Mişcarea atribut universal al materiei

1. Mişcarea ca fenomen (există sau nu există mişcre)

HeraclitProblema mişcării în filosofia antică este analizată de către Heraclit din Efes. El este primul

care susţine că de fapt existenţa Universului şi starea lui depinde de mişcare. Dacă n-ar fi mişcare splendidul Univers, spune el, ar fi o groapă de gunoi.

Fraza lui “panta rey”, totul se mişcă, totul se schimbă, totul se transformă, susţine că în lumea lucrurilor nimic nu este veşnic

Heraclit cercetează şi izvorul miscării, care după el se găseşte în contradicţii. Părţile opuse ale întrgului, ale Unului, care se află în luptă sunt izvorul mişcării.

Şcoala din EleeaÎn acelaşi timp, în Grecia antică exista un punct de vedere contradictoriu care susţinea că

existenţa nu este în mişcare, că mişcare este doar datul oganelor senzoriale. Fiinţa este o sferă plină şi în acest plin nu este loc pentru mişcare. Mişcare este doar în neant, în non-existenţă.

2. Legătura materiei cu mişcarea

AristotelUna dintre problemele importanta ale mişcării ste legătura ei cu materia. Aristotel

considera că material este pasivă şi că mişcarea este întrodusă în materie. După Aristotel există primul motor care pune în mişcare lumea. Primul motor este o forţă exterioară materiei.. Este clar. că Aristotel avea în vedere mişcare mecanică, unde pentru a pune în mişcare un corp este nevoie de o forţă exterioară.

NewtonAceeaşi poziţie o va avea şi Newton, care va susţine punctul de vedere a existenţe mişcării

absolute, adică mişcare în sine. De aceea el va spune că sistemul nostru planetar a fost pus în mişcare printr-un impuls al lui Dumnezeu. Acesta se mişcă după anumite legi, care pot fi studiate.

DemocritDar de acum în antichitate a apărut poziţia, că nu există mişcare în afara materiei şi că

aceasta este atribut al materiei. Astfel, Democrit susţinea că atomul are un atribut esenţial – de a fi în mişcare. Deci, Democrit numai separă mişcarea de materie.

HobbesÎn Epoca Modernă, atunci, când se dezvolta mecanica, filosoful englez Hobbes va nega

punctul de vedere despre existenţa absolută a mişcării şi va spune că mişcarea este cauzată de interacţiunea lucrurilor, că acestea interacţionează între ele şi prin aceasta ele îşi schimbă direcţia mişcării lucrurilor şi viteza.

Hegel şi legile dialecticiiFilosful german Hegel studiind gândirea agunge la concluzia, că de fapt mişcarea trebuie

privită nu numai sub aspectul mecanicist, adică a schimbării locului în spaţiu, ci ca orişice schimbare în general, aici incluzând şi noţiunea de dezvoltare. Mai târziu aria de influienţă a legilor dialecticii a fost lărgită şi extrapolată şi asupra materiei, a naturii şi a societăţii. Astfel, s-a ajuns la concluzia că există legi, care explică schimbarea, transformarea, dezvoltarea, mişcarea în general.

1

Prima dintre aceste legi este unitatea şi lupta contrariilor. Aceasă lege explică care este izvorul mişcării, schimbărilor. Orişice fenomen, lucru în esenţa sa, în substanţă conţine părţi contar opuse. Acestea fiind identice, adică existănd într- o anumită armonie sunt în mişcare. Iniţial părţile formează doar o diferenţă, o deosebire. Însă acastă deosebire, difernţă creşte până trece în opoziţii, ceea c formează o contradicţie dezvoltată. Contradicţia, care aduce la o luptă între părţile opuse se rezolvă, adică fenomenul, lucrul vechi se nimiceşte, dar nu cu totul, în nucleul lui se naşte un fenomen, lucru nou, car va avea aceeaşi soartă.

A doua lege, este trecerea schimbărilor cantitative, în schimbări calitative. Această lege explică mecanismul schimbărilor. Orişice calitate care este identică lucrului sau fenomenului conţine anumite caracteristici cantitative (mărime, greutate, volum, dimensiuni etc) şi acestea se găsesc mereu în schimbare. Însă toate schimbările cntitative au o măsură până la care ele se petrec, dacă această măsură este depăşită, atunci calitatea se scihimă, lucrul, fenomenul trece în altceva, el se transformă. (floarea de măr în măr).

A treia lege este negarea negaţiei. Ea demonstrează că mişcarea, transformarea, dezvoltarea nu este dreptliniară, sau conţine nu doar faza progresivă, ci şi pe cea regresivă. Mişcarea şi mai ales dzvoltarea, se petrece în formă de spirală. Primul fir al spiralei este afirmarea unei, calităţ, unui fenomen, al doilea fir al spialei, care urmează după acesta este negarea primului fir, adică a ceea c a fost afirmat de la îănceput, dar cu menţinerea a ceea ce a fost trainic, pozitiv. Al trelea fir al spiralei, care-l neagă pe al doilea, repetă prima afirmaţie sau primul fir al spiralei, dar la un nivel superior, menţinând pozitivul de la faza a doua..

Ştiinţa contemporană a descoperit un şir forme ale mişcării materiei

Formele mişcării materieiÎn corespodenţă cu ierarhia formelor de materie există calitativ diferite forme de mişcare a

materiei. Formele de mişcare ale materiei pot fi divizate în trei blocuri, care corespund nivelurilor de dezvoltatre a materiei: materia neorganică, materia organică şi societetea.

În materia neorganică:- mişcarea mecanică- mişcarea particulelor elementare – câmpurile electromagnetice, gravitaţional,

interacţiunile slabe şi puternice, procesele de transformare ale particulelor elementare

- mişcarea şi transformarea atomilor şi moleculelor, reacţiile cimice- schimbările în macrocorpuri, procesele termice, schimbările în stările de agregare,

vibraţiile sonore etc- procesele geologice- schimbările în sistemele cosmice: planete, stele, galacticiÎn materia organică:- metabolismul- autoreglarea, dirijarea şi reproducerea în biocenoză şi în alte sisteme ecologice- interacţiunea biosferei cu sistemele naturale ale planetei- procesele biologice ale organismelor, îndreptate spre conservarea organismelor- procesele supraorganice care reflectă raporturile între reprezentanţii difertor specii

în ecosisteme şi determină numărul şi zona de distribuire a lor, evoluţia.În societate:- diversitatea manifestării activităţii conştiente a omului- toate formele de reflectare şi de transformare intenţionată a naturiiFormele superioare de mişcare apar pe baza formelor inferioare şi le includ în sine în formă transformată. Între lel există unitate şi interacţiune, dar formele superioare calitativ sunt diferite de cele inferioare şi nu se reduc la ele.

2

Spaţiul şi timpul – atribute ale materiei

Concepţii filosofice despre spaţiu şi timpConceptele de spaţiu şi timp sunt familiare pentru oameni, dar este interesant că aceste s-au

definit destul de greu. Sunt cunoscute un şir de concepţii filopsofice despre spaţiu şi timp, acestea ar putea fi reduse la trei concepţii generale: concepţia substanţială, concepţia relaţională şi concepţia subiectivistă.

Concepţia substanţială prsupune existenţa de sine stătătoare, în afara lucrurilor, de rând

cu lucrurile, a spaţiului şi timpului. Din această concepţie ar reieşi că spaţiul şi timpul sunt un fel de containere în care se desfăşoară evenimentele, se mişcă lucrurile.

DemocritUna dintre primele concepţii substanţiale despre spaţiu şi timp a fost concepţia lui

Democrit în sistemul său atomist. El consideră că atomii ca să se poată mişca trebuie să aibă loc liber, adică spaţiu liber, pe care el îl numeşte vid. Din acest punct de vedere spaţiul există separat de atomi, adică există în mod absolut. Nici timpul nu depinde de existenţa atomilor, dar depinde de mişcarea lor, de unirea sau dezunirea lor în spaţiu.

Isaac NewtonIdeile lui Democrit vor fi susţinute şi de Isaac Newton. El va susţine că spaţiul şi timpul

există în mod absolut, independent de materie. Timpul absolut există în sine şi prin natura sa, şi se scurge în mod uniform, fără relaţie cu nimic exterior. Parametrul t care figurează în ecuaţiile mecanicii clasice redă timpul absolut, uniform şi etern, care există independent de lucrurile care durează, tot aşa şi spaţiul există independent de lucrurile întinse. Corespunzător timpului şi spaţiului absolute există mişcări absolute, precum a Pământului în raport cu spaţiu absolut. Newton va admite şi existenţa unui spaţiu şi timp relativ; spaţiul relativ este înţeles ca o măsură sau o parte oarecare mobilă a spaţiului absolut, care se relevă simţurilor noastre prin poziţia sa faţă de anumite corpuri. Timpul relativ, aparent şi comun este acea măsură, precisă sau neegală, sensibilă şi externă a oricărei durate determinate prin mişcare şi care se exprimă prin zile, ore, luni, ani.

Rene DescartesIdeea timpului şi spaţiului absolut este continuată şi de filosoful francez Rene Descartes.

El va înţelege timpul ca fiind o succesiune de momente, independente unele de altele, iar spaţiul fiind ca cel ce constituie esenţa proprie a corpurilor, substanţa materială însăşi. Întinderea, ca propritate a lucrurilor de a ocupa un spaţiu, un loc, este adevărata formă şi esenţă a materiei şi nu un simplu accident. Descartes va exlude noţiunea de vid şi va susţine că spaţiul este tot una cu substanţa.

Concepţia relaţională despre spaţiu şi timp susţine că acestea nu au existenţă absolută, că ele reflectă raporturile dintre corpurile materiale care sunt în mişcare.

Aristotel Aristotel este unul dintre primii reprezentanţi ale acestei concepţii. Pentru el, spaţiul este

locul, iar timpul este momentul (acum), numărul momentelor. Spaţiul există dependent de corpuri, iar timpul există în legătură cu mişcarea, fără a se confunda cu ea.

Înţelegerea relaţionistă a spaţiului şi a timpului va fi continuată în modalităţi diferite de filosofi precum A. Augustin, G. Leibniz, T. Hobbes, Mach, Whitead şi de savanţi renumiţi ca Einstein, Rieman , Lobacevschi. În genere aceştia vor concepe spaţiul ca sisteme de raporturi, ca relaţii între corpuri şi fenomene.

3

LeibnizLebniz, în opoziţie cu Descartes, va susţine că întinderea nu este totuna cu substanţa, căci

substanţa este una şi indivizibilă, pe când întinderea este divizibilă la infinit. Leibniz va respinge ideea existenţei spaţiului şi timpuluii ca realităţi absolute, independente de lucrurile întinse şi fenomenele ce se succed. El va invoca, drept argument, principiul raţiunii suficiente, ca principiul întemeietor al metafizicii sale şi care nu s-ar putea susţine în condiţiile acceptării spaţiului şi timpului absolut. Dacă timpul, de pildă, ar fi real în sine, independent de lucrurile care durează, nu s-ar putea explica de ce a creat Dumnezeu lumea mai degrabă într-un moment decât altul, momentul creaţiei neavând, în acest sens, nici o raţiune suficientă, şi tot aşa se poate afirma şi despre locul creaţiei.

HobbesTot în acest sens, şi Tomas Hobbes spunea că spaţiul şi timpul nu există în mod absolut şi

că acestea sunt fantome, iluzii.

Concepţia subiectivistă despre spaţiu şi timpO a treia poziţie filosofică asupra spaţiului şi timpului este concepţia subiectivistă a lui Im.

Kant. După el, atât spaţiul cât şi timpul sunt forme ale cunoaşterii. Kant va respinge deopotrivă conceperea spaţiului şi a timpului ca realităţi în sine sau ca relaţie a corpurilor şi fenomenelor, căci ele nu ar exista dacă am face abstracţie de toate condiţiile subiective ale intuirii lor. Dacă timpul ar fi real, ca o determinare sau ordine inerentă lucrurilor, atunci n-ar mai putea fi dat acestora anterior ca o condiţie a lor şi, deci, n-ar mai putea fi cunoscut şi intuit apriori prin judecăţi sintetice. Acest fapt este real, consideră Kant, numai dacă se înţelege timpul ca o condiţie subiectivă de producere a intuiţiilor şi reprezentărilor despre lume. Numai aşa, timpul ca formă a intiţiei sensibile poate fi reprezentat anterior lucrurilor, apriori. Orice act al cunoaşterii nu ar putea avea loc dacă subiectul nu ar poseda aceste cadre apriori (spaţiul şi timpul) ale percepţiei şi reprezentării lumii.Întrucât orice raportare la lume se face în coordonate spaţio-temporale, atunci condiţiile apriori ale cunoaşterii au carater de necesitate şi sunt universale. Caracterul esenţial al cadrelor apriori este de a fi transcendentale, adică de a percede orice cunoaştere. Ca forme ale cunoaşteii spaţiul şi timpul nu sunt concepte extrase din experienţă şi construite de intelect, ci sunt un dat primar, anterior oricărei raportări la experienţă, obiecte ale intuiţiei pure, ale sensibilităţii. Spaţiul este formă a simţului extern, după care este percepută lumea exterioară, iar timpul, forma simţului intern, după care se percepe viaţa noastră interioară, ca succesiune de momente şi stări.

Conceptele de spaţiu şi timp

Obietele materiale există în spaţiu şi timp. Natura lor nici nu poate fi descrisă fără aceste atribute.

.A. Augustin remarcă această dificienţă la definirea timpului. El susţine că parcă ştim ce este timpul, dar când încercăm să-l definim apar probleme. El precizează: „Dacă nimeni nu mă întreabă ştiu, iar dacă m-ar întreba cineva să-i explic, nu ştiu. Totuşi, cu încredere afirm, că dacă nu ar trece nimic nu ar exista timp trecut şi dacă nu ar veni ceva nu ar fi timp viitor şi dacă nu ar exista nimic nu ar fi timp prezent.”

Totuşi este o deosebire între cunăştinţele despre spaţiu şi timp. Natura spaţiului este mai cunoscută. Încă din antichitate avem o ştiinţă a spaţiului, geometria creată încă de Euclid, pe când o ştiinţă a timpului încă nu avem. Pierre Janet afirmă că noi înţelegem spaţiul puţin, deoarece am învăţat să ne mişcăm în el în diferite direcţii, dra nu înţelegem timpul deoarece nu

4

putem face nimic cu el, şi să ne întoarcem în timp nu putem. Hegel explica această situaţie prin faptul că spaţiul este capabil de figuraţie, dar timpul nici nu se vede, nici nu se pecepe vreodată ca atare. El se cunoaşte prin medieri.

Şi totuşi avem anumite definiţii a timpului şi spaţiului.

Întinderea caracteristică a spaţiului Comun definiţiilor spaţiului este înţelegerea lui ca o categorie filosofică ce

desemnează întinderea, mărimea, forma sau figura corpurilor. Orice corp are întindere (mărime, dimensiuni) şi figură, iar între corpuri se constituie raporturi de coexistenţă, rezultate din raporturi de mărime şi figură. Întinderea evidenţiază aspectele de continuitate ale spaţiului, iar coexistenţa aspectele de discontinuitate. Determinările de mărime şi figură aparţin corpurilor ca existenţe individuale, dar ele aparţin oricărui corp, ceea ce înseamnă că spaţiul este un atribut general. Acest mod de înţelegere înlătură poţizia existenţei spaţiului în calitate de vid, loc pustiu.

Durata- carateristica fundamentală a timpluiTimpul este definit ca o categorie filosofică ce exprimă durata, succesiunea şi

simultaneitatea proceselor şi fenomenelor din Univers. Durata esenţa timpului exprimă continuitatea proceselor şi fenomenelor. Durata presupune succesiunea care ar exprima aspecte de discontinuitate şi ambele duc la simultaneitate, ca durată a unor procese ce se petrec simultan.

Timpul este înţeles de regulă, ca o scurgere a clipelor, a momentelor ce îl compun, ceea ce presupune schimbare, devenire. În termeni aristotelici se poate spune că temporalitatea este accidentul prin care substanţa durează în timp. Definiţia timpului, după Aristotel, este ca măsură a mişcării.

Ştiinţa despre spaţiu şi timp

Geometria lui EuclidCunoaşterea ştiinţifică a spaţiului şi timpului a început încă în antichitate prin constituirea

geometriei euclidiene, care a sintetizat principalele cunoştinţe despre spaţiu. Până în secolul al XIX-lea geometria lui Euclid a constituit principala modalitate de analiză ştiinţifică a spaţiului real. Pe temeliiile acestei teorii şi-a întemeiat I. Newton, modelul spaţial al fizicii clasice, iar Im. Kant concepţia sa aprioristă asupra spaţiului. În spiritul geometriei euclidiene, spaţiul real este considerat a fi omogen , continuu şi tridimensional: o consecinţă a tridimensionalităţii spaţiului este că orişice entitate din spaţiul apropiat nouă este considerată că are volum.

Geometriile lui Lobacevschi şi RiemannCrearea geometriilor non-euclidiene, în secolul al XIX-lea de către Lobacevschi şi

Riemann, a deschis o perspectivă nouă a abordării structurilor spaţiale. Dacă se pot construi şi alte geometrii decât cea euclidiană, înseamnă că axiomele lui Euclid nu exprimă unica structură a minţii omeneşti,şi, deci, nu trebuie absolutizată anterioritatea structurilor spaţiale ale subiectului cunoscător, aşa cum credea Kant. S-a impus, de asemenea recunoaşterea posibilităţii recunoaşterii unor structuri spaţiale diferite de cele din geometria lui Euclid.

Lobacevschi a creat o geometrie deosebită de cea a lui Euclid, carhe s-a confirmat pe suprafeţe în formă de şea (pseudosferă). Una din caracteristicile acestei geometrii este că suma unghiurilor în triunghi nu este constantă şi egală cu 180 de grade, dar se schimbă în dependenţă de schimbarea lungimii laturilor, şi este totdeauna mai mică de 180 de grade.

Mai târziu Riemann crează o altă geometrie în care suma unghiurilor într-un triunghi este mai mare de 180 de grade.

5

Însemnătatea filosofică a acestor descoperiri este: 1) că s-a acceptat în societatea umană posibilitatea existenţei unei multitudini de structuri spaţiale, a unei varietăţi calitative a spaţiilor reale, în paralel cu admiterea capacităţii constructive a minţii umane, a posibilităţii elaborării teoretice a unor geometrii care nu au o corespondenţă directă cu spaţiul accesibil observaţiei şi experimentului. Acest fapt a condus la extinderea interpretărilor constructiv-convenţionaliste în geometrie şi în matematică, în general; 2) crearea geometriilor ne-euclidiene au demonstrat legătura strânsă între materie şi spaţiu, condiţionarea însuşirilor spaţiale de însuşirile materiei.

Fizica relativistă a lui EinsteinFizica contemporană a demonstrat adevărul geometriilor ne-euclidiene. Teoria relativităţii

creată de A. Einstein a descopetit noi legături a spaţiului şi timpului cu mişcarea materiei. Teoria relativităţii demonstrează că simultaneitatea evinimentelor nu este absolută, dar relativă. Evinimentele care sunt simultane într-un sistem material, adică în aceleaşi condiţii ale mişcării, nu sunt simultane în raport cu alt sistem material, adică în alte condiţii de mişcare. De acest fapt fumndamental sunt legate şi alte poziţii: depărtarea dintre careva corpuri nu este egală în diferite sisteme materiale care sunt în mişcare; cu creşterea vitezei depărtarea (lungimea) se micşorează. Tot astfel, intervalul de timp între careva evinimente este diferit în diferite sisteme: cu creşterea vitezei el se micşorează.

Cercetările câmpului gravitaţional în teoria generală a relativităţii au descoperit şi mai departe legăturile dintre timp şi spaţiu şi materia în mişcare. A fost stabilit că însuşirile reale ale spaţiului şi timpului cu atât mai mult diferă de caracteristicile lor din geometria euclidiană cu cât mai mare este masa corpurilor, adică cu cât este mai puternic câmpul gravitaţional. Într-un câmp gravitaţional puternic spaţiul se curbează. Atât timpul cât şi spaţiul în câmpul puternic gravitaţional se schimbă. Câmpul gravitaţional schimbă mersul timpului. Cu cât sunt mai mari masele corpurilor, cu cât mai puternic este câmpul electromagnetic, cu atât mai încet curge timpul.

Aceste descoperiri demonstreză legătura spaţiului şi timpului cu materia care se află în mişcare şi că acestea depind de însuşirile materiei. Deci este posibilă concluzia generală că spaţiul şi timpul nu există absolut, dar sunt relaţionale şi depind de materia în mişcare, ele sunt accidente ale materiei, după cum susţinea Aristotel.

6