Introducere

Viața creștină la Dunărea de Jos poate fi reconstituită din numeroase urme

arheologice precum și din actele martirice scoase la iveală de-a lungul timpului. În vechile

centre romane și grecești din Dobrogea, au fost identificare fundațiile a peste 30 de bazilici,

precum: Tomis, Histria, Troesmis, Axiopolis, Dinogetia, Niculițel, ș.a. sau a celor șase

bisericuțe săpate într-un masiv calcaros descoperit la Basarabi cu diferite inscripții, cruci,

semne incizate pe pereți1. Numele a o seamă de martiri, care ni s-au păstrat din perioada

primară a Bisericii, atestă vechimea creștină în acest spațiu geografic.

Cea mai veche instituție bisericească, cunoscută până astăzi pe teritoriul patriei

noastre este Episcopia Tomisului, a cărei existență poate fi urmărită documentar încă din

secolele IV-VI. Jurisdicția acestei eparhii s-a întins nu doar asupra Dobrogei, ci „și peste

teritorii de dincolo de Dunăre, adică în sudul Moldovei și în răsăritul Munteniei”, potrivit

informațiilor din cuprinsul actului martiric al Sfântului Sava2.

În secolul al VI-lea în aceste spațiu geografic existau scaune episcopale cu centrul la

Axiopolis, Capidava, Calatis, Carsium, care însă au dispărut datorită invaziilor avaro-slave de

la începutul secolului al VII-lea. Aceste episcopii cu un teritorii bine delimitat, aveau o

populație latină numeroasă, episcopul devenind, cu timpul, o personalitate care conducea și

rezolva inclusiv probleme de ordin social și politic ale păstoriților săi. Din însemnările

timpului reiese că mulți dintre prelați erau oameni erudiți care elabborau lucrării teologice, s-

au angajat în misiunea de ridicare a locașurilor de cult, mulți dintre ei fiind originari din

Schytia „contribuind esențial la răspândirea ecumenismului în regiunile Dunării de Jos”3.

Sinteza de latinitate și de ortodoxie a ajutat poporul român să se mențină, neconfundat

cu marea naționalităților catolice din vecinătatea apuseană4 în ciuda tuturor evenimentelor

care s-au derulat pe parcursul secolelor X- XIV, mărturiile scrise sau arheologice atestând

existența Arhiepiscopiei de la Vicina (Noviodum- Isaccea)5.

1 cf. Mircea Păcurariu, „Viața creștină și organizarea bisericească în timpurile Tomisului și Dunării de Jos de la începuturi și până în anul 1864”, Arhiepiscopia Tomisului și a Dunării de Jos, Galați, 1981, p.162 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Editura Institutul Biblic și de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române (I.B.M.B.O.R.), București, 1991, p. 1513 Mircea Petrescu- Dâmboviță, Istoria României de la începuturi și până în secolul al VIII-lea, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1995, p. 2894 Pr. Dumitru Stăniloae, „Rolul ortodoxiei în formarea și păstrarea ființei poporului român și a unității naționale”, Revista Ortodoxia, an XXX, nr. 4, 1978, p. 5995 Mircea Păcurariu, „Viața creștină și organizarea bisericească...”, p. 21

3

Deși expansiunea otomană și ocuparea Dobrogei, reprezintă o perioadă de aproape

patru veacuri și jumătate, românii de la Dunărea de Jos și-au păstrat nealterate limba, credința

și obiceiurile strămoșești, eparhiile existente aflându-se sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice

de la Constantinopol.

Hotarele eparhiei nu au fost aceleași în decursul istoriei ci au suferit schimbări, pe la

mijlocul secolului al XVII-lea, intrând în componența sa și unele teritorii din nordul Dunării

luate de la Mitropolia Dristre, înainte stătătorul ei fiin „smeritul mitropolit al Proilavului-

Gavriil”.

Lupta pentru înființarea unei episcopii numai a credincioșilor români de la Dunărea de

Jos ia sfârșit odată cu înființarea „Episcopiei Dunărea de Jos” alcătuită după indicațiile lui

Melchisedec, care știa din studiile sale ce a fost Mitropolia Proilavului, eparhie ce va avea

reședința la Ismail, fiind întemeiată la sfârșitul anului în data de 17 noiembrie 1864, iar

decretul a fost iscălit la 11 mai 1865”6.

6 Nicolae Iorga, Istoria Biserici Românești și a Vieții religioase a românilor, Ediția a II-a, București, 1932, p. 294

4

Mitropolia Proilaviei

2.1. Contextul istoric al înființării Mitropoliei Proilaviei

În Moldova şi în Ţara Românească, ca urmare a expansiunii puterii otomane,

începând cu secolul al XVI-lea au fost înfiinţate o serie de „raiale”, care îndeplineau o

funcției dublă pentru Imperiul Otoman: funcţie strategică şi de control și funcție economică.

Etimologic, termenul „raia” provine din limba turcă şi are înţeles de turmă, gloată, supus, şi

prin extensie provincie sau teritoriu al împărăţiei otomane7.

În Ţara Românească turcii deţineau raialele Brăilei, Giurgiului şi Turnului, returnate

principatului român prin Tratatul de la Adrianopol de la 1829. În Moldova, în afara

Bugeacului, turcii deţineau raialele Chilia, Cetatea Albă, Hotin, Bender (Tighina).

În interiorul raialelor, turcii aveau stabilite garnizoane prin intermediul cărora

Imperiul avea posibilitatea să supravegheze în permanenţă cele două țări române, să culeagă

informaţii exacte despre starea lucrurilor şi să acţioneze în caz de nevoie.

La apogeul puterii Imperiului Otoman, raialele formau o centură strategică şi

împreună cu paşalâcurile rupte din ţările române (Timişoara, Lipova, Arad, Cenad)

constituiau un coridor de legătură între Crimeea şi Ungaria centrală, prin intermediul căruia

otomanii controlau întreaga zonă.

Fiecărei raiale i-au fost adăugate teritorii mai mult sau mai puţin întinse, cuprinzând

mai multe sate, care aveau sarcina de a întreţine garnizoanele. Spre exemplu raiaua Turnu

avea 3 sate, Giurgiu 25, iar Brăila circa 50 de sate.

Din punct de vedere economic ele au jucat un rol important; astfel, fiind amplasate în

vaduri comerciale foarte bune, intermediau comerţul dintre ţările române (aproape

monopolizat de otomani) şi Poartă. Aici erau colectate vămile sau se depozitau mărfuri.

În paralel cu evoulția administrativ-teritorială a principatelor române, asistăm și la

organizarea bisericească. Așadar, în cadrul studiului nostru de o deosebită importanță este

instituirea în Țara Românească a Mitropoliei Proilaviei.

***

Mitropolia Proilaviei sau Brăilei va fi întemeiată la scurt timp după ocuparea orașului

de către turci (iunie 1539- octombrie 1540). Cu toate acestea, nu poate fi trecută cu vederea

nici ipoteza potrivit căreia să fi existat și înainte de 1540 un for superior bisericesc de care să

7 Academia Română, Istoria românilor. vol. IV. De la universalitatea creştină către Europa „patriilor”, Editura Enciclopedică, 2001

5

fi ascultat creștinii din raialele turcești8. După cucerirea orașului însă, precum și datorită

poziției sale centrale față de celelalte raiale, Mitropolia va primi numele sub forma greco-

slavizată a Brăilei, și anume „ö Proilavon [ο Προιλαβον]”.

În decursul timpurilor, Mitropolia Proilaviei a avut o existență zbuciumată. Hotarele

ei au suferit multe modificări ca urmare a deselor schimbări politice. Existența mitropoliei

depindea de stăpânirea politică a teritoriilor pe care le păstorea. Când stăpânirea turcească era

puternică, mitropolia funcționa, exercitându-și autoritatea canonică. Când această putere

musulmană slăbea, mitropolia era desființată și teritoriile ei intrau sub administrația

bisericească a chiriarhiilor rânduite de noua stăpânire politică. Cele mai semnificative lovituri

primite de Mitropolia Proilaviei au fost din partea Rusiei. Aceasta, din dorința de a îngloba

sub ascultarea sa teritoriile aparținătoare de Mitropolia Proilaviei, a ignorat total canoanele

ecumenice existente în privința desființării eparhiilor, folosindu-se de fiecare ocazie pentru ca

această eparhie, supusă patriarhului din Constantinopol, să fie desființată9.

În perioada sa de maximă expansiune, eparhia Mitropoliei Proilaviei deține canonic o

suprafață teritorială remarcabilă. Sub administrația și autoritatea ei se aflau toate regiunile

supuse turcilor de pe țărmul stâng al Dunării, ocolul Brăilei, Basarabia sudică sau Bugeacul

tătărăsc, în care intrau Renii sau Tomarova, Ismailul, Leova, Cetatea Albă, Benderul,

Căușani, cu toate satele din împrejurimi, țărmul stâng și drept al Nistrului, până ce se pierdea

în stepele Ucrainei, ținutul Hotinului, regiunea dintre Nistru și Bug, care pe atunci se numea

Ucraina Hanului. Întinderea Proilaviei poate fi asemănată numai cu întinderea eparhiilor

rusești din secolul al XVII-lea, care aveau de la 14.000 - 20.000 verste10.

2.2. Statutul juridico-religios al creștinilor din ținuturile Proilaviei

Cadrul juridico-religios în care a trebuit să-și desfășoare activitatea instituția

bisericească mitropolitană a Proilaviei împreună cu păstoriții săi era unul total diferit de cel

care funcționa pe teritoriul celorlalte țări românești, dat fiind faptul ca altul era și statutul

politic în raport cu Poarta.

De menționat este faptul că, populația din Imperiul Otoman era organizată după

criteriul apartenenței la o anumită comunitate confesională, denumită Millet. Etimologic,

termenul provine din limba arabă de la cuvântul „millah”, care are un sens apropiat de cel de

8 cf. Constantin C. Giurescu, Istoricul oraşului Brăila din cele mai vechi timpuri până astăzi, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 19689 Iustin Frățiman, „Studiul contribuitiv la istoricul Mitropoliei Proilavia (Brăila)”, Buletinul Societății Istorico-Literare, Chișinău, 1923, p. 18910 Iustin Frățiman, „Studiul contribuitiv...”, p. 144

6

„națiune”11. Așadar, toți creștinii ortodocși supuși ai Imperiului Otoman erau încadrați,

indiferent de etnie, în Millet-ul Rûm, numit astfel după numele dat de turci grecilor,

clasificare juridico-religioasă care se aplica și locuitorilor din teritoriile transformate în raiale

turcești, precum cele aflate în jurisdicția Mitropoliei Proilaviei. Locuitorii dobândeau în urma

acestei clasificări statutul social de „Dhimmi”12.

2.3. Istoricul Mitropoliei Proilaviei- cca. 1540- 1829

Mitropolia Proilaviei, structură canonică a ortodoxiei, care aparținea Patriarhiei

Ecumenice de Constantinopol, a fost înființată la o dată necunoscută. Așadar, nu avem date

certe referitoare la vechimea ei.

Este clar însă că ea a apărut în contextul unuia din momentele de maximă expansiune

ale Imperiului Otoman, sub conducerea lui Suleiman Magnificul și a urmașilor săi. Pentru a-

și asigura controlul gurilor Dunării și a accesului neîngrădit spre Hanatul Crimeii și Regatul

Poloniei, Imperiul Otoman anexează Bugeacul (1538) și transformă teritoriile din jurul

orașelor Tighina (1538) și Brăila (1540) în raiale. În Ecthesis Chronica, Cronica anonimă

bizantină se menționează „… a despărțit și o parte din teritoriul acesteia (Moldovei) și a

anexat-o, punând străji, apoi a construit o cetate foarte puternică (Chilia). A stăpânit până

astăzi o bună parte din Moldova, iar din Țara Românească a luat Proilavia: a anexat-o, a

așezat în ea cadiu și emir și a colonizat-o cu turci”13.

Aceste acțiuni au făcut ca populația ortodoxă din regiunile ocupate să-și schimbe

statutul juridico-religios, fiind inclusă în millet-ul Rum și intrând automat atât sub incidența

sistemului juridic Otoman cât și sub jurisdicția canonică a Patriarhiei Ecumenice.

În condițiile de stabilitate, prosperitate și toleranță din epoca lui Suleiman Magnificul,

Patriarhia de la Constantinopol a trecut, probabil între 1540-1550, la o reorganizare a 11 Antoine Fattal, Le statut légal de non-musulmans en pays d’Islam, Beyrouth, L’Imprimerie Catholique, 1958, p. 36912 Potrivit legământului/ tratatului dintre califul Omar III ibn Khattab (634- 644) și patriarhul Sofronie al Ierusalimului, dhimmi-ul (...) este un cetățean de mâna a doua. Dacă e tolerat, e pentru rațiuni de ordin spiritual, căci se păstrează speranța de a-l converti, și pentru rațiuni materiale, căci lui i se impun aproape totalitatea sarcinilor fiscale. I se lasă un loc în cetate, dar nu fără a-i reaminti mereu starea sa de inferioritate (…). Dhimmi-ul nu e în nici un fel egalul musulmanului. El este apăsat de inegalitate socială și constituie o castă disprețuită; de inegalitate privind drepturile individuale; de inegalitate la plata impozitelor; de inegalitate în fața justiției, pentru că mărturia sa nu este admisă de tribunalele musulmane și pentru că, în cazul egalității de delict, el nu beneficiază de egalitate de pedeapsă. cf Antoine Fattal, Le statut légal de non-musulmans..., p.369; http://www.britannica.com/EBchecked/ topic/304125/jizya accesat pe 28 martie 201313 Ecthesis Chronica 1391-1543 (Cronica anonimă) apud Haralambie Mihăescu, Radu Lăzărescu, Nicolae-Șerban Tanașoca, Tudot Teoteoi, Izvoarele istoriei României IV. Scriitori și acte byzantine, secolul XIV-XV, Institutul de Studii Sud-Est Europene, Academia de Științe Sociale și Politice a Republicii Socialiste România, București, 1982, p. 564

7

eparhiilor din această regiune, care erau greu de condus de către Mitropolia Dristrei (Silistra),

aflată la mare depărtare de ele. În acest context, s-a decis înființarea Mitropoliei Proilaviei.

Prima atestare certă a mitropoliei datează de la 1580, când printre membrii Sinodului

patriarhal din Constantinopol apare și „smeritul mitropolit al Proilavului, Gavriil”14.

Un alt vechi document cunoscut este actul sinodal al Patriarhului de la Constantinopol

din 1590 prin care se înfiinţa în Rusia, instituţia patriarhiei ruse15. Deoarece actul era semnat

de 108 ierarhi bisericeşti, cercetările au demonstrat că doi dintre aceştia avuseseră legături cu

Brăila. Astfel unul era „Nectarie, fost al Proilaviei” şi „Antim al Proilaviei”16. Potrivit

istoricului Dumitru Russo, Nectarie nu poate fi cel dintâi mitropolit, considerând că această

mitropolie s-a înfiinţat undeva între 1359 (când a fost recunoscută Mitropolia Ţării

Româneşti de Patrairhia de Constantinopol) şi sfârşitul sec al XV-lea, înainte deci, de anul

150017. În opoziție este Constantin C. Giurescu, istoric care consideră că perioada de

înfiinţare a eparhiei metropolitane, este undeva în perioada imediată după cucerirea Brăilei de

către turci, şi anumite între 1540-1550, argumentând acest lucru prin denumirea ei de

Mitropolie a Proilaviei, instituţie distinctă de aceia a Ţării Româneşti, prin faptul că după

ocuparea Brăilei de către turci în inuie 1539- octombrie 1540, era necesară o astfel de

instituţie, pentru teritoriul raialei Brăilei şi nu numai18.

În ceea ce privește sediul mitropoliei din această perioadă nu avem mărturii directe.

Probabil că în primii ani după înființarea acestei structuri bisericești, mitropolitul Proilaviei

și-a condus eparhia din Constantinopol, urmând ca începând cu o dată necunoscută, probabil

în jurul anului 1580, de când încep să fie menționați și primii mitropoliți, să își mute sediul la

Brăila, unde este construită și prima biserică, numită și „Mitropolia Mică”.

Perioada de la sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea se

prezintă ca fiind una de mari tulburări, mai ales, datorită conflictului militar dintre Imperiul

Otoman și Imperiul Habsburgic, cunoscut în istorie ca „Războiul cel Lung” desfășurat între

1591/3-1606, în care sunt implicate și cele trei țări române; astfel încât nici teritoriile

Mitropoliei Proilaviei nu au fost cruțate de aceste evenimente.

Un alt moment important în evoluția istorică se prezintă în timpul domniei lui Mihai

Viteazul, care cucerește în anul 1594 orașul Brăila, reintegrat în componența Țării Românești 14 Arhimandrit Daniil Oltean, „Episcopia Dunării de Jos - moștenitoare a străvechilor tradiții creștine”, Ziarul Lumina, sâmbătă, 26 Septembrie 2009.15 Constantin C. Giurescu, Istoricul oraşului Brăila din cele mai vechi timpuri până astăzi, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1968, p. 14016 Dumitru Russo, „Mitropolia Proilavului”, Studii istorice greco-romane, vol. I, Bucureşti, 1939, p. 25617 Dumitru Russo, „Mitropolia Proilavului”..., p. 24818 Constantin C. Giurescu, Istoricul oraşului Brăila..., p.140

8

până la moartea sa, în anul 1601, fapt care a însemnat practic desființarea temporară a

Mitropoliei Proilaviei, creștinii ortodocși fiind trecuți sub ascultarea canonică a Episcopiei

Buzăului.

Potrivit istoricului Iustin Frățiman, Mitropolia Proilaviei avea să rămână „în ruină”

până în anul 163919, când prin tomosul patriarhal din mai 1639, emis de Patriarhul

Constantinopolului Chiril al II-lea Kontares (1633, 1635-1636 și 1638-1639), se dispune

reînființarea Mitropoliei Proilaviei, „care din vremuri uitate căzuse în ruină”. Acest tomos

reconfirmă existența mitropoliei încă din a doua jumătate a veacului al XVI-lea, de când

Brăila se afla sub stăpânirea otomană20.

La Brăila, se va construi în timp noua catedrală mitropolitană, în cartierul românesc

din limita sudică a orașului, pe drumul Silistrei. Ea era situată chiar pe malul abrupt al

Dunării și avea hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril”, biserică care va exista până în

1846, când „parte pentru vechime, parte pentru amenințare de surparea malului, fu părăsită și

mai târziu dărâmată”21.

Reînființarea Mitropoliei s-a făcut ca urmare a strădaniilor domnitorului moldovean

Vasile Lupu (aprilie 1634 - 13 aprilie 1653 și 8 mai 1653 - 16 iulie 1653), care prin faptul că

răscumpărase datoriile Patriarhiei Ecumenice, devenise noul „basileu oriental”, având o mare

influență în numirea și depunerea din scaunul constantinopolitan a patriarhilor ecumenici, pe

perioada cât a domnit22. Domnitorul a dorit reînființarea acestei mitropolii pentru a o oferi ca

răsplată unui apropiat al său23, și anume pe părintele său duhovnicesc- învățatul cleric grec

Meletie Syrigul (Μελέτιος Συρίγος).

În timpul activității sale ca mitropolit al Proilaviei, Meletie va traduce în limba greacă

Mărturisirea Ortodoxă a mitropolitului Kievului, Petru Movilă, aprobată de Sinodul de la Iași

din 1642 ca răspuns la „mărturisirea calvinească” din anul 1629 a Patriarhului Ecumenic

Chiril Lukaris24.

Istoricul Nicolae Iorga, în lucrarea Istoria Bisericii Românești și a Vieții religioase a

românilor (ediția a II-a) precizează că la anul 1641 mitropolia s-ar fi numit „a Brăilei și

Ismailului”, având aproximativ aceeași jurisdicție ca înainte de anul 159425. În anul 1641, în

cadrul unui alt sinod de la Constantinopol, se hotărăşte ca biserica din Ismail ce ţinea de 19 Iustin Frățiman, „Studiul contribuitiv...”, p. 6 20 Iustin Frățiman, „Studiul contribuitiv...”, p. 621 Melchisedec Ștefănescu, Episcop al Romanului, Chronica Hușilor și a Episcopiei cu aseminea numire dupre documentele Episcopiei și alte monumente ale Terei, Tipografia C.A. Rosetti, Bucuresci, 1869, p. 15922 Nicolae Iorga, Istoria Biserici Românești ..., p. 31923 Ion I. Nistor, Istoria românilor, vol. 1, Editura Biblioteca Bucureștilor, București, 2002, p. 48824 Ion I. Nistor, Istoria românilor ..., p. 482

9

mitropolia Brăilei să fie ridicată la rangul de Stravopigie (Patriarhală) cu noi privilegii, dar şi

cu o serie de restricţii, astfel încât eparhia era supusă integral şi exclusiv Patriarhiei de la

Constantinopol, care prin exarhul său trebuia să cenzureze toate actele mitropoliei. Acest fapt

presupune clar că nu mai avea nici o legătură cu biserica naţională a Ţărilor Române26.

Menționăm că între anii 1639 - 1644 Mitropolia Proilaviei nu a avut un sediu propriu,

dat fiind faptul că domnitorul Moldovei, Vasile Lupu, a încercat stabilirea unei noi reședințe

mitropolitane la Ismail, care se afla pe teritoriul istoric al Moldovei, în locul Brăilei care se

situa pe teritoriul istoric al Țării Românești.

În timp jurisdicția Mitropoliei Proilaviei va cunoaște o serie de modificări, fie ca

urmare a stăpânirii politice dominante, fie a ambițiilor unor ierarhi. În acest sens precizăm

conflictul din anul 1715/1716 dintre mitropolitul Ioanichie a Proilaviei și episcopul Iorest al

Hușilor, privind delimitarea hotarelor eparhiilor aferente. Problema a constituit-o târgul

Dubăsari și alte două sate: Sultan Câșlași și Musaip Câșlași, de la hotarul Moldovei cu

Bugeacul. În urma intervenției spre rezolvarea situației înaintea domnitorului Nicolae

Mavrocordat (a domnit în Moldova de două ori: între 17 noiembrie 1709 - noiembrie 1710,

respectiv între 1711 - 5 ianuarie 1716 ) a mitropolitului Ioanichie se stabilește în cadrul

judecății Divanului Domnesc, prezidat de patriarhul Samuil de Alexandria, prezent la acea

vreme în Moldova, următoare hotărâre spre împăcarea ambilor ierarhi, și anume: târgul

Dubăsari, fiind stăpânit de turci, să fie păstrat de mitropolitul Ioanichie, iar cele două sate să

fie ale episcopului de Huși. Hotărâre a fost acceptată în scris de ambii ierarhi27. Acest conflict

va reizbucni însă în anul 1745, între mitropolitul Calinic II al Proilaviei (1743- 1748) și

episcopul Ierotei al Hușilor (1744-1749), încheindu-se prin re-acceptarea reciprocă a

arbitrajului din 171528.

Regiunea Ucraina Hanului- situat între Nistru și Bug, cu centrul său administrativ,

politic și religios- satul Dubăsari s-a aflat sub ocupație musulmană între 1672- 1791, când

Rusia își mută granița la Nistru și anexează acest ținut. În această perioadă, de aproape 120 de

ani, Ucraina Hanului a fost condusă bisericește de mitropolia Proilaviei (sau Brăilei), cu mici

excepții, când această conducere a fost exercitată de episcopia Hușilor29.

25„Ismailul, unde veniseră boierii și clericii moldoveni la 1641 pentru a primi moaștele Sfintei Paraschiva, era cuprins în eparhia care se numea „a Brăilei și Ismailului”, împreună cu Renii, Chilia, Cetatea Albă, Benderul și poate chiar cetățile muntene ocupate de turci”. cf Nicolae Iorga, Istoria Biserici Românești ..., p. 32026 Ion I. Nistor, Istoria românilor ..., p. 48227 Melchisedec Ștefănescu, Episcop al Romanului, Chronica Hușilor ..., pp. 188-19128 Melchisedec Ștefănescu, Episcop al Romanului, Chronica Hușilor ..., p. 19029 Arhimandrit dr. Antim Nica, Viața religioasă în Transnistria, Chișinău, 1943, p.6

10

În jurul anului 1750 asistăm la o nouă încercare de extindere a jurisdicției Mitropoliei

Proilaviei din partea vlădicei Filotei (1748-1750) prin anexarea raialei Hotinului.

Nemulțumirea ierarhilor și boierilor moldoveni a determinat intervenția domnitorului

Constantin Racoviță (1749-1753) la Sultan care emite un nou firman prin care Hotinul

revenea așa cum fusese anterior Mitropoliei Moldovei. Episcopia Hotinului, sufragană

Mitropoliei Proilaviei, avea totuși să fie înființată în a doua jumătate a secolului XVIII, dar cu

o existență efemeră, de aproximativ 50 de ani30.

Prin urmare, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, Mitropolia Proilaviei va avea cea mai

întinsă jurisdicție din întreaga sa istorie. Autoritatea acesteia se întindea asupra creştinilor din

Imperiul Otoman, aflaţi la Dunăre în raielele Brăila, Turnu, Giurgiu, Ismail şi Chilia, cât şi

asupra celor din dreapta Nistrului din Cetatea Albă, Ţiglina, Căuşani şi Hotin, dar şi din

stânga, până dincolo de râul Bug, cât şi asupra Dobrogei31. În acest sens, amintim titlul

impresionant de „Mitropolit al Proilaviei, al Tomorovei (Reni) al întregului ţărm al Dunării,

al întregii Basarabii şi al Ucrainei” al ierarhului Brăilei, prezentat într-un act din 4 iulie

177232.

În cea de a doua jumătate a secolului al XVIII-lea asistăm în ceea ce privește sediul

mitropoliei la o modificare majoră, ce va fi reprezentată de mutarea acestuia de la Brăila la

Ismail. Această schimbare a fost determinată din dorința unei apropieri față de Imperiul Rus,

care era în această perioadă noua putere protectoare a creștinilor din Imperiul Otoman.

Între anii 1768-1774, va avea un nou război ruso-turc, fapt care face ca între 1769-

1774 toate teritoriile din jurisdicția Mitropoliei Proilaviei, împreună cu Moldova și Țara

Românească să se afle sub ocupația și administrația Imperiului Rus. Orașul Ismail, cu sediul

Mitropoliei, este asediat și cucerit la 16 august 1770 de trupele rusești conduse de mareșalul

Piotr Rumianțev33.

În acest context, Mitropolitul Moldovei, Gavriil Calimachi, adresează în 1771 o

gramată Feldmareșalului rus, Petru Alexandrovici Rumianțev, cerând desființarea efectivă a

Mitropoliei Proilaviei, mai ales că îl considera pe mitropolitul Daniil ca fiind mort în acel

moment34. Mitropolitul Calimachi propunea și o repartizare a teritoriilor Mitropoliei

30 cf. http://www.basarabiaistorica.ro/en/istoria/mitropolia-basarabiei?start=1 accesat la 20 martie 201331 Constantin C. Giurescu, Istoricul oraşului Brăila..., p.14032 Constantin C. Giurescu, Istoricul oraşului Brăila..., p.14033 A. D. Xenopol, Războaiele dintre ruşi şi turci şi înrâurirea lor asupra Ţărilor Române , Editura Albatros, Bucureşti, 1997, p. 6534 Melchisedec Ștefănescu, Episcop al Romanului, Chronica Hușilor ..., p. 315

11

Proilaviei la eparhiile Moldovei, și anume: Hotinul la Episcopia Rădăuților, iar celelalte

teritorii din stânga Prutului (Bugeacul și Benderul), la Episcopia Hușilor.

Mitropolitul Grigorie al Ungrovlahiei propunea, în același timp, lui Rumianțev ca

parohiile din raiaua Brăila să fie trecute sub jurisdicția Episcopiei Buzăului.

Cu toate acestea, hotărârea nu apucă să fie pusă în practică, deoarece războiul se

încheie cu Pacea de la Kuciuc-Kainargi, din 10 aprilie 1774, în urma căreia rușii au părăsit

teritoriile ocupate, iar turcii și-au reinstalat controlul în raiale. În această conjunctură și-a

reluat existența și Mitropolia Proilaviei, sub conducerea unui noul mitropolit: Ioachim35.

Tratatul de la Kuciuc-Kainargi aduce mai multă libertate religioasă pentru creștinii

din Imperiul Otoman, libertate care avea acum și un garant oficial, Imperiul Rus. Însă acest

tratat nu a reușit să soluționeze toate problemele litigioase dintre cele două imperii. Astfel

încât la 10 martie 1779, la insistențele guvernului rusesc a fost încheiată între Imperiul Rus și

Imperiul Otoman, Convenția explicativă de la Constantinopol, așa numita Convenție de la

Ainalî-Kavak , care prevedea printre altele restituirea către principatele românești a teritoriilor

ocupate de turci și incluse în raiale (Brăila, Tighina și Hotinul), aflate sub jurisdicția

Mitropoliei Proilaviei.

Imperiul Otoman s-a eschivat de la punerea în practică a acestor prevederi, fapt care

avea să devină pretextul pentru declanșarea unui nou război ruso-turc, care se va desfășura

între 1787-1792. Imperiul Rus ocupă Ucraina, Crimeea și Principatele Române. Pricipatele se

vor afla, între anii 1788-1792, sub guvernarea unică a prințului Grigori Potemkin, numit de

către țarina Ecaterina a II-a.

Ocupația rusească avea să aibă și o componentă religioasă. În ciuda protestelor

Patriarhiei Ecumenice, Ecaterina a II-a a decis scoaterea teritoriilor ocupate de sub jurisdicția

patriarhiei de la Constantinopol și trecerea lor sub ascultarea canonică a Patriarhiei Ruse.

Astfel arhiepiscopul Novorosiei cu sediul în acel moment la Poltava, Ambrozie Serebrenikov

primește în păstorire aceste teritorii. Pentru Bugeac și Ucraina Hanului sinodul Bisericii Ruse

hotărăște înființarea Episcopiei Tighinei și Cetății Albe, la conducerea căreia este înscăunat

în 1791, episcopul Gavriil Bănulescu-Bodoni, care devenea totodată și arhiereu vicar al

Poltavei36.

Războiul s-a încheiat cu Pacea de la Iași din 11 februarie 1792, pace care a confirmat

toate paragrafele păcii de la Kuciuk-Kainargi și a Convenției din Ainalî-Kavak. Însă,

Imperiul Rus a căutat să mențină teritoriile principatelor române sub jurisdicția Patriarhiei

35 Melchisedec Ștefănescu, Episcop al Romanului, Chronica Hușilor ..., p. 32636 Melchisedec Ștefănescu, Episcop al Romanului, Chronica Hușilor ..., p. 161

12

Ruse numindu-l după încheierea păcii pe episcopul Gavriil Bănulescu-Bodoni ca mitropolit al

ambelor principate române. Acesta a fost însă imediat îndepărtat prin alegerea- rânduită în

aprilie 1792, de către noul domnitor, Alexandru Constantin Moruzi, la insistențele Patriarhiei

Ecumenice.

Mitropolia Proilaviei avea să fie și ea reînființată sub conducerea învățatului

mitropolit Partenie al II-lea (1793-1810), dar teritoriul său era acum diminuat, prin pierderea

Ucrainei Hanului și a Hotinului. Totodată reședința mitropoliei revine la Brăila.

Pentru a compensa pierderile teritoriale suferite, Mitropolia primește sub păstorire

teritoriul nordului Dobrogei, care aparținu-se până atunci Mitropolie Dristei37.

Mitropolia a funcționat în noile condiții până la izbucnirea noului conflict ruso-turc

din perioada 1806-1812. Din nou Moldova și Muntenia au fost ocupate în noiembrie-

decembrie 1806 de armatele Imperiului Rus. Iar la 15/27 decembrie 1806, domnitorul celor

două principate, Constantin Ipsilanti, hotărăște trecerea teritoriilor raialelor turcești sub

jurisdicția divanului unificat al domnului. Prin acest act Mitropolia Proilaviei era practic din

nou desființată, teritoriile sale intrând iarăși sub jurisdicția eparhiilor românești (Episcopia

Hușilor și Episcopia Buzăului)38.

Autoritate religioasă se va restrânge puternic în urma păcii de la Bucureşti din 6 mai

1812, când a fost pierdută Basarabia în detrimentul Imperiului Rus. Astfel toate ţinuturile

care făceau parte din această provincie au trecut sub eparhia rusă a Basarabiei, Mitropoliei

Proilaviei rămânând doar raialele turceşti de pe Dunăre adică Brăila, Giurgiu şi Turnu39.

În anul 1813, eparhia se extinde luând sub autoritate şi oraşul Silistra întemeindu-se

astfel o singură eparhie sub stăpânirea Patriarhiei de Constantinopol, cu reședința la Brăila.

Eparhia Proilaviei era acum prea mică și fără însemnătate, astfel că mitropolitul Proilaviei, se

numește „al Brăilei și al Silistrei sau cum se mai zicea al Dristrei și al Proilaviei, exarh a tot

țărmul Dunării” 40.

Mitropolia a durat până în anul 1829, când în urma păcii de la Adrianopol, din 2/4

Septembrie 1829, încheiată din pricina unui nou război ruso-turc, s-au desfiinţat raialele

turceşti, iar prin desfiinţarea raialei Brăila, se desfiinţează şi mitropolia. Bisericile din raialele

Turnu și Giurgiu au fost alipite la Mitropolia Ungrovlahiei, iar cele din raiaua Brăila au intrat 37 Pr. Eugen Drăgoi, „Monahismul în Dobrogea din secolul al XIX-lea până în anul 1918”, Analele Universității „Dunărea de Jos”, Galați, 2009, pp. 61- 6338 Ion Vârtosu, „Din istoricul bisericii brăilene”, Analele Brăilei, anul II, nr. 2, Brăila, 1930, pp. 11-1239 Nae A. Vasilescu, Schiţe istorice şi administrative. Oraşul şi judeţul Brăila odinioară şi astăzi , Brăila, 1906, p. 6040 Arh. dr. Veniamin Pocitan Bârlădeanu, „Istoria Mitropoliei Proilaviei”, Biserica Ortodoxă Română, An XLIX, nr. 5, 1931, p. 387; Constantin C. Giurescu, Istoricul oraşului Brăila..., p.141

13

în componența eparhiei Buzăului. Precizăm că ultimul mitropolit al Proilaviei a fost Antim al

II-lea (1821- 1828), iar mitropolia va fi desființată în mod practic prin dispozițiile Tratatului

de la Adrianopol din 1829, în ciuda faptului că în mod formal actul s-a petrecut abia în

ianuarie 184041.

În ceea ce privește anul desființării Mitropoliei Proilaviei există mai multe ipotezea,

astfel încât sunt avansate mai multe date:1806, 1810, 1812, 1829, sau 1840.

Pentru a fi consecvenți cu adevărul istoric ar trebui luate în considerare datele la care

modificările structurale au fost făcute cu respectarea normelor canonice, adică doar acele

modificări efectuate de organul canonic superior, Patriarhia Ecumenică. Prin urmare, în 1806

și 1810, Mitropolia Proilaviei a fost desființată prin hotărâri administrative luate de

domnitorul Constantin Ipsilanti, respectiv mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni, deci ale

unor organe de ocupație rusești, nerecunoscute de Patriarhia Ecumenică.

În anul 1812 Patriarhia Ecumenică decide comasarea Mitropoliilor Dristrei și

Proilaviei, noua mitropolie creată preia tradițiile mitropoliilor contopite. Așadar, anul 1812

poate fi socotit anul în care Mitropolia Proilaviei a înceta să funcționeze de sine stătător.

Anul 1829 este considerat de marea majoritate a istoricilor ca anul desființării

definitive a mitropoliei. De fapt acest an consfințește doar ieșirea de sub păstorirea

Mitropoliei Dristrei și Proilaviei a ultimului teritoriu aparținând Țării Românești, anume

raiaua Brăilei. Mitropolia continuă să existe, cu același nume, diferența fiind că scaunul

Proilaviei devine acum doar unul nominal (fără eparhie). În anul 1840 Mitropolia Dristrei și

Proilaviei își schimbă numele în „Mitropolia Dristrei”, acesta fiind momentul în care scaunul

mitropolitan al Proilaviei este desființat definitiv.

3. Scurt istoric al Eparhiei Dunării de Jos

Înființarea Episcopiei Dunării de Jos, cu sediul la Ismail, a fost determinată de

cerințele istorice ale vremii, în urma unirii Principatelor Române, sub domnia și cu sprijinul

domnitorului Alexandru Ioan Cuza, prin Decretul nr. 1617 din 17 noiembrie 1864. La

înființarea eparhiei au prevalat deopotrivă interesele bisericești și cele naționale. Istoricul

Nicolae Iorga consideră că eparhia a fost întemeiată „fără nici un tomos patriarhal și fără să

se strângă vreun sinod, ci pe cale pur laică”42.

După războiul de independență începând cu 9 octombrie 1878, sediul eparhiei va fi

transferat la Galați, dat fiind faptul că județele din sudul Basarabiei vor intra în componența

41 Dumitru Russo, „Mitropolia Proilavului”..., p. 28542 Nicolae Iorga, Istoria Biserici Românești ..., p. 310

14

Rusiei, iar Corpurile Legiuitoare votau la 19 decembrie 1880 stabilirea definitivă în oraș a

„Episcopiei Dunării de Jos”43, având și jurisdicție asupra Constanței și Tulcei. Pentru o scurtă

perioadă de timp, Episcopia Dunării de Jos va administra şi judeţele Durostor şi Caliacra din

Cadrilater44.

În noua sa organizare eparhia cuprindea județele Ismail, Belgrad, Covurlui și Brăila,

iar cel dintâi ierarh al Episcopiei numit a fost episcopul Melchisedec Ștefănescu (11 mai

1865- 24 martie 1879; +1892). Cu sprijinul acestui ierarh, numit de către Iorga ca „adevărată

podoabă a Bisericii”, iar de către B.P. Hașdeu ca „bărbatul cel mai cu știință între prelații

contemporani”45, s-au ridicat și s-au refăcut numeroase biserici din Galați: „Sfinții Voievozi

Vechi (1864-1876), „Nașterea Maicii Domnului” (1871), precum și bisericile din localitățile:

Smulți, Băleni, Frumușița, Berești Târg și Golășei- Târgu Bujor.

În urma promulgării legii clerului mirean din anul 1894, în eparhie existau 217

parohii, 340 de biserici, 320 de preoți și 20 de diaconi46.

Deși în anii războiului pentru întregirea neamului a solicitat eforturi foarte mari,

aducând multă suferință, clerul din eparhie a făcut eforturi deosebite în îngrijirea celor afalți

în suferință, celor răniți, primirea refugiaților, paralel cu activitățile de îngrijire a bisericilor

sau terminarea unor construcții. Semnificativă în această perioadă este lucrarea episcopului

Nifon în timpul căruia s-a sfințit la 6 august 1917 Catedrala din Galați47.

Noua organizarea administrativă a României Mari a adus schimbări în cuprinsul

eparhiei, în sensul că Brăila a trecut la Episcopia Buzăului (1914), iar cea a Dunării de Jos

rămânând doar cu județele Covurlui (Galați) și Tulcea, ca urmarea a înființării în anul 1923 a

Episcopiei Constanței48.

O nouă organizare va interveni în anul 1950 când Episcopia Dunării de Jos se va

unifica cu Episcopia Constanței, având sub jurisdicție raioanele Galați, Bujor, Tecuci, Panciu,

Focșani, Brăila, Călmătui și Făurei.

Prin legea administrativ- teritorială din anul 1968 se aduc din nou modificări în

organizarea eparhiei, care acum era formată din județele Galați, Constanța și Tulcea.

43 Paul Pătâlnea, Istoria orașului Galați, vol. II, Galați, 1995, p. 18944 http://ziarullumina.ro/documentar/episcopia-dunarii-de-jos-mostenitoare-stravechilor-traditii-crestine, accesat la 30 martie 201345 Epifanie Norocel Tomitanul, episcop- vicar, „Figuri luminoase de slujitori bisericești din secolul al XIX-lea, pultători pentru cultura și unitatea neamului”, Arhiepiscopia Tomisului și a Dunării de Jos, Galați, 1981, p. 12846 Anghel Constantinescu, Monografia Sfintei Episcopii a Dunării de Jos, București, 1906, pp. 163-16447 Nicolae Grosu, „Înființarea și activitatea episcopiei Dunării de Jos, 1864- 1873”, Arhiepiscopia Tomisului și a Dunării de Jos, Galați, 1981, p. 3848 Nicolae Grosu, „Înființarea și activitatea episcopiei ...”, p. 38

15

Ținându-se cont de tradiția și de istoricul celor două scaune episcopale, se va hotărâ în

sedința Sfântului Sinod din 16 octombrie 1975 ca Episcopia Dunării de Jos să fie promovată

la rangul de arhiepiscopie, cu titlul de „Arhiepiscopia Tomisului și Dunării de Jos”49, care va

funcționa în această postură până în anul 1990, când va reveni din nou la rangul de episcopie.

Sfântul Sinod înscria noua arhiepiscopie după mitropoliile țării ca sufragană a Mitropoliei

Ungrovlahiei, deținând primul loc după cele cinci scaune mitropolitane ale Patriarhiei

Ortodoxe Române. În acest context eparhia cuprindea în activitatea sa pastoral-misionară

bisericile și credincioșii din județele Galați, Constanța și Tulcea, grupați în 6 protopopiate,

373 parohii cu 234 filiale, având în total 518 biserici și un număr de 410 preoți50.

În şedinţa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 18-19 iunie 2009, în

prezenţa Prea Fericitului Patriarh Daniel, arhiereii Bisericii Ortodoxe au luat hotărârea de a

aproba criteriile de ridicare la rangul de arhiepiscopie a şase episcopii, printre acestea

numărându-se şi Episcopia Dunării de Jos, al cărei scaun arhiepiscopal se află sub păstorirea

Înalpreasfințitului Părinte Casian Crăciun, cu reședința la Galați. Din punct de vedere canonic

și administrativ, potrivit Statutului BOR, arhiepiscopia se află sub jurisdicţia Mitropoliei

Munteniei şi Dobrogei.

În existența sa de aproape un secol și jumătate, Eparhia Dunării de Jos a reprezentat

un puternic bastion al creștinătății ortodoxe, dovedindu-se continuatoarea Marii Mitropolii a

Proilaviei, existentă în perioada secolelor XV- XIX.

De-a lungul timpului scaunul episcopal a fost ocupat de ierarhi vrednici, a căror

amprentă a lăsat urme adânci în istoria eparhiei, contribuind la ridicarea prestigiului acesteia

în rândul celorlalte eparhii ale Bisericii Ortodoxe Române.

49 cf Nicolae Grosu, „Înființarea și activitatea episcopiei ...”, pp. 39- 4050 cf Arhimandrit Ieronim Motoc, „Organizarea și activitatea actuală a Arhiepiscopiei Tomisului și Dunării de Jos”, Arhiepiscopia Tomisului și a Dunării de Jos, Galați, 1981, p. 53

16

Anexă: Harta Mitropoliei Proilaviei- sec XV- XIX

cf Analele Brăilei, nr. 1, 1939

17

Bibliografie:

1. Academia Română, Istoria românilor. vol. IV. De la universalitatea creştină către

Europa „patriilor”, Editura Enciclopedică, 2001

2. Arhimandrit dr. Antim Nica, Viața religioasă în Transnistria, Chișinău, 1943

3. Constantinescu Anghel, Monografia Sfintei Episcopii a Dunării de Jos, București, 1906

4. Pr. Drăgoi Eugen, „Monahismul în Dobrogea din secolul al XIX-lea până în anul 1918”,

Analele Universității „Dunărea de Jos”, Galați, 2009, pp. 61- 87

5. Epifanie Norocel Tomitanul, episcop- vicar, „Figuri luminoase de slujitori bisericești din

secolul al XIX-lea, pultători pentru cultura și unitatea neamului”, Arhiepiscopia

Tomisului și a Dunării de Jos, Galați, 1981, pp. 120- 146

6. Fattal Antoine, Le statut légal de non-musulmans en pays d’Islam, Beyrouth,

L’Imprimerie Catholique, 1958,

7. Frățiman Iustin, „Studiul contribuitiv la istoricul Mitropoliei Proilavia (Brăila)”, Buletinul

Societății Istorico-Literare, Chișinău, 1923

8. Giurescu Constantin C., Istoricul oraşului Brăila din cele mai vechi timpuri până astăzi,

Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968

9. Grosu Nicolae, „Înființarea și activitatea episcopiei Dunării de Jos, 1864-1873”,

Arhiepiscopia Tomisului și a Dunării de Jos, Galați, 1981, pp. 31- 46

10. Iorga Nicolae, Istoria Bisericii Românești și a Vieții religioase a românilor, Ediția a II-a,

București, 1932

11. Arhimandrit Motoc Ieronim, „Organizarea și activitatea actuală a Arhiepiscopiei

Tomisului și Dunării de Jos”, Arhiepiscopia Tomisului și a Dunării de Jos, Galați, 1981,

pp. 47-76

12. Nistor Ion I., Istoria românilor, vol. 1, Editura Biblioteca Bucureștilor, București, 2002

13. Arhimandrit Oltean Daniil, „Episcopia Dunării de Jos - moștenitoare a străvechilor tradiții

creștine”, Ziarul Lumina, sâmbătă, 26 Septembrie 2009.

14. Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Editura Institutul Biblic și de

Misiune a Bisericii Ortodoxe Române (I.B.M.B.O.R.), București, 1991

15. Păcurariu Mircea, „Viața creștină și organizarea bisericească în timpurile Tomisului și

Dunării de Jos de la începuturi și până în anul 1864”, Arhiepiscopia Tomisului și a

Dunării de Jos, Galați, 1981, pp. 11-31

16. Pătâlnea Paul, Istoria orașului Galați, vol. II, Galați, 1995

18

17. Petrescu- Dâmboviță Mircea, Istoria României de la începuturi și până în secolul al VIII-

lea, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1995

18. Pocitan Bârlădeanu, arhiereul dr. Veniamin, „Istoria Mitropoliei Proilaviei”, Biserica

Ortodoxă Română, An XLIX , nr. 5, 1931, pp. 385-396

19. Russo Dumitru „Mitropolia Proilavului”, Studii istorice greco-romane, vol. I, Bucureşti,

1939

20. Pr. Stăniloae Dumitru, „Rolul ortodoxiei în formarea și păstrarea ființei poporului român

și a unității naționale”, Revista Ortodoxia, an XXX, 1978, nr. 4, pp. 584-603

21. Ștefănescu Melchisedec, Episcop al Romanului, Chronica Hușilor și a Episcopiei cu

aseminea numire dupre documentele Episcopiei și alte monumente ale Terei, Tipografia

C.A. Rosetti, Bucuresci, 1869

22. Vasilescu Nae A., Schiţe istorice şi administrative. Oraşul şi judeţul Brăila odinioară şi

astăzi, Brăila, 1906

23. Vârtosu Ion, „Din istoricul bisericii brăilene”, Analele Brăilei, anul II, nr. 2, Brăila, 1930,

pp. 11-12

24. Xenopol A. D., Războaiele dintre ruşi şi turci şi înrâurirea lor asupra Ţărilor Române,

Editura Albatros, Bucureşti, 1997

25. Haralambie Mihăescu, Radu Lăzărescu, Nicolae-Șerban Tanașoca, Tudot Teoteoi,

Izvoarele istoriei României IV. Scriitori și acte byzantine, secolul XIV-XV, Institutul de

Studii Sud-Est Europene, Academia de Științe Sociale și Politice a Republicii Socialiste

România, București, 1982

26. http://www.basarabiaistorica.ro/en/istoria/mitropolia-basarabiei?start=1

27. http://www.britannica.com/EBchecked/topic/304125/jizya

28. http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Raialele_turce%C5%9Fti

29. http://ziarullumina.ro/documentar/episcopia-dunarii-de-jos-mostenitoare-stravechilor-

traditii-crestine

19