Modernismul lovinescian

Modernismul cuprinde un ansamblu de curente, orientări şi tendinţe inovatoare care tind, în forme spontane sau programate, spre ruperea legăturilor cu tradiţia. În spaţiul cultural european, modernismul se manifestă începând cu mijlocul sec. al XIX-lea şi până în perioada postbelică a sec. al XX-lea. Reperul iniţial al modernismului literar este volumul Florile răului ( Les fleurs du mal, 1857 ), al lui Charles Baudelaire, care anunţă o nouă sensibilitate şi impune estetica urâtului.

În cultura română, modernismul este teoretizat şi promovat de Eugen Lovinescu, prestigios critic şi istoric literar, care, în 1919 fondează cenaclul şi revista “Sburătorul”(această publicaţie va apărea între 1919 – 1922 şi 1926 – 1927), al cărei obiectiv principal era promovarea noilor talente literare: O revistă are datoria să caute elemente tinere. Descoperind un singur talent, şi-a îndeplinit datoria cu prisosinţă. Astfel, în revista “Sburătorul” se afirmă o nouă generaţie de scriitori( Ion Barbu, Camil Petrescu, G. Călinescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Victor Eftimiu ş.a.) şi de critici( Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu, Tudor Vianu). Mai mult decât atât, revista coordonată de Lovinescu impune o orientare bazată pe ideea sincronizării artistice cu Occidentul, prin imitaţie şi adaptare la particularităţile locale.

Programul revistei se conturează tot mai precis în acord cu ideologia literară a lui Lovinescu. În cunoscuta sa teorie a modernismului, Lovinescu porneşte de la ideea că există un spirit al veacului, numit de Tacit saeculum, adică o totalitate de condiţii materiale şi morale configuratoare ale vieţii popoarelor europene într-o epocă dată […] Spiritul timpului nu e un concept abstract, ci se desprinde din gradul de evoluţie intelectuală, ca şi din situaţia economică a epocii. Astfel, civilizaţiile mai puţin dezvoltate suferă influenţa celor avansate, aşa cum demonstrează Lovinescu în lucrarea Istoria civilizaţiei române moderne, preluând de la sociologul francez Gabriel Tarde semnificaţiile legii imitaţiei: La baza mecanismului contemporaneităţii vieţii noastre materiale şi morale se află factorul unic al imitaţiei, în care unii sociologi, ca Tarde, au văzut principiul de formaţie al tuturor societăţilor[…] Cu mijloacele de răspândire instantanee ale timpurilor moderne puterea de difuzare a imitaţiei a devenit aproape nelimitată. Iată pentru ce caracteristica epocii noastre [n.n.: prima jumătate a sec. al XX-lea] e tendinţa de generalizare şi de uniformizare a obiceiurilor şi a instituţiilor. Potrivit acestei teorii, popoarele care au o cultură mai puţin dezvoltată trebuie să le imite pe cele cu o cultură mai avansată, aşa cum copilul îl imită pe adult. Influenţa se realizează în două trepte: mai întâi, se adoptă prin imitaţie forme ale civilizaţiei superioare, apoi se stimulează crearea unui fond propriu. Dacă Titu Maiorescu se împotriveşte împrumuturilor din civilizaţia occidentală ( numindu-le forme fără fond ), Lovinescu, dimpotrivă, vede procesul ca inevitabil şi creator, pentru că odată create, formele civilizaţiei moderne pot avea rol benefic în stimularea fondului.

Strâns legat de teoria imitaţiei este principiul sincronismului, care ar însemna acceptarea schimbului de valori între culturi, acceptarea elementelor care conferă noutate şi modernitate fenomenului literar:

Ideea de sincronism implică modernismul, ca pe un principiu de progres. Se asigură, astfel,depăşirea spiritului provincial, racordarea la spiritul veacului şi eliminarea decalajelor dintre culturi. Pentru sincronizarea literaturii romîne cu cea apuseană, Eugen Lovinescu găseşte necesare câteva mutaţii de ordin tematic şi estetic ( prezentate în studiul Mutaţia valorilor estetice din finalul lucrării Istoria literaturii române contemporane), cum ar fi: trecerea de la o literatură cu tematică prependerent rurală la o literatură de inspiraţie urbană; cultivarea prozei obiective; evoluţia poeziei de la epic la liric; subiectivarea poeziei lirice; intelectualizarea prozei şi a poeziei; cultivarea romanului analitic şi a autenticităţii; înlocuirea cursului cronologic din romanul tradiţional cu fluxul conştiinţei în romanul de analiză psihologică; critica bazată pe principiul estetic.