Misionarii catolici în Tibet în secolul al XVIII-leacaiete.ftcub.ro/2000/Caiete 2000...

Caietele Institutului Catolic I (2000) 79-104

Misionarii catolici în Tibet în secolul al XVIII-lea

Dan. P. Iliescu

În prima jumătate a secolului al XVIII-lea are loc cea mai importantă încercare de creştinare a Tibetului prin misionari din două ordine catolice, iezuiţi şi capucini. Condiţiile istorice cu totul excepţionale fac imposibilă această acţiune, dar rămîn de la ei documente de foarte mare valoare cu privire la viaţa poporului tibetan, văzută din mai toate punctele de vedere. Articolul se concentrează în special asupra personalităţii şi activităţii părintelui iezuit Ippolito Desideri, cel mai bun cunoscător european al Tibetului înainte de secolul al XX-lea.

Într-un articol anterior1 am arătat că primii exploratori europeni ai Tibetului au fost misionarii iezuiţi, între anii 1624 şi 1662, iar după aceea, timp de aproape o jumătate de secol, nici un călător din Europa de Vest nu a mai încercat să pătrundă în acest univers nou descoperit, care se deosebea mult de tot restul Asiei. Se poate spune că, în general, europenii aveau acum destul de multe informaţii despre civilizaţia tibetană, dar cunoştintele lor erau încă incomplete, superficiale şi deformate de tot felul de prejudecăţi. Numai o aşezare stabilă în aceste locuri, pe o perioadă lungă, a unor oameni cu pregătire bună şi mai ales cu dorinţa de a obţine date reale, deci cu un anumit spirit ştiinţific, de fapt, putea duce la un progres adevărat în cunoaşterea societătii tibetane.

Acest lucru s-a întîmplat, în parte, la începutul secolului al XVIII-lea, cînd două ordine catolice, capucinii şi iezuiţii, şi-au disputat creştinarea Tibetului, din această concurenţă neobişnuită obţinîndu-se cel puţin cîte o performanţă remarcabilă pentru fiecare dintre ele: capucinii au izbutit, cu unele întreruperi, să rămînă 38 de ani în Lhasa într-o perioadă extrem de agitată şi foarte puţin prielnică unei misiuni creştine, iar iezuiţii 1-au dat pe primul mare cercetător european al Tibetului, Ippolito Desideri.

1 Dan P. ILIESCU, „Misionarii iezuiţi, primii europeni în Tibet“, în Verbum numărul 7, 1995-1996, Bucureşti, 1996, pp. 297-309.

80 Dan P. Iliescu

Trebuie spus de la început că, datorită împrejurărilor cu totul speciale din acel moment, în care Tibetul îşi pierdea o bună parte din independenţă, intrînd sub suzeranitatea imperiului chinez, activitatea misionară de aici nu a avut succes. Dar scrierile lăsate de aceşti misionari din secolul al XVIII-lea sunt, în diferite grade, primele studii reale despre societatea, istoria, cultura şi religia tibetană, iar opera lui Desideri este un document de o importanţă cu totul excepţională.

S-ar putea considera că, de fapt, primii creştini care s-au instalat în Tibet, în afara posibililor nestorieni, despre care nu ştim însă nimic, au fost ruşi şi armeni, veniţi fără intenţii misionare, ci ca negustori. În anul 1707 misionarii capucini au sosit în Lhasa, capitala Tibetului, unde au supravieţuit în mare măsură datorită ajutorului financiar primit de la armeni. Se pare că în această primă încercare capucinii nu au dus o activitate misionară prea intensă, nu şi-au arătat pe faţă religia, preferînd să nu atragă prea mult atenţia, de aceea purtau haine tibetane, erau cunoscuţi mai curînd ca medici şi încercau să pătrundă în societatea mai înaltă folosind relaţiile negustorilor armeni2. Misionarii nu au rezistat multă vreme, mai ales din lipsă de bani, retrăgîndu-se pe rînd, pînă cînd, în 1711, activitatea a încetat total. Dar avea să fie reluată cu mare intensitate în anul 1716, în parte şi sub influenţa părintelui iezuit Desideri, care nu numai că nu îşi ascundea adevărata religie si intenţiile misionare, dar ajunsese să predice în faţa curţii şi a regelui însuşi.

Acţiunea aceasta avea loc însă într-un context cu totul special, într-o atmosferă de mare încordare creată de rezolvarea recentă, prin autoritate papală, a unui conflict vechi de cîteva decenii. Este vorba despre vestita„controversă a riturilor“, începută în anul 1645 în urma disputelor permanente dintre misionarii din China cu privire la posibilitatea de a permite ca noii convertiţi la creştinism să continuie în paralel ceremoniile în onoarea lui Confucius şi mai ales riturile legate de cultul strămoşilor.

lezuiţii considerau că aceste rituri nu afectau bazele dogmatice ale religiei creştine, erau inofensive şi, mai mult, chinezii ţineau atît de mult la ele încît era aproape imposibil să li se interzică practicarea lor, de aceea menţinerea unor astfel de manifestări putea deschide calea spre creştinarea Chinei în întregime în cele din urmă. Probabil că aveau

2

David SNELLGROVE, Hugh RICHARDSON, A Cultural History of Tibet, London, 1967, p. 221.

Misionarii catolici în Tibet 81

dreptate pentru că marele misionar iezuit în China, Matteo Ricci (1552-1610), ajunsese să aibă succese extraordinare pe baza unor metode flexibile similare, de adaptare la obiceiurile locale, de la folosirea îmbrăcăminţii şi a limbii chineze, pînă la construirea bisericilor în stil de pagodă, iar ca urmare numele său în variantă chinezească, Li Ma-tou, a rămas cel mai cunoscul şi respectat nume de european în China înainte de secolul al XIX-lea. lar atitudinea sa dusese la o mare bunăvoinţă din partea curţii imperiale, care a continuat mult după moartea lui Ricci şi a culminat cu edictul de toleranţă pentru creştini din 1692, de o importanţă cu totul excepţională, dacă ţinem seama de ceea ce se petrecuse în alte părţi, de exemplu în Japonia, unde creştinismul fusese interzis, iar creştinii persecutaţi sistematic cu mare cruzime.

Din păcate, continuînd conflicte mai vechi, alte ordine au adoptat o poziţie mult mai rigidă, cerînd eliminarea oricărei urme de rit necreştin şi denunţîndu-i în repetate rînduri pe iezuiţi la Roma. Ca urmare în anul 1645 folosirea acestor rituri de către creştini a fost interzisă, apoi în 1656 argumentele iezuiţilor au determinat ridicarea acestei interdicţii şi lupta s-a extins în toată Europa. Discuţiile au continuat sub opt papi, s-au făcut două investigaţii papale în China şi, în cele din urmă, în anul 1704 papa Clement al XI-lea a dat un decret pentru interzicerea riturilor necreştine. Totuşi denunţuri împotriva iezuiţilor care nu respectau decretul papal continuau să sosească la Roma şi în 1715 papa Clement a întărit interdicţia prin bula Ex illa die.

Menţionăm în trecere că disputa nu s-a terminat nici acum, astfel că în 1742 papa Benedict al XIV-lea a trebuit să reafirme interdicţia, pentru ca, două secole mai tîrziu, după o nouă discutare a întregii probleme, pe 8 decembrie 1939, un decret papal să anuleze toate hotărîrile anterioare, permiţînd efectuarea riturilor locale pentru strămoşi şi dînd astfel, implicit, dreptate iezuiţilor3. Dar la începutul secolului al XVIII-lea situaţia era diferită şi cu toate că papa nu era în nici un caz duşmanul iezuiţilor, deciziile luate au dat o lovitură foarte grea ordinului în întregime, iar în China au dus la un dezastru, împăratul anulînd edictul de toleranţă, misionarii fiind expulzaţi, iar creştinii persecutaţi4. În aceste condiţii nu este de mirare că în 1707 au fost trimişi în Lhasa

3 Encyclopaedia Britannica, Chicago, 1966, vol. 12, p. 1013 şi vol. 19, pp. 300-301 şi 351.

4 Ibidem, vol. 15, p. 576.

82 Dan P. Iliescu

misionari capucini, deşi teritoriul fusese explorat de iezuiţi, şi numai insuccesul acestei acţiuni în 1711 a determinat, din nou, acceptarea unui iezuit, care să continuie activitatea misionară dusă între 1624 şi 1630 de Andrade în Tibetul de vest.

Preotul iezuit italian Ippolito Desideri a pornit în lunga sa călătorie la 22 noiembrie 1712 din portul Genova, după ce primise, la numai 27 de ani, binecuvîntarea papei Clement pentru una dintre cele mai importante şi periculoase misiuni catolice din secolul al XVIII-lea. Pe tot parcursul acesteia a ţinut un jurnal amănunţit, plin de observaţii exacte, uneori chiar ştiinţifice, dar şi de note personale, legate de reacţiile sale în diferite ocazii, care îl arată nu numai dedicat şi entuziast, dar mai ales cultivat, raţional, uman, sensibil la calităţile şi defectele personajelor pe care le întîlneşte, gata, dacă era cazul, să recunoască greşeli ale creştinilor şi să aducă laude păgînilor, lucru încă rar la acea vreme.

De la început, călătorind pe Marea Mediterană, are parte de aventuri, furtuni şi atacuri ale piraţilor, apoi petrece luni întregi pe mare, de la Lisabona pînă în India, ocazie cu care traversează ecuatorul şi descrie ritualul tradiţional pentru această împrejurare, este indignat de comerţul cu sclavi din Mozambic şi în general descrie tot ce vede, mărfuri, plante ciudate, obiceiuri. De-abia pe 20 septembrie 1713 ajunge la Goa, colonia portugheză din India, dar continuă călătoria pe mare pînă la Surat, port important unde rămîne însă blocat pînă la 25 martie 1714 din cauza luptelor crîncene pentru tronul Marilor Moghuli, al căror imperiu era în plină decădere. În drum spre capitala Delhi, observă foarte atent penetrarea englezilor, care începeau să îi înlocuiască pe portughezi în India, ca şi obiceiurile diferitelor popoare indiene, dar este deja din ce în ce mai preocupat de pregătirea marii sale expediţii spre Tibet.

La Delhi, unde ajunge pe 10 mai 1714, Desideri are parte de una din acele întîlniri speciale care i-au marcat viaţa, cu oameni de mare calitate gata să îl ajute, uneori în mod cu totul neaşteptat. Acum este vorba despre o doamnă portugheză, Donna Juliana Diaz da Costa, căreia Desideri îi dedică pagini entuziaste, numind-o „piatra preţioasă a sfintei noastre credinţe“, se pare că nu numai extrem de inteligentă şi înţeleaptă, dar aproape o sfîntă făcătoare de minuni, ajutîndu-i pe toţi şi ca urmare respectată fără excepţie de toată lumea, de la împăratul indian pînă la oamenii din popor, şi cu atît mai mult de către toţi creştinii din India, indiferent de naţionalitate, biserică, sau interese. Această femeie


cu totul excepţională îl ascultă cu atenţie pe misionarul iezuit şi hotărăşte să îi finanţeze întreaga expediţie, astfel că Desideri este acum gata de plecare spre Tibet.

Totuşi Desideri nu avea să plece singur, ci împreună cu un alt iezuit, preotul portughez Emanuel Freyre, un om mult mai în vîrstă, cu mare experienţă ca misionar în India, care devine conducătorul expediţiei, deşi uneori lasă impresia că nu merge din entuziasm, ci mai curînd pentru că ascultă de un ordin. Freyre ţine şi el un jurnal, foarte interesant, de altfel, dar în general vede mai mult părţile întunecate şi nu pare preocupat de creştinarea tibetanilor, ceea ce ar putea indica faptul că cei doi iezuiţi urmăreau scopuri diferite în călătoria lor. Freyre se interesează mai mult de prezenţa misionarilor capucini în Tibet, de unde o posibilă concluzie că expediţia trebuia să aducă ordinului şi informaţii despre activitatea acestora.

Freyre si Desideri pornesc spre Tibetul de vest pe o cale ocolită şi, după o călătorie destul de grea, la 13 noiembrie 1714, ajung în Kashmir. Este tipic faptul că Desideri vede capitala, Srinagar, ca pe o grădină înflorită, iar Freyre o consideră o baltă murdară, dar oricum este mult mai bine decît ceea ce avea să urmeze. Pe 17 mai 1715 misionarii încep să urce spre regatul tibetan Ladakh, croindu-şi drum cu greu prin zăpada abundentă, ameninţaţi mereu de avalanşe care le pun viaţa în primejdie, orbiţi de ninsoare sau de strălucirea insuportabilă a soarelui pe gheaţă şi de-abia putînd să îi oprească pe însoţitorii locali care vor mereu să se întoarcă acasă.

Cu toate acestea la 20 iunie 1715 călătorii ajung în Leh, capitala Ladakh-ului şi Desideri este convins că se află la sfîrşitul călătoriei, într-un loc ideal pentru activitatea sa misionară, dorind în mod clar să respecte planul iniţial de a lucra în Tibetul de vest, sau „al doilea Tibet“ cum îl numeşte el, spre deosebire de „primul Tibet“, care se afla înspre Kashmir. Spre marea sa decepţie însă, Freyre ia o altă hotărîre şi anume să plece imediat din Leh către India, dar nu pe drumul pe care veniseră, ci spre răsărit, unde se afla Lhasa. Desideri se împotriveşte la început, dar apoi îl însoţeşte ca să nu îl lase singur, însă şi pentru că începe să creadă că de fapt era mai importantă o misiune in capitala Tibetului, adică în chiar inima lamaismului.

Desideri este în mod clar interesat numai de activitatea misionară, dar motivele lui Freyre au fost interpretate în moduri diferite şi este cel

84 Dan P. Iliescu

puţin ciudat că propria sa mărturie, scrisă într-un jurnal personal, deci nu menit publicării, este considerată falsă de un autor care însă o citează complet: „După douăzeci şi una de zile în Ladakh am simţit că cercetarea noastră era inutilă. Nu numai că nu era acolo nici urmă de părinţi capucini, dar nimeni din acel loc nu auziseră vreodată de ei. Dar, cel puţin, am întîlnit un băştinaş ce se întorsese din Rudok,5 care ne-a povestit despre un al treilea Tibet, mai întins decît celelalte, şi spunea că în acel al treilea Tibet văzuse cu ochii săi nişte oameni cu aspect sărăcăcios, îmbrăcaţi în straie tibetane, care împărţeau medicamente, iar el era convins că erau europeni“6.

Nimic mai clar şi tot comportamentul lui Freyre arată că singura sa preocupare era găsirea unor eventuali misionari capucini în Tibet. Totuşi specialiştii tibetanişti se străduiesc să vadă aici lucruri mult mai complicate. De exemplu că scopul real al lui Desideri, deci nici măcar al lui Freyre, era de a submina activitatea capucinilor în Lhasa, pentru ca iezuiţii să îi poată înlocui definitiv,7 ori se ştie foarte bine că acesta nu avusese nici cea mai mică intenţie să plece din Ladakh şi că tot planul aprobat oficial se reducea la creştinarea Tibetului de vest. De altfel, odată ajuns în Lhasa, Desideri, deşi a cerut stăruitor să se permită iezuiţilor să rămînă în Tibet, a făcut aceasta în mod deschis, adresîndu-se conducerii Bisericii, în timp ce cu misionarii capucini a avut relaţii normale, iar cu unii dintre ei chiar prieteneşti. Cît despre Freyre, deşi ideea plecării spre Lhasa era a lui, nu a profitat în nici un fel, nici de lipsa capucinilor, nici de puţinele lor rezultate concrete, pentru a-i „submina“ în vreun fel în cele cîteva zile petrecute de el în capitală, interesul său fiind, se pare, numai de a constata situaţia reală într-o regiune unde iezuiţii se aflau în poziţia foarte dificilă de a lucra alături de un ordin cu care aveau relaţii destul de încordate.

5 Exprimarea lui Freyre este oarecum neclară, putînd lăsa impresia că localnicul îi văzuse pe europeni în Rudok, ceea ce este foarte puţin probabil. Rudok se află în Tibetul propriu-zis, adică „al treilea Tibet“, dar este foarte aproape de Ladakh şi extrem de departe de Lhasa, unde ar fi trebuit să se găsească eventual misionarii capucini. Probabil că băştinaşul îi întîlnise undeva în jurul Lhasei, spunînd numai că se întorsese prin Rudok, pentru că altfel înseamnă că marea traversare a Tibetului pe direcţia est-vest a fost făcută prima dată de capucini, nu de iezuiţi, ceea ce nu este adevărat, deoarece în acest caz oamenii din Leh ar fi ştiut despre ei.6 John MAC GREGOR, Tibet — a Chronicle of Exploration, New York, 1970, p. 68.7 Thomas HOLDICH, Tibet, London, 1906, p. 78.


Încercînd să înţeleagă eventualele cauze ascunse ale hotărîrii lui Freyre de a merge în Tibetul central, John MacGregor, după ce citează pasajul amintit din jurnalul acestuia, cade într-un psihologism cel puţin straniu şi afirmă că totul este numai o încercare grosolană de a justifica într-un fel frica de a parcurge încă o dată drumul foarte greu pe care veniseră, deci căutarea misionarilor capucini este numai o scuză pentru a se întoarce în India pe un drum mai lung, dar mai uşor. Şi ideea aceasta este absurdă pentru că iezuiţii aveau toate documentele lăsate de înaintaşii lor, ştiind de la Andrade că drumul acesta era extrem de greu, iar de la Cacella că în anul 1629 îl încercase şi trebuise să îl abandoneze, considerînd că traversarea Munţilor Himalaia direct spre Nepal era mai puţin dificilă. Deci Freyre ştia foarte bine ce greutăţi îi aşteptau şi dacă alesese drumul către Lhasa este evident că voia sau trebuia să ajungă acolo, iar motivele le cunoaştem.

Oricum ar fi, trebuie să i se recunoască lui Freyre meritul de a fi iniţiat în felul acesta o premieră absolută, cei doi iezuiţi fiind primii europeni care străbat Tibetul de la vest spre est, lăsînd însemnări preţioase din punct de vedere geografic.

Astfel pe 17 august 1715 misionarii pleacă din Leh şi într-o săptămînă ajung la o mică localitate fortificată, Tashigong, unde află cu nelinişte că trebuie să străbată un deşert imens, Chang Thang, cîteva luni de vară acoperit cu ierburi sărace, dar cea mai mare parte din an aflat sub zăpezi uriaşe, fără locuitori stabili şi posibilităţi de aprovizionare, ceea ce făcea imposibilă orice încercare de a călători de unii singuri. Dar apare un ajutor nesperat, căci trupele dintr-un oraş apropiat, Gartok, tocmai trebuiau să se întoarcă în Lhasa şi, spre marea lor uimire, misionarii află că şeful acestor luptători era o femeie, prinţesa tătară Casals, care pur şi simplu moştenise funcţia după moartea soţului ei, iar acum se arăta gata, cu cea mai mare bunăvoinţă, să îi primească în convoiul ei.

Caravana porneşte la drum de-abia în octombrie, pe un frig îngrozitor şi o ninsoare cum cei doi nu mai văzuseră niciodată, dar pe 9 noiembrie sunt primii europeni care văd muntele sfînt Kailas, socotit de popoarele din jur drept centrul universului şi locuinţa zeilor, mai ales a lui Shiva, pentru hinduşi, dar fiind la fel de sacru şi pentru tibetani. Din apropierea acestui munte izvorăsc cele patru rîuri sacre ale Indiei şi cu înălţimea sa de peste 6600 de metri este oricum o privelişte foarte impresionantă. Aici Desideri observă cu uimire pietatea hinduşilor şi a

86 Dan P. Iliescu

tibetanilor care, veniţi de la distanţe uriaşe, înconjoară în mod ritual muntele sfînt de cît mai multe ori, străbătînd drumul de circa 50 de kilometri uneori în genunchi sau tîrîndu-se, pentru ca meritul să fie mai mare. Sfinţenia locului se întinde şi asupra lacului Manasarovar din apropiere, cea mai înaltă întindere de apă din lume, atît de important în religia hindusă încît mult mai aproape de vremea noastră, în anul 1949, o delegaţie oficială indiană a venit special în pelerinaj aici, cu toată greutatea imensă a drumului, pentru a răspîndi o parte din cenuşa marelui erou naţional Gandhi pe suprafaţa lacului sacru.

Dar drumul era de-abia la început şi avea curînd să se dovedească un adevărat calvar, în care singura problemă adevărată nu era cea a descoperirilor geografice, ci a simplei supravieţuiri. Timp de trei luni misionarii nu întîlnesc nici o fiinţă vie, în afara celor din convoiul lor, ninge şi viscoleşte fără încetare, sunt obligaţi să îşi petreacă nopţile sub cerul liber, trăind într-o murdărie îngrozitoare, fără nici o posibilitate de a se spăla, înveliţi în şube mişunînd de păduchi, făcînd eforturi cumplite ziua şi neputînd să doarmă cu adevărat noaptea. Animalele de povară încep să moară de foame şi extenuare, iar în timpul unui viscol foarte puternic Freyre rămîne în urmă, se pierde şi de-abia scapă cu viaţă după o noapte de coşmar. Pentru Desideri este cît se poate de limpede că fără ajutorul prinţesei Casals nu ar fi putut niciodată să ajungă la capătul călătoriei, de aceea marele său regret este că nu poate să îi mulţumească îndeajuns şi că nu ştie destul de bine limba tibetană pentru a încerca să o aducă pe calea creştinismului.

În aceste condiţii iezuiţii socotesc că este un adevărat miracol cînd, pe 18 martie 1716, caravana intră în Lhasa, după aproape cinci luni de la plecare. Primul lucru pe care îl fac misionarii este să încerce o oarecare adaptare la atmosfera cu totul diferită a celui mai mare oraş tibetan, un centru comercial activ cu aproape 80.000 de locuitori, cu mănăstiri uriaşe şi cu clădirea impozantă a palatului Potala pe o înălţime care domină toată regiunea şi pune în umbră multe palate regale europene, cel puţin în ceea ce priveşte dimensiunile şi impresia generală de măreţie. După cîteva zile Freyre, negăsind nici un capucin în capitală, porneşte singur spre India străbătînd Himalaia fără nici o urmă din frica pe care i-o atribuie autorul citat mai înainte, iar Desideri rămîne singur


în oraşul sfînt al lamaismului, gata să înceapă cea mai serioasă încercare de creştinare a Tibetului care a avut loc vreodată.

Din nefericire momentul era extrem de tensionat, misionarul iezuit sosind într-una dintre cele mai agitate perioade ale istoriei Tibetului. Dar tocmai de aceea Desideri ajunge martor al unor evenimente unice şi, învăţînd foarte bine limba tibetană, poate afla şi despre trecutul apropiat care le generase în mod direct, astfel că devine fără să vrea primul istoric european al Tibetului, iar unele din faptele la care asistase mai de aproape sunt cunoscute numai din descrierile sale precise şi, în acelaşi timp, pline de viaţă.

Totul începuse cu o mare stabilitate şi înflorire sub domnia marelui Dalai Lama al V-lea, născut cîndva prin anul 1617, care izbutise cu ajutorul mongolilor să unifice o ţară foarte dezbinată şi, aducîndu-şi la putere propria sectă, cunoscută drept Biserica Galbenă, ajunsese conducătorul necontestat al Tibetului. Teoretic puterea seculară trebuia să fie deţinută de către regele mongol care îl sprijinise şi care devenise rege al Tibetului, iar puterea executivă reală era încredinţată unui fel de prim ministru, cunoscut sub titlul de regent, sau guvernator. Personalitatea foarte puternică şi complexă a acestui Dalai Lama făcuse însă ca regele să îi transfere de fapt toată puterea, rămînînd stăpîn doar cu numele, iar regentul nu era decît un ministru supus.

În felul acesta pe la mijlocul secolului al XVII-lea luase naştere pe deplin practica teocratică tibetană, prin care toată puterea în stat era exercitată de către Dalai Lama, chiar dacă în realitate au fost puţini cei care au putut cu adevărat să se folosească de acest drept. Oricum Dalai Lama al V-lea a fost unul dintre aceştia şi epoca sa este poate cea mai strălucitoare din istoria Tibetului, nu numai din punct de vedere politic, dar şi economic, cultural sau religios. Acum este şi momentul în care se face un act politic ce avea să aibă consecinţe importante şi foarte nefavorabile în viitor, atunci cînd Dalai Lama stabileşte o relaţie strînsă cu dinastia manciuriană din China, instalată cam în acelaşi timp, şi care prefera deocamdată să trateze Tibetul ca pe un stat independent şi egal în drepturi, datorită marii influenţe pe care o avea acesta asupra lumii mongole, singurul pericol real care ameninţa imperiul chinez la acea vreme.

Situaţia avea să se degradeze însă în mod cu totul neaşteptat odată cu moartea marelui Dalai Lama. Nu se ştie exact cînd s-a petrecut aceasta, dar după anul 1680, poate în 1682, pentru că regentul, din mai

88 Dan P. Iliescu

multe considerente, a preferat să nu anunţe evenimentul, pretextînd o retragere prelungită pentru meditaţie, astfel că nu a fost începută căutarea unui nou Dalai Lama. Acesta fiind reîncarnarea atît a unei divinităţi, cît şi a predecesorului său, găsirea unui copil care să corespundă cu totul este o misiune grea şi de mare răspundere, în care se urmează reguli precise. Cînd s-a aflat despre fapta regentului, indignarea generală a făcut ca recunoaşterea unei noi încarnări să se facă în grabă, alegîndu-se un copil de o vîrstă mult mai mare decît de obicei, de aceea educaţia sa nu a avut rezultatele obişnuite atunci cînd este începută foarte devreme.

Dalai Lama al VI-lea nu a dovedit nici un fel de înclinaţie religioasă sau administrativă, fiind repede atras mai mult de petreceri în lume şi de aventuri romantice, uneori scandaloase, greu de închipuit la un lama de orice fel, dar cu atît mai grave la încarnarea zeului suprem şi stăpînul absolut al ţării. Talentul său era mai curînd literar, lăsînd un număr de poezii lirice de mare frumuseţe, unice în literatura tibetană, iar comportamentul său nu a fost de fapt atît de aspru criticat de tibetani, nici chiar de călugări, care tind să vadă în el mai curînd un mare iniţiat în ştiinţe oculte, ascuns sub o mască lumească.

Din nefericire pentru el şi pentru Tibet, în anul 1697 a ajuns rege Latsang-Khan, un prinţ mongol ambiţios şi care avea de gînd să îşi recapete toate drepturile de conducător, mai ales că era foarte iubit de armată şi apreciat în mod cu totul special de către împăratul Chinei. Regentul, care datorită dezinteresului arătat de Dalai Lama rămăsese singurul stăpîn al ţării, era un mare administrator şi un om de cultură, dar probabil foarte lacom de putere, pentru că tradiţia spune că ar fi încercat să îl otrăvească pe Latsang, în care vedea un concurent periculos, iar acesta a răspuns în 1705 sau 1706 printr-o răscoală, adunînd trupe şi cucerind Lhasa. Regentul a fost ucis, Latsang a luat toată puterea seculară, iar împăratul Chinei 1-a recunoscul imediat, trimiţîndu-şi un reprezentant personal cu care, în anul 1709, regele a făcut prima înţelegere reală de vasalitate faţă de chinezi, act nerecunoscut nici astăzi de către tibetani, care consideră că a fost opera unui şef militar străin, dar care a stat la baza tuturor pretenţiilor de mai tîrziu ale Chinei.

Mai înainte însă, în 1707, pentru a rezolva problema spinoasă a ciudatului Dalai Lama, care fusese mereu protejat şi scuzat de către fostul regent, Latsang a încercat să convingă clerul că acesta nu era de


fapt o reîncarnare adevărată şi trebuia înlocuit. Nereuşind, regele a hotărît să îl îndepărteze din Tibet şi 1-a trimis sub pază în China, unde tînărul Dalai Lama al VI-lea a murit subit, nu se ştie dacă natural sau ucis, dar în felul acesta lucrurile s-au complicat şi mai mult.

Imediat Latsang a ales un călugăr de 25 de ani drept adevăratul Dalai Lama al VI-lea, fără nici o metodă specială de recunoaştere, numai pe baza vîrstei care corespundea unei eventuale reîncarnări a lui Dalai Lama al V-lea, continuînd să nu accepte legitimitatea celui tocmai dispărut. Acest lucru a creat o stare de agitaţie extraordinară, clerul din Biserica Galbenă neacceptînd o astfel de alegere şi foarte curînd găsindu-se un copil, socotit după motodele tradiţionale drept Dalai Lama al VII-lea, deci reîncarnarea celui de al VI-lea, rămas astfel complet legitim. Acum Tibetul avea doi Dalai Lama în acelaşi timp şi era divizat în două tabere care se urau de moarte.

Aceasta era situaţia politică a Tibetului în anul 1716, cînd Desideri intra în Lhasa şi nu este de mirare că atmosfera era foarte încărcată; cele două grupări se pregăteau de luptă, pe de o parte regele mongol, deci străin, al Tibetului, sprijinit pe faţă de împăratul Chinei care ridica pretenţii de suzeranitate, de cealaltă parte aproape întreaga Biserică Galbenă, deci cea conducătoare în stat, care de nevoie se aliase cu mongolii dzungari din nordul ţării, cei mai mari duşmani ai Chinei.

Este remarcabil că în aceste condiţii viaţa se desfăşura totuşi normal, iar Desideri a putut să studieze în destulă linişte şi să poarte discuţii filozofice cu clerul lamaist şi chiar cu regele însuşi, interesul pentru religie rămînînd tot timpul oarecum deasupra conflictelor politice. Totuşi calitatea sa de străin naşte suspiciuni, aşa că este foarte curînd interogat cu mare atenţie, mai întîi de un general, apoi chiar de primul ministru, dar Desideri hotărăşte să nu ascundă nimic şi declară că este preot creştin, venit să le arate tibetanilor că greşesc, să îi înveţe credinţa adevărată şi calea spre mîntuire.

Nimic nu arată mai bine pasiunea buddhiştilor lamaişti pentru orice problemă legată de religie, decît reacţia acestor conducători militari aflaţi în pragul războiului şi care se arată extrem de interesaţi, aproape entuziasmaţi, socotind că preotul cel străin trebuie să fie neapărat văzut de rege, care îl şi primeşte imediat, înconjurat de toată curtea şi de numeroşi lama importanţi. Desideri scrie că şi aici a declarat limpede că singurul său scop era să aducă oamenilor din Tibet lumina Evangheliei

90 Dan P. Iliescu

şi să îi scape de pieirea veşnică, de aceea îi cere regelui permisiunea de a vorbi liber şi nestingherit pentru a explica adevărul Sfintei Scripturi în faţa lui, a curţii şi a tuturor supuşilor săi8.

Regele este impresionat şi îi dă pe loc voie să deschidă o misiune creştină, iar de acum înainte Desideri va fi total de partea lui, ceea ce pentru un istoric nu este cel mai bun lucru, deoarece Latsang apare prezentat numai pe latura sa cea mai bună, ambiţia, cruzimea, lipsa de scrupule negăsindu-şi loc în însemnările sale, altfel foarte exacte. Este interesant că singurul defect pe care îl observă Desideri este lipsa oricărei suspiciuni, excesul de încredere, ceea ce, spune el, este rău pentru un conducător şi ar putea să îl coste regatul, familia, chiar viaţa, ceea ce avea să se şi întîmple foarte curînd. Misionarul izbuteşte chiar să îl vindece pe rege de urmele de otravă rămasă în organism după încercările de ucidere a sa de către regent, cu un medicament care se crede că a fost inventat de însuşi medicul personal al împăratului Nero. Regele este atît de recunoscător încît se declară gata să asculte tot ce avea de spus preotul creştin şi dacă acesta îl va convinge „el şi toată familia sa, curtea şi tot poporul său îl vor urma pe Isus Cristos“9.

În aceste condiţii atît de favorabile Desideri învaţă foarte serios tibetana şi începe chiar să scrie în această limbă un mic tratat despre creştinism, cu care speră să îl convingă definitiv pe rege. Face şi un jurămînt să postească, numai cu ceai pe timpul zilei, pînă cînd va reuşi să creştineze Tibetul, respectîndu-1 timp de cinci ani cît a rămas acolo şi, în toată această vreme, scrie el, a muncit fără întrerupere de dimineaţă pînă noaptea, studiind, scriind, discutînd cu învăţaţii locului, vizitînd ceea ce se putea şi încercînd să descrie totul cît mai amănunţit.

Dar era în anul 1716, la un an după ce Roma hotărîse în mod definitiv în problema riturilor, împotriva practicilor iezuiţilor, lucru despre care Desideri nu avea cum să ştie. Pe neaşteptate, la 1 octombrie 1716, liniştea îi este tulburată de sosirea în Lhasa a trei misionari capucini, care îl informează că ordinul lor făcuse o cerere la papă pentru o decizie oficială ca iezuiţii să părăsească Tibetul pentru totdeauna. Desideri răspunde că fără un astfel de ordin nu va pleca şi începe un schimb intens de scrisori cu Goa, în India, cerînd permisiunea de a

8 Filippo de FILIPPI (ed.), An Account of Tibet, the Travels of Ippolito Desideri of Pistoia, S.J., 1712-1727, London, 1937, pp. 91-94.

9 Ibidem, p. 98.


rămîne în Lhasa, însă în acest timp continuînd să lucreze intens în speranţa că distanţele foarte mari vor face ca pînă la o eventuală plecare forţată să aibă totuşi un oarecare succes. Trebuie remarcat că în toată această vreme relaţiile sale cu capucinii au fost aproape normale, iar cu părintele Orazio della Penna chiar prieteneşti, deşi unii membri mai simpli şi mai puţin educaţi ai ordinului nu s-au sfiit să trimită conducerii acestuia scrisori cu cele mai grave acuzaţii la adresa preotului iezuit10.

În ianuarie 1717 Desideri îi poate oferi deja regelui tratatul său despre creştinism în limba tibetană, iar regele îl studiază cu toată atenţia şi face diverse observaţii, remarcînd de exemplu diferenţele mari în probleme esenţiale şi nedumerindu-1 mai ales ideea de Fiinţă supremă şi negarea reîncarnării. Lucrurile erau foarte complicate pentru că lamaismul accepta un număr infinit de fiinţe supranaturale, unele putînd deveni chiar supreme, în diferite şcoli, cu singura condiţie de a fi considerate ca existenţe relative, deci în cele din urmă ireale, iar reîncarnarea era nu numai un fapt normal şi universal acceptat în toată lumea buddhistă, dar şi unul din principiile fundamentale de la care pornise marea căutare spirituală a lui Buddha, deci era prezentă în toate doctrinele buddhiste. De aceea regele îi propune lui Desideri să participe la o mare dezbatere publică de filozofie cu învăţaţii lamaişti şi, ca să fie mai bine pregătit pentru aceasta, îi sugerează să intre pentru o vreme într-o mănăstire buddhistă.

Nevenindu-i să creadă, Desideri acceptă cu mare bucurie această ocazie unică pentru un european de a trăi viaţa de fiecare zi şi a învăţa buddhismul adevărat în interiorul unei mănăstiri tibetane. În martie 1717 el intră în mănăstirea de pe lîngă templul Ramoche din Lhasa, unde primeşte învoirea să consulte orice carte, iar călugării au ordin să îi răspundă la toate întrebările. Se pare că o vreme 1-a însoţit la studii şi părintele Orazio della Penna, singurul capucin care a învăţat bine limba tibetană, şi este tipic pentru toleranţa tibetanilor faptul că misionarii creştini au voie să celebreze Liturghia fără nici o oprelişte într-un centru important al Bisericii Galbene.

Studiind Kangyur-ul, marea culegere tibetană de texte sacre, format din 108 volume, Desideri se loveşte la tot pasul de probleme foarte dificile şi mai ales de fapte pe care nu le poate explica altfel decît ca lucrarea diavolului, iar acesta apare mult mai des în însemnările sale

10 David SNELLGROVE, Hugh RICHARDSON, op. cit., p. 222.

92 Dan P. Iliescu

decît ne-am aştepta noi astăzi. Atît miracolele, pe care nu le poate nega, cît şi reîncarnarea şi mai ales recunoaşterea copilului în care a avut loc aceasta, fenomene pe care le consideră adevărate, sunt cu toate opera diavolului. În general i se pare că diavolul lucrează peste tot în Tibet, manifestîndu-se mai înainte de toate în chiar persoana lui Dalai Lama, care este suprema sa întrupare. Nu îi place nici poliandria, căsătoria unei femei cu toţi fraţii dintr-o familie sau obiceiurile funerare în care corpul este tăiat în bucăţi şi lăsat să fie devorat de animale sau păsări, ca un act de compasiune faţă de acestea şi de dispreţ faţă de trup. Totuşi Desideri nu se fereşte să admire orice aspect pozitiv pe care îl întîlneşte, de exemplu laudă morala buddhistă, care i se pare foarte asemănătoare cu cea creştină, singura sa lipsă fiind, după opinia sa, umilinţa, iar într-un loc exclamă: „M-am simţit ruşinat că am o inimă atît de împietrită încît nu îl cinstesc pe Stăpînul meu aşa cum îl cinstesc aceşti oameni pe cel ce îi înşală“11.

Pe 17 august 1717 Desideri este primit în marea mănăstire şi universitate Sera, de la marginea capitalei, unde are ocazia să cunoască una dintre cele mai mari biblioteci lamaiste şi să discute cu cei mai importanţi profesori. Înfiinţată în anul 1419, Sera era a doua mare mănăstire din Tibet, cu trei colegii de învăţămînt superior religios de cea mai înaltă calitate, care îi dăduseră pe mulţi dintre cei mai mari învăţaţi ai Bisericii Galbene. Aici Desideri studiază foarte serios filozofia buddhismului Mahayana, căile de a ajunge la Nirvana, dar şi ocolişurile posibile prin diferite raiuri şi iaduri, însă ceea ce îl tulbură cel mai mult este ideea de „Vid“, sau „Gol“, ca realitate supremă şi lipsa totală a unui Dumnezeu creator. Convins că a găsit punctul cel mai slab al lamaismului, Desideri hotărăşte să scrie o mare lucrare teologică în care să combată buddhismul şi să demonstreze superioritatea creştinismului, sperînd ca în felul acesta să îl convertească definitiv pe rege şi prin acesta întreg poporul tibetan.

Acest lucru nu avea însă cum să se mai întîmple, pentru că Tibetul se afla de cîteva luni în plin război şi duşmanii regelui ajunseseră deja la porţile capitalei. Clerul Bisericii Galbene, exasperat de puterea crescîndă a regelui, de aservirea ţării către împăratul Chinei, pe care îl considerau răspunzător de moartea suspectă a celui de al VI-lea Dalai Lama, de nerecunoaşterea şi mai apoi chiar sechestrarea într-un loc

11 John MACGREGOR, op.cit., p. 60.


necunoscut a lui Dalai Lama al VII-lea, ca şi de diminuarea propriilor puteri şi avantaje, făcuse apel la aliaţii săi mai vechi, mongolii dzungari, să îl înlăture prin forţă pe Latsang. Dzungarii erau duşmani tradiţionali atît ai Chinei, cît şi ai mongolilor conduşi de Latsang, deci aveau în mod natural o cauză comună cu Biserica Galbenă din Tibet. Mai mult încă, numeroşi călugări tibetani se refugiaseră printre dzungari, iar cei rămaşi în Lhasa pregătiseră în ascuns venirea acestora. Este interesant că toate aceste lucruri se ştiau şi se petreceau şi la Sera, marea mănăstire unde se afla Desideri, dar acesta nu observase nimic şi a fost surprins de evenimente, parte pentru că era complet cufundat în studii, dar şi pentru că fusese probabil ţinut cu mare grijă departe de aceste secrete, fiind cunoscut drept un apropiat al regelui.

În timp ce o armată dzungară ataca China, urmărind pur şi simplu înlăturarea dinastiei manciuriene, dar era înfrîntă de aceasta, o alta invadase Tibetul, înaintînd încet, prin lupte grele, dar la 1 decembrie 1717 Lhasa era cucerită. Urmează jafuri, masacre şi crime care îl zguduie pe Desideri şi trebuie remarcat, în opoziţie cu nenumăraţii apologeţi mai vechi sau mai noi ai buddhismului, care subliniază cu orice prilej blîndeţea acestuia, că deşi interdicţia de a lua viaţa oricărui fel de fiinţă este un principiu fundamental care a schimbat în oarecare măsură comportamentul multor popoare, istoria reală, în acest caz cea a Tibetului, este plină de intrigi, comploturi, violenţă şi omoruri. De exemplu acum, călugării galbeni folosesc prilejul ca să mai slăbească din puterea vechilor secte rivale, zise roşii, masacrînd fără alegere pe toţi cei pe care îi pot găsi. Desideri descrie cu amănunte scenele sîngeroase din Lhasa şi are chiar ocazia să îl salveze pe un mare lama roşu, dîndu-i bani şi ajutîndu-1 să scape din oraş, cu toate riscurile imense pe care le presupunea o astfel de acţiune în acel moment. Prim ministrul este închis şi tratat atît de prost încît Desideri îşi riscă din nou viaţa în cel mai autentic spirit creştin, trimiţîndu-i bani si lucruri la închisoare, dar regele şi generalii săi sunt omorîţi în lupte grele, însoţite de scene cutremurătoare, aproape epice in prezentarea misionarului iezuit, iar războiul se încheie cu victoria deplină a mongolilor dzungari12.

Spre sfîrşitul lunii decembrie 1717 Desideri hotărăşte să plece din Sera, fiind prea bine cunoscut drept prieten al fostului rege şi duşman al Bisericii Galbene, stabilindu-se la o distanţă suficient de mare de Lhasa,

12 Filippo de FILIPPI (ed.), op. cit., pp. 157-163.

94 Dan P. Iliescu

iniţial primit chiar de capucini, care avuseseră de suferit în urma invaziei şi părăsiseră şi ei capitala, dar mai tîrziu fiind invitat într-o mare mănăstire locală şi apoi în însăşi casa guvernatorului provinciei.

Aici are destulă linişte pentru a scrie în limba tibetană marea sa lucrare împotriva lamaismului, un tratat în trei volume, primul discutînd doctrina reîncarnării, al doilea ideea de „Vid“, iar ultimul explicînd sub formă de dialog modul cum trebuie învăţată şi aplicată dogma creştină. Desideri este foarte mulţumit de rezultat, tibetanii dovedindu-se ca de obicei gata să discute orice idee religioasă, oricît de străină ar fi faţă de propriile lor convingeri. Aşa se face că autorul poate scrie în jurnalul său că lucrarea „a fost bine primită de către Lama şi învătaţii care au citit-o şi au examinat-o, şi obişnuiau să vină în grupuri mari ca să o recitim şi să o studiem împreună“13.

Dar Desideri continuă să se intereseze de tot ce se întîmplă în Tibet, lăsînd însemnări precise despre unul dintre cele mai importante şi dramatice evenimente din istoria acestei ţări. K'ang Hsi, cel mai mare dintre împăraţii manciurieni ai Chinei, pierduse deja o armată, trimisă în ajutorul lui Latsang şi distrusă complet de dzungari, iar acum pregătea o invazie de proporţii uriaşe, cum probabil că Tibetul nu mai cunoscuse niciodată.

Între timp dzungarii din Lhasa aveau mari probleme cu trupele adunate de fostul prim ministru al lui Latsang care fugise din închisoare şi împiedica orice contact al duşmanilor săi cu restul populaţiei lor din afara Tibetului rămaşi astfel fără nici un fel de ajutor militar de acasă. Desideri are ocazia să descrie o întîmplare ca de roman, tipic orientală, cînd noul stăpîn al Tibetului, crezînd că nu mai este sprijinit pentru că a pierdut încrederea regelui dzungar pe care îl reprezenta, îi trimite acestuia un convoi uriaş cu nenumărate comori jefuite din templele tibetane. Convoiul făcea în sens invers drumul pe care îl făcuse şi Desideri la venire, dar cînd a ajuns aproape de graniţă, la Gartok, luptătorii tibetani ştiau deja totul şi aşteptau pregătiţi. Tibetanii, care erau mult mai puţini, se deghizează în orăşeni paşnici, îi primesc pe dzungari cu mare căldură, în corturi mari şi frumoase, îi îmbată cu bere tibetană, convingîndu-i să lase armele deoparte în chip de prietenie şi, cînd nu mai sunt în stare să facă nimic îi ucid pe toţi, luînd înapoi toate obiectele preţioase pentru a le reda templelor din care fuseseră furate. După această lovitură neaşteptată dzungarii ştiu că nu mai au cum să

13 Charles BELL, The Religion of Tibet, Delhi, 1994, p. 148.


primească ajutor şi că singurul lucru care le rămîne de făcut este să aştepte trupele chineze şi să lupte pînă la capăt.

În anul 1720 marea armată chineză ajunge în Tibet, împăratul K'ang Hsi făcînd tot ce se putea pentru ca victoria să fie sigură. Desideri scrie că: „... împăratul a poruncit să se adune un număr incredibil de oameni, printre ei mulţi tătari din provinciile îndepărtate ale imperiului... Numai cine ştie ce bogăţii imense posedă împăratul Chinei poate să înţeleagă cu adevărat ce cantităţi de arme, muniţii, instrumente de război şi animale au fost pregătite pentru această armată uriaşă“14. Şi misionarul relatează cu uimire efectul neprevăzut al risipei făcute de această masă de oameni extrem de bine plătiţi, într-o ţară cu o populaţie mică şi nepregătită economic pentru o cerere atît de exagerată: „Dacă nu aş fi văzut cu ochii mei, nu aş fi crezut, dar de îndată ce au intrat chinezii în Tibet, ţara a fost literalmente inundată de argint. Pentru a-şi acoperi nevoile, fiecare soldat îşi primise înainte plata pe cinci ani în bucăţi de argint de diferite mărimi, netransformate în monede. Tibetanii nu mai ştiau cum să scape de această abundenţă şi au trimis cea mai mare parte în Nepal pentru a fi schimbată, la greutate, în moneda ţării, tranzacţie din care nepalezii au scos un profit frumos“15. În aceste condiţii argintul îşi pierduse valoarea atît de mult încît fusese nevoie de pedepse aspre pentru a-i obliga pe localnici să îl accepte drept plată, totuşi populaţia cîştiga, şi nu numai bani, totul fiind bine calculat pentru a o atrage de partea Chinei.

Astfel împăratul îl recunoaşte oficial şi cu mare pompă pe Dalai Lama al VII-lea, în felul acesta întreaga acţiune devenind pentru tibetani un război sfînt de repunere a suveranului divin pe tronul său legitim din Lhasa. Acesta fusese trimis de Latsang undeva în China şi dzungarii nu putuseră să îl găsească, iar acum venea pentru a fi pus în drepturi de către trupele chineze, ceea ce obliga Biserica Galbenă să îşi părăsească aliaţii în momentul cel mai greu, pentru a trece, cum era şi normal, de partea conducătorului lor firesc. Aşa se face că dzungarii se pomenesc singuri, într-un pericol imens, înconjuraţi din toate părţile de duşmani, bizuindu-se numai pe curajul şi experienţa a vreo 4.000 de războinici încercaţi.

14 John MACGREGOR, op. cit., p.96.15 Filippo de FILIPPI, op. cit., p.167 şi Charles BELL, op. cit., p.143.

96 Dan P. Iliescu

Se dau chiar ordine severe ca toţi bărbaţii din Tibet trecuţi de 12 ani să se înroleze în armata chineză, iar Desideri are surpriza să se vadă chemat la oaste, fără nici o consideraţie pentru situaţia sa specială: „În seara de 28 septembrie 1720, după apusul soarelui, am primit un ordin de la generalul comandant al trupelor din acel ţinut să mă duc înarmat, pe cal, cu un catîr de povară şi doi pedestraşi înarmaţi la tabără, sub pedeapsa cu moartea în caz că nu ascultam. Poziţia mea de lama nu avea nici o importanţă, deoarece mai mulţi lama... fuseseră obligaţi să se supună“16. Pînă la urmă se face totuşi o excepţie în cazul său prin influenţa viceguvernatorului tibetan şi Desideri nu ajunge în situaţia incredibilă pentru un preot creştin european de a lua parte direct, luptînd în mod fizic, într-un razboi asiatic sîngeros, dar rămîne aproape de evenimente, înregistrîndu-le cu grijă.

Dzungarii atacă primii, cu mare curaj, ucigînd mii de chinezi şi încercînd cu disperare sălbatică să îl captureze pe Dalai Lama, pentru a se sluji de el ca ostatec. Nu izbutesc, însă Desideri observă cu dezaprobare tehnica chinezească de a pune în calea dzungarilor trupele cele mai slabe, mai obosite, cu soldaţii cei mai bătrîni, care erau măcelărite, dar treptat slăbea şi duşmanul, iar trupele cele mai bune, în acest caz din mongoli aliaţi cu China, erau ţinute deoparte pentru lupta finală. Preotul iezuit notează: „China este atît de dens populată încît îi pasă prea puţin de pierderea a mii de oameni, atîta vreme cît duşmanul se epuizează complet masacrîndu-i“17.

Şi Desideri continuă cu o descriere importantă ca marturie istorică, exactă şi probabil complet autentică: „În cea de a patra noapte chinezii nu au mai aşteptat să atace dzungarii. Pe cînd se lăsa înserarea, făclii şi focuri luminau corturile şi pavilioanele pentru a arăta că erau apărate, pe cînd în realitate ele erau aproape lipsite de trupe. Între timp tătarii din China şi Mongolia de Jos, sub protecţia nopţii, au format trei detaşamente. Primul a rămas să îl apere pe Marele Lama; al doilea, după ce toţi chinezii au fost retraşi, a ocupat o poziţie în faţa duşmanilor; cel de al treilea a plecat în linişte şi, pe un drum ocolit, a ajuns în spatele lor. La un semnal anume aceste două detaşamente i-au atacat pe dzungari, care şi-au dat curînd seama de diferenţa dintre aceste trupe şi

16 John MACGREGOR, op. cit., p.97.17 Ibidem, p.222.


potrivnicii lor de mai înainte. După o luptă grea dzungarii au fost înfrînţi“18.

Desideri nu pare să ştie că Lhasa fusese deja cucerită de o altă trupă la 24 septembrie 1720, dar oricum afirmaţia sa este exactă cînd scrie că prin această luptă de importanţă istorică, în octombrie 1720, Tibetul a fost subjugat de către împăratul Chinei, după aproape douăzeci de ani de violenţă şi dezastre, adăugînd chiar că întemeietorul lamaismului tibetan prevestise aceste lucruri cu multe secole în urmă. Iar relatarea sa se încheie cu descrierea pedepselor crude date membrilor Bisericii Galbene care îl trădaseră pe regele Latsang şi se aliaseră cu dzungarii.

Acum Desideri era în sfîrşit în afară de orice pericol, pentru că, în calitate de protejat al fostului rege aliat cu chinezii, putea să îşi reia activitatea misionară în capitală fără nici o piedică. Ceea ce nu ştia însă era că soarta sa fusese hotărîtă de multă vreme şi nu în favoarea lui. În decembrie 1718 se stabilise definitiv ca Lhasa să revină misionarilor capucini şi pe 16 ianuarie 1719 Superiorul general al Societăţii lui Isus, Michelangelo Tamburini, fusese obligat să îi scrie lui Desideri, ordonîndu-i să părăsească Tibetul imediat. Nu este de mirare că scrisoarea, în condiţiile date, făcuse doi ani pe drum, dar Desideri o primeşte totuşi, în cele din urmă, în ianuarie 1721. Tot ce mai poate face acum este să amîne plecarea pe timpul iernii, dar la 25 aprilie 1721, Ippolito Desideri, cel mai bun cunoscător european al Tibetului din vremea sa, părăseşte Lhasa şi ţara în care trăise mai mult de cinci ani pentru a primi noi şi importante misiuni în India.

Din păcate cunoştinţele sale unice despre Tibet au rămas ascunse timp de un secol şi jumătate, pierdute odată cu manuscrisele sale, pînă ce acestea au fost găsite în anul 1875 în biblioteca unui nobil italian din Pistoia, se pare chiar oraşul de origine al lui Desideri şi publicate de-abia în 1904 cînd situaţia explozivă din Tibet, ameninţat de toate marile puteri din jur, devenise o problemă internaţională, cerînd parcă de la sine relatarea fidelă, făcută de un martor ocular, a evenimentelor petrecute cu două sute de ani mai înainte şi care determinaseră în mod direct situaţia de la începutul secolului al XX-lea.

Titlul dat de primul editor al jurnalului său, profesorul Carlo Puini, în anul 1904 arată destul de bine caracterul variat şi complex al preocupărilor lui Desideri – Il Tibet (Geografia, Storia, Religione, Costumi) secondo la Relazione del Viaggio del P. Ippolito Desideri (1715-1721) – şi dacă acesta

18 Filippo de FILIPPI, op. cit., p.170.

98 Dan P. Iliescu

ar fi fost cunoscut la timp, ar fi devenit cea mai importantă sursă europeană de informaţii despre Tibet, cel puţin în secolul al XVIII-lea şi una dintre cele foarte importante pînă în secolul nostru. În felul acesta Desideri ar fi fost repede cunoscut drept primul mare cercetător european al Tibetului, sau chiar primul tibetanist, cum se numeste astăzi, dar aşa cum s-au petrecut lucrurile opera sa nu a mai putut decît să completeze şi să dea viaţă unor cunoştinţe deja obţinute pe alte căi. Un specialist renumit în problemele acestea, din secolul al XX-lea, Sir Charles Bell afirmă că a putut recunoaşte locuri din Tibet, şi mai ales din Lhasa, urmărind descrierile făcute de Desideri cu două sute de ani mai devreme şi adaugă: „Uitîndu-te înapoi peste ani, nu poţi să nu recunoşti că, avînd o cultură vastă şi atent în studiile sale la tot ce era tibetan, Ippolito Desideri a fost printre cei mai străluciţi europeni care au călătorit vreodată în acea ţară“19.

David Snellgrove şi Hugh Richardson îl numesc „marele iezuit, părintele Ippolito Desideri“, singurul misionar creştin care a fost în stare să înţeleagă adîncurile sentimentelor şi convingerilor tibetane20. Mai departe ei îl descriu drept un om de o pietate curată, sincer şi cu un caracter puternic, avînd o educaţie serioasă şi o inteligenţă pătrunzătoare, capabil să stăpînească în scurt timp limba tibetană destul de bine pentru a putea să scrie în aceasta o prezentare a esenţei creştinismului, iar mai apoi să cunoască subtilităţile buddhismului tibetan şi să îl discute în mod critic, dar fără să ajungă niciodată la invective, ba chiar lăudînd ceea ce merita să fie apreciat21.

În locul lui Desideri rămîn în Lhasa misionarii capucini. Sarcina lor nu era deloc uşoară pentru că pe de o parte nu aveau mijloace materiale, pe de alta viaţa politică era încă foarte agitată în Tibet. În interiorul consiliului de miniştri nou creat erau conflicte permanente, care ajung la crimă cînd trei membri îl ucid cu pumnalele pe preşedintele consiliului în templul principal, cel mai sfînt, din Lhasa, exact în modul în care cu multe secole înainte, în Roma antică, fusese omorît Caesar. Auzind aceasta, un alt membru al consiliului fuge, ridică o armată şi la 3 iulie 1728 cucereşte Lhasa, devenind stăpînul absolut al Tibetului.

Acest om, care avea să aducă pacea şi ordinea pentru multă vreme, se numea Pholha şi începe prin mijloace tipic orientale, omorîndu-şi duşmanii prin torturi cumplite, eliminînd total şi familiile acestora, ba

19 Charles BELL, op. cit., p.149.20 David SNELLGROVE, Hugh RICHARDSON, op. cit., p.220.21 Ibidem, p.222.


chiar exilîndu-1 timp de şapte ani pe însuşi Dalai Lama, care fusese împotriva sa. Imediat o nouă armată chineză soseşte în Tibet pentru a îl sprijini pe Pholha şi acum ia naştere sistemul de supraveghere a politicii tibetane de către China, care se consideră definitiv putere suzerană, prin doi reprezentanţi personali ai împăratului, care locuiesc în Lhasa, protejaţi de o mică armată chineză.

La început capucinii par să aibă anumite succese, iar însemnările lor le completează oarecum pe cele ale lui Desideri şi le continuă într-o epocă pe care acesta nu a cunoscut-o. În afara distrugerilor cauzate de dzungari, cînd capucinii preferă să plece din Lhasa şi să deschidă o misiune secundară în provincie, creştinii nu au avut o vreme de suferit, ci erau chiar ascultaţi cu interes, în parte şi datorită respectului pentru cunoştiintele lor medicale, nu se ştie dacă superioare, dar în orice caz diferite de cele ale tibetanilor. Marea greşeală a capucinilor a fost cunoaşterea superficială a psihologiei poporului şi a gîndirii religioase tibetane, de unde mici semne de simpatie şi acceptare, care nu arătau decît politeţea orientală şi interesul general pentru metafizica de orice fel, au fost imediat interpretate ca dovezi ale progresului în activitatea lor misionară.

Aşa se face că ajung repede să creadă că nu numai oamenii simpli, dar chiar şi nobilii încep să se convingă de greşelile lamaismului, iar în 1723 Orazio della Penna are un schimb de scrisori cu Dalai Lama al VII-lea, de unde trage concluzia că pînă şi acesta are îndoieli în legătură cu propria sa religie, deci convertirea Tibetului era iminentă. Că în acel moment creştinii erau priviţi cu îngăduinţă, este un fapt sigur, dovedit în anul 1724, cănd Dalai Lama le dă voie să construiască în Lhasa o mică mănăstire şi o biserică, adresîndu-le un document oficial solemn prin care declară că face aceasta „pentru că ei au venit în Tibet şi rămîn aici numai pentru binele semenilor lor şi ca să îi ajute; nu ca atîţia alţii, pentru propriul lor cîştig şi avantaj“22. Dar încep să apară şi primele semne de ostilitate, manifestată cu destulă violenţă la prima ocazie, în august 1725, cînd un rîu se revarsă, inundă o parte din capitală, iar populaţia crede că zeii locali s-au supărat din cauza bisericii capucinilor. Misionarii sunt ameninţaţi de mulţime şi se află în mare pericol, scăpînd numai datorită regentului Pholha, care declară că marele oracol din

22 Charles BELL, op. cit., p.144.

100 Dan P. Iliescu

Lhasa a afirmat că numai păcatele tibetanilor sunt de vină, ceea ce stinge conflictul pentru o vreme.

Tot în anul 1725 părintele Francisco Orazio della Penna di Billi îl înlocuieşte pe Domenico da Fano la conducerea misiunii capucine din Lhasa şi probabil că numai entuziasmul, perseverenţa şi sinceritatea totală a credinţei lui duce mai departe încercarea de creştinare a Tibetului. Greutăţile de tot felul se înmulţesc, în anul 1729 se dă un ordin ca tibetanii să rupă orice legătură cu misionarii şi, cu toate că acesta este curînd anulat, nemulţumirea clerului lamaist menţine o atmosferă încordată. Sărăcia excesivă face ca misiunea să se reducă la doi membri, care rezistă pînă în 1733 în mod aproape eroic, dar în cele din urmă sunt şi ei obligaţi să se retragă.

Convins că slabul sprijin financiar se datora influenţei exercitate de către iezuiţi, Orazio della Penna merge la Roma şi izbuteşte să capete ajutoare pentru reînceperea activităţii misionare, astfel că în anul 1738 porneşte din nou spre Tibet. De data aceasta el este însoţit de nouă capucini, printre care şi un om de mare cultură, Cassiano Beligatti de Macerata, care a scris o cronică amănunţită a misiunii respective, ilustrată cu numeroase acuarele, a doua încercare, după cea a lui Grueber în secolul al XVII-lea, de a reprezenta grafic realităţile tibetane.

Pe 11 ianuarie 1741 misionarii ajung în Lhasa şi regentul Pholha îi primeşte cu multă căldură, ocazie cu care Beligatti observă cu cît respect erau trataţi înalţii funcţionari chinezi care se aflau de faţă. De fapt lucrurile mergeau bine pentru chinezi, Pholha făcuse ordine în ţară, se dovedise un administrator foarte bun, fidel faţă de China, de aceea împăratul preferase să aibă toată încrederea în el, lăsînd un singur reprezentant personal în Tibet cu o trupă de numai 500 de oameni. Chiar a doua zi după primirea de către regent capucinii îl vizitează şi pe reprezentantul chinez, care îi lasă să aştepte o vreme, dar apoi se arată extrem de prietenos, afirmînd că avea o mare stimă pentru europenii pe care îi cunoscuse în China.

În general se pare că misionarii începuseră să aibă relaţii foarte bune cu societatea înaltă din Lhasa, mai ales cu familia regentului şi Beligatti se referă des la întîlnirile, mesele la care ia parte, la diferite obiceiuri tibetane, fiind primul european, de exemplu, care descrie marea sărbătoare a Anului Nou, cu o procesiune de o amploare, bogăţie şi varietate de culori cu totul neobişnuită.


Dar deşi fuseseră atît de bine primiţi şi se împrieteniseră pînă şi cu tatăl lui Dalai Lama, sau poate tocmai de aceea, clerul lamaist este din ce în ce mai nemulţumit şi la numai patru luni de la sosirea capucinilor, în mai 1741, apare un conflict major, sute de călugări invadînd palatul regal şi reproşîndu-i cu violenţă regentului interesul său pentru creştini. Sub ameninţările lor Pholha este obligat să declare că misionarii creştini nu mai au voie să predice în Tibet, iar cei convertiţi vor fi căutaţi şi pedepsiţi. Se pare că totul pornise de la un nou convertit, botezat Tomaso, care refuzase să se prosterneze în faţa lui Dalai Lama, după care magistraţii oraşului făcuseră o cercetare, destul de blîndă la început. Dar în cursul acesteia a reieşit că misionarii îi învăţaseră pe noii creştini că Dalai Lama nu era nici un fel de întrupare a unui zeu, iar Buddha istoric nu fusese sfînt cu adevărat. Ca urmare cinci creştini tibetani au fost biciuiţi în public, iar misionarii au început să fie ocoliţi de nobili şi chiar ironizaţi sau ameninţaţi de populaţie. După rezultate slabe în anii anteriori, se pare că în numai patru luni din 1741 capucinii izbutiseră să creştineze 26 de tibetani, este adevărat că din clasa de jos, adică pe propriii lor servitori cu familiile lor şi pe un măcelar cu familia sa, din care cel puţin unii au refuzat să renunţe la noua lor religie, cu toată prigoana care începuse 23.

După cîteva luni de incertitudine şi umilinţe misionarii au fost chemaţi la palatul regentului, unde Pholha le reproşează lipsa de recunoştinţă faţă de protecţia şi prietenia pe care le-o arătase, ofensîndu-1 pe Dalai Lama şi atacînd credinţele religioase fundamentale ale tibetanilor. Capucinii nu mai au voie să predice decît străinilor din China, Nepal sau Ladakh, ceea ce era departe de scopul misiunii lor, de aceea hotărăsc să îşi reducă numărul la numai trei membri şi pe 13 august 1742 Beligatti pleacă împreună cu alţi doi colegi.

Orazio della Penna rămîne mai departe, dar este bătrîn şi bolnav, suportînd tot mai greu ostilitatea din jur. Pholha încearcă să îl ajute într-un fel, dîndu-le voie să predice din nou liber cu o singură condiţie şi anume să declare că religia tibetană este perfectă. Misionarii refuză şi astfel, la 20 aprilie 1745, părăsesc şi ei Lhasa pentru totdeauna. În felul acesta s-a încheiat cea mai lungă misiune creştină în Tibet.Orazio della Penna, care îşi petrecuse o bună parte din viaţă încercînd să îi creştineze pe tibetani, suportă probabil greu nereuşita şi moare foarte

23 David SNELLGROVE, Hugh RICHARDSON, op. cit., p.223.

102 Dan P. Iliescu

curînd, pe 20 iulie 1745, în Nepal. Aici a mai funcţionat pînă în 1768 o „misiune tibetană“ condusă de Beligatti, care însă nu a mai putut pătrunde pe teritoriul Tibetului propriu-zis. Imediat după plecarea capucinilor, biserica lor a fost dărîmată, dar probabil că cel puţin cîţiva dintre localnicii convertiţi rămăseseră ataşaţi de creştinism, pentru că în anul 1769 s-a primit un mesaj din Lhasa prin care se cerea să vină un preot acolo, dar nici o încercare de reluare a activităţii misionare nu a mai fost posibilă24.

În cele din urmă singurul rezultat real al misiunilor capucine în Tibet a fost mai buna cunoaştere a acestuia de către europeni. Scrierile capucinilor au avut o soartă mai bună decît cele ale lui Desideri şi au fost publicate mai repede, de exemplu în 1762 la Roma de către A. A. Georgi (Alphabetum Tibetanum Missionum Apostolicarum commodo editum) sau în 1834 la Paris în Nouveau Journal Asiatique, Tome XIV (Breve Notizia del Regno del Thibet, dal frà Francesco Orazio della Penna de Billi, 1730)25. În mod sigur astfel de lucrări au atras atenţia celor care au continuat încercările de explorare a Tibetului, dar aceştia nu mai erau misionari şi este de remarcat că, în afara celor două luni şi jumătate petrecute aici de doi misionari lazarişti francezi, Huc şi Gabet, în anul 1846, nici un alt misionar creştin nu a mai activat, cel puţin oficial, în Tibet26. Charles Bell, despre care am mai vorbit, remarcă asemănările în evoluţia tuturor misiunilor creştine în Tibet, mai întîi bine primite de conducătorii seculari, apoi apărînd un val de proteste din partea clerului local, după care, deseori în condiţii de presiuni violente, conducătorii cedează şi renunţă să îi mai sprijine pe misionari. Cauzele sunt clare, pe de o parte puterea cu totul neobişnuită a clerului lamaist faţă de puterea limitată seculară şi apoi complexitatea şi adîncimea religiei tibetane, care nu a ajuns niciodată să fie cu adevărat bine cunoscută de către creştini, de unde abordarea ei de către misionari a fost evident greşită27.

Iar Charles Bell încheie astfel: „Nici de la iezuiţi, nici de la capucini, nici de la lazarişti nu a mai rămas acum vreo casă sau vreo capelă. Nimeni nu a putut nici măcar să identifice locurile unde au activat. O mică urmă am găsit totuşi în Lhasa. În timpul vizitelor mele la

24 Ibidem, p.224.25 Charles BELL, op. cit., p.216.26 Ibidem, p.150-151.27 Ibidem, p.151-152.


Marele Templu din inima oraşului, obişnuiam întotdeauna să intru în Sfînta Sfintelor, capela în care se păstrează statuia lui Buddha, adusă în Lhasa în secolul al VII-lea. Spre ea duce un mic coridor. Suspendat de tavan, la intrarea în acest coridor este un clopot mare, iar pe clopot se află înscrise cuvintele TE DEUM LAUDAMUS 28.

Catholic Missionaries in Tibet in the 18th Century(Abstract)

This article relates the story of the greatest effort ever done to convert Tibet to Christianity.

After the Jesuits had discovered and explored parts of Tibet between 1624 and 1662, at the beginning of the 18th century a small number of Jesuit and Capuchin missionaries started an unusual competition for bringing the Tibetans to Roman Catholicism in immensely difficult conditions. There were not only natural but also social, religious and especially political factors which finally proved to be fatal to their activity. Still their heroic efforts were not in vain. They left journals and letters through which Tibet was for the first time really known and much better understood, and prepared the way for later explorers who are unfortunately the only ones taken into consideration by the vast majority of the people interested in Tibet in our time.

As it is normal the article focuses on the personality and activity of the Jesuit priest and missionary Ippolito Desideri who remains the greatest specialist in all Tibetan matters before the beginning of the 20th century. Desideri left Genoa on 22 November 1712 and reached Lhasa, the capital of Tibet, on 18 March 1716, after one of the longest and hardest travels achieved in the 18th century. He and his companion Freyre were the first Westerners to see the holy Mount Kailas, one of the most impressive peaks of the Himalayas, citadel of the gods and the source of the divine rivers of India, as well as the equally sacred Lake Manasarovar. They were also the first Europeans to travel the whole length of the huge barren plateau called Chang Thang, in fact an immense desert lying between western and central Tibet, an expedition which proved to be a terrible experience for the two missionaries. After reaching Lhasa Desideri remained alone as the only representative of the Jesuit Order in Tibet, starting his missionary work with incredible energy and intelligence at the court of the Tibetan King. He was

28 Ibidem, p.152-153

104 Dan P. Iliescu

the first European to live in Buddhist monasteries among learned lamas, having access to the largest Lamaist libraries and trying to understand as much as possible the very specific religion of Tibet. Above all he was the first European missionary who learned Tibetan so well that he was able to write whole theological books in that language. Moreover he studied the Tibetan people, their customs and history with understanding and sympathy. It was a troubled time for Tibet and Desideri had the unique chance to witness the terrible power struggle between the Tibetan clergy and the royal party, their merciless war which paved the way for a huge Chinese army to invade Tibet and thus establish a claim of suzeranity which remained a dangerous unsolved problem down to the present day.Unfortunately Tibet was officially awarded as a missionary field to the Capuchins and Desideri was compelled to leave the country in April 1721 without having the time to bring his exceptional activity to fruition. What remains is his unique journal which for a long time had no better fate than its author, being discovered only in 1875 and not published until 1904. Nevertheless Ippolito Desideri was a quite remarkable man and an outstanding Tibetan scholar, much praised by all modern Tibetanists who consider him as the real founder of their discipline.

The Capuchin missionaries remained in Lhasa much longer and even had a small number of converts to Christianity, but the Lamaist clergy was too strong and on 20 April 1745 they had to leave Tibet, too, after 38 years in that country. They also left important documents which complete Desideri’s works and all of them offered invaluable information to the explorers of a very different kind who followed them.

But after the middle of the 18th century no other serious action to bring Christianity to Tibet has ever been tried again.

Misionarii catolici în Tibet în secolul al XVIII-leacaiete.ftcub.ro/2000/Caiete 2000...

Documents

Transcript of Misionarii catolici în Tibet în secolul al XVIII-leacaiete.ftcub.ro/2000/Caiete 2000...