1

Puşa Roth

MOARTEA LUI IVAN ILICI

Dramatizare după nuvela lui Lev Tolstoi

Personajele: IVAN ILICI PRASKOVIA FIODOROVNA, soţia lui Ivan Ilici PIOTR IVANOVICI, coleg şi prieten din copilărie al lui Ivan Ilici FIODOR VASILIEVICI, coleg şi prieten al lui Ivan Ilici IVAN EGOROVICI ŞEBEK, coleg VASILI IVANICI, fiul lui Ivan Ilici LIZA, fiica lui Ivan Ilici GHERASIM, servitorul casei lui Ivan Ilici SOKOLOV, chelarul casei lui Ivan Ilici PAVEL FIODOROVICI, fratele Praskoviei Fiodorovna DOCTORUL DANILOVICI PROFESORUL LEŞCETIŢKI PREOTUL FUNCŢIONARI

2

La Palatul de Justiţie. Atmosferă de birou, discuţii în plan îndepărtat:

„Justiţia trebuie să-şi facă datoria!” „Afacerea trebuie să fie legală.” „Totul trebuie să fie la vedere!”

FIODOR VASILIEVICI (cu înflăcărare): Ivan Egorovici, vă repet, afacerea Krasovski nu e de competenţa justiţiei! IVAN EGOROVICI ŞEBEK: Fiodor Vasilievici, nu mă puteţi convinge cu nici un chip. Susţin că numai justiţia se poate ocupa de acest caz. FIODOR VASILIEVICI: Ivan Egorovici, daţi-mi voie să argumentez… PIOTR IVANOVICI (emoţionat, răsfoind ziarul): Domnilor… domnilor… a murit Ivan Ilici! FIODOR VASILIEVICI (surprins): Ce spui, Piotr Ivanovici? PIOTR IVANOVICI: Poftim, citeşte şi dumneata „Buletinul” de azi! FIODOR VASILIEVICI (emoţionat, citeşte anunţul): Da, e adevărat. „Praskovia Fiodorovna Golovina are nemărginita durere să anunţe rudelor şi prietenilor încetarea din viaţă, în ziua de 4 februarie 1882, a iubitului ei soţ, Ivan Ilici Golovin, consilier la Curtea de Apel. Serviciul funebru va avea loc vineri, la ora unu după-amiază.” PIOTR IVANOVICI: Extraordinar! Ce coleg minunat a fost, săracul! Ce repede s-a stins! FIODOR VASILIEVICI: În ultimele săptămâni a zăcut la pat şi se spunea că ar fi o boală incurabilă… IVAN EGOROVICI ŞEBEK: E adevărat, dar cu toate acestea n-a

fost scos din slujbă. PIOTR IVANOVICI: Acum cine îi va lua locul? IVAN EGOROVICI ŞEBEK: Anumite motive îndreptăţesc lumea să creadă că, după moartea lui Ivan Ilici, în locul lui va fi numit Alexeev, iar în locul lui Alexeev, Vinnikov sau Ştabel. FIODOR VASILIEVICI: Domnilor, nici nu vă închipuiţi ce urmări ar putea avea această moarte! (Aparte.) De bună seamă c-au să mă numească pe mine în locul lui Ştabel sau al lui Vinnikov. De mult mi s-a făgăduit. IVAN EGOROVICI ŞEBEK: În legătură cu ce, Fiodor Vasilievici? FIODOR VASILIEVICI: Cum cu ce? Cu avansările unor persoane…

3

PIOTR IVANOVICI: Oricum, vor fi mişcări în magistratură… transferuri… Bietul Ivan Ilici! (Aparte.) A murit, dar eu… slavă Domnului! (Tare.) Eram sigur că nu se mai face bine. Păcat de el! IVAN EGOROVICI ŞEBEK: Dar de fapt ce-a avut? PIOTR IVANOVICI: Doctorii n-au putut să-i stabilească diagnosticul. Mai bine zis, fiecare a pus alt diagnostic. FIODOR VASILIEVICI: Când l-am văzut ultima oară, am avut totuşi impresia că se va face bine. PIOTR IVANOVICI: Mă tot pregăteam să mă duc la el, dar n-am mai fost pe acolo de la sărbători. FIODOR VASILIEVICI: Piotr Ivanovici, Ivan Egorovici, ştiţi cumva dacă avea ceva avere? IVAN EGOROVICI ŞEBEK: Mi se pare că nevastă-sa are ceva, dar nu mare lucru. PIOTR IVANOVICI: Da, trebuie să mă duc pe-acolo. Dar grozav de departe mai locuiesc. IVAN EGOROVICI ŞEBEK: Vrei să spui, departe de dumneata, Piotr Ivanovici. Păi, de dumneata cine nu stă departe? PIOTR IVANOVICI: Ia te uită, nu poate să-mi ierte că stau dincolo de râu! Oricum, oraşul e foarte mare şi greu de străbătut. FIODOR VASILIEVICI: Eticheta ne obligă să mergem la înmormântare şi să-i facem o vizită văduvei. IVAN EGOROVICI ŞEBEK: Dumneavoastră, Fiodor Vasilievici, aţi fost prieteni, iar Piotr Ivanovici chiar coleg la şcoala de drept. PIOTR IVANOVICI: Sigur, sigur, trebuie să mă duc. Săracu’, ce rău îmi pare! S-a dus… Eticheta, da… dar şi prietenia mea cu bietul Ivan Ilici. Mă simt obligat faţă de el. (Murmur pe fundal. Aparte.) Trebuie să-i spun soţiei că acum există perspectiva ca fratele ei să fie transferat în circumscripţia noastră. N-are să mai poată spune că n-am făcut nimic pentru familia ei. (Tare.) Mă scuzaţi, domnilor, eu plec spre casa lui Ivan Ilici. Veniţi şi dumneavoastră? FIODOR VASILIEVICI: Da, sigur, evident. Bunul nostru coleg… (Paşi depărtându-se. Aparte, plecând.) Plicticoasă obligaţie să mergi la înmormântare. Acum e momentul să fiu transferat. Asta ar face vreo opt sute de ruble mai mult la salariu, în afară de alocaţia de cancelarie… (Uşi deschise, paşi. Replici în plan secund: „V-am adus dosarul.” „Nu pe

4

acesta îl vroiam.” „Atunci mă duc să mai caut.” „Greu cu justiţia de azi…” „Mereu e nemulţumit.”) IVAN EGOROVICI ŞEBEK (pentru sine): Eu o să trec pe acasă să-mi pun fracul şi voi ajunge negreşit. (Tare, pentru funcţionarii din plan secund.) La revedere, la revedere! (Uşi deschise, paşi. Replici: „Unii se grăbesc.” „La revedere!” „E greu să fii subaltern.” „Bani puţini şi muncă multă…”) Urât a mai brodit-o Ivan Ilici! Nu ca noi! Atmosferă de stradă, birje, cai, voci, paşi. PIOTR IVANOVICI (pe stradă, mergând): A, uite, a venit şi sora lui Ivan Ilici. Mai e cu cineva dar nu cunosc persoana. Aproape că am ajuns. Nici Şebek nu lipseşte, deşi el nu se potriveşte cu asemenea situaţie. E mereu vesel. IVAN EGOROVICI ŞEBEK: Bună ziua, Piotr Ivanovici. Văd că aţi ajuns destul de repede. (Chicotind.) Urât a mai brodit-o Ivan Ilici! Nu ca noi! PIOTR IVANOVICI: Slavă Domnului că suntem sănătoşi. IVAN EGOROVICI ŞEBEK: Să înţeleg că diseară ne întâlnim la o partidă de cărţi... PIOTR IVANOVICI: Da, Ivan Egorovici… sigur… dar… acum trebuie să ne facem datoria. Unde e camera mortuară? IVAN EGOROVICI ŞEBEK: La dreapta. Dar, hai cu mine. Pe aici, Piotr Ivanovici. (Paşi. Rumoare.) Ce slab este! Cred că a suferit. PIOTR IVANOVICI: S-a schimbat mult, aproape că nu-l mai recunosc. IVAN EGOROVICI ŞEBEK: Sper, Piotr Ivanovici, că incidentul cu înmormântarea lui Ivan Ilici nu poate constitui un motiv destul de puternic pentru a ne schimba programul. PIOTR IVANOVICI: Tot la Fiodor Vasilievici ne întâlnim şi diseară? IVAN EGOROVICI ŞEBEK: Tot. Atenţie, Piotr Ivanovici, se apropie văduva! PRASKOVIA FIODOROVNA: Domnilor, acuş o să înceapă slujba. Poftiţi, vă rog! Piotr Ivanovici, ştiu că aţi fost un adevărat prieten al soţului meu… PIOTR IVANOVICI: Vă asigur, Praskovia Fiodorovna. PRASKOVIA FIODOROVNA: Să mergem până nu începe. Am

5

să-ţi vorbesc. Dă-mi braţul. Ne scuzaţi, Ivan Egorovici. IVAN EGOROVICI ŞEBEK: Înţeleg, doamnă, probleme importante. PIOTR IVANOVICI (aparte, lui Şebek): S-a dus partida. (Tare.) Imediat, doamnă. IVAN EGOROVICI ŞEBEK (aparte, lui Piotr Ivanovici): Să nu te superi, o să ne căutăm alt partener. Dacă vrei, putem juca şi în cinci, când scapi. PRASKOVIA FIODOROVNA: Vă invit în salon, Piotr Ivanovici, că vreau că vorbim ceva deosebit. (Plânge. Uşă deschizându-se.) A, a sosit chelarul! Sokolov, spune repede, ce-ai făcut? SOKOLOV: Praskovia Fiodorovna, vreau să vă aduc la cunoştinţă că locul ales la cimitir costă 200 de ruble. PRASKOVIA FIODOROVNA: Vedeţi, Piotr Ivanovici, ce trebuie să fac? Vă mărturisesc că-mi vine foarte greu. PIOTR IVANOVICI: Am ferma convingere că nici nu se poate să fie altfel. PRASKOVIA FIODOROVNA: Dacă vrei, poţi fuma, Piotr Ivanovici, iar dumneata, Sokolov, spune-mi care sunt preţurile la alte cimitire. (Piotr Ivanovici îşi aprinde ţigara.) SOKOLOV: Eu cred că cel care costă 200 de ruble e bun. E pe alee centrală. Aşa cum se cuvine. Bietul meu stăpân! PRASKOVIA FIODOROVNA: Sokolov, să nu uiţi de cântăreţi! SOKOLOV: I-am tocmit, stăpână, întocmai cum mi-aţi spus. PRASKOVIA FIODOROVNA: Bine, bine, acum poţi pleca. Ai grijă să iasă totul bine! SOKOLOV: Aşa cum aţi ordonat, stăpână. (Pleacă.) PRASKOVIA FIODOROVNA: Trebuie să le fac singură pe toate. A, dar am uitat să vă dau scrumiera!… Poftiţi. PIOTR IVANOVICI: Mulţumesc, Praskovia Fiodorovna. Vă ascult. PRASKOVIA FIODOROVNA: Găsesc că e o prefăcătorie să spui că de durere nu te poţi ocupa de lucrurile practice. Pe mine, dimpotrivă, faptul că-i port lui de grijă mă sustrage de la durere, chiar dacă nu-mi aduce mângâiere. Am ceva de discutat cu dumneata, Piotr Ivanovici. PIOTR IVANOVICI: Vă ascult cu toată atenţia. PRASKOVIA FIODOROVNA: A suferit îngrozitor în ultimele zile. PIOTR IVANOVICI: A suferit?

6

PRASKOVIA FIODOROVNA: Ah, îngrozitor! În ultimele ceasuri, nu minute, a ţipat tot timpul. Trei zile şi trei nopţi a ţipat fără nici o clipă de întrerupere. Era ceva insuportabil. E de neînchipuit cum am putut rezista. Se auzea prin trei rânduri de uşi. Ah, Doamne, ce-am mai pătimit! PIOTR IVANOVICI: Şi nu şi-a pierdut cunoştinţa? PRASKOVIA FIODOROVNA: Nu, până în ultima clipă. Cu un sfert de ceas înainte de a muri, şi-a luat rămas bun de la noi şi a cerut să-l scoatem pe fiul nostru Vasili din cameră. PIOTR IVANOVICI: Nici nu ştiţi ce rău îmi pare. L-am cunoscut îndeaproape pe Ivan Ilici. Mic, era un băieţel vioi. Apoi l-am cunoscut ca om matur când mi-a fost coleg. (Aparte.) Trei zile şi trei nopţi de îngrozitoare suferinţe! Asta poate să mi se-ntâmple şi mie în orice moment. (Tare.) Cât regret moartea lui Ivan Ilici, Praskovia Fiodorovna! PRASKOVIA FIODOROVNA: V-a impresionat şi pe dvs., nu-i aşa? Ah, Piotr Ivanovici, ce greu îmi e, grozav de greu! (Plânge.) PIOTR IVANOVICI (oftând): Vă asigur de… PRASKOVIA FIODOROVNA (revenindu-şi): Piotr Ivanovici, vreau să vă întreb altceva. PIOTR IVANOVICI: Da, Praskovia Fiodorovna, spuneţi… sigur… da… Cu ce vă pot fi de folos? PRASKOVIA FIODOROVNA: Cum aş putea ca în urma soţului meu să obţin cât mai mulţi bani de la visterie? Şi apoi, vreau să mă interesez şi de pensie. Ştiţi, bietul Ivan Ilici s-a dus, dar am casă grea de ţinut. PIOTR IVANOVICI: Da, trebuie să găsim o modalitate de a lua bani. Praskovia Fiodorovna, aveţi dreptate, dar, după cum ştiţi, guvernul e zgârcit şi nu cred că veţi putea obţine mai mulţi bani. PRASKOVIA FIODOROVNA: Of, of, of… asta mi-e soarta. Vai ce rău îmi e şi ce obosită sunt! (Din plan îndepărtat se aude slujba de înmormântare.) PIOTR IVANOVICI: Vă înţeleg, Praskovia Fiodorovna. Vă las… că a început slujba… Condoleanţe!

Slujba de înmormântare se aude în prim-plan. PREOTUL: Iartă-l, Doamne, pe robul tău Ivan Ilici şi du-l în loc cu

7

verdeaţă, în loc de odihnă, unde nu e nici durere, nici întristare… Doamne miluieşte, Doamne miluieşte!… (Slujba trece în plan îndepărtat.) PIOTR IVANOVICI: Uf, ce prefăcută! Ştia tot despre pensie dar voia să mai smulgă ceva bani de la stat. Ce sfat să-i fi dat? (Zgomot de stradă.) Ah, ce aer curat e afară, după atâta miros de tămâie, de mort şi de acid fenic! Cât o fi ceasul? A, e încă devreme. Am timp să mai trec pe la Fiodor Vasilievici, poate mai prind un joc. Doamne, ce viaţă simplă, obişnuită şi zguduitoare a dus Ivan Ilici. Încă de la Şcoala de Drept s-a arătat aşa cum avea să fie toată viaţa: un om destoinic, blajin, sociabil şi vesel, dar care îndeplinea cu stricteţe ceea ce socotea că era de datoria lui; şi socotea că datoria lui era să facă tot ceea ce era considerat ca atare de persoanele cu o poziţie ierarhică mai înaltă. Ivan Ilici era tipul de om nou. Ţin minte cum s-a hotărât să o ceară de soţie pe Praskovia Fiodorovna Mihel, cea mai atrăgătoare şi mai deşteaptă fată din cercul în care se învârtea el. Într-o seară, la un bal, Ivan Ilici şi-a luat inima-n dinţi, a invitat-o de mai multe ori la dans şi i-a declarat intenţiile lui nobile. Eu cred, de fapt sunt sigur, că Praskovia Fiodorovna era îndrăgostită de Ivan Ilici... A, în sfârşit am ajuns! După atâtea emoţii, nu-mi strică o partidă de cărţi.

Trecere muzicală. Muzică de bal, râsete, atmosferă de petrecere. IVAN ILICI: Bună seara, domnişoară Praskovia Fiodorovna! Mă bucur să vă reîntâlnesc aici, la bal. Dacă îmi permiteţi, eu zic că sunteţi cea mai distinsă domnişoară din această sală. PRASKOVIA FIODOROVNA (ruşinată): A, bună seara, Ivan Ilici! Mulţumesc de compliment. Dumneavoastră ce mai faceţi? IVAN ILICI: Eu? Bine, bine! Aş vrea, Praskovia Fiodorovna, dacă sunteţi de acord, să-mi acordaţi acest dans! PRASKOVIA FIODOROVNA (emoţionată): Cu plăcere, Ivan Ilici. Dar în ultima perioadă, de când aţi fost numit judecător de instrucţie, nu prea mai dansaţi. IVAN ILICI: Ei, glumiţi cu mine! Este adevărat că după noua lege de organizare judecătorească, sunt magistrat de clasa a cincea, dar când e vorba de dans, pot arăta că ştiu să dansez

8

mai bine decât alţii. Dansăm? PRASKOVIA FIODOROVNA (râzând): M-aţi convins, dansăm.

Câteva secunde de muzică – vals. IVAN ILICI: Vă mulţumesc, domnişoară Praskovia Fiodorovna şi dacă-mi permiteţi, am să vă mai cer câteva dansuri până la sfârşitul balului. PRASKOVIA FIODOROVNA: Mi-ar face plăcere, Ivan Ilici… da, desigur… IVAN ILICI: Acum vă las cu prietenele dvs. şi mă duc să vorbesc cu Piotr Ivanovici. L-am zărit când a sosit. Pe curând, stimată domnişoară, pe curând.

Câteva secunde de muzică – vals.

IVAN ILICI: Bună seara, Piotr Ivanovici, ai venit şi dumneata la bal? PIOTR IVANOVICI: Am venit, Ivan Ilici şi v-am admirat cât de bine vă potriveaţi cu partenera de dans, cu domnişoara Praskovia Fiodorovna. Se observă din ţinută că e de neam nobil. O partidă bună. Şi cred că domnişoara vă place! IVAN ILICI: Aşa crezi dumneata? E adevărat că e o persoană simpatică, drăguţă şi cu adevărat cuminte. PIOTR IVANOVICI: Ce mai, cred că a sosit vremea să te-nsori! E o partidă bună, cu rude de vază. IVAN ILICI: Să-ţi spun cinstit, Piotr Ivanovici, că până acum nu m-am gândit la însurătoare, dar dacă stau şi mă gândesc bine, de ce nu m-aş însura? Cred că aceasta îmi va consolida şi mai mult viaţa pe care o duc. Numai de nu s-ar întâmpla ceva neprevăzut. PIOTR IVANOVICI: Nu te mai gândi la nimic şi du-te să-i ceri mâna până n-o s-o facă altul. O astfel de partidă nu rămâne multă vreme fără predendenţi. Noroc, Ivan Ilici! (Îndepărtându-se.) În această seară vreau să dansez. IVAN ILICI (singur): Chiar m-am hotărât, de ce nu m-aş însura? Praskovia Fiodorovna e o partidă bună. La dans îi tremura mâna când i-am sărutat-o. Era roşie la faţă ca o fragă şi-mi zâmbea galeş. Fata chiar mă iubeşte. Ce orb sunt! Gata, acum chiar o cer de soţie!

9

Trecere muzicală. Atmosferă casnică, ceartă.

VASILI IVANICI: Te-a rugat tata, dar tu nu ai vrut… LIZA: Mamă, Vasili Ivanici, vă rog să încetaţi cu cearta, că vine profesorul de franceză şi ce-o să-şi închipuie?! PRASKOVIA FIODOROVNA: Ce obraznici sunteţi amândoi! Voi mă necăjiţi iar tatăl vostru nici măcar nu observă. E ambiţios. Îl interesează numai slujba. S-a înstrăinat de mine şi de copii. VASILI IVANICI: Eu tot nu înţeleg de ce tu şi tata vă certaţi în fiecare zi. LIZA: Voi nu mai ţineţi cont de nimic. Provocaţi scandaluri chiar când aveţi musafiri. Ce-o să zică lumea despre noi? Am deja 16 ani şi lumea ne judecă! PRASKOVIA FIODOROVNA: Bine, bine, Liza, bine, Vasili. (Clopoţel.) Cred că a venit profesorul de franceză. Lizanka, treci în camera ta! Băiete, şi tu la fel! VASILI IVANICI: Nu vreau să învăţ acum! De ce nu m-ai lăsat la Şcoala de Drept şi m-ai dat la liceu? PRASKOVIA FIODOROVNA: Lăsaţi-mă în pace! Afară! Fiecare la locul lui. Aţi înţeles? (Paşi. Intră Ivan Ilici.) IVAN ILICI: Bună seara, Praskovia Fiodorovna, dar de ce e atâta agitaţie în casă? PRASKOVIA FIODOROVNA: La ora asta vii acasă, Ivan Ilici? Ne-am căsătorit ca să împărţim greutăţile vieţii împreună şi tu, cine ştie pe unde umbli? Sau cu cine umbli? Liza şi Vasili s-au săturat de certurile noastre. IVAN ILICI: Draga mea soţie, în fiecare zi se întâmplă ceva în această casă, că nu mai putem avea o clipă de linişte. Ce frumos începuse căsătoria noastră! PRASKOVIA FIODOROVNA: Ce vrei să spui, Ivan Ilici? Ce vrei să spui? Că nu eşti bine servit la masă? Că nu dormi bine într-un pat curat? Câte ore pe zi stai acasă alături de familie? Desigur, acasă te plictiseşti! IVAN ILICI: Praskovia Fiodorovna, fii, te rog, rezonabilă! Nu se poate să-mi faci scene în fiecare zi. Chiar dacă sunt prieteni în vizită, nu te abţii de la batjocuri. Ştii bine că datorită ambiţiei mele dar şi corectitudinii, am ajuns substitut de procuror. Noile mele obligaţii au importanţa lor. Acum pot

10

să trimit în judecată sau să bag la închisoare pe oricine. Tu nici nu ştii de cât succes se bucură rechizitoriile mele publice. PRASKOVIA FIODOROVNA (furioasă): Ascultă, Ivan Ilici, vei fi având dumneata succes, dar banii nu ne ajung. Acum trebuie să mă ocup şi de educaţia copiilor. Dar în acest oraş totul costă foarte scump. Trebuie să faci ceva, trebuie să te interesezi de o schimbare. Mă duc să-l salut pe profesorul Lizankăi. (Paşi) IVAN ILICI (singur): Ce bine că am slujba asta! Lumea mă respectă când intru într-un tribunal. Fiecare ştie că pot nenoroci pe orice om pe care vreau să-l nenorocesc. Superiorii, dar mai ales inferiorii sunt conştienţi de succesele mele, de măiestria cu care conduc procesele. Scandalurile de acasă! (Oftează.) Am crezut că voi fi fericit, dar Praskovia Fiodorovna este geloasă, certăreaţă şi închipuită. Ce pot să fac? Poate că nu trebuia… Ei, dar cum să spun asta când Praskovia Fiodorovna mi-a dăruit copii… şi, apoi, momentele noastre de tandreţe… (Oftează.) Ce să mai spun? Dacă fac o comparaţie, cele rele aproape că se şterg. Pe lângă asta, discuţiile cu prietenii, mesele copioase, jocul de cărţi – toate astea mă fac să mă simt mulţumit de viaţă. Acum, are dreptate Praskovia Fiodorovna, trebuie să găsesc un loc de preşedinte de tribunal într-un oraş universitar. E deja anul 1880. Trebuie să fac ceva, deşi am un salariu de trei mii cinci sute de ruble. Din această pricină, tatăl meu socoteşte că nu mai este de datoria lui să mă ajute. Asta e o nedreptate. Dar, cu toate astea, viaţa curge frumos şi decent. Cred că e timpul să merg la culcare! (Râde.) Cine ştie, poate mă aşteaptă Praskovia Fiodorovna! Ha, ha, ha!

Trecere muzicală. Atmosferă de ţară. În grădina de vară a lui Pavel

Fiodorovici. PRASKOVIA FIODOROVNA: Nu înţeleg, Ivan Ilici, de ce a trebuit să-ţi iei concediu şi să venim la fratele meu, acum, când situaţia e departe de a fi normală. Goppe ţi-a luat-o înainte şi a fost numit în locul tău, preşedinte de tribunal. Crezi că e bine că am plecat în concediu acum? IVAN ILICI: Numirea lui Goppe mi-a tulburat liniştea vieţii. M-am

11

certat cu toţi şi acum se poartă foarte rece cu mine. Trebuie să iau măsuri decisive. Sunt trist şi plictisit şi cred că nu mai pot duce viaţa în felul acesta. (Paşi.) Iată, se apropie fratele tău. PAVEL FIODOROVICI: Azi-noapte n-ai prea dormit, Ivan Ilici. Te-am auzit cum te plimbai încolo şi-încoace. Cred că eşti foarte supărat… IVAN ILICI: Am să plec la Petersburg. PRASKOVIA FIODOROVNA: Dar ce să faci acolo, Ivan Ilici? Cheltuieşti banii degeaba. PAVEL FIODOROVICI: Eu cred, cumnate, că Praskovia Fiodorovna are dreptate. IVAN ILICI: Dumneata, Pavel Fiodorovici şi dumneata, Praskovia Fiodorovna, nu înţelegeţi că trebuie să-i pedepsesc pe cei care n-au ştiut să mă preţuiască. PAVEL FIODOROVICI: Şi cum ai să rezolvi această problemă? IVAN ILICI: Trebuie să găsesc un post cu cinci mii de ruble! Trebuie! PRASKOVIA FIODOROVNA: Dar unde, Ivan Ilici, unde crezi că găseşti? IVAN ILICI: Nu am preferinţă pentru vreun minister, pentru vreun anumit sector sau anumit gen de activitate. Mă interesează postul şi numai postul. PRASKOVIA FIODOROVNA: Ivan Ilici, te rog, mai gândeşte-te! PAVEL FIODOROVICI: Mă iertaţi că mă amestec, dar e o aventură să porneşti la drum fără să ştii unde! IVAN ILICI: Ei, nu e chiar o aventură… Gata, gata, nu mai e nimic de spus. Am plecat. Trecere muzicală. Zgomot de tren în plan îndepărtat. Apoi, în casa lui

Pavel Fiodorovici. IVAN ILICI (singur, mergând): Ştiam eu că am să reuşesc. Călătoria a fost un succes. Ce-o să mai spună familia mea când o să afle ce om minunat sunt! Poate se mai schimbă şi Praskovia Fiodorovna şi n-o să mai fie aşa de arţăgoasă. Când o să afle tot ceea ce am făcut, o să leşine de emoţie. Dar cumnatul meu? Nu mai vorbesc de nevasta lui! Ce surpriză o să aibă toţi. (Râde.) A, am ajuns! (Bătăi în uşă, zgomote, paşi.) PAVEL FIODOROVICI: Ai ajuns, Ivan Ilici? Bine ai venit! Ce

12

minune că ai rezolvat acest caz! Pardon, situaţia dumitale. (Paşi.) PRASKOVIA FIODOROVNA: Bine ai venit, Ivan Ilici! Intră, intră, că abia aştept să-mi povesteşti toate câte s-au petrecut. IVAN ILICI (vesel): Bine v-am găsit, bine v-am găsit! Totul este în regulă? Aţi primit telegrama mea, desigur? PRASKOVIA FIODOROVNA: Am primit-o Ivan Ilici şi de atunci o tot citesc. Am învăţat-o pe de rost. Aproape că nu-mi vine să cred. Mi-ai scris câteva vorbe. Uite, îţi repet: „Zahar în locul lui Miller, la primul raport primesc numirea.” Cum s-a întâmplat? PAVEL FIODOVOROVICI: Hai, aşează-te, Ivan Ilici şi povesteşte-i surorii mele care a stat ca pe jar tot timpul. Eu vă las. Mă duc în grădină, unde sunt ceilalţi. (Paşi îndepărtându-se.) PRASKOVIA FIODOROVNA: Călătoria ta neaşteptată a fost un succes, Ivan Ilici, dar cum ai reuşit? IVAN ILICI: După cum ştii, Praskovia Fiodorovna, m-am urcat în tren, iar la Kursk s-a urcat o cunoştinţă de-a mea, Fiodor Stepanovici Ilin… PRASKOVIA FIODOROVNA: Şi ce legătură are cu numirea? IVAN ILICI: Păi are, că de la el am aflat că guvernatorul din Kursk a primit o telegramă în care i se anunţau mari schimbări: în locul lui Piotr Ivanovici, urma să fie numit Ivan Semionovici… PRASKOVIA FIODOROVNA: Are însemnătate pentru Rusia, dar pentru dumneata, Ivan Ilici? Nu înţeleg ce însemnătate să fi avut… IVAN ILICI: Simplu, simplu, Praskovia Fiodorovna. Venind la putere un om nou, Piotr Petrovici, odată cu el a venit şi prietenul său, Zahar Petrovici. După cum ştii, Zahar Petrovici este prietenul şi colegul meu. PRASKOVIA FIODOROVNA: Te-ai întâlnit, desigur, cu Zahar Petrovici. IVAN ILICI: Mi-a dat o slujbă bună tot în cadrul Ministerului Justiţiei, cu două categorii mai sus decât colegii mei şi cu un salariu de cinci mii de ruble, în afară de cele trei mii cinci sute de ruble pentru deplasări. Ei, ce mai zici acum, Praskovia Fiodorovna? Cred că şi dumneata eşti fericită... PRASKOVIA FIODOROVNA: Da, Jean, sunt foarte fericită. Cred

13

că acum am scăpat de toate problemele. Dar… cum a fost primirea? IVAN ILICI (mândru): Păi, am fost sărbătorit la Petersburg, iar duşmanii mei s-au făcut de ruşine. (Râde.) Dacă i-ai fi văzut cum se ploconeau toţi în faţa mea, cum mă invidiau toţi, cum mă iubeau cu toţii la Petersburg! Ei, Praskovia Fiodorovna… dar asta nu-i tot! PRASKOVIA FIODOROVNA (prefăcându-se): Ce mai este? Ce mai poate fi, Ivan Ilici? Eu mi-am făcut deja planuri… Când începi noua slujbă? IVAN ILICI: La 10 septembrie îmi iau în primire postul, în noua localitate. PRASKOVIA FIODOROVNA: Acum trebuie să ne ocupăm de mutare, de transport, de mobile, de toate… Vai, Ivan Ilici, ce fericită sunt! IVAN ILICI: Parcă am fi în primii ani de căsnicie. Dă-mi voie să te sărut, Praskovia Fiodorovna, ca să pot să-ţi spun şi cealaltă veste. PRASKOVIA FIODOROVNA: Sărută-mă, sărută-mă, Ivan Ilici şi spune-mi vestea cea mare! (Se sărută.) IVAN ILICI: Draga mea soţie, am cumpărat o casă, un apartament minunat, aşa cum am visat noi. Camere de primire spaţioase, înalte, în stil vechi, birou… PRASKOVIA FIODOROVNA: Birou? Sper să fie mare şi comod, Ivan Ilici. IVAN ILICI: Întocmai, Praskovia Fiodorovna! Apoi camera dumitale, camera fetei, odaia de studiu pentru băiat… PRASKOVIA FIODOROVNA: După câte îmi spui, Jean, am impresia că această casă a fost anume făcută pentru noi. (Râde.) IVAN ILICI: Am ales tapetul, după cum am observat că ţi-ar plăcea. Îţi dai seama ce uimiţi vor fi copiii noştri când vor vedea mobile stil, perdele, draperii, totul, totul… PRASKOVIA FIODOROVNA (îngrijorată): A, acum observ, Ivan Ilici, că ai o vânătaie pe obraz. Ce s-a întâmplat? IVAN ILICI (vesel): M-am urcat pe scară să-i arăt tapiţerului cum să drapeze perdelele, am călcat greşit şi am căzut. Dar nu degeaba sunt gimnast. Altul în locul meu ar fi murit pe loc. Eu m-am lovit puţin la tâmplă şi sub coaste, în partea dreaptă şi când pun mâna, mă doare, dar o să treacă. Cu aceste

14

schimbări am întinerit cu 15 ani. PRASKOVIA FIODOROVNA (visătoare): Mahon, mochetă, covoare, flori, bronzuri… Dacă am mai fi avut vreo cinci sute de ruble, cred că am fi dus-o foarte bine. Trebuie să ne facem prieteni. IVAN ILICI: Voi face tot ce este posibil. Ştii că eu nu amestec chestiunile de serviciu cu cele intime. O să invităm doamne şi domni cu poziţii sociale înalte, dar trebuie să mai avem timp şi pentru noi. Eu zic că este cazul să fim mai apropiaţi, aşa, ca la începutul căsătoriei noastre. PRASKOVIA FIODOROVNA: Să fim, Ivan Ilici, să fim. Vrei să ne odihnim puţin? IVAN ILICI: După atâta fericire, eu zic că se impune, Praskovia Fiodorovna. Mi-a fost dor de dumneata. Sper că sentimentul e reciproc, nu? Ce bine că nu ne-am mai certat din nimicuri! Acum începem o viaţă nouă, frumoasă şi lungă. Hai, Praskovia Fiodorovna, să-ţi arăt cât de dor mi-a fost de dumneata. Trecere muzicală. În casa lui Ivan Ilici. Atmosferă casnică. La cină.

PIOTR IVANOVICI: Mă bucur că ne-am reîntâlnit, Ivan Ilici! Ce casă frumoasă aveţi! Copiii au crescut, iar funcţia este foarte bună ca s-o duceţi bine. Mă bucur. IVAN ILICI: Îţi mulţumesc, Piotr Ivanovici, suntem bine şi sănătoşi. Însă vreau să vă spun un lucru. Din când în când am un gust ciudat în gură şi am o jenă în partea dreaptă a stomacului. Uneori, dar numai uneori, am şi dureri care-mi tulbură viaţa. PRASKOVIA FIODOROVNA: Ce tot spui, Ivan Ilici, ce tot spui? Piotr Ivanovici, soţul meu are, în ultimul timp, un caracter nesuferit şi a căpătat obiceiul de a exagera. Toate certurile pornesc de la el, înainte de masă sau uneori chiar la supă. IVAN ILICI: Mă supăr când se sparge ceva, când mâncarea nu-i cum trebuie… PRASKOVIA FIODOROVNA: Ei, se supără, ba că băiatul pune cotul pe masă, ba că pieptănătura Lizankăi e nepotrivită. Odată s-a înfuriat atât de grozav încât mi-am dat seama că e o stare bolnăvicioasă provocată de la mâncare. PIOTR IVANOVICI: Observ că sunteţi tare supărată, Praskovia Fiodorovna.

15

PRASKOVIA FIODOROVNA: Am stăruit să se ducă la un medic, dar nu la orice medic, ci la unul cu renume. IVAN ILICI: Păi, nu am fost, Praskovia Fiodorovna? Am fost. Am ajuns acolo şi medicul a început să-şi dea aere de importanţă. M-a enervat lovindu-mă cu un ciocan, ba ici, ba colo, m-a ascultat, mi-a pus întrebări inutile care presupuneau răspunsuri inutile. PIOTR IVANOVICI: Bine, bine, dar ce diagnostic v-a pus? IVAN ILICI: N-a spus mare lucru, dar din atitudinea lui reieşea că e de ajuns să mă las pe mâna doctorilor, că au ei grijă de tot, fiindcă, indiscutabil, ei ştiu cum să le facă pe toate, toate după acelaşi calapod, pentru oricine ar fi. PRASKOVIA FIODOROVNA: Ivan Ilici, degeaba te vaiţi. Dacă ar fi ceva, medicii ar fi primii care ar afla, nu? De altfel mâine ai programare la un alt medic şi vei afla şi părerea acestuia. IVAN ILICI: Bine, bine, uite că iar mă doare, fir-ar să fie! PIOTR IVANOVICI: Ei, s-a făcut târziu. Eu cred că e timpul să mă retrag. Vă mulţumesc, Praskovia Fiodorovna, pentru masa delicioasă. La revedere, Ivan Ilici, pe mâine. IVAN ILICI: Vă conduc, Piotr Ivanovici. Mulţumim de vizită. (Paşi.) PRASKOVIA FIODOROVNA (singură): Uf, ce nesuferit a devenit! Nu-mi vine să cred că s-a schimbat atât de mult. E rău şi nedrept. Îmi vine să-i rog moartea, fiindcă ne-a înnebunit pe toţi. Dacă devine şi mai rău? O să ne facă viaţa un iad. De s-ar sfârşi într-un fel! Trecere muzicală. Zgomot de stradă, clinchet de zurgălăi, sănii trase

de cai. Apoi în cabinetul doctorului. IVAN ILICI (singur, pe stradă): Durerea e din ce în ce mai puternică iar gustul din gură din ce în ce mai rău. Cred că am să-i zic vreo două îngâmfatului de doctor. Vreau să ştiu dacă starea mea e gravă sau nu. Trebuie (accentuând verbul) să mă lămurească. Azi nu mai poate ignora întrebarea mea. A, am ajuns. Trebuie să mă stăpânesc. (Bătăi în uşă. Din cabinet, o voce care strigă: „Intră!”) IVAN ILICI: Bună ziua, domnule doctor. DOCTORUL: Bună ziua, Ivan Ilici Golovin, luaţi loc. IVAN ILICI (ferm): Domnule doctor, vă rog să mă lămuriţi ce am:

16

rinichiul drept deplasat, un catar cronic sau o boală a intestinului? DOCTORUL: Vă voi lămuri imediat. Nu este vorba de rinichi, ci de intestinul gros, Ivan Ilici. Sub rezerva că analiza urinei ar putea da noi probe. Atunci totul ar trebui revizuit. IVAN ILICI: Să trag concluzia că lucrurile merg prost? De bună seamă că noi, bolnavii, vă punem de multe ori şi întrebări fără rost; dar aş vrea să ştiu: e vorba de o boală incurabilă sau nu? DOCTORUL (sever): V-am spus ceea ce am socotit necesar şi oportun să vă spun. Celelalte le va arăta analiza. IVAN ILICI (mâhnit): Ei, atunci plec, domnule doctor. La revedere. (Paşi, uşă, atmosferă de stradă, sunet de zurgălăi, eventual pe toată replica.) Cum pot eu să tălmăcesc în grai simplu şi să găsesc răspuns? O fi gravă boala mea, foarte gravă, sau nu-i cine ştie ce? Mi se pare că totul e trist, şi birjarii, şi casele, şi trecătorii, până şi prăvăliile mi se par triste! Iar durerea parcă s-a accentuat. Bine că am ajuns acasă. Trebuie să-i spun soţiei ce s-a mai întâmplat. (Uşă deschizându-se.) PRASKOVIA FIODOROVNA: Ei, cum este, Jean? Ce ţi-a mai spus doctorul? IVAN ILICI: S-ar putea să fie intestinul, dar nici asta nu e sigur. Aşteptăm rezultatul analizelor. Mi-a dat o reţetă cu tot felul de doctorii. Am speranţa că o să-mi treacă. PRASKOVIA FIODOROVNA: Îmi pare bine. Dă-mi reţeta să-l trimit pe Gherasim la farmacie. (Tare.) Gherasime, vino repede să te duci la farmacie să iei reţeta pentru domnul! Acum, Jean, va trebui să iei regulat medicamentele. (Tare.) Lizanka, hai să mergem în oraş. IVAN ILICI: Unde plecaţi amândouă? PRASKOVIA FIODOROVNA: Mă duc să-i cumpăr fetei o pălărie. După-amiază va veni în vizită tânărul Petrişcev şi vreau să arate foarte bine. După cum ştii, el este unicul moştenitor al averii judecătorului de instrucţie şi-i face curte fetei noastre. Poate că ar trebui să-i duci cu troica la plimbare sau să organizăm un spectacol. La revedere, Jean. IVAN ILICI: La revedere. (Pauză.) Mai ştii, te pomeneşti că nu-i nimic. Mai sunt şi alţi bolnavi şi parcă nu se tem aşa ca mine. De câte ori am o neplăcere, durerea e şi mai mare. Numai din cauza asta mă simt rău. Medicamentele au început să-şi facă efectul… Şi medicii aştia mă deprimă… orice i-ai întreba, îţi

17

răspund de parcă tu ai fi un nimic… Am fost în taină la un homeopat, dar tot degeaba. Am auzit de la o doamnă despre o vindecare cu ajutorul icoanelor. Era cât p-aci să iau drumul bisericii. Oare m-am prostit într-atâta? Fleacuri. Toate sunt aiureli. Nu trebuie să mă las stăpânit de ipohondrie, ci să mă opresc asupra unui singur doctor şi să mă ţin de tratamentul lui. Aşa am să fac. S-a isprăvit. S-a sfârşit cu şovăielile.

Trecere muzicală. În casa lui Ivan Ilici. LIZA: Mamă, acum suntem în plin sezon monden şi tata e tot abătut. PRASKOVIA FIODOROVNA: Abătut şi năzuros. VASILI: Tata urmează prescripţiile medicului? PRASKOVIA FIODOROVNA: Să ştiţi, copii, că Ivan Ilici nu poate, ca toţi oamenii slabi, să urmeze prescripţiile medicului. Astăzi ia picăturile, mănâncă ce-i este îngăduit şi se culcă la timp, dar mâine, deodată, dacă nu-l supraveghezi, uită să le mai ia, mănâncă nisetru – deşi n-are voie – şi e în stare să stea la cărţi până la unu noaptea. VASILI: Vai, tată, dar de ce nu vrei să ţii regimul? LIZA: Dar nu e bine tată, de ce nu ai grijă? IVAN ILICI (din plan îndepărtat): Ei, dar când a fost asta? O singură dată, la Piotr Ivanovici. PRASKOVIA FIODOROVNA: Dar ieri, la Şebek? IVAN ILICI (apropiiindu-se): Tot nu puteam să dorm de durere… PRASKOVIA FIODOROVNA: Oricare ar fi cauza, aşa n-ai cum să te faci niciodată bine şi ne chinuieşti şi pe noi. IVAN ILICI: Praskovia Fiodorovna, îmi vine să cred că boala mea e una dintre neplăcerile pe care ţi le pricinuiesc. PRASKOVIA FIODOROVNA (supărată): Cum poţi să gândeşti aşa, Jean? Până şi la Curte ţi se pare că oamenii au o atitudine ciudată şi se uită la tine cu luare-aminte. IVAN ILICI: Lumea se uită la mine ca la unul care va lăsa în curând locul liber… VASILI: Tată, de ce spui asemenea lucruri? LIZA: Ce te face să crezi că nu te vei face bine curând? IVAN ILICI: Durerea asta care mă vlăguieşte fără încetare. Nimeni nu mă înţelege şi nu are milă de mine. PRASKOVIA FIODOROVNA: Jean, eu şi copiii îţi suntem alături, dar te rog să nu te mai zbuciumi în halul ăsta. Ai grijă să te

18

odihneşti. Şi, te rog, nu mai pleca noaptea din casă. Noi ne retragem. (Paşi.) IVAN ILICI: Bine, bine. (Singur.) Cum pot să le spun că aseară Mihail Mihailovici, partenerul meu la cărţi, mi-a împins levatele pentru a le putea strânge fără să întind mâna? M-am enervat când mi-am dat seama că el crede că sunt atât de slăbit. Însă, uitând câte atuuri au ieşit, am tras din cărţile mele şi-am pierdut şlemul cu trei levate. L-am supărat pe Mihail Mihailovici. Mă enervează când şi ceilalţi îmi spun: „Putem înceta dacă eşti obosit. Odihneşte-te!” Să mă odihnesc? Dar cum să mă odihnesc, când această otravă nu-şi pierde din tărie… Şi mâine iar trebuie să mă îmbrac, să plec la Curte, să vorbesc şi să scriu. Dacă nu mă duc, trebuie să-mi petrec singur cele douăzeci şi patru de ore. Mare chin pentru mine!

Trecere muzicală. PRASKOVIA FIODOROVNA: Jean, se apropie Anul Nou iar fratele meu a promis că o să treacă pe la noi. Trebuie să sosească dintr-o clipă într-alta. IVAN ILICI: Mă bucur, Praskovia Fiodorovna, abia aştept să-l văd. (Sună clopoţelul de la uşă.) PRASKOVIA FIODOROVNA (îndepărtându-se): Uite, vorbeam de lup şi lupul este la uşă. Intră frate, intră, Pavel Fiodorovici! Bine ai venit! PAVEL FIODOROVICI: Bine v-am găsit… (Uimit.) Dar, vai… Ivan Ilici… ce… IVAN ILICI: M-am schimbat, nu-i aşa? PAVEL FIODOROVICI (ezitant): Da… e… o schimbare… IVAN ILICI: În ce fel m-am schimbat, cumnate? PAVEL FIODOROVICI: Cum să-ţi spun, Ivan Ilici, nici nu ştiu cum să-ţi spun… aşa… IVAN ILICI: A, mă duc să mă uit în oglindă, poate observ şi eu schimbarea. (Aparte.) Uimitor ce m-am schimbat! Nu trebuie să mă las! Nu trebuie să mă las! PAVEL FIODOROVICI (în alt plan): S-a schimbat mult, dragă soră. PRASKOVIA FIODOROVNA (din acelaşi plan cu Pavel): Exagerezi, Pavele, exagerezi, frate! PAVEL FIODOROVICI (contrariat): Cum exagerez? Tu nu vezi, e

19

un om mort! Uită-te la ochii lui că sunt stinşi! Dar de ce? Ce are? PRASKOVIA FIODOROVNA: Nu ştie nimeni ce are. Medicul Nikolaev a spus ceva, dar n-am înţeles. Celebrul medic Leşcetiţki a spus, dimpotrivă, că… De când e bolnav, doarme singur într-o odăiţă de lângă birou. A venit ceva mai vesel acasă. Dar uite că se apropie… PAVEL FIODOROVICI: Ce ţi-au mai spus medicii, Ivan Ilici? IVAN ILICI (apropiindu-se): Se pare că e vorba de intestinul gros. Dar natura trebuie ajutată. Nu mi-am luat doctoria, aşa că vă las. PRASKOVIA FIODOROVNA: Acum vin copiii cu băiatul judecătorului şi cu nişte prieteni de-ai lor. Sper că nu te deranjează, Jean? IVAN ILICI (depărtându-se): Nu, nu. Vedeţi-vă de treburile voastre, eu mă descurc. (Singur.) Trebuie să iau medicamentele regulat şi să evit ce îmi face rău. (Înghite.) Mă simt de pe acum mai bine, mult mai bine. Ia, să apăs puţin în partea dreaptă, aşa, hm, aha, nu mai mă doare. Mi-e, într-adevăr, mult mai bine. Acum e momentul să mă aşez în pat. (Zgomot.) Ah, iar mă doare! Şi în gură, hm, acelaşi gust scârbos. Doamne, Dumnezeule! N-o să se mai isprăvească niciodată! Intestinul gros! Rinichiul! Nu-i vorba nici de intestinul gros, nici de rinichi; e vorba de viaţă şi… de moarte. (Pauză.) Da, am avut viaţa în mine şi acum se duce, pleacă, n-o pot ţine în loc. Da. Dar de ce să mă amăgesc? Parcă nu e limpede pentru toţi, în afară de mine, că mă sfârşesc? Şi e vorba doar de săptămâni, de zile – poate mor chiar acum. A fost lumină şi acum e întuneric! Am fost aici şi acum plec acolo! Unde? N-am să mai exist şi atunci ce-o să fie? N-o să fie nimic. Dar unde am să fiu când n-am să mai exist? Cum? Chiar moartea? Nu, nu vreau! (Se zbate.) Pentru ce? Moartea. Şi nimeni nu ştie şi nici nu vrea să ştie, şi nimănui nu-i e milă! (Se aude un cântec din depărtare.) Ei cântă. Lor le e totuna, dar şi ei o să moară… Nătângii! Eu mai devreme, ei mai târziu! Dar şi ei vor păţi la fel. (Din nou muzică.) Acum se veselesc. Dobitoacele! Trebuie să mă scol. (Mişcare.) Nu e chiar aşa; trebuie să mă liniştesc, să mă gândesc bine la boală şi s-o iau de la început. Da, începutul bolii. M-am lovit într-o parte, dar am fost acelaşi om. Mai

20

aproape… A venit moartea. O fi chiar moartea? (Trânteşte un scaun. Zgomote, uşă deschisă brusc.) PRASKOVIA FIODOROVNA (speriată): Ce ai, Jean? Ce s-a întâmplat? IVAN ILICI (gâfâind): Nimic. Am răsturnat un scaun din greşeală. PRASKOVIA FIODOROVNA: Jean, spune-mi ce ai? Spune-mi? IVAN ILICI (respirând sacadat): Ni…mic… Am… răs…tur…nat… (Aparte.) Ce… să-i… spun?… Tot… n-o… să… pri… cea… pă… ni… mic… PRASKOVIA FIODOROVNA: Jean, ţi-e rău? IVAN ILICI: Da. PRASKOVIA FIODOROVNA: Ştii ce, Jean, mă gândesc să-l chemăm pe Leşcetiţki acasă. Vrei? IVAN ILICI: Nu, nu trebuie. PRASKOVIA FIODOROVNA: Dacă nu vrei, mă retrag. Noapte bună. Poate că dă Dumnezeu şi ai să adormi. IVAN ILICI : Da.

Trecere muzicală. În camera lui Ivan Ilici.

IVAN ILICI (stins): Gherasime! GHERASIM: Ce poftiţi, stăpâne? IVAN ILICI: Ai stat toată noaptea cu mine. GHERASIM: Nu vă îngrijiţi de mine, eu mai am timp să dorm… Ei, dacă n-aţi fi bolnav! Dar aşa, de ce să nu vă slujesc? Toţi o să murim! De ce să nu-mi dau osteneala? Doriţi un ceai? Uite că vine Piotr, valetul! IVAN ILICI: Nu, nu vreau. (Aparte.) Dimineaţa, boierii beau ceai. GHERASIM: Aţi spus ceva? Doriţi să treceţi pe sofa? IVAN ILICI: Nu, lasă-mă. GHERASIM: Ce doriţi? IVAN ILICI: Ceasul. GHERASIM: Da, imediat. Poftiţi. IVAN ILICI: Opt şi jumătate. Ceilalţi s-au sculat? GHERASIM: Nu toţi. Vasili Ivanici, fiul dumneavoastră, a plecat la liceu, iar Praskovia Fiodorovna mi-a poruncit să o trezesc dacă întrebaţi de dumneaei. Porunciţi s-o trezesc? IVAN ILICI: Nu, nu e nevoie. Să încerc totuşi să beau un ceai. Da. Dă-mi un ceai!

21

GHERASIM: Imediat. (Îi toarnă ceai.) Eu am să ies puţin. Poftiţi! IVAN ILICI (înfricoşat, aparte): Cum să-l fac să rămână? (Tare.) Gherasime, dă-mi doctoria! GHERASIM: Poftiţi! V-am pus-o în lingură. IVAN ILICI: Da, dar mai întâi ajută-mă să mă spăl şi să-mi pun o cămaşă curată. (Zgomot de apă.) Aşa-i bine. Acum ajută-mă să mă aşez şi poţi să pleci. Aşa. GHERASIM: Vă las, dar dacă e ceva, mă strigaţi. IVAN ILICI: Bine, bine. (Singur.) Trebuie să apară doctorul. Măcar de mi-ar face iar morfină. Să nu fiu conştient. Aşa e cu neputinţă, cu neputinţă. (De departe se aude clopoţelul.) A, poate-i chiar doctorul. (Uşă deschizându-se.) DOCTORUL: Ei, Ivan Ilici, văd că sunteţi alarmat. Un moment şi le aranjăm noi pe toate. Am mâinile reci. E un ger straşnic. O clipă numai, să mă încălzesc. Ei, cum mai?… Cum ţi-a fost astă-noapte? IVAN ILICI: Tot aşa, groaznic. Durerea nu mă mai slăbeşte deloc. Cel puţin daţi-mi ceva! DOCTORUL: Aşa sunteţi voi, bolnavii. Acum cred că m-am încălzit. Nici meticuloasa Praskovia Fiodorovna n-ar avea nimic de zis împotriva temperaturii mele. Să vedem întâi pulsul. Aşa! Temperatura! Să vă aşezaţi pe-o parte… aşa… (Uşă deschizându-se.) PRASKOVIA FIODOROVNA: Bună dimineaţa! Îmi cer scuze că n-am fost aici când aţi venit, dar valetul nu a înţeles bine. (Prefăcută.) Domnule doctor, nu vrea deloc să asculte! Nu ia la vreme doctoria şi, mai ales, se culcă într-o poziţie care se vede că-i face rău: cu picioarele-n sus. DOCTORUL (cam dispreţuitor): Ce să-i faci, aşa-s bolnavii: născocesc uneori prostii d-astea, dar trebuie să-i iertăm. PRASKOVIA FIODOROVNA : Jean, am vorbit cu domnul doctor Danilovici, aici de faţă, şi l-am chemat şi pe profesor ca împreună să te examineze. (Se aude clopoţelul de la intrare.) Te rog să nu te împotriveşti, că domnul profesor a şi ajuns. PROFESORUL: Cred că n-am întârziat… Bună dimineaţa! DOCTORUL: Nu, domnule profesor, eu am venit ceva mai devreme. PROFESORUL: Ivan Ilici, daţi-mi voie să vă consult şi eu. IVAN ILICI: Da, da… PROFESORUL: Va să zică, rinichiul… intestinul gros… mda… Mihail Danilovici, i-aţi mai făcut analize?

22

DOCTORUL: Da, da, am la mine chiar ultimele analize. Poftiţi, acestea sunt. (Foşnet de hârtie.) PROFESORUL: Mda… ei, asta-i… IVAN ILICI (sfios): Spuneţi-mi, domnule profesor, mai pot spera la o însănătoşire? PROFESORUL: Ivan Ilici, nu pot garanta, dar această posibilitate nu e deloc exclusă. IVAN ILICI (văitându-se): Ah, mă doare… rău… nu mai pot… DOCTORUL: Eu zic să-i facem repede o injecţie. PROFESORUL: Repede, repede, că şi-a pierdut cunoştinţa. Poate aşa mai scapă de suferinţă. PRASKOVIA FIODOROVNA (plângând): Doamne, ce milă îmi e de el! Cum se uita la dumneavoastră! Ce privire jalnică avea… Trecere muzicală. Tot în camera lui Ivan Ilici. PRASKOVIA FIODOROVNA: Gherasime, lasă-mă pe mine cu domnul! GHERASIM: Lăsaţi, stăpână, mai stau… PRASKOVIA FIODOROVNA: Du-te, Gherasime, du-te… GHERASIM: Bine, plec. (Paşi.) Săracul! PRASKOVIA FIODOROVNA: Suferi mult, Jean? IVAN ILICI: Tot aia e… PRASKOVIA FIODOROVNA: Jean, vreau să-ţi spun ceva important, despre un eveniment pe care ni l-am dorit amândoi: Petrişcev a făcut aseară, în mod oficial, cererea în căsătorie. Dar ţie ţi-a fost rău aseară. Uite că vine şi Liza… IVAN ILICI (disperat): Pentru Dumnezeu, lasaţi-mă să mor liniştit. LIZA (îngrijorată): Tată, cum te simţi? IVAN ILICI: Nu va mai trece mult şi veţi scăpa de mine. LIZA: Cu ce suntem noi vinovaţi? Parcă noi ţi-am făcut răul? (Aparte.) Mi-e milă de papa, dar de ce să se chinuiască? (Tare.) Am plecat. La revedere, papa! Maman, vine domnul doctor! DOCTORUL: Bună ziua, Praskovia Fiodorovna, cum se mai simte Ivan Ilici? PRASKOVIA FIODOROVNA (tristă): Rău, rău, domnule doctor, poftiţi. Vă rog să vorbiţi cu el. DOCTORUL: Ivan Ilici, trebuie să schimbăm medicaţia.

23

IVAN ILICI (gemând): Ştiu bine că nu ajută la nimic. Lasă-mă în pace! DOCTORUL: Îţi putem alina durerile… IVAN ILICI: Nici asta nu puteţi. Lăsaţi-mă în pace! DOCTORUL: Eu îţi prescriu opiu. Vreau să vorbesc şi cu soţia dumitale. (Se retrage cu Praskovia şi şuşotesc în plan secund.) IVAN ILICI: Bine, bine. (Singur.) Dar dacă, într-adevăr, toată viaţa mea n-a fost ceea ce ar fi trebuit să fie? Dacă e aşa, dacă plec din viaţă cu conştiinţa că am nimicit tot ceea ce mi s-a dat, fără să mai pot îndrepta acum, ceva… atunci cum rămâne? (Geme.) Doamne, nu mai suport durerea! Nu mai suport!! De ce mă minţiţi? De ce m-aţi minţit? Toţi au ştiut! De ce nu mi-aţi spus? (Uşă deschizându-se. Intră Preotul.) Opiu, daţi-mi opiu! Nu mai pot! Nu mai pot! Ah! Ah! PREOTUL (din plan secund): Sper că am venit la timp, Praskovia Fiodorovna… PRASKOVIA FIODOROVNA (disperată): Jean, Jean! A leşinat săracul… Ce chin infernal! Părinte, vă rog să aşteptaţi să deschidă ochii. Nici măcar opiul nu-l mai poate linişti. Vreau să-l împărtăşiţi. Ştiu că nu mai are mult de trăit. (Plânge.) PREOTUL: Îmi pare rău de Ivan Ilici, a fost un om bun, un soţ bun şi un părinte iubitor. Bine ar fi să-i dăm ultima împărtăşanie. Doamne, iartă-l pe robul tău, Ivan Ilici… IVAN ILICI (revenindu-şi): Ah, de ce nu mă ajutaţi? Nu mai pot! PRASKOVIA FIODOROVNA (cu blândeţe): Jean, dragul meu, a venit preotul. Asta nu-ţi poate face nici un rău, ci dimpotrivă, de multe ori poate ajuta. Nu înseamnă nimic. Sunt şi oameni sănătoşi care o fac. IVAN ILICI: Ce? Să mă împărtăşesc? Pentru ce? N-am nevoie! (Geme.) Dar la urma urmei… PRASKOVIA FIODOROVNA (plângând): Ce zici, dragul meu? Preotul nostru e aici şi e atât de blând… IVAN ILICI (stins): Bine, bine… foarte bine… PREOTUL: Spovedeşte-te, fiule, că o să te simţi mai uşurat. Iartă-i, Doamne, păcatele robului tău Ivan Ilici, acum şi-n vecii vecilor! Amin. Doamne miluieşte, Doamne miluieşte, Doamne miluieşte… IVAN ILICI (pierdut): Părinte, părinte, n-aş vrea să mor! Parcă m-au mai lăsat durerile. Încep să nădăjduiesc. Daţi-mi

24

împărtăşania, părinte! PREOTUL: În numele Fiului şi-al Sfântului Duh, Amin! (Aparte.) Iartă-l, Doamne, şi primeşte-l în împărăţia cerului! (Tare.) Aşa, fiule, deschide gura, aşa, înghite împărtăşania. IVAN ILICI (strigând): Să trăiesc, vreau să trăiesc! (Înghite.) PRASKOVIA FIODOROVNA: Aşa-i că te simţi mai bine? IVAN ILICI: Da, mă simt mai bine. (Ţipă.) Plecaţi, plecaţi de aici! Lăsaţi-mă, lăsaţi-mă! PREOTUL: Iartă-l, Doamne, pe robul tău, Ivan Ilici. Amin. (Preotul iese din cameră. Intră fiul lor.) VASILI IVANICI: Tată, tată, sunt aici, lângă tine…sărut mâna… tată… (Îi sărută mâna.) IVAN ILICI (ţipând): Lăsaţi-mă, lăsaţi-mă! Au, au, au, au!… Nu vreau! Nuuu vreau! Praskovia Fiodorovna, Praskovia! PRASKOVIA FIODOROVNA (cu lacrimi în glas): Da, Jean, ce mai e? Ai nevoie de ceva? IVAN ILICI: De ce plângi, Praskovia Fiodorovna? Şi tu, fiule? Mi-ai sărutat mâna. (Plânge.) Vă chinuiesc… Praskovia… scoate băiatul de aici. Ia-l de aici… mi-e milă… şi de tineee… PRASKOVIA FIODOROVNA: Du-te, fiule, du-te, rămân eu lângă el! (Plânsete.) Se sfârşeşte, bietul de el. Să mai aprind o lumânare. (Aprinde un chibrit.) Jean, Jean, de ce ne părăseşti? (Ivan Ilici bolboroseşte.) A, poate vrea ceva… Oare ce zice? IVAN ILICI (cu uimire): Va să zică, asta e? Ce fericire!! Ce fe… ri… ci… re! (Horcăie, apoi linişte.) PRASKOVIA FIODOROVNA: S-a sfârşit. (Plânge.) S-a sfârşit. Adio, Jean. Adio, Ivan Ilici.

Muzică de final

© Puşa Roth 2006