MIRON COSTIN - LETOPISETUL TARII MOLDOVEI

1. Costin aduce in literatura romana povestirea moralizatoare si ilustrativa, specifica Renasterii europene. 2. De asemenea, in cronica lui apare povestirea dramatica. 3. Intre tipurile de portret cultivat de Costin se inscriu portretul heraldic, portretul de sintetizare sintagmatica si portretul narativ. 4. Discursul narativ se sprijina pe regulile retoricii clasice, dar si pe cele ale oralitatii si are un pronuntat caracter moralizator. Tema Dupa cum anunta insusi cronicarul, consemnarea evenimentelor are ca scop avertismentul ca fiinta traieste sub apasarea istoriei: bietul om e sub vremi. Subiectul Cronica lui Miron Costin prezinta domniile unor voievozi, dar si faptele si oamenii mai de seama ai acelei perioade din istoria noastra. Uneori, relatarile sale se individualizeaza prin amanunte autobiografice, reflectii sau divagatii de tip umanist. Cronicarul povesteste cu pasiune ce s-a intamplat cu fiecare voievod, dar si cu multi dintre oamenii care au trait sub domnia sa. Perioada istorica despre care vorbeste cronica redactata de el este plasata intre 1594 si 1675. Comentariul Costin nu-si priveste cronica doar ca pe o datorie fata de urmasi, ci el are constiinta scriiturii, face din ea un mod de-a lupta impotriva timpului necrutator, caci bietul om e supt vremi, dar si un mod de a se elibera de durerile istoriei sale: Ce sosira asupra noastra cumplite acestea vremi de acumu, de nu stam de scrisori, ce de griji si suspinuri spune el in introducerea (Predoslovia) letopisetului. In alta parte, Costin este de parere ca faptele trecute dau masura viitorului, iar cel care le scrie va agonisi nemuritoriu nume, deoarece singur gandul este biruitor (birui-va gandul). Aceste afirmatii dovedesc nu doar constiinta scriitoriceasca, ci si bucuria consemnarii, ceea ce tine in mod cert de conditia artistica pe care si-o asuma cronicarii, cu precadere Costin. Naratiunea cronicareasca este antrenanta si vadeste participarea afectiva a scriitorului. Miron Costin relateaza multe fapte contemporane sau la care chiar a luat parte si de aceea povestirea lui are un grad mare de autenticitate, spre deosebire de cea a lui Ureche, care incearca o reconstituire documentara a istoriei. Insa este mai convingator, mai cu seama cand introduce faptul biografic, trecand naratiunea la persoana I, ca in bine cunoscutul episod despre invazia lacustelor (XX, Zac. 5). El isi incepe povestirea cu o datare subiectiva: intamplarea are loc la inceputul unei vacante, in anul 1648, pe cand carturarul se intorcea de la scoala, din Polonia. Naratiunea literara, ca si simpla relatare, de altfel, devin cu mult mai convingatoare cand cel care scrie este si martorul evenimentelor transpuse. Derrida chiar atribuie un loc privilegiat discursului de asistenta, cum numeste el nararea din conditia de martor, asezat in miezul faptelor, pe scena, deoarece aceasta ipostaza confera nu doar posibilitatea ca povestitorul sa deconstruiasca eroarea prezentului, ci si pe aceea ca lectorul sa capete statutul unui spectator: Discursul de asistenta se adreseaza spectatorului si il ajuta sa citeasca structura miscatoare a piesei totale sub cele patru fete ale sale, in scriitura ei generala si in calculul sau de formare 2. Mai cu seama in prezentarea unor intamplari incredibile si senzationale, povestirea la persoana I ori apelul la un martor credibil dau adevarata masura a unei relatari. In episodul costinian,

relatarea debuteaza tocmai prin confirmarea pozitiei de martor a autorului; intamplarea este fixata aproape de secere, eram pe atuncea la scoala la Baru, in Podoliia, pre cale find de la sat spre oras, iar evenimentul se produce instantaneu: Numai ce vazum despre amiadzadzi unu nour cum sa radica deoparte de ceriu... Autorul creeaza tensiune artistica prin prezentarea gradata a faptelor, inregistrate in imagini care sugereaza nu numai proportiile catastrofei, dar si propriile trairi. Stolul de lacuste pare un nor sau o negura. In urma lor ramane pamantul negru, imputit. Descrierea se incheie cu o metafora sintetizatoare, de certa implicare autoriala: mania lui Dumnezeu. 1 Predoslovia la De neamul moldovenilor []. 2 Jacques Derrida Diseminarea, Bucuresti, Ed. Univers Enciclopedic, 1997, p. 342. Un tip narativ specific literaturii umaniste, totodata o trasatura literara a istoriografiei romanesti, o constituie si povestirea moralizatoare si ilustrativa. Dupa modelul scrierilor renascentiste, Costin individualizeaza faptele istorice prin povestiri in care surprinde amanunte edificatoare ale epocii, gesturi si atitudini profund umane. Intelepciunea lui Radu Mihnea este ilustrata printr-o istorisire despre sluga devenita boier (cap. XI, zac. 5), tema de mare interes pentru literatura romana. Naratiunea vrea sa motiveze portretul voievodului, zugravit ca un intelept. Intriga este anuntata de la inceput: Avea o sluga Radul-voda, inca din copilariia sa, caruia socotindu ca nu este hirea de boierie, il socotiia de amana, iara boierie nu-i da. Convingerea domnitorului ca sluga nu putea sa-si depaseasca starea sociala se intemeiaza, desigur, pe o profunda cunoastere a firii omenesti, insa deznodamantul nu este introdus decat dupa o gradare a evenimentelor de la stradaniile slugii de a capata caftan, la afirmatia publica a voievodului, care ii avertizeaza pe boieri in legatura cu posibilitatile slugii: Mie sa nu vi sa treaca cuvantul vostru nu mi sa cade, iara eu stiu hirea omului, ca de boierie nu este, iara, ia, ca l-oi boieri pentru voia domniilor voastre. Discursul moralizator si de avertizare ostentativa are aici si rolul de a conferi efecte spectaculare deznodamantului, care este pe masura; dupa ce primeste rang boieresc, sluga continua sa se poarte ca o sluga, agreseaza niste femei si, dupa numai o saptamana de la investitura, ii este luat caftanul de boier, iar discursul voievodal este introdus concluziv: Nu v-am spus ca acesta om de boierie nu este? Povestea subliniaza tocmai intelepciunea discursiva a lui Radu-voda, despre care cronicarul tocmai afirmase ca graia ca din pravila. Majoritatea povestirilor lui Costin au caracter moralizator. Acest procedeu, frecvent in cultura Renasterii, la carturarii umanisti, cu precadere, ofera cronicarului posibilitatea de a-si prezenta principiile morale. Asa, de pilda, in capitolul al VII-lea din Letopiset, stingerea neamului lui Ieremia Movila este legata de cateva istorisiri succinte despre rautatea si necredinta sotiei voievodului. O intamplare oarecare poate deveni model prin forta pe care o exercita asupra receptorului, determinandu-l sa imite intamplarea, sa se identifice amanuntelor ei. Chiar si atunci cand este vorba despre o simpla relatare a faptelor, de interes ramane inlantuirea lor epica, respectiv despre ce este vorba si cum se termina totul, care este deznodamantul. Miron Costin foloseste aceste insusiri ale povestirii, o introduce adeseori pentru a individualiza faptul istoric. In capitolul al X-lea din cronica sa, intregeste atmosfera de la Poarta Otomana prin urmatoarea istorisire: Zac.10. Era intre casele cele din gradini sultan Mustafa, un unchiu al lui sultan Osmanu, ascunsu, care fusese intai imparatu, putina vreme, ci fiind la fire foarte prostatecu, il scosese den imparatie si il tinea ascunsu intre gradini. Acolo, oblicindu-l ienicerii, au navalitu si l-au apucatu de acolea inspaimantat de moarte si l-au pus in scaun, stragand cu totii: Acesta ni-i imparatul. Dar aici nu doar subiectul intereseaza, ci si detaliile de reconstituire, impuse prin repetarea lor: faptul ca printul idiot este ascuns intre

gradini, ca era inspaimantat de moarte, ca ienicerii au navalit. Costin acorda importanta amanuntului bine cunoscut, evocator al unui moment istoric anume. De pilda, intr-un loc, introduce in relatarea istorica cateva imagini de epoca despre un sol polonez care intra in Tarigrad cu intentia clara de a face din aceasta un eveniment memorabil: potcoveste caii cu potcoave de argint, pe care le prinde doar intr-un cui, ca sa cada pe ulitele cetatii si sa uluiasca multimea. Critica literara s-a oprit cu precadere asupra povestirilor dramatice, in care tensiunea artistica are intaietate fata de subiect. O naratiune cu certa valoare literara este cea despre moartea lui Barnovski-voda (cap. al XIV-lea, Zac. 13 si urm.), in care scriitorul creeaza atmosfera tensionata a unei nopti petrecute de boierii cei mai de frunte ai Moldovei in inchisoare, la Istanbul, in timp ce domnitorului ii este taiat capul. In alta parte (cap. al XIII-lea, Zac. 21) este prezentata succint dezlantuirea multimii, care, fara nici o mila, de viu, cu topoara l-au facut farame pe boierul Batiste. Unele povestiri costiniene au character umoristic, dar umorul cronicarului este retinut si totdeauna urmat de comentarii moralizatoare (cap. al VII-lea, Zac. 3, cap. al XXI-lea, Zac. 16). Miron Costin particularizeaza figurile personajelor sale prin detalii comune, introduse parca special pentru a risipi solemnitatea. Asa, de pilda, Stefan-voda Tomsa este, in viziunea sa, mare varsatoriu de sange, gros la hire si prostatec, iar Barnovski-voda foarte trufas si la portul haielor mandru.De altfel, acest mod de impletire a sintagmei homerice, sintetizatoare cu denotativul de factura populara se regaseste in aproape toate cronicile veacului. Portretul este pus de multe ori in relatie cu o povestire sau chiar este completat de secvente narative capabile sa reliefeze latura morala a unui personaj. Intelepciunea lui Radu Mihnea este motivata prin relatari evocative: Fost-au acestu domnu, Radul-voda, deplin la toate si intreg la fire. Cuvantul ce-l graiia ca o pravila era tuturora... Miron Costin citeaza apoi cuvintele voievodului in sprijinul portretizarii apologetice din incipitul fragmentului. Cuvantul lui Radu-voda este intelept si just precum cel al legii, afirmatie care, desigur, se cere probata. Inclinatia lui Costin spre narativitate se manifesta si prin enumeratiile ample, alcatuite din denotative care inchid fiecare o adevarata poveste. Astfel, despre domnia lui Stefan-voda spune ca a fost cu mare bivsug tarai la toti anii domniei sale, care s-au traganat tocmai 5 ani, in paine in vin, in stupi, mare roada in toate. Sugestia abundentei este conferita si de aglomerarea imagistica, dar si de actiunile pe care le evoca fiecare lexem. Costin creeaza in opera sa adevarate modele de rostire culta. Personajele sale vorbesc ceremonios, prevenitor, de cele mai multe ori ca din pravila. Cultura clasica a cronicarului se remarca mai cu seama in constructia frazei, a carei gravitate survine din podoabele retorice, din comparatii largi sau din maxime si sentinte care se constituie in adevarate comentarii asupra faptului istoric. Referinte critice Povestirile apar ca niste sedimentari care circumscriu noduri epice sau exemplifica cel mai adesea precepte, dar principala lor caracteristica este extensibilitatea, virtute particulara din care se naste posibilitatea nemijlocita a continuarii, a perpetuarii firului epic. (Dan Horia Mazilu Cronicarii munteni. Cateva modele de retoric a povestirii, Bucuresti, Ed. Minerva, 1978, p. 75) Nici un alt scriitor roman din epoca veche n-a fost mai mult citat, de-a lungul ultimelor doua secole, pentru cuvintele sale memorabile decat Miron Costin. Biruit-au gandul a devenit o propozitie emblematica, insusita de mai multe generatii de intelectuali consacrati. (Elvira Sorohan Cartea cronicilor, Iasi, Ed. Junimea, 1986, p. 361) [] in devenirea artei narative pe durata a trei secole de scris romanesc, citim urmele povestitorilor vechi care croiesc o matrice stilistica specifica prin reflectia morala, prin modul caracteristic de a reactualiza legenda in defavoarea prezentului

interpretat critic pana la refuz, prin anumite disponibilitati stilistice sententioase si forme mentale persistente. (Elvira Sorohan, Constantin Pricop, Valeriu P. Stancu Naratori i modelare uman in medievalitatea romaneasc, Iasi, Ed. Junimea, 2000, p. 5).