Momente de neuitat? O grămadă: prima carte citită, prima notă mică, primul sărut şi ultima iubire... dar mult mai multe atunci, în lunile acelea când numeri zilele şi aştepţi cu o nerăbdare nefirească momentul acela unic când vei ţine în braţe minunea sau minunile voastre. Pentru prima oară.

~ Jurnal, pentru Ea.

M. EMINESCU.IPOSTAZE ALE DEPĂŞIRII

EFEMERULUI (I) 

Într-o lume închisă de barierele timpului, eul efemer caută neîncetat căile descătuşării din vremelnicia în care a fost născut. Divinul acaparează în totalitate noţiunea de „timp” (unitate nemăsurabilă) şi de „vreme” (măsurată în ani, ore, secunde). Prin urmare, timpul individual, al omului, se va integra complet în timpul circular al universului, nemăsurabil, pe care doar gîndirea adîncă a Demiurgului l-ar putea percepe în imensitatea sa.

Refuzîndu-şi condiţia, omul parcurge multiple ipostaze, care îi oferă posibilitatea să atingă, într-o măsură sau alta, statura eternă a Demiurgului. Textele eminesciene surprind aceste ipostaze definitorii: Preotul (încununat de credinţă), Filosoful (ridicat din efemer prin sfera gîndirii), Poetul-profet (statornicit prin creaţie) şi Magul (posesorul Cărţii Lumii), în dimensiunea lor istorică, impulsionate însă de dorinţa de a părăsi sferele efemerului prin puterea credinţei, a gîndului sau a cifrelor magice.

 Dacă „Totul e în timp, în afară de timpul însuşi”1, aceasta înseamnă că eul eminescian va putea găsi deschiderea căii către propriul timp, înţelegerea lui şi, în acest mod, depăşirea condiţiei de fiinţă efemeră. Omul va fi obligat să descifreze Cartea Lumii, în care el însuşi este înscris, va trebui să se întoarcă la originile ei, cînd „apetitul divin” a generat ordonarea tuturor celor eterne.

O primă ipostază, sau, mai degrabă, o primă încercare de depăşire a graniţei către eternitate, este întrupată de Filosof. Poezia Preot şi filozof aduce în discuţie o temporalitate care însă poate fi numărată în ani, secunde, vieţi. Deşi ambii „muritori” ştiu că eternul Demiurg şi-a întors privirea dinspre Pămînt, odată cu săvîrşirea păcatului originar, pedepsindu-l cu tulburătoarea efemeritate, ei continuă să creadă că forţa intelectului (Filosof) sau puterea credinţei (Preot) îi va ajuta să „guste” din eternitate. Filosofuleminescian refuză o idee similară cu aceea a lui Nietzsche („Dumnezeu e mort”)2, pentru că, prin gîndirea sa profundă, el percepe toate tainele lumii. Înţelege că o forţă mai presus de noi guvernează de mii de ani. În această ipostază, Filosoful se va distanţa de omul încătuşat de materialitate, care se amăgeşte că poate să-şi asume răspunderea universului şi să îndrume istoria,

neştiind că o gîndire divină susţine realitatea: „Mulţi copii bătrîni crezut-au cum că ei guvernă lumea/ Nesimţind că-s duşi ei singuri de un val fără de nume” (Memento mori).

Poetul ironizează omul inconştient de statutul său. Alăturarea calificativului „bătrîn”, aici echivalent cu trecut prin vreme, termenului „copil”, ce implică ideea de joacă, dar mai ales de naivitate, relevă o statură a eului eminescian ce nu-şi cunoaşte adevăratul loc pe care-l ocupă în univers. „Vălul fără de nume” face parte din Timpul etern, întrupat de Demiurg. Conştientizînd existenţa acestui eu divin, Filosoful îşi ridică gîndurile către cer în dorinţa de a se insera în prezentul etern al naşterii-moarte. Acesta e capabil să îmbrăţişeze cu libertatea gîndului nesfîrşirea timpului şi a spaţiului, să parcurgă drumul creaţiei de la începuturile ei. Contemplarea de către Filosof a „vînătorii de aur şi mărire”, parcurgerea „drumului către plăcere” dezvăluie nimicnicia omului, iar aceşti zei-muritori vor trebui să se recunoască lipsiţi de atributul divin. „Mulţimea de absurzi cu cîntece, imnuri, idoli, pietre”, cu acest tumult obositor al efemerităţii, al materialului, nu conştientizează paşii repezi ai sfîrşitului. „Sublimul” adevăr nu poate fi cunoscut astfel, ci printr-o deschidere către cer. „Copiii nimicniciei” poartă în spate întregul univers: este de fapt puterea intelectului de a descifra greutatea tainelor divinului. Însă greutatea ce apasă pe umeri devine echivalentul neputinţei de a egala Divinitatea: „În zadar ne batem capul, triste firi vizionare/ Să citim din cartea lumii semne ce noi nu le-am scris/ Şi gîndirile-s fantome, şi viaţa este vis”. Tocmai această conştientizare de către Filosof a statutului său îl ridică deasupra nimicniciei. Este nevoie de o forţă superioară chiar gîndirii profunde, iar aceasta ne apare întrupată în fiinţa divină a Cristului.

Figura Filosofului, mai exact, mobilul aspiraţiei sale ni se relevă în poemul Dumnezeu şi om, unde Cristul întruchipează atît divinul, cît şi efemerul. Poetul evocă aici viziunea profetică a Magului-Filosof, care contemplă din îndepărtata Indie întruparea viitoare a lui Crist. El dă glas unei tresăriri de speranţă, care îi va putea distruge condiţia de efemer. Anume, în viziunea Magului-Filosof, Cristul va anula în el distanţa, bariera de netrecut dintre finit şi infinit: „Va putea să risipească cea nelinişte eternă/ Cea durere ce-i născută prin puterea mărginită/ şi dorinţa fără de margine”. Există această contradicţie care roade sufletul, gîndirea Filosofului: el se vede pus în faţa unei nemărginiri divine, însă însufleţit „cu o putere mărginită”, ce nu-i dă posibilitatea de a se ridica în etern. Finitul (puterea mărginită) şi infinitul (dorinţa făr’ de margini)3 se contopesc în figura Cristului, către care tinde Filosoful-Mag. Recunoaştem astfel că Filosoful îşi doreşte propria fiinţă alcătuită din două ipostaze: una a finitului-pămîntesc (condiţie efemeră a omului cu care a fost investit) şi alta a infinitului-ceresc (pe care o poate dobîndi prin raţiune). Îmbinarea celor două a dat naştere ipostazei lui Crist, însă, în cazul acesta, procesul a fost invers: din infinit, Divinul s-a coborît în finitul uman la ordinul gîndirii eterne. Deasupra Filosofului, mai presus de gîndirea sa, stă Geniul4, ale cărui gîndiri abstracte sînt rar înţelese deOamenii materiali. Poemul Povestea magului călător în stele îi stabileşte de la început statutul: „Deşi rari şi puţini-s, lumea nu va să-i vază”. Miruit cu înţelepciunea divină,Geniul e mai presus de toţi. El poate pătrunde nemărginirea, ştie „că

nefericirea/ Ades scrînteşte şirul gîndirii”. Ca şi ceilalţi gînditori ce au năzuit să pătrundă sfera Eternului,Geniul rămîne un singuratic: „Dumnezeu în lume le ţine loc de tată/ Şi pune pe-a lor frunte gîndirea lor bogată”. Intelectul lumesc nu poate ajunge la nivelul semnificaţiilor abstracte ale Geniului. De aceea, fiinţa vremelnică se scaldă mereu în neştiinţă, avînd în faţă prezentul etern, dar atît de efemer.

În cea de-a doua ipostază, gîndirea profundă a Filosofului este înlocuită de credinţa nemuritoare care animă sufletul Preotului. El are convingerea că păcatul originar va putea fi răscumpărat. În acest mod, va putea să renunţe la condiţia de „copil al nimicniciei” şi să aspire la statutul divin. „Şoapta misterului divin” este chemarea către stele, voce aparte pe care Preotul5, prin credinţă, o va putea percepe în totalitatea sensului ei. Se face astfel trecerea de la dimensiunea raţională la cea sufletească. Sînt două modalităţi de a percepe Divinul, dar şi două încercări de a depăşi condiţia prescrisă a omului. Dacă statutul Filosofului este mereu acelaşi, al contemplatorului „către steaua singurătăţii”, sinonimă cu întinderea nemărginită, Preotul (şi mai apoi Magul) va renunţa la această privire continuă şi, prin credinţa eternă, se va ridica în spaţiul celest. Ideea părăsirii „trupului de lut”, care în viziunea Preotului este partea efemeră a omului, va materializa aspiraţia către care tind atît Preotul, cît şi Filosoful: părăsirea statutului de supus în faţa timpului.

Imaginea este întărită de un alt poem eminescian, E împărţită omenirea, care aduce în faţă o altă ipostază a eului şi anume aceea a Omului-material, în total dezacord cu imaginea profundă a credinţei şi a gîndirii. Omul-material şi cel ce pune în mişcare resortul gîndirii sînt clasificaţi între „cei ce vor” şi „cei ce ştiu”. Neştiutorii sînt incapabili de a realiza că totul trece: ei văd doar prezentul. Privindu-se numai pe sine, ca un Narcis naiv, nu înţeleg că însăşi firea lor este trecătoare: „Dacă în cei dintîi trăieşte firea/ Ceilalţi o cumpănesc şi-o scriu”. Apare aici imaginea Poetului-Filosof, care are posibilitatea de a depăşi condiţia de fiinţă efemeră prin forţa gîndirii şi a închipuirii sensurilor. Taxonomic, prin semnificaţia dobîndită, versul „căci tu eşti ţinta tuturor” reuneşte toate ipostazele eului eminescian de a se desprinde din lanţurile efemerului. Totuşi, departe de ei stă Omul material: „Ei nu pătrund a ta mărire/ Minune-i pentru dînşii tot./ Necercetînd nimic în fire,/ Nimic nu ştiu,/ Nimic nu pot”. Iată ipostaza ce nu-şi doreşte eternul, cel puţin nu conştient. Lipsit de reflectare, Omul material merge pe linia prezentului, fără a şti încotro se îndreaptă şi, mai ales, cine-i manevrează mişcările. Omul material poate echivala cuNeştiutorul.         O ipostază similară a acestuia se naşte în iubire. Forţa materială ţine eul eminescian legat de trecerea efemeră, nu-i permite ridicarea privirii către Deschis-Eternitate: „O, dar pămîntul încă te ţine/ În nişte lanţuri ţesute-n rai/ De mult zburai tu în lumi senine/ De nu iubeai...”. Aceste „lumi senine” sînt spaţii ale gîndirii, în care tronează însuşiFilosoful. Ca o întărire a ideii, apare cuplul Cătălin-Cătălina, numele lor fiind o dovadă a efemerităţii, a perpetuării omului, pentru că Demiurgul aspiră să repete în fiecare făptură acelaşi chip. Imaginea ne trimite la ideea din Glossă: „alte măşti, aceeaşi piesă”. De fapt, acesta este rezumatul vremelniciei: trecerea continuă, fără o identificare precisă. Toţi au aceeaşi soartă, Oamenii materiali nu se deosebesc cu nimic unul de celălalt. Această pereche este destinată

să se piardă în timp, într-un joc iluzoriu: „Trăind în cercul vostru strîmt/ Norocul vă petrece/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece”. Este imaginea tulburătoare a privirii de sus. Eternul refuză să se materializeze, rezumînd condiţia umană la nefericitul „noroc”, ce însumează ideea efemerităţii. Geniul-Luceafăr, cel care suferă cel mai mult în drama căutării, este aici pentru a traduce năzuinţa omului după Absolut şi neliniştea misterului. Această incertitudine ar putea fi descifrată prin intermediul unui profund efort raţional. Negînd nimicnicia, iubirea devine o cale de deschidere către Absolut, o formă de cunoaştere, o experienţă a timpului. Oricum, cuplul Cătălin-Cătălina6 reprezintă în cel mai înalt grad ipostaza efemeră a Omului material.

  

Note1 Al. Paleologu, Abisul ontologic, Bucureşti, 1994.2 Tot Nietzsche afirmă „că trebuie să arzi pînă la cenuşă, ca să poţi dansa pe stele”, idee de chatarsis, întîlnită şi la Paleologu, op.cit.3 Idee nuanţată de Paleologu în op.cit., p. 41, conform căreia, deşi destinul omului este limitat istoric, totuşi esenţa lui constă în „nemărginiri”. Este de fapt imaginea filosofului a cărui gîndire depăşeşte sfera materialului.4 Rosa del Conte, în Eminescu sau despre Absolut, Dacia, Cluj, 1990, vede geniul tulburat de o „problemă”, pe care efortul raţional ar trebui să ajungă să o descifreze.5 Paleologu, op.cit., refuză gîndirea filosofului, afirmînd că „Dumnezeu nu poate fi obiectul unei cunoaşteri, el nu poate fi atins decît prin credinţă”, p. 140.6 Rosa del Conte, op.cit., imaginează mitologic pămîntescul cuplu Cătălin-Cătălina, insistînd asupra vorbelor Cătălinei, pe care le consideră o incantaţie. (Premiul revistei „Convorbiri literare” la Concursul Porni Luceafărul…, Botoşani, Ediţia 2005)