UNIVERSITATEA DE STAT DIN TIRASPOL

FACULTATEA DE PEDAGOGIE

CATEDRA PSIHOPEDAGOGIE ȘI EDUCAȚIE PREȘCOLARĂ

Domeniul general de studiu:

Științe ale educației

Programul de master:

Psihopedagogia învățământului preuniversitar

REFERAT

MODA ȘI TERIBILISMELE

Autor: Covaș Ina

Studenta ciclului II, gr.22M

Coordonator ştiinţific: Chirică Galina

dr., lector superior universitar

Chișinău, 2015

Cuprins:

1. Istoricul modei și teribilismelor……………………………………………………………32. Ce este moda și teribilismele………………………………………………………………..33. Teorii explicative ale modei………………………………………………………………..44. Teoria imitației………………………………………………………………………………45. Teoria consumului…………………………………………………………………………..56. Teoria selecției colective…………………………………………………………………….67. Teoria normei emergente…………………………………………………………………...7 8. Teoria valorii adăugate……………………………………………………………………..79. Teoria fluxului orizontal al modei………………………………………………………….810. Teoria grupurilor subculturale……………………………………………………………..911. Bibliografie …………………………………………………………………………………10

1. Istoria modei și teribilismelorÎn încercările de teoretizare şi de cercetare a fenomenului modei, sociologii, psihosociologii,

antropologii şi istoricii recurg, deopotrivă, la exemplul modei vestimentare. Raţiunea acestui fapt

provine din simpla observaţie că vestimentaţia reprezintă un fapt comun în toate societăţile şi în

toate epocile istorice. Desigur, în toate societăţile, indiferent de gradul lor de dezvoltare,

îmbrăcămintea este un fapt pregnant şi universal, dar aceasta nu înseamnă nicidecum

exclusivitatea manifestărilor modei. Astfel, putem repera comportamente „dictate” de modă în cele

mai diverse sectoare ale vieţii umane, fie că ne referim la doctrinele politice, la descoperirile

ştiinţifice şi tehnologice, la curentele literare şi artistice, la estetica corporală (îmbrăcăminte,

coafură, menţinerea siluetei etc.) sau chiar la sferele utilitare al vieţii de zi cu zi (amenajarea

locuinţei şi a grădinii, gastronomie etc.).

2.Ce este moda și teribilismele?

Derivat de la latinescul modus care înseamnă manieră, termenul „modă” a intrat în circulaţie la

sfârşitul secolului al al XV-lea, semnificând modul de utilizare, de comercializare şi de producţie de

îmbrăcăminte (C. Buffa, 2004, 300). Trei sute de ani mai târziu, cuvântul „modă” capătă o nouă

semnificaţie: a urma, a fi în pas cu actualitatea (F. Braudel, 1979/2003, 65).

O altă imprecizie terminologică care apare în literatura de specialitate se cuvine a fi

semnalată: confuzia dintre modă (fashion) şi teribilismul în modă (fad). Unii autori o ignoră (E. Katz

şi R. Meyersohn, 1957, 594), alţii preferă termenul de „antimodă” (antifashion) celui de „teribilism”

(F. Davis, 1984, 161). Deşi ambele fenomene se manifestă cu preponderenţă în sfera estetică a vieţii

sociale (îmbrăcăminte, artă, coafură etc.), observăm că există o distincţie atât la nivelul sursei

(trendsetters, testmakers), al duratei adeziunii, cât şi al receptorilor (followers). Mustaţa lui Chaplin,

dansul hula-hop, steaking-ul (alergarea în public cu corpul dezgolit) – iată doar câteva exemple de

teribilisme pe care literatura despre modă le listează. Teribilismele provoacă adeziunea

pasageră a unui număr mic de persoane, sunt dezaprobate social şi cuprind, în general, o audienţă

omogenă ca vârstă (E. Sapir, 1937, citat deE. Katz şi R. Meyersohn, 1957, 594), în timp ce stilurile

modei vestimentare sunt lansate de casele de modă şi sunt destinate unui interval de timp relativ

îndelungat. Implicarea în teribilisme are o conotaţie afectivă, în timp ce adeziunea către modă este

acceptată social fiind legitimată prin instituţii (case de modă, designeri) şi destinată liniilor

consumului generalizat. Alfred Louis Kroeber a analizat, împreună cu Jeane Richardson,

schimbarea vestimentaţiei femenine în Occident de-a lungul a trei secole (1787-1936), constatând că

există o variaţie a siluetei în ansamblu („tip permanent”), care se schimbă la fiecare 50 de ani, şi o

variaţie a detaliilor („tip aberant”) în cadrul fiecărui tip de vestimentaţie permanent (J. Richardson şi

A.L. Kroeber, 1940). Tocmai variaţia detaliilor face să se considere că moda este rapid

schimbătoare. Alfred Louis Kroeber a decoperit că există o corelaţie directă între dinamica

economiei şi lungimea fustei: în perioadele de declin economic fusta se lungeşte, cand economia

prospera, fusta se scurtează.

Sociologului american Herbert Blumer (1900 – 1986), moda este definită ca „un element în

continuă schimbare în care anumite forme se bucură de acceptarea temporară şi de respect

pentru ca apoi să fie înlocuite de altele în conformitate cu vremea”.

Susan B. Kaiser, definea moda ca o „formă de comportament colectiv acceptat la un

moment dat în societate şi despre care se anticipează că se va schimba”. În aceeaşi perioadă, Morris

B. Holbrook şi Dixon Glenn (1985) afirmau că „moda reprezintă consumul public prin intermediul

căruia oamenii comunică altora imaginea pe care doresc să o proiecteze”

Septimiu Chelcea (1993)- defineşte moda ca „ansamblul de comportamente şi opinii

colective care, într-o anumită cultură dată, arată preferinţa temporară pentru anumite practici

expresive ale vieţii sociale (vestimentaţie, coafură, alimentaţie, lectură)”. Cristina Tîrhaş - propune

definirea modei ca „ansamblu de atitudini şi comportamente specifice unei perioade (epoci), într-un

context cultural dat, exprimată prin privilegiu aparte acordat unui anumit lucru, mergând de la

elemente mai specifice (vestimentaţie, podoabe, coafură, stiluri arhitectonice şi de mobilier), până

la ideologii, modalităţi de gândire şi conduite de viaţă”.

Din definiţiile citate anterior putem desprinde câteva note definitorii ale modei:

1) aceasta reprezintă o formă de comportament social temporar acceptat în societate;

2) care traduce preferinţele oamenilor faţă de anumite practici ale vieţii cotidiene;

3) moda este un fenomen social dinamic care se manifestă cu o anumită ciclicitate,

determinată de direcţia preferinţelor indivizilor.

3. Teorii explicative ale modei.

Teoria imitației; Teoria consumului; Teoria selecției colective; Teoria normei emergente; Teoria valorii adăugate; Teoria fluxului orizontal al modei; Teoria grupurilor subculturale.

4. Teoria imitației.

Din punct de vedere istoric, emergenţa fenomenului modei a fost declanşată de urbanizarea

progresivă începută în epoca industrială „Marea teamă a modernităţii – emanciparea” - – care a

cuprins diferitele aspecte ale societăţii începutului de secol XX, a atras interesul unor sociologi

clasici, precum Gustave Le Bon, Gabriel Tarde, Thorstein Bund Veblen, Georg Simmel. Climatul

modernităţii – semnalat deseori prin „forţa” mulţimilor, prin comportamentul maselor, prin

pierderea tradiţiilor sau prin schimbările rapide ale modei – a fost explicat de autorii citaţi

anterior prin noţiunile de „contagiune” şi de „imitaţie”. În multiplele sale alegeri, individul nu

face altceva decât să acţioneze sub impulsul imitaţiei şi al contagiunii mintale, performând

comportamente pe care le observă la semenii săi.

Moda apare ca un tip de imitaţie larg răspândită în viața cotidiană. Gabriel Tarde considera

că moda nu face altceva decât să ilustreze principiul imitaţiei, aceasta fiind caracteristică vieţii

sociale. Omul este prin esenţa sa o fiinţă socială care imită idei, obiceiuri, norme, valori sociale,

mode, conduite. Există două tipuri de imitaţie: „imitaţia-tradiţie”, care asigură legătura dintre

generaţii şi „imitaţia-modă”, care asigură coeziunea în cadrul aceleiaşi generaţii. Se pare că între

cele două, prestigiul predecesorilor îl învinge pe cel al imitaţiei recente, „căci imitaţia care există în

curentele modei nu este decât un torent slab pe lângă puternicul fluviu al cutumei, şi trebuie neapărat

să fie aşa. În acord cu legea imitaţiei de la superior la inferior şi cu legea imitaţiei de la exterior spre

interior, formulate de psihosociologul francez, clasele inferioare ale societăţii copiază mai întâi

ideile, dorinţele, manierele şi apoi comportamentele, stilurile de îmbrăcăminte, limba, obiceiurile

claselor superioare. Cea de-a treia lege, cea a degradării modelului social al imitaţiei este

răspunzătoare de propagarea continuă a imitaţiei şi de menţinerea stratificării sociale. Şi pentru

Georg Simmel, fenomenele modernităţii au creat premize favorabile manifestării impulsurilor

imitative. În 1911, într-un eseu intitulat Moda, sociologul german sublinia faptul că în

societatea timpului său moda se extinde enorm şi se resimte în cele mai diverse sectoare de

activitate: politic, religios, ştiinţific, artistic, vestimentar etc. Chiar şi socialismul şi

individualismul au fost chestiuni de modă, precizează Georg Simmel.

5. Teoria consumului.

Pornind de la premisa că timpul liber este o resursă diferenţiată a oamenilor, Thornstein

Veblen descrie o societate bazată pe principii economice, în care plăcerea de consum

ostentativ caracterizează clasa de sus, adică elita inactivă a oamenilor de afaceri. Aşadar, la nivelul

societăţii pot fi distinse două mari clase: clasa de sus, cea a loisir-ului, ai cărei membrii sunt angajaţi

permanent în etalarea publica a propriului status, şi clasa de jos, cea care imită modul de viaţă al

celor din clasa de sus. Fenomenul modei vestimentare ar privi exclusiv pe membrii clasei loisir-

ului, al cărei consum ostentativ a devenit un simbol pentru bogăţiei şi status social. „Vestimentaţia

elegantă este nu numai o emblemă a consumului, dar şi o marcă a clasei înalte”, adică a celor care

consumă fără să producă.

Hainele „la modă”, ca şi automobilele de lux sau vilele din zonele rezervate, petrecerea

vacanţelor în locuri exotice sau frecventarea unor cluburi selecte fac parte din categoria

„bunurilor poziţionale”, care au funcţia de a semnala poziţia superioară a celor care le posedă

diferenţiindu-i de restul populaţiei. Pe măsură ce societăţile devin mai bogate – susţine Fred Hirsch

– numărul bunurilor poziţionale creşte, fapt ce poate genera conflicte, dată fiind distribuţia lor

inegală.

6. Teoria selecției colective.

Această teorie aparţine sociologului american Herbert Blumer (1900 – 1986) şi susţine că

moda constituie un tip de mişcare socială expresivă, adică o formă organizată, ce cuprinde un set de

reguli, tradiţii, conducere, o durată a diviziunii muncii, valori sociale – „pe scurt, o cultură, o

organizare socială şi o nouă schemă de viaţă”. Spre deosebire de mişcările sociale generale (de

exemplu, mişcarea feministă) şi specifice (o mişcare pentru reducerea impozitelor), cele

expresive (mişcările modei) nu presupun schimbarea instituţiilor sau a ordinii sociale existente,

subliniază Herbert Blumer.

Herbert Blumer revine asupra temei modei, pe care o concepe ca un fenomen raţional atât la

nivel individual, cât şi la nivel macrosocial. Argumentul principal ar fi că individul face eforturi de a

identifica ceea ce este acceptat la un moment dat în societate, deci este conştient de alegerile pe care

le operează în materie de modă. La nivel social, mecanismele de interacţiune nu corespund

sentimentelor circulare sau sugestibilităţii şi nici nu se datorează unui eveniment captivant. Dacă

oamenii sunt atraşi de o anumită moda, aceasta reacţie se explică prin faptul că moda reflectă

distincţiile sociale şi bunele maniere.

Moda iese din uz nu datorită „cascadei imitaţiei”, ci datorită nevoii de a elabora noi mode

consonante direcţiei gustului colectiv. Prin urmare, prestigiul social al elitelor nu se recunoaşte după

ostentaţia simbolurilor de clasă, ci după intuiţia membrilor elitei cu privire la direcţia gusturilor

colective. Difuzarea modei nu mai reprezintă un proces pe verticală, declanşat de stratificarea

socială, ci o spirala constituită deopotrivă de selecţiile colective ale inovatorilor, elitelor şi adepţilor

modei. Deşi teoriei selecţiei colective i s-a reproşat caracterul vag al noţiunii de „gust colectiv”,

meritul lui Herbert Blumer este, desigur, incontestabil, prin orientarea tematicii în acord cu

obiectul de studiu al sociologiei. Studiul pe care l-a publicat a însemnat una dintre cele mai

importante contribuţii la articularea unei teorii a modei, „o invitaţie adresată sociologilor de a trata

serios problema modei”.

7. Teoria normei emergente.

În termeni acestei teorii, formulate de Ralph H. Turner şi Lewis M. Killian (1972), fenomenul modei

trebuie analizat în relaţie cu un ansamblu de norme care funcţionează ca repere de

comportament şi sursă de identificare pentru membrii unui colectivităţi. Conform autorilor teoriei

normei emergente, moda accentueze distincţiile de status, în timp ce teribilismele le estompează.

(ex. omul gol).

8. Teoria valorii adăugate.

Preluând modelul valorii adăugate din economie, Neil Smelser descrie şase etape care contribuie,

succesiv, la „costul produsului finit”. Neil Smelser descrie şase componente care generează

teribilismele şi moda, aşa cum apar în teoria lui:

1. Condiţiile structurale favorizante, în sensul că instituţiile sociale sunt astfel organizate

încât permit sau încurajează anumite comportamente colective. Moda şi teribilismele necesită o

societate în care oamenii sunt liberi să îşi exprime statutul economic şi social. Sistemul modei este

mult mai structurat decât cel al teribilismelor: în industria modei, ledership-ul este conturat prin

existenţa caselor de modă şi a designerilor.

2. Constrângerea structurală. În cazul modelor ne referim la constrângeri precum:

rapiditatea ciclurilor instituţionalizate, atributele temporare ale unicităţii unui articol

vestimentar, oferta unor mărci mai ieftine. Constrângerea ar mai putea consta în incertitudinea

pentru momentul în care trebuie abandonat un anumit stil al modei. Constrângerea rezultă, de

asemenea, din incertitudinea noilor stiluri care vor intra în componenţa modei viitoare.

3. Creşterea şi răspândirea credinţelor generalizate. Neil Smelser descrie credinţa

generalizată din jurul modelor ca o dorinţă de împlinire. Dorinţa de a fi la modă este o atitudine

stabilă. La fel şi dorinţa de a fi bogat. Aşa se explică de ce teribilismele şi moda sunt probabil cele

mai volatile şi pregnante manifestări ale comportamentului colectiv, subliniază sociologul

american.

4. Factorii precipitanţi, adică evenimentele importante care susţin şi amplifică lansarea unei

mode, ca de exemplu paradele de la Paris şi New York care anunţă începutul unei nou ciclu al

modei.

5. Mobilizarea pentru acţiune. Conform lui Neil Smelser, mobilizarea pentru teribilisme şi

modă are loc de obicei prin media. Leadership-ul este instituţionalizat sub forma casele de

modă şi a designerilor celebrii ceea ce implică o cerere şi o distribuţie clară către un anumit public.

Dar media est tentată să prezinte mai mult unele evenimentele captivante, cum ar fi lansarea unor

mode de către un actor cunoscut, iar acestea se răspândesc către audienţă prin sugestibilitate şi prin

imitaţie (idem, 205). O dată ce un lider a adoptat o modă, impactul va cuprinde în principal indivizii

anonimi.

6. Factorii de control social. Se pare că autorităţile intervin rar în mode şi nu folosesc

mijloace pentru descurajarea acestora.

8. Teoria fluxului orizontal al modei.

Denominaţia „tricle-across” a fost propusă de Charles King în 1963, prin aceasta autorul

relevând fluxul orizontal şi circular al modei: sursa reala a modei ar proveni din clasa socială cărei îi

aparţine individul. Principalul argument al acestei teorii este evidenta producţie de masă, care,

împreună cu mijloacele de comunicare în masă, creează şi informează despre disponibilitatea

şi existenţa noilor stiluri vestimentare. Deci, fluxul modei este unul orizontal şi concomitent către

toate clasele socio-demografice şi, astfel, difuzarea modei poate porni, în acelaşi timp, de la orice

clasă socială. Oferind această perspectivă asupra propagării modei, teoria fluxului orizontal se

fondează pe celebrele caracteristici ale conducerii: moda se propagă prin liderii de opinie din clasa

socială cărei îi aparţine individul şi din grupul de referinţă al acestuia.

Această direcţie de teoretizare nu a fost însă impusă de studiile modei. Rezultatele

cercetărilor privind efectele limitate ale mass media se pare că au creat premieze favorabile pentru a

explica cum sunt orientate comportamentele dictate de modă. Începând din 1940, cercetările

realizate de către Paul Lazarsfeld, Bernard Berelson şi Hazel Gaudet (1940/2004) privind

comportamentul de vot au subliniat influenţa indirectă şi limitată a mass-media şi au confirmat

dinamica structurilor şi relaţiilor sociale ca factor principal în formarea opiniei publice. Astfel, ideea

fluxului orizontal al modei s-a cristalizat pe fundalul teoriei fluxului comunicării în două trepte şi a

postulatelor acesteia: mass-media influenţează publicul prin intermediul reţelelor comunicării

interpersonale; există persoane, adică lideri de opinie, cu un potenţial considerabil de influenţă

socială în cadrul acestor reţele.

9. Teoria grupurilor subculturale.

Deşi teoria fluxului pe orizontală şi cercetările prezentate anterior au subliniat rolul mass media ca

surse principale de informare şi de orientare a gusturilor cu privire la îmbrăcăminte, totuşi, în

anumite contexte sociale, mişcările sociale legate de drepturile civile, sentimentele antirăzboi,

libertatea femeilor, drepturile homosexualilor îşi pun amprenta în lansarea unor stiluri

vestimentare simbolizând cauzele lor. Se pare că moda vestimentară a anilor 1960, 1970 şi 1980 a

fost dominată de stilurile grupurilor spectaculare de tineri (rockeri, depech-eri, hip-hop-eri), ceea ce

Paul Blumberg denumea efectul de infiltrare (percolating up effect).

La începutul anilor `70, când stilurile de vestimentaţie reprezentative pentru atitudinile

politico-sociale erau destul de directe sau explicite, D. Kness şi B. Densmore (1976) au studiat

convingerile social-politice a 100 de studenţi de sex masculin ai Universităţii Pennsylvania. Aceştia

au căutat similarităţi între vestimentaţia tradiţională (cum ar fi păr tuns scurt şi pantaloni drepţi,

pulovere sau tricou, şosete şi pantofi) şi convingerile social-politice conservatoare (adică dorinţa de

conservare a valorilor şi a interesele grupurilor cu statut social înalt); şi între vestimentaţia

radicală sau hippie(părul până la umeri, cu sau fără barbă, blugi şifonaţi, tricouri şifonate, cu sandale

sau desculţi) şi convingerile social politice radicale (dorinţa de a revoluţiona sistemul).

S-a descoperit că cei care se îmbracau după moda hippie, erau mai puţin preocupaţi de faptul că

vestimentaţia exprimă statusul social al persoanei, iar aceia care se îmbrăcau într-un mod tradiţional

preferau mai de grabă să poarte haine tradiţionale şi se declarau foarte mulţumiţi să fie în pas cu

moda. Totuşi aceştia din urmă erau printre ultimii din grupul lor predispuşi la schimbare, deşi

preferau să-şi schimbe stilurile de vestimentaţie. Cei care se îmbrăcau hippie caracterizau hainele ca

fiind în general plictisitoare şi le acordau importanţă în primul rând din punct de vedere al

confortului. În schimb, subiecţii care se îmbrăcau conservator manifestau o tendinţă de a-i judeca pe

alţii după aspectul hainelor. De asemenea, aceştia considerau că aspectul exterior al persoanei este

important în grupul lor. Cei care se îmbracau după moda hippie exprimau următoarele

convingeri: lumea afacerilor nu ar trebui sa-şi impună valorile legate de aspectul exterior angajaţilor;

libertatea de alegere a stilului vestimentar este importantă. De fapt, studiul a indicat că este posibil

să anticipăm atitudinile social-politice ale indivizilor pe baza vestimentaţiei, adică vestimentaţia este

un indiciu pentru astfel de atitudini. Mişcarea punk, apărută în Anglia anului 1976, reprezintă doar

unul din multiplele exemple de subculturi care se pot articula în cadrul unei societăţi.

Uneori, hainele şi accesoriile acestora – insignele politice extremiste, centuri cu ţinte, părul coafat cu

ţepi, decolorat sau vopsit în diferite culori, cizme şi geci de piele purtate pe timp de vară, bluejeanşi

tăiaţi şi decoloraţi – susţin ideea că modul de compunere al vestimentaţiei reprezintă nu numai o

chestiune de stil, dar mai ales o "strategie" de protest împotriva valorilor şi reprezentărilor

grupului dominant sau împotriva prejudecăţilor morale şi sociale. Şi astfel de exemple ar putea

continua: grupurile skinheads, grupurile hippie, grupurile cyberpunksse disting, cu precădere, prin

faptul că îşi expun fără restricţie simbolurile anti-modă.

Literatura despre subcultura punkeste dominată de interpretări diferenţiate despre

conţinuturile de clasă, semnificaţiile politice şi stilurile de vestimentaţie ale membrilor care

compun subculturile. Unii cercetători susţin că subculturile cuprind, în general, tinerii din

clasa muncitoare. Alţii argumentează că aceste grupuri sunt la rândul lor stratificate social,

incluzând artişti din clasa de mijloc. Dincolo de aceste concepţii diferenţiate, care se articulează

firesc în cadrul unui domeniu de studiu, există câteva ipoteze comune de care depinde clarificarea

conceptului de „subcultură”.

Prima dintre acestea susţine că societăţile occidentale sunt caracterizate de raporturi

de dominaţie şi subordonare, prin divizarea lor în clase sociale, bazate pe inegalităţi de putere şi de

venit. Aceste divizări şi relaţii inegale se exprimă sub forma culturilor de clasă. Aceasta ar fi cea de-

a doua ipoteză. În alt treilea rând, se presupune că în interiorul culturilor de clasă (adesea numite,

cultura-mamă), tinerii negociază şi avansează propriile lor răspunsuri simbolice, distincte, cu

privire la vârsta, la statutul generaţiei, dar mai ales îşi exprimă simbolic atitudinile, valorile şi

sentimentele faţă de inegalităţile sociale. Nu în

ultimul rând s-a formulat ipoteza potrivit căreia separarea funcţională a familiei, a şcolii menţine

rolurile de subordonat-subaltern şi, astfel, subcultura devine o opţiune pentru unii tineri, un grup de

referinţă perceput pozitiv care furnizează suport social pentru un comportament opus normelor

culturii de origine.

Bibliografie:

1. Septiu Chelcea. Psihosociologia. Ed. Polirom, 2008. 424 pag.