Romanul Moderato Cantabile de Marguerite Duras face obiectul celui de-al şaptelea capitol al cărţii şi este considerat pretext neo-romanesc. Autoarea arată că prezenţa copilului în opera lui Duras nu este o întâmplare, scriitoarea fiind fidelă acestui personaj pe care l-a creat şi pentru micul ecran, nu doar pentru literatură. Refuzul copilului de a interpreta sonatina de Diabelli, încăpăţânarea cu care se înarmează sunt interpretate în operă ca joc al tăcerii. Este instrumentul pe care copilul îl utilizează inconştient aproape pentru a-şi feri ceea ce autoarea numeşte universul ludopoetic de contaminarea cu lumea adulţilor. Cu atât mai mult cu cât, de astă dată, lumea adulţilor este reprezentată de antipatica Mademoiselle Giraud ale cărei instrumente educative sunt departe de a-l atrage sau stimula pe copil. Marguerite Duras nu explică cititorului atitudinea de mutism a copilului, drept pentru care ea poate fi interpretată inclusiv în modul în care o propune lucrarea, respectiv ca joc al tăcerii. Copilul se foloseşte de tăcere ca într-un jeu d’endurance , în care câştigă cel care rezistă cel mai mult la o anumită provocare. Recursul la jocul tăcerii reprezintă modalitatea prin care copilul se salvează dintr-o situaţie dezagreabilă, ceea ce concordă cu explicaţiile pe care le dă Freud jocului infantil.

1) Moderato Cantabile , Peter Brook film lansat în 1960.

Analiză

Într-un mic oraș de provincie, Desbaredes Anne, soția unui industriaș bogat duce o viață monotonă. La o lecție de pian la fiul său, un strigăt, o femeie a fost ucisă de iubitul ei într-o cafenea din apropiere. Spectatori s-au adunat în mulțime și ea intalneste Chauvin, un tânăr lucrător. Ei se întâlnesc din nou și imagina toate circumstanțele acestei drame pasional.

Peter Brook pus în scenă povestea de dragoste atipică în timp ce portretizarea o femeie a cărei dorință se trezește.

Filmul, prin scenariul de Marguerite Duras își exprimă refuzul de a trăi în această lume a noastră sclerotic. Titlul "Moderato Cantabile" denunță monotonia vieții de zi cu zi, (inseamna "viata este moderat cântă"), precum și monotonia de dragoste (CFR: fara dragoste cu sotul ei).

Este, de asemenea, o critică a lumii burgheze după cum reiese din scena restaurant. La această cină, se pare că oaspeții nu există în ceea ce privește persoanele fizice, acestea nu există ca ființe umane, nu au personalitate. Femeile sunt reduse la un rol decorativ, acestea sunt doar bune pentru a onora succesul soților lor.

Anne este doar parțial în acest mediu și ipocrit, deoarece încă mai intră în relație cu Chauvin. Anne este, de asemenea, fascinat de crima direct, ca ea descoperă pasiunea pentru a face față cu moartea. Ea descopera un sens, ea descopera ca ea este sensibil la anumite lucruri. Ea este fascinat de crima. Chauvin este omul ideal pentru a satisface Anne, ca el spune povestea ideală ea a vrut să audă. Și ea știe că, în mod direct, o complicitate este stabilit între ele. Chauvin a inclus, de asemenea,, el a observat ca ea a fost fascinat. Ei

vor proiecta apoi propria lor istorie, în istoria crimei. Aceasta poveste va fi la fel ca ei, astfel că, inițial, aceasta este o știre banală.

Anne Chauvin se așteaptă ca schimbă viața lui. Este o "sala a oglinzilor", pentru că proiectează dorințele sale în această iubire. Împreună, ei retrăiesc istoria lor, prin crearea crima, dar, din păcate, nu reușește.

Peter Brook a declarat: "Libera a filmului este violent, deoarece ei văd o femeie într-o stare înceapă și să termine în alta, în timp, se trece prin toate patimile și toate emoțiile umane ..." El a adăugat că au nevoie de "contemporainequi prima actrita mare ar trebui să fie într-o transă, literalmente posedat ..."

2) Le récit s'ouvre sur une leçon de piano.Le professeur tente en vain de faire dire ce que signifie "moderato cantabile" à un enfant rétif et absent tandis que sa mère assiste à la leçon.Soudain retentit dans la rue un cri de femme.A la fin de la leçon, Anne Desbaresdes rejoint la foule qui s'est rassemblée devant un café, se renseigne, regarde: une femme a été tuée par un homme qui entoure le corps de la morte des gestes de la passion la plus violente.

Le lendemain matin,la promenade quotidienne d'Anne et de son fils dans la ville s'oriente vers le café du crime.Anne y pénètre, tremblante.Uninconnu, au comptoir, intervient progressivement dans la conversation qui s'est nouée entre elle et la patronne.Tout en buvant du vin, Anne et l'homme commencent à parler du crime.

Rares sont les indications temporelles dans "Moderato cantabile".Il s'agit toujours de marquer avec insistance le basculement progressif de l'après-midi finissant vers le soir.Les rencontres d'Anne et de l'hommesont en fait empreintes de précarité.Dans "Moderato cantabile", il en est de l'espace comme du temps: si le récit est avare d'indications géographiques, il met en place, en revanche, un espace chargé de toute une valeur symbolique.La ville où se déroule le roman reste indéterminée: elle n'a ni nom ni localisation précise.Le café est, sans conteste, le lieu essentiel du roman.Lieu du crime et lieu des rencontres entre Anne et l'homme.

Le thème musical joue un rôle essentiel dans le roman comme le titre lui-même en fait foi.Il est modulé à travers le récit grâce aux deux leçons de piano des chapitres I et V.La musique représente un refuge:avec son rythme modéré et chantant, la sonatine de Diabelli constitue unidéal d'équilibre et de mesure qui s'oppose au déchirement passionnel du cri de la femme assassinée.La musique peut porter le trouble au plus profond des êtres.Quand, accédant à la beauté, elle ouvre l'espace de l'imaginaire, elle est l'occasion d'une émotion intense.Il en est ainsi quand l'enfant joue la sonatine de Diabelli à la fin du chapitre V:"Elle (Anne) écoutait la sonatine.Elle venait du tréfonds des âges, portée par son enfant à elle.Elle manquait souvent, à l'entendre, aurait-elle pucroire, s'en évanouir".Miraculeusement présente par le truchement involontaire du jeune garçon, la musique possède une puissance émotionnelle extrême liée à l'amour incommensurable de la mère pour son enfant.

Il faut noter qu'Anne appartient à ces personnages de Marguerite Duras qui semblent emprisonnés dans le marécage d'un ennui né d'une totale absence de perspective.Mais cet ennui est mis ici en relation avec le monde de la bourgeoisie provinciale dont l'auteur fait une mordantesatire.