MODEL(după ADRIAN GAGEA)

COPERTA

UNIVERSITATEA SPIRU HARETFACULTATEA DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT

LUCRARE DE LICENŢA

Îndrumător: Conf.univ.dr.

Autor:

Bucureşti 2003

Pagina goală

UNIVERSITATEA SPIRU HARETFACULTATEA DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT

LUCRARE DE LICENŢA

Tema:(exemplu)

CONTRIBUŢII LA APRECIEREA VITEZEI ÎN SELECŢIA PENTRU SPORTUL ŞCOLAR A ELEVILOR DE VÂRSTĂ

PREPUBERTARĂ

Îndrumător: Conf.univ.dr.

Autor:

Bucureşti 2003

CUPRINS

PARTEA I: INTRODUCTIVĂ

CAPITOLUL I. INTRODUCERE1.1. Explicitatea temei1.2. Problema aprecierii vitezei în selecţia elevilor pentru sportul şcolar1.3. Stadiul cunoştinţelor despre obiectul temei1.4. Consideraţii personale despre stadiul cunoştinţelor1.5. Scopul lucrării1.6. Obiective şi sarcini

CAPITOLUL 2: TRATAREA TEORETICĂ

2.1. VITEZA, CALITATE MOTRICĂ DE BAZĂ2.2. SELECŢIA, CA DEMERS METODIC 2.3.PROBELE ŞI NORMELE DE CONTROL, CA SISTEM DE 2.4. ALUARE ÎN DOMENIUL EDUCAŢIEI FIZICE

CAPITOLUL 3. Organizarea cercetării

3.1. PREMISE ŞI IPOTEZE3.2. SUBIECŢI ŞI METODE3.2.1.Subiecţi3.2.2.Metoda experimentală3.2.3.Organizarea experimentului3.3. REZULTATE3.3.1.Prezentarea rezultatelor3.3.2.Prelucrarea statistică a rezultatelor3.4.INTERPRETAREA REZULTATELOR3.4.1.Interpretarea intrinsecă3.4.2.Interpretarea comparativă4. CONCLUZII4.1.Concluzii cu caracter teoretic4.2.Concluzii referitoare la experiment4.3.Propuneri5.BIBLIOGRAFIE

Redactarea lucrărilor de licenţă, este o secvenţă a studiilor universitare, care se finalizează cu atestarea unui drept profesional.

Reamintim câteva momente ale acestei secvenţe (în legătură strânsă cu redactarea lucrărilor de licenţă - masterat):

-alegerea temei;-alegerea îndrumătorului;-planificarea cercetării (în care documentarea poate fi o secvenţă separată);-realizarea aplicaţiei (practice);-redactarea lucrărilor de licenţă - masterat;-susţinerea lucrărilor de licenţă - masterat.Lucrările de licenţă - masterat se adresează unor specialişti care, cu

toate că pot aprecia valoarea şi calitatea ştiinţifică a acestora chiar şi în lipsa unei redactări adecvate, a unei exprimări estetice şi atractive, ţin cont totuşi, într-o măsură importantă, de forma redactării.

Aspectul formal (de fapt, redactarea propriu-zisă) este apreciat de către specialişti (evident, din punct de vedere pedagogic),

- pe de o parte, ca o cerinţă a procesului de învăţământ universitar,- pe de altă parte, specialiştii cărora li se adresează lucrările de licenţă -

masterat cunosc problematica domeniului şi terminologia specifică, astfel încât explicaţiile de ordin semantic sau etimologic sunt, adesea, de prisos.

Redactarea lucrărilor de licenţă - masterat, ca orice redactare, este guvernată de principiile deontologiei, de reguli, norme şi uzanţe etice şi estetice care, în cazul de faţă, se presupun cunoscute sau intuite.

Redactarea lucrărilor de licenţă - masterat mai cere şi satisfacerea unor cerinţe de standard (universitar), de tradiţie, de economie de timp şi eficienţă în evaluare şi, nu în ultimul rând, de rol formativ (al licenţiatului aflat în faţa unei ipotetice cariere sau etape de preocupări ştiinţifice).

În general, lucrarea de licenţă - masterat se compune din patru părţi: introductivă, teoretică (de tratare teoretică, metodică etc. a temei), practică (de regulă, experimentală) şi de interpretare şi concluzii (de încheiere), înainte de a aborda părţile lucrării de licenţă, ne vom referi la titlul acesteia.

TitlulDin punct de vedere formal, se recomandă ca titlul lucrărilor de licenţă

- masterat să fie cât mai scurt, exprimat printr-o singură propoziţie sau frază. El nu trebuie să cuprindă paranteze, abrevieri sau cuvinte între ghilimele. De regulă, titlul se scrie cu majuscule şi nu va avea mai mult de şase, şapte cuvinte pe rând. Titlul nu se subliniază, iar după titlu nu se pune punct.

Pagina-titlu va cuprinde, în partea de sus, denumirea instituţiei, a universităţii şi a facultăţii. Titlul va fi plasat în mijlocul paginii, va fi scris centrat, în rânduri cu spaţiere egală, simplă. Sub titlu, în stânga, la cca. trei spaţii, se va scrie „îndrumător", cu numele acestuia dedesubt, începând cu

gradul didactic şi iniţiala prenumelui; pentru doamne, prenumele se scrie complet, neprescurtat.

La alte trei spaţii mai jos, în partea dreaptă, sub cuvântul „Autor", se scriu numele şi prenumele acestuia.

În partea de jos a paginii-titlu se vor scrie oraşul şi anul.Atragem atenţia că pe copertă nu se trece titlul lucrării de licenţă, ci se

scrie, central şi centrat, „Lucrare de licenţă".Din punct de vedere structural, titlul trebuie să reflecte problema şi

(eventual) soluţia. Uneori, este bine ca titlul să dezvăluie şi calitatea de noutate şi progres a lucrării. Exprimarea trebuie să fie clară, la obiect, concisă şi fară echivoc. Pe lângă aceasta, titlul nu trebuie să conţină expresii redundante (în exces de informaţie sau cu informaţii inutile). Este de dorit ca cititorul să poată remarca încă din titlu destinaţia informaţiilor ştiinţifice şi posibilitatea de utilizare a acestora în alte circumstanţe. Când acest lucru nu este posibil, se recomandă ca primul paragraf al părţii introductive să fie destinat explicitării titlului (temei).

Din punct de vedere modal, titlul trebuie să arate sau măcar să sugereze raportul autorului cu tema: de aceea, recomandăm formule ca: „Elemente de ..." nu Elementele.... , Contribuţii la ...", „Aspecte ale ..." nu Aspectele sau „Cercetări privind ..." pentru a ilustra, cu modestie, aportul real al lucrării la progresul ştiinţific. De asemenea, o dovadă de respect pentru cititori ar putea fi şi formularea individualizată „O metodă de ...", „Un model al ..." sau „Unele mijloace ..."; generalizarea n-o face autorul, ci o fac cititorii, iar dacă aceasta se întâmplă, ea durează, de regulă, timp îndelungat.

Indiferent de valoarea sau întinderea lucrării de licenţă, nu este, credem, recomandabil ca ea să se numească „Introducere", „Eseu", ,,Ghid", cu atât mai mult „Tratat", „Studiu" sau „Manual".

Ilustrăm cu două titluri:„Studiul posibilităţilor de îmbunătăţire a mijloacelor pentru aprecierea

calităţilor motrice (viteza) la elevii de clasa a V-a şi a Vl-a, în vederea selecţiei primare pentru practicarea jocurilor sportive (şcolare). Referire la mini-baschet şi fotbal în sală."

„Contribuţii la aprecierea vitezei în selecţia pentru sportul şcolar a elevilor de vârstă prepubertară."

Singurele comentarii pe care le facem: primul titlu nu este bun, al doilea va fi păstrat pentru exemplificare în cele ce urmează.

1. Partea introductivăPrima parte, introductivă, poate fi concepută în mai multe capitole sau

poate fi concentrată într-unul singur (intitulat chiar „Introducere"); în această parte se vor aborda şi dezvolta următoarele idei (care pot constitui paragrafe distincte):

-explicitarea temei;-problema (cu părţile sale componente: aserţiunea permisivă, aserţiunea restrictivă şi interogaţia);-stadiul cunoştinţelor despre subiectul (şi/sau obiectul) temei;-critica stadiului cunoştinţelor despre obiectul temei;-scopul lucrării de licenţă;-obiective şi (eventual) sarcini).

Explicitarea temeiAceastă idee, exprimată neapărat în primul paragraf, are menirea de a

completa informaţiile cuprinse în titlul lucrării, de a face precizări, de a reduce (de cele mai multe ori) aria de cercetare la nivelul posibilităţilor tehnice, de documentare etc. accesibile unui absolvent.

În unele cazuri, acest paragraf conţine multe justificări şi se poate numi chiar „Justificare" (Argument).

ProblemaNe raliem celor care aseamănă problema cu un silogism. Reamintim că

un silogism este un raţionament deductiv, care conţine trei judecăţi. Cea de a treia, numită şi concluzie, se deduce din prima, numită premisă majoră, prin intermediul premisei minore (a doua) (dacă A = B și B = C - atunci – A = C).

În orice problemă se pot identifica o aserţiune permisivă, una restrictivă şi o interogaţie (este greşit să se confunde problema cu întrebarea).

O lucrare de licenţă - masterat are sens când încearcă să răspundă la o anumită întrebare. Întrebarea se poate referi la foarte multe aspecte ale subiectului, chiar şi la cele de „arhitectură" a cunoştinţelor.

Aşa cum din aceleaşi prefabricate se poate construi o cazarmă sau un palat, tot aşa, din sistematizarea unor cunoştinţe dobândite prin documentare sau experienţă proprie, se poate revendica nu numai originalitate (ceea ce n-ar trebui să fie un scop în sine), ci şi progres.

Numită uneori impropriu „cadrul problematicii", aserţiunea permisivă este, de fapt, un grup de afirmaţii şi expuneri de cunoştinţe cu rang de teză. Pentru exemplificare, iată o aserţiune permisivă în al cărei „cadru" se poate afirma faptul că viteza este o calitate motrică predominant nativă şi că educarea ei este dificilă şi limitată. De asemenea, se poate afirma faptul că sprinturile sunt susţinute energetic din efort anaerob (degradarea ATP), în care puterea maximă poate fi menţinută doar 2-3 secunde.

Prin aserţiunea restrictivă se fac precizări şi delimitări. Numărul acestora se înscrie în expresia vagă „necesare şi suficiente". Legat de exemplul de mai sus, aserţiunea restrictivă poate consta în setul de precizări privind faptul că ne referim numai la elevi de vârsta prepubertară, că aceştia sunt sănătoşi şi că practică organizat educaţia fizică, precum şi că doresc să facă parte din echipe şcolare etc. Credem că la această vârstă nu este necesară diferenţierea dintre

băieţi şi fete (din punctul de vedere al probelor, nu şi al normelor de viteză). Se pot face referiri şi la distanţele de alergare practicate în mod curent (30 m, 50 m plat, lansat etc.).

Interogaţia rezultă din îndoielile noastre în legătură cu ceea ce se practică în mod curent (exprimat în aserţiunea restrictivă) şi în raport cu ceea ce se cunoaşte relativ bine (şi este exprimat în aserţiunea permisivă).

În acelaşi exemplu, ne punem întrebarea dacă distanţele de alergare practicate în mod obişnuit (cele de 30 m plat sau 50 m plat şi care durează în jur de 5, respectiv 8 secunde) nu ar fi prea lungi în raport cu ceea ce se cunoaşte din fiziologia efortului fizic sau în ce măsură aceste probe reflectă viteza nativă (nu şi rezistenţa sau experienţa în practicarea unor jocuri), oricum rezistenţa unor calităţi dobândite.

Stadiul cunoştinţelor despre subiectul (şi/sau obiectul) temeiDeândată ce problema a fost conturată, urmează un paragraf al

capitolului introductiv care expune cunoştinţele autorului despre problemă, dobândite fie din experienţa proprie sau a unor specialişti (îndrumătorul), fie din bibliografia studiată. Acest paragraf arată, îngeneral, posibilităţile autorului de a se documenta. El nu este un indicator fidel al stadiului cunoştinţelor reale despre subiect şi poate genera, uneori, probleme false.

Critica stadiuluiAcest paragraf, care rareori se numeşte „Critica...", dar întotdeauna are

semnificaţia unei critici sau polemici ştiinţifice, poate avea denumiri ca: „Observaţii privind„Consideraţii asupra ..." etc.

Este logic faptul că, dacă subiectul este în întregime cunoscut şi nu ridică semne de întrebare, problema devine falsă, iar autorul este obligat să se rezume la tratarea teoretică a subiectului şi să încheie prin semnalarea acestui fapt. Concluzia, chiar şi aşa (negativă), poate fi utilă pentru a convinge pe alţii despre un subiect epuizat ca sursă de cercetare.

Scopul lucrării de licenţăScopul derivă logic din paragrafele precedente şi exprimă intenţia

autorului de a contribui la reducerea nedeterminării, la eliminarea incertitudinii şi, în general, la noutate şi progres. Autorul va încerca să răspundă la una sau la mai multe întrebări ale problemei, oferind şi soluţii ipotetice sau alternative.

Din nou, legat de exemplul de mai sus, scopul ar putea fi verificarea practică a validităţii unei probe (vechi sau noi, ca, de pildă, 20 m lansat, din setul de mijloace de selecţie privind viteza).

Obiective şi (eventual) sarciniNu întotdeauna, atingerea scopului poate fi accesibilă unui absolvent. De

aceea, este necesar să se prezinte în lucrarea de licenţă obiectivele acesteia, care, în mod obligatoriu, trebuie să fie părţi ale scopului.

Sarcinile se referă la autor, nu la temă, şi pot fi expuse atunci când ele reflectă-mai mult decât un plan de realizare a temei. De exemplu, documentarea poate fi un obiectiv al unor cercetări (teoretice) constatative, dar întotdeauna este o etapă a planului de realizare a temei.

Creativitatea nu poate fi sarcina, dar poate fi un obiectiv.Cu alte cuvinte, obiectivul reduce dimensiunea scopului la posibilităţile

autorului, iar ca o aplicaţie în exemplul de mai sus, obiectivul cercetării s-ar putea rezuma numai la constatări (sau la un simplu experiment) privind viteza de alergare, nu la toţi copiii, ci numai la băieţi.

2. Partea teoreticăPartea centrală şi cea mai amplă a lucrării este cea de tratare teoretică a

subiectului (şi/sau obiectului) temei. Ea poate să se dezvolte în 2 până la 4 capitole care ar cuprinde, după caz, tratarea teoretică, metodologică etc.

Sursa informaţiilor poate fi literatura de specialitate, mai rar, manuscrisele îndrumătorului şi notiţele autorului. În general, se vor prefera surse cu suport material (cărţi, periodice, dischete etc.), oricum numai acelea care se pot menţiona în bibliografie. Sursele verbale vor fi evitate. Experienţa autorului se va menţiona întotdeauna ca părere, ca ipoteză.

În exemplul la care revenim mereu, mai multe capitole ar putea trata teoretic (separat): viteza ca o calitate motrică de bază, selecţia ca demers metodic, probele şi normele de control ca sistem de evaluare în domeniul educaţiei fizice şi sportului etc.

3. Partea practicăDacă părţile lucrării se numerotează, trebuie să se aibă în vedere faptul

că partea este comună părţilor teoretică şi practică, iar cea fmală, care în mod obligatoriu cuprinde şi concluziile, se referă atât la partea teoretică, cât şi la cea practică (experimentală). Prin urmare, este recomandabilă o împărţire în patru părţi a lucrării, nu în două (teoretică şi practică). Partea practică (a treia), dacă există, poate fi una experimentală, compunându-se, de regulă, din trei capitole: premise şi ipoteze, subiecţi şi metode, rezultate.

Unii îndrumători recomandă ca interpretarea rezultatelor să se facă în acelaşi capitol cu prezentarea lor sau să constituie un capitol inclus în partea experimentală. Noi credem că interpretarea rezultatelor este un demers propriu, o opţiune personală a autorului şi că aceloraşi rezultate li se pot asocia interpretări diferite. De aceea, interpretarea rezultatelor (din care derivă şi concluziile) se cuvine, în opinia noastră, să se facă în partea de încheiere a lucrării.

Premise şi ipotezePremisele şi ipotezele constituie, de regulă, un capitol separat, cu

paragrafe distincte.

Premisele, după cum se ştie, reprezintă idei de bază, de pornire în orice raţionament. De exemplu, putem menţiona ca premise faptul că elevii se consideră cooperanţi în experiment, că ei sunt sănătoşi sau odihniţi atunci când le măsurăm viteza, că experimentul se desfaşoarii în condiţii climaterice normale etc.

Ipotezele sunt, prin definiţie, răspunsuri provizorii la întrebările problemei. De obicei, ele se formulează sub formă afirmativă (nu negativă). Putem formula, în legătură cu exemplul folosit în această expunere, mai multe ipoteze, care, în esenţă, reflectă aşteptările noastre în legătură cu experimentul.

De exemplu, ştiindu-se faptul că puterea maximă anaerobă poate fi dezvoltată doar în timp scurt (2-3 secunde), se presupune că proba de 20 m lansat este mai elocventă pentru caracterizarea vitezei native (needucate încă, interesând selecţia) decât probele de 30 m sau 50 m plat cu start de pe loc.

Presupunerea noastră are în vedere şi faptul că în probele de 30 şi 50 m plat intervin rezistenţa şi chiar tehnica startului, a alergării, datorate experienţei motrice, jocului etc.

Subiecţi şi metodeAcest capitol poate avea, după caz, şi alte denumiri: „Material şi

metodă", „Aparat şi procedeu" etc.

SubiecţiiParagraful conţine o listă a subiecţilor, incluzând datele personale. Se

recomandă ca în tabele şi, în general, în toată lucrarea, să se folosească numai iniţialele numelui şi prenumelui. Uzual, datele personale se referă la vârstă, sex, greutate corporală, înălţime, ani de experienţă în practicarea unor sporturi sau a antrenamentelor etc.

Pe lângă tabel, paragraful conţine şi informaţii ce caracterizează statistic grupul (eşantionul, selecţia), precum şi alte caracteristici comune cu caracter social, profesional etc.

MetodeleReferirile la metode pot constitui un paragraf separat sau pot fi o

succesiune de paragrafe, ca de pildă: „Metode adecvate", „Metode aplicate", „Metoda clasică şi metoda originală" etc.

Reamintim că termenul „metodologie" este atribuit fie teoriei metodelor, fie unei sume de metode, fie unei metode cu maximum de generalizare. Termenul „metodic" se referă la reguli normative (de învăţare, de practicare), „metodica" este o carte, un manual care tratează ceva din punct de vedere metodic, iar „metodist" este cineva care realizează metodic ceva. Dicţionarele de prestigiu, inclusiv DEX, nu explică încă asemenea cuvinte ca „metodologic", „metodolog".

Este cunoscut faptul că orice metodă are un concept şi un procedeu (algoritm, tehnică). În lucrări este recomandabil să se descrie atât conceptul, cât şi procedeul.

Când operaţiunile practice, acţiunile şi succesiunea acestora sunt mult diferite de procedeele metodelor clasice, atunci descrierea procedeului poate fi făcută într-un paragraf separat, numit „Organizarea experimentului", în care, desigur, vor fi incluse și informații reale de organizare.

RezultateleCapitolul „Rezultate" se poate compune din următoarele paragrafe:

„Prezentarea rezultatelor" şi „Prelucrarea statistică".

Prezentarea rezultatelorRezultatele, atunci când nu sunt excesiv de numeroase, se prezintă

tabelar. Însoţirea tabelelor de prezentări grafo-analitice sau de grafice ale parametrilor statistici (medii, abateri standard, drepte sau curbe de regresie etc.) este salutară şi ridică mult calitatea redactării. În acest paragraf se comentează înscrisurile din tabele, conţinutul coloanelor, unităţile de măsură, semnificaţia unor abrevieri etc.

Prelucrarea statisticăUneori, în afara parametrilor de tendinţă (medie, abatere standard,

coeficient de variabilitate etc.) este necesară şi aplicarea unor metode statististice de diferenţiere sau corelare. Conceptele acestor metode (fară calcule detaliate) se vor prezenta în acest paragraf. Legat de exemplul de mai sus, aici se vor prezenta, în descriere succintă, conceptele metodei „semnificaţiei diferenţelor dintre mediile a două şiruri corelate (Student)" şi ale metodei „corelaţiilor de rang (Spearman)".

Oricum, în opinia noastră, interesează, în primul rând, nu formulele şi calculele, ci rezultatele şi identificarea metodelor prin care s-a ajuns la rezultate.

Majoritatea computerelor au „softuri" performante de prezentare grafică şi statistică a rezultatelor, astfel incât utilizarea unor calcule de mână sau desenarea manuală a unor grafice nu mai sunt o muncă lăudabilă.

Rezultatele experimentale nu vor fi prezentate brut, ci vor fi prelucrate statistic (sau, după caz, grafo-analitic, procentual, constatativ) şi, credem, fară comentarii, astfel încât oricine (alt specialist) să poată să le interpreteze într-o manieră personală, neinfluenţat de autor.

4. Partea finală: interpretare şi concluziiPartea finală (a patra) poate cuprinde două capitole: interpretarea

rezultatelor şi concluziile. Separat (fară a fi menționate ca și capitole) se vor menţiona bibliografia şi, eventual, anexele iconografice.

Noi recomandăm ca interpretarea rezultatelor să facă obiecul acestei părţi, într-un capitol separat, şi nu aşa cum se face în mod tradiţional, să fie asociată prezentării rezultatelor, făcând obiectul părţii experimentale.

Principalul argument pe care-1 invocăm este importanţa atribuită manierei personale de interpretare, susceptibilă de creativitate şi originalitate.

Interpretarea rezultatelor, concluziile, selecţia bibliografică trebuie să aparţină autorului, care este necesar să fie convins că ceea ce el revendică a-i aparţine poate fi noutate şi progres, doar că acest etichete vor fi validate de alţii. Originalitatea „cu orice preţ" nu are valoare decât dacă reprezintă şi un progres. Astfel, arhitectura originală a cunoştinţelor selecţionate din bibliografie, deci, neoriginale, poate fi și ea un progres.

4.1. Interpretarea rezultatelorDespre „interpretarea rezultatelor" se poate spune că este subiect atât de

important şi de vast, încât nu poate fi tratat oricum şi evident, nu aici. Ne rezumăm, de aceea, la câteva observaţii generale şi la câteva recomandări practice:

- Acelaşi rezultat se poate interpreta în mai multe feluri (nu est vorba de mai multe interpretări ale mai multor persoane).

- Interpretarea se sprijină pe argumente, nu pe demonstrație (experimentul aduce argumente, practica exhaustivă validează demonstraţia).

- Interpretarea logică obligă parcurgerea raţionamentelor deductive sau inductive până la capăt, neamestecate.

- Interpretarea filosofică respectă relaţia cauză-efect.- Interpretarea intuitivă contravine convenţiilor ştiinţifice (deoarece este

cea mai prolifică).Revenind la interesul practic, am recomanda să se ţină cont următoarele

cerinţe:- În interpretarea statistică, o ipoteză poate fi doar confirmată sau

infirmată, nu şi ridicată la rangul de teză.- În interpretarea sistermcă, între cauză şi efect se interpune „bloc

funcţional" care, în tehnică, este un mecanism, iar în educaţie fizică şi sport, cel mai adesea, un organism (al elevului, al sportivului etc.).

- În interpretarea cibernetică, se are în vedere conexi inversă (feed-back-ul), în care efectul (mărimea de ieşire din sitem modifică starea blocului funcţional şi reconsideră cauza (mărimea de intrare); de exemplu, într-o interpretare sistenrică, practicarea unor mijloace de antrenament adecvate, corespunzător dozate, iterate şi asociate este cauza care, prin supracompensaţia pe care o provoacă organismului sportivului, considerat ca bloc funcţional, poate avea efectul creşterii capacităţii de efort.

- În interpretarea cibernetică, creşterea capacităţii de efort atrage după sine reconsiderarea stării de antrenament a organismului sportivului și reconsiderarea mijloacelor de antrenament, luate ca feed-back.

- Ca structură, acest capitol poate fi alcătuit din două paragrafe: „Interpretarea intrinsecă" (evoluția subiectului prin el însăși inițial intermediar – final) şi „Interpretarea extrinsecă” (comparativă).

Interpretarea intrinsecă- Aceasta se face prin etichetarea (atribuirea unor categorii, a unor

expresii calitative) rezultatelor, în raport cu ele însele. De exemplu, șirul de rezultate poate fi omogen, reprezentativ, semnificativ ca lungime etc.

- Rezultatele pot fi conforme, fidele, repetabile, juste etc. Etichetarea se comentează şi este însoţită de argumente.

Interpretarea extrinsecă- Aşa cum arată însăşi denumirea sa, interpretarea comparativă înseamnă

compararea rezultatelor şi are la bază diferenţa sau identitatea. Diferenţa, precum şi sensul pot fi semnificative sau nesemnificaţive (întâmplătoare) atât logic, cât şi statistic (matematic). Numai diferenţele semnificative se interpretează, evident însoţite de argumente (statistice). Lipsa diferenţei nu înseamnă prezenţa identităţii. În legătură cu cauza diferenţei este bine să manifestăm o deosebită prudenţă.

- Diferenţa dintre două şiruri de rezultate, fie ale grupei experimentale şi ale celei de referinţă (de martori), fie ale experimentului linul ni şi al altora (cunoscute din bibliografia studiată), se poate datora nu numai variabilei (independente) luate în considerare de noi, dar şi altor variabile, precum şi perturbaţiilor. Prudenţa se va manifesta şi în limbaj, liind recomandabil să scriem: „noi am găsit", „noi credem", „noi atribuim aceste diferenţe" etc.

ConcluziileConcluziile nu fac altceva decât să sintetizeze interpretarea rezultatelor,

soluţiile problemei enunţate şi raţionamentele noastre în legătură cu tema. Concluziile nu sunt simple păreri, nu pot fi comentarii vagi. Este neindicat, credem, să tragem concluzii despre alte subiecte (şi/sau alte obiecte), care nu aparţin temei. Cu totul altceva este referirea privind acelaşi subiect al temei.

Concluzii cu caracter teoreticAcestea se referă nu numai la partea teoretică. Ele trebuie să prezinte şi

aspectele teoretice ale experimentului (părţii practice). Împărţirea în concluzii teoretice şi practice (la care se poate renunţa cu uşurinţă) este forţată şi reflectă, în opinia noastră, un punct de vedere didacticist.

Concluzii referitoare la experiment

După cum se ştie, ipotezele sunt soluţii provizorii la problema enunţată. Concluziile experimentului se referă, în special, la confirmarea sau infirmarea acestor ipoteze.

Valoarea concluziei este aceeaşi indiferent dacă ipoteza se confirmă sau nu;

Ceea ce diferă este utilitatea soluţiei ipotetice. Utilitatea unor concluzii negative (sau de informare) constă în

avertizarea altor cercetători care sunt interesaţi de subiect. Concluziile se redactează în fraze simple. Se preferă numerotarea lor. Nu este nici o greşeală (deşi nu este recomandabil) dacă interpretarea

rezultatelor este reluată sintetic sub forma de concluzii.

PropuneriUnele teme generează şi propuneri. Dacă le expunem, trebuie să avem în

vedere, în primul rând, cui le adresăm, iar apoi cum le formulăm, astfel încât ele să fie pertinente.

Faptul că propunerile fac parte din capitolul de concluzii sugerează că acestea trebuie să aibă, într-adevăr, forma de concluzii.

BibliografiaEnumerarea publicaţiilor studiate şi, în general, a surselor de informare

se face în ordine alfabetică (după iniţiala numelui primului autor). Numerotarea este şi ea utilă atunci când în text se fac trimiteri la sursă (care nu totdeauna are un autor menţionat). Recomandăm ca lista bibliografică a lucrărilor de licenţă să fie, pe cât posibil, completă. Credem însă că ea nu poate fi prea lungă (datorită accesului încă dificil al autorului la unele surse de informare), dar este cu siguranţă un indicator al posibilităţilor şi preferinţelor informaţionale ale autorului.

SUSŢINEREAReferitor la modul de susţinere, considerăm, încă de la început, că

aceasta nu diferă esenţialmente de modul de susţinere din alte domenii (ca, de exemplu, din economie). De aceea, considerăm că multe recomandări din „Ghid privind metodologia de elaborare şi susţinere a lucrărilor de licenţă în domeniul economic", de prof. univ. dr. A. A. Bondrea şi lector univ. dr. Emil Călin-Dinga (Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1997), partea a III-a („îndrumar privind susţinerea lucrărilor de licenţă"), sunt potrivite şi pentru domeniul educaţiei fizice şi sportului.

După părerea noastră, principalele premise ale susţinerii lucrării de licenţă sunt următoarele:

Conţinutul şi calitatea lucrării sunt deja cunoscute de comisie.Credem că nu este o surpriză pentru candidat să afle că referatul

îndrumătorului conţine aprecieri despre importanţa temei, calitatea tratării teoretice, corectitudinea experimentului, importanţa concluziilor. Uneori, se cere, de către comisie, şi un scurt referat de autor, prin care se formulează autoevaluarea.

Există deja o notă (provizorie), propusă (de îndrumător).Îndrumătorul propune o notă provizorie. Membrii comisiei care au

lecturat lucrarea (anterior susţinerii) pun, la rândul lor, o notă orientativă.

Susţinerea intermediază calitatea lucrării şi nota finală.Calitatea susţinerii poate influenţa părerea comisiei despre lucrare şi

poate modifica nota provizorie. Influenţa acestui moment în sensul măririi notei provizorii poate fi, în general, mică (1, 2 puncte), dar poate fi mare în sensul scăderii ei. Noi nu cunoaştem cazuri când o lucrare de licență redactată necorespunzător, săracă în idei, într-un cuvânt slabă, să fi fost cotată cu o notă mare, chiar şi în cazul unei susţineri excelente. În schimb, se întâmplă deseori ca, datorită unor cauze diferite, cum ar fî hiperemotivitatea, superficialitatea autorului, dar şi necunoaşterea conținutului.