Mitul Labirintului

Scriitor, umanist şi eseist francez, laureat al premiului Nobel pentru literatură în 1947, André Gide este determinat atât de moartea soţiei sale, cât şi de izbucnirea celui de-al doilea război mondial să aprecieze valorile tradiţionale şi trecutul, această întoarcere către trecut simbolizând chiar intriga piesei de teatru „Tezeu”, scrisă în anul 1946, căci personajul eponim se poate întoarce la Ariadna doar pentru că este agăţat de firul subţire al tradiţiei.Denumirea de mit vine de la grecescul muthos, mythos care înseamnă istorie, naraţiune, pentru textul gidian trebuind făcută distincţia între mitul propriu-zis şi cel literar. Prin urmare, miturile pe care le cunoaştem astăzi provin din miturile literare, existând o anumită relaţie de intertextualitate între acestea şi cele etnologice, deoarece mitul nu este doar text, ci o sumă de elemente de natură textuală, iconografică, religioasă şi antropologică care persistă în memoria colectivă. Astfel, mitul este uşor reperabil într-un text-cadru, prezentând avantajul de a fi purtătorul unui simbolism cunoscut de o mare parte a receptorilor textului.Gide apelează la mit în textele sale deoarece mitul reprezintă o istorie considerată a fi adevărată, incontestabilă şi care are o semnificaţie pentru receptorii acestor texte, însă, el însuşi este creator de mit deoarece există o relaţie diferită de cea intertextuală între textul mitic, care este aici şi sursă, şi textul cadru. Autorul modifică mitul însuşi prin textul literar, ceea ce rezultă fiind înglobat în textul mitului ideal, astfel încât mitul preexistă şi înaintea şi în spatele textului.În cadrul relaţiei dintre textul mitic şi textul gidian există anumite funcţii, cum ar fi narativitatea mitului, funcţia explicativă şi funcţia revelatoare, mitul suferind transformări. Astfel, Gide preia doar anumite miteme, interesul său fiind acela de a renaşte mitul ca fenomen ce caracterizează epoca simbolistă şi de a specifica eul auctorial gidian. Pentru el, mitul reprezintă modalitatea de descoperire a celor mai ascunse resurse ale identităţii. Pentru Gide, prelucrarea mitului reprezintă modul de a asigura coeziunea internă a textului său, textul reprezentând modul de a depăşi prejudecăţile. În plus, eroul este pentru el o figură emblematică, o fiinţă excepţională care prin dubla sa apartenenţă şi dubla sa viaţă poate ajuta la descoperirea eului fiecăruia, cea de a doua latură a autorului manifestându-se prin intermediul personajelor sale. Acestea au şi ele dublul lor, existenţa şi destinul lor fiind mai mult sau mai puţin eroice. Astfel, autorul atribuie personajelor sale semnele eroilor mitici, acestea tinzând să se descopere.În vederea evoluţiei eului gidian, autorul priveşte mitul nu ca pe o strategie textuală, ci ca pe un purtător de simbolism şi ca pe o modalitate de a transmite un cod moral, mitul promovând eliberarea, renunţarea la conformism şi afirmarea sinelui. Gide îi atribuie mitului o constantă valoare de adevăr, evoluţia percepţiei sale asupra mitului reprezentând evoluţia eului auctorial gidian.Prin eroul mitic autorul proiectează în text elemente ale propriului eu, prin intermediul personajelor finalizând eliberarea eului şi căutarea de sine, eroul mitic fiind chiar încarnarea individualismului.Mitul lui Tezeu este mitul maturităţii literare a lui André Gide, personajul principal fiind reprezentarea eroului-bastard pentru perioada tinereţii şi a eroului-fondator pentru perioada maturităţii. Tezeu este prototipul eroului care depăşeşte orice constrângere şi orice determinare, construindu-şi eul dincolo de orice relaţie de dependenţă. Ceea ce evidenţiază Gide prin prezentarea lui Tezeu este ideea despre căutarea de sine a cărei veridicitate nu poate fi posibilă decât prin refuzul oricărei dependenţe. Erou al individualismului, al eului afirmat uneori chiar într-un mod brutal, Tezeu

devine la sfârşitul operei prototipul înţelepciunii finale, aceea a eroului-creator. Descoperirea eului nu este un scop în sine pentru Tezeu. Pentru el mult mai importantă este creaţia, ceea ce rămâne în urmă, în cazul lui, cetatea Atena şi nu omul. Având drept model mitul grecesc, unde Tezeu este un erou viteaz, însufleţit de cele mai nobile sentimente, fiu al zeului Egeu, dar care primeşte ajutor şi din partea celorlalţi zei şi care îşi desăvârşeşte destinul glorios departe de slăbiciunile omeneşti, Gide pune accentul în opera sa nu pe aspectul fatalist care însoţeşte de obicei mitul, ci mai degrabă pe o fatalitate interioară ce ţine de structura profund umană a eroilor. Astfel, el prezintă mitul antic ca pe o înşiruire de fapte explicabile, coboară eroii mitului grecesc de pe piedestal, făcându-i personaje aproape contemporane, faptele acestora nu mai apar ca fiind hotărâte dinainte de către zei, ci ca efecte ale propriilor decizii ca urmare a unei experienţe de viaţă din care nu sunt excluse greşeala, disimularea, minciuna, slabiciunea, dar nici iubirea, pasiunea sau ambiţia, toate acestea reunindu-se pentru atingerea scopului final, întotdeauna pozitiv.André Gide construieşte un personaj care seamănă mai degrabă cu acei aventurieri curajoşi capabili de orice pentru a-şi atinge scopul. Astfel, fiind motivat psihologic, Tezeul gidian se îndepărtează într-o oarecare măsură de eroul mitic, reuşind să devină legendar nu doar prin forţele proprii, ci acceptând sfaturile şi ajutorul arhitectului Dedal, pe al Ariadnei, recurgând la trucuri lumeşti care îl ajută în final să ajungă la ţinta propusă. Destinul său nu mai aparţine în totalitate zeilor ci devine efectul propriilor decizii. El rămâne un erou deoarece atunci când sfârşitul e aproape el analizează faptele sale pe care şi le asumă: „În urma mea las cetatea Atena. Mai mult chiar decât soţia mea, mai mult chiar decât fiul meu, mi-a fost dragă. Mi-am întemeiat oraşul. După mine în el va sălăşlui veşnic gândirea mea. Mă apropii cu inima împăcată de moartea care mă va afla singur. Am gustat din bucatele acestui pământ. Mă alină gândul că după mine, datorită mie, oamenii vor şti să vadă că sunt mai fericiţi, mai buni şi mai liberi. Pentru binele omenirii de mâine mi-am făurit opera. Am trăit.”

MINOS

Fiul lui Zeus si al Europei si frate cu Rhadamanthus si cu Sarpedon. Ca sa domneasca singur asupra Cretei, fara sa mai imparta tronul cu fratii sai, Minos a implorat ajutorul lui Poseidon. Pentru a-i castiga increderea supusilor, zeul a facut sa iasa din apele marii, la porunca lui Minos, un taur de o frumusete neobisnuita. Datorita acestei minuni savarsite Minos a devenit regele Cretei. El fagaduise in schimb sa sacrifice animalul lui Poseidon, lucru pe care nu l-a mai facut, atragandu-si in felul acesta mania zeului. Poseidon il pedepseste: el face ca taurul sa devina furios si sa-i pustiasca intreaga tara. Totodata, Pasiphae, sotia lui Minos, cu care acesta avea numerosi fii si fiice, e mistuita de o dragoste nefireasca fata de taur, cu care se impreuna, dand nastere unui copil monstruos, Minotaurul. In ajutorul regelui soseste insa Heracles, care izbuteste sa prinda animalul. De numele lui Minos este legata si o expeditie intreprinsa de el impotriva atenienilor ca sa razbune moartea fiului sau, Androgeos. Cu ocazia infrangerii lor, atenienii sunt siliti sa-i plateasca lui Minos un tribut anual: acest tribut consta din sapte tineri si sapte tinere, pe care Minos ii ucidea dandu-i ca hrana Minotaurului. Cu ajutorul Ariadnei, fiica lui Minos, Theseus rapune minotaurul si-i izbaveste pe atenieni de sangerosul tribut. O alta expeditie legata de numele lui Minos este cea intreprinsa impotriva regelui Cocalus. Ca sa-l pedepseasca pe Daedalus, constructorul faimosului labirint, pentru

complicitatea sa cu Pasiphae, Minos a pornit razboi impotriva lui Cocalus, care-l adapostea pe Daedalus la curtea sa. Acolo insa isi gaseste moartea, fiind ucis, la indemnul fugarului, de catre fetele lui Cocalus. In timpul vietii, regele Minos se deosebise prin destoinicia cu care-i carmuise pe cretani si prin calitatile sale de bun organizator si legiuitor. Dupa moarte, se spunea ca ar fi fost pus, datorita spiritului sau de dreptate, sa judece suflete mortilor in Hades alaturi de Aeacus si