, trimiţându-l la şcoală, şi datoriile.

Cuplul Ilie – Catrina Moromete este mai puţin proeminent în volumul al doilea, în care conflictul familial trece în plan secund. Naratorul rezumă, în câteva secvenţe plasate la început, disoluţia definitivă a familiei Moromete. Ceea ce produce plecarea Catrinei la Mariţa lui Albei, fata ei din prima căsătorie, este gestul lui Moromete de a-i chema pe cei trei fugari înapoi în sat. Abandonând vremelnic atitudinea

contemplativă, el intră în planul acţiunii aducătoare de câştig: munceşte ca niciodată, face drumuri la munte pentru a vinde cereale, încât „Poli galbeni îi umpleau buzunarele şi pe toate le vedea acum din punctul de vedere al unui câştig eventual.” . Străduinţa lui are un mobil foarte clar, nemărturisit Catrinei: o dată adunat acest câştig, îl va oferi băieţilor mai mari pentru a-i convinge să revină acasă. Îi interzice lui Niculae, după un timp, să mai frecventeze şcoala, pe motiv că „nu-i aduce nici un beneficiu”, îndemnându-l să se facă învăţător în sat, şi refuză în continuare să treacă pe numele Catrinei casa, intenţionând, de fapt, să le-o dea celor trei, urmând ca el şi nevasta să se retragă „într-o coşmelie” ridicată alături. Tot efortul lui se va sparge, însă, de zidul refuzului pe care îl ridică Paraschiv, Nilă şi Achim atunci când Moromete merge la Bucureşti.

De această întrevedere tăinuită află Catrina ulterior, fiind cuprinsă de mânie şi ură trăite cu o asemenea intensitate, încât femeia hotărăşte să se răzbune, abandonându-l pe Ilie, în ciuda încercărilor lui Niculae (acum tânăr activist de partid) şi ale fetelor de a-i împăca.

Cele două personaje dispar din raza observaţiei naratoriale o bună parte din cel de-al doilea volum, revenind spre finalul lui, o dată cu evocarea ultimilor ani şi a morţii lui Moromete. Despre toate cele întâmplate povestesc Ilinca şi Catrina, apoi Alboaica, devenite personaje-martor şi personaje-naratori. Femeile se completează, se continuă una pe cealaltă, urmând parcă un secret ceremonial în nararea isprăvilor „ultimului” Moromete (adică ale lui Moromete în ultima lui ipostază), ca nişte rapsozi ai faptelor sale. Deşi participă la această evocare apologetică a lui Ilie Moromete, Catrina rămâne stăpânită de frustrare şi duşmănie. În visele ei, bărbatul nu-i răspunde niciodată, semn că înstrăinarea dintre soţi a fost totală şi insolubilă.

Relaţia dintre cele două personaje create de Marin Preda sunt gândite şi narate în conformitate cu viziunea realistă a autorului. El exclude idilismul şi moralismul din perspectiva sa epică, iluminând cu obiectivitate o lume aspră, lipsită de tandreţe, în care, prin tradiţie, femeia trebuie să se arate supusă bărbatului, să-i accepte hotărârile şi pedepsele.

În concluzie, prin destinul familiei Moromete, scriitorul ne oferă nu numai o dramă familială, ci o ilustrare edificatoare a crizei în care intră satul românesc tradiţional sub presiunea schimbărilor sociale, economice şi istorice produse în România la mijlocul secolului XX.