CURTEA DE APEL TG.-MUREȘ Secția a II-a Civilă, de Contencios Administrativ și Fiscal

MINUTA întâlnirii trimestriale a judecătorilor, din data de 3

aprilie 2015, pentru unificarea practicii judiciare şi formarea profesională continuă

1. Anulare act administrativ-fiscal. Calificarea raporturilor juridice dintre jucătorii profesioniști și club, cu consecința stabilirii obligațiilor fiscale (suplimentare) principale și a accesoriilor. Limitele analizei instanței.

Materia: contencios administrativ și fiscal

Subcategorie: financiar-fiscal Obiect ECRIS: anulare act administrativ

Acte normative incidente: art. 46, art. 55 din Legea nr. 571/2003, pct. 68 din H.G. (I) nr. 44/2004,

Legea nr. 69/2000, modificată prin O.U.G. nr. 205/2005 (aprobată prin Legea nr. 124/2006)

Calificarea, de către organul fiscal, a raporturilor juridice dintre jucătorii profesioniști și club, ca fiind de tipul angajat-angajator, și nu ca raporturi juridice născute în baza „convențiilor civile” încheiate între de aceștia. Calcularea, prin urmare, a unor obligații fiscale (suplimentare) principale și a accesoriilor. Stabilirea limitelor analizei instanței prin raportare la voința părților, reieșind din titlul actului, sau la conținutul acestuia, din perspectiva normelor legale aplicabile condițiilor concrete în care s-a desfășurat raportul juridic între părți. Analiza legalității actelor administrativ-fiscale atacate presupune verificarea conținutului raporturilor juridice (respectiv a „specificului prestațiilor sportivului”), prin raportare la caracterul „independent” (art. 46 din Legea nr. 571/2003) sau „dependent” al raporturilor născute și derulate între jucători și club. În consecință, analiza efectivă a legalității actelor atacate include și calificarea naturii veniturilor obținute de sportivii profesioniști, în sensul stabilirii dacă acestea pot sau nu pot să fie asimilate salariilor.

1

Argumente: Cu toate că jucătorii profesioniști de fotbal aveau posibilitatea

de a încheia, cu clubul, fie contracte de muncă, fie convenții civile, în temeiul Legii nr. 69/2000 modificate prin O.U.G. nr. 205/2005 (aprobată prin Legea nr. 124/2006), instanța nu poate ignora, cu ocazia analizării cererii având ca obiect anularea deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare (și a deciziei date în soluționarea contestației administrative), conținutul „convențiilor civile”, neputându-se mărgini la luarea în considerare doar a titlului actelor pe baza cărora s-au născut raporturile juridice dintre jucătorii profesioniști și club, voința părților de a intitula actul într-un anume fel nenăscând, ipso facto, un raport juridic cu caracter de independență în realizarea obiectului acestuia.

În acest sens, analiza efectivă a legalității actelor administrativ-fiscale atacate include și calificarea naturii veniturilor obținute de sportivii profesioniști, în sensul stabilirii dacă acestea pot sau nu pot să fie asimilate salariilor – așadar, dacă acestea se încadrează sau nu în definiția cuprinsă în art. 55 alin. 1 din Legea nr. 571/2003 și la pct. 68 din H.G. (I) nr. 44/2004 (cu referire la art. 55 din Legea nr. 571/2003).

Prin urmare, nu pot primi eficiență juridică argumentele potrivit cărora, de vreme ce legiuitorul a recunoscut, începând cu data de 1 ianuarie 2006 (prin O.U.G. nr. 205/2005), posibilitatea ca sportivii profesioniști să încheie, cu entitățile sportive, convenții civile sau contracte de muncă, la alegerea lor, iar Legea nr. 69/2000 – astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 69/2000 – are preeminență, constituind o normă specială în raport cu cele cuprinse în Codul fiscal (Legea nr. 571/2003), reprezentând dreptul comun, în materie, instanța nefiind, deci, abilitată legal să procedeze la o analiză a conținutul acestor „convenții civile”, cu consecința stabilirii unui alt specific al raporturilor între jucătorii profesioniști de fotbal și club (constatând, bunăoară, că prin „convențiile civile” s-a generat un raport de muncă și, deci, o relație angajat-angajator); în plus, prin numeroasele decizii de soluționare a contestațiilor administrative, de către A.N.A.F., în anii 2010, 2011, organul fiscal a interpretat și calificat veniturile obținute de sportivii profesioniști, în astfel de situații, începând cu data de 1 ianuarie 2006, prin raportare la normele speciale cuprinse în O.U.G. nr. 205/2005, admițând, așadar, contestațiile și anulând deciziile de impunere – confirmând posibilitatea desfășurării activității sportivilor profesioniști pe baza unor „convenții civile”; în fine, din perspectiva specificului activității (participarea la ședințele de pregătire – antrenamente – și

2

participarea efectivă la partidele de fotbal – conform foii de arbitraj), s-ar ajunge la concluzia că sportivii profesioniști nu ar avea, niciodată, posibilitatea încheierii „convențiilor civile”, lipsindu-se, prin urmare, de conținut dispoziția specială cuprinsă în art. 14 alin. 2 lit. b din Legea nr. 69/2000 (astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 205/2005, aprobată prin Legea nr. 124/2006).

Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția de

contencios administrativ și fiscal Decizia nr. 5329 din 21 mai 2013 […] Instanța de fond a reținut, în soluționarea cauzei, că

recurentul-reclamant a încheiat convenția civilă nr. 718 din 15 mai 2006 cu SC S.C.F.C.F.R.E. Cluj SA, având ca obiect activitatea de prospectare a pieței de jucători profesioniști de fotbal, recomandări în domeniul achiziției de jucători, consultanță la cererea expresă a beneficiarului la negocierea și semnarea de contracte cu ocazia transferurilor drepturilor de joc a unor jucători de fotbal, de la diverse cluburi sportive din țară și din străinătate.

În urma verificării, organele de inspecție fiscală au constatat că, în perioada 01 ianuarie 2006 - 31 decembrie 2008, recurentul-reclamant a desfășurat o activitate independentă, conform prevederilor art. 126 alin. (1), art. 127 alin. (1), alin. (2) și alin. (3) și art. 129 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 - Codul fiscal.

[…] Din această perspectivă, Înalta Curte arată că problema de fapt,

dar și de interpretare a prevederilor legale aplicabile ce se impune a fi dezlegată în cauză și în etapa soluționării recursului vizează determinarea naturii activității desfășurate de recurentul-reclamant, în temeiul convenției civile încheiate, respectiv măsura în care aceasta este o activitate dependentă sau independentă. O atare calificare, potrivit art. 127 alin. (1), alin. (2) și (3) C. fisc., în forma în vigoare în perioada 1 ianuarie 2006-31 decembrie 2006, atrage și determină totodată regimul fiscal aplicabil, și din perspectiva reglementărilor în materie de TVA.

[…] În sensul art. 127 alin. (1), alin. (2) și alin. (3) C. fisc., Înalta

Curte apreciază că relevanță în stabilirea naturii independente a activităților economice prestate prezintă, în mod cumulativ, lipsa suportului logistic și administrativ, libera alegere a desfășurării activității, a programului de lucru și a locului de desfășurare, tipul de răspundere față de persoana cu care s-a încheiat convenția și, nu în ultimul rând, faptul că plătitorul de venituri nu are obligația de plată

3

a contribuțiilor sociale obligatorii stabilite de lege în sarcina angajatorului (contribuția de asigurări sociale de stat, contribuția de asigurări sociale de sănătate, contribuția de asigurări pentru accidente de muncă și boli profesionale etc.).

În fine, Înalta Curte de Casație și Justiție, împărtășind argumentația înfățișată și de judecătorul fondului arată că determinantă în stabilirea naturii independente a activității prestate de recurentul-reclamant este și împrejurarea că activitatea astfel desfășurată nu constituie vechime în muncă și nici stagiu de cotizare, elemente specifice unui raport de dependență.

De altfel, este de arătat că și probele suplimentare cu înscrisuri, administrate în etapa recursului, confirmă pe deplin o atare interpretare.

Niciunul din înscrisurile depuse nu sugerează „dependența” pe care o susține recurentul-reclamant. Dimpotrivă, prin notele însoțitoare depuse cu titlu de răspuns la solicitarea Înaltei Curți urmare a probelor încuviințate recurentului-reclamant, SC S.C.F.C.F.R.E. Cluj SA a specificat că între această societate și recurent nu au existat raporturi de muncă sau de subordonare, în condițiile în care reprezentarea ambelor părți, atât la momentul încheierii convenției civile, cât și ulterior încetării acesteia, a fost aceea că între părți nu au existat alte raporturi decât cele rezultate și reglementate de convenția civilă, nicidecum de subordonare (filele 37-38, dosar recurs).

Și relațiile solicitate de la agenția de turism au sosit în același mod, demonstrând, cel puțin în manieră indirectă, lipsa unor relații de dependență între recurent și clubul de fotbal.

Reținând, așadar, că nici prin probele administrate chiar la solicitarea sa recurentul nu a putut răsturna concluziile cuprinse în sentința atacată dar și în actele administrativ fiscale contestate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că organele de control, în mod corect au determinat natura independentă a activităților prestate de recurent în temeiul convenției civile nr. 718 din 15 mai 2006.

Drept urmare, se apreciază că și calitatea recurentului-reclamant de persoană impozabilă, în sensul art. 127 C. fisc. a fost în mod legal stabilită.

Potrivit acestui text de lege, în forma aplicabilă atât în perioada 1 ianuarie 2006-31 decembrie 2006, cât și începând cu data de 01 ianuarie 2007, „(1) Este considerată persoană impozabilă orice persoană care desfășoară, de o manieră independentă și indiferent de loc, activități economice de natura celor prevăzute la alin. (2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activități. (2) În sensul

4

prezentului titlu, activitățile economice cuprind activitățile producătorilor, comercianților sau prestatorilor de servicii, inclusiv activitățile extractive, agricole și activitățile profesiilor libere sau asimilate acestora. De asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale, în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate. (3) Nu acționează de o manieră independentă angajații sau orice alte persoane legate de angajator printr-un contract individual de muncă sau prin orice alte instrumente juridice care creează un raport angajator/ angajat în ceea ce privește condițiile de muncă, remunerarea sau alte obligații ale angajatorului.”

De asemenea dispozițiile art. 153 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, în forma aplicabilă în perioada 1 ianuarie 2006-31 decembrie 2006, prevăd că „Orice persoană impozabilă trebuie să declare începerea, schimbarea și încetarea activității sale ca persoană impozabilă. Condițiile în care persoanele impozabile se înregistrează ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată sunt prevăzute de legislația privind înregistrarea fiscală a plătitorilor de impozite și taxe.”

În ceea ce privește sfera de aplicare a TVA și regulile aplicabile regimului special de scutire, acestea sunt reglementate de prevederile art. 152 din Legea nr. 571/2003, completate de cele ale pct. 56 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a art. 152 C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004.

Astfel, potrivit art. 152 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, în forma aplicabilă în perioada 1 ianuarie 2006-31 decembrie 2006, „Sunt scutite de taxa pe valoarea adăugată persoanele impozabile a căror cifră de afaceri anuală, declarată sau realizată, este inferioară plafonului de 200.000 lei, denumit în continuare plafon de scutire, dar acestea pot opta pentru aplicarea regimului normal de taxă pe valoarea adăugată."

Totodată, prevederile alin. (3) al aceluiași articol prevăd că: „Persoanele impozabile, care depășesc în cursul unui an fiscal plafonul de scutire, sunt obligate să solicite înregistrarea ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată în regim normal, în termen de 10 zile de la data constatării depășirii. [...] Până la data înregistrării ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată în regim normal se va aplica regimul de scutire de taxă pe valoarea adăugată [...]”.

Raportat la prevederile arătate, coroborate cu cele ale art. 145 alin. (3) din Legea nr. 571/2003, vizând condiționarea dreptului de deducere a TVA de înregistrarea persoanei ca persoană impozabilă ca plătitor de TVA, și față de împrejurarea că recurentul-reclamant nu a solicitat Administrației Finanțelor Publice Craiova o atare înregistrare, deși a depășit plafonul legal prevăzut în luna iunie 2006, se constată

5

că în mod legal s-a stabilit obligația sa de plată a sumei de 2.039.445 lei aferentă serviciilor prestate în baza convenției civile arătate. Suma accesorie calculată a fost stabilită conform principiului accesorium sequitur principalem.

În fine, și celelalte critici ale recurentului, reluând de altfel apărările prezentate și cu ocazia judecării în fond a cauzei, în sensul că organul fiscal avea obligația de a dispune înregistrarea din oficiu a recurentului, în vederea achitării TVA, urmează a fi respinse față de conținutul normei legale incidente [art. 152 alin. (3) C. fisc. sus arătat] ce prevede, fără echivoc, că o atare obligație incumbă „persoanei impozabile ce depășește plafonul de scutire în cursul unui an fiscal”.

Totodată, dreptul organului fiscal de a efectua controlul fiscal derivă, astfel cum bine a reținut și prima instanță, din cuprinsul prevederilor coroborate ale art. 94 alin. (1), art. 95 și 105 alin. (1) C. proc. fisc. ce vizează nu doar contribuabilii, ci „toate persoanele, indiferent de forma lor de organizare, care au obligații de stabilire, reținere și plată a impozitelor, taxelor, contribuțiilor și altor sume datorate bugetului general consolidat.

Decizia nr. 166 din 16 ianuarie 2014 Debitele contestate constau în impozit pe venituri din salarii şi

contribuţii de asigurări sociale aferente salariilor, cu accesoriile corespunzătoare, stabilite ca efect al reconsiderării naturii juridice a veniturilor obţinute de prestatori de servicii în baza unor contracte considerate cu societatea verificată ca fiind venituri din salarii, iar nu venituri din activităţi independente.

Aşa cum rezultă din expunerea rezumativă cuprinsă la pct. 1 din prezenta decizie, instanţa de fond a validat punctul de vedere al reclamantei asupra problemei de drept în discuţie, apreciind că actele administrative fiscale sunt nelegale, fiind emise, pe de o parte, cu încălcarea limitelor competenţei funcţionale a autorităţii fiscale, decurgând din încălcarea principiului neretroactivităţii legii în ceea ce priveşte „vocaţia” de a proceda la recalificarea naturii juridice a raportului contractual şi, pe de altă parte, prin aplicarea greşită a prevederilor legale contractelor în raport cu elementele concrete ale stării de fapt fiscale.

Această concluzie nu este împărtăşită de instanţa de control judiciar, care, efectuând propria evaluare asupra raporturilor de drept fiscal şi procesual fiscal deduse judecăţii, constată că actele supuse contestării judiciare sunt legale, soluţia primei instanţe fiind adoptată pe baza interpretării şi aplicării eronate a unor principii generale ale fiscalităţii şi a prevederilor legale incidente speţei.

6

În ceea ce priveşte temeiul legal al operaţiunii de recalificare a naturii veniturilor obţinute de prestatorii de servicii, Înalta Curte constată că, potrivit art. 11 alin. (1) C. fisc., în vigoare şi în perioada supusă inspecţiei fiscale (01.02.2008 – 31.08.2009), „la stabilirea sumei unui impozit sau a unei taxe în înţelesul prezentului cod, autorităţile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacţie care nu are scop economic sau pot reîncadra forma unei tranzacţii pentru a reflecta conţinutul economic al tranzacţiei”.

Ultima teză a acestui text este invocată în decizia de soluţionare a contestaţiei ca fiind aplicabilă operaţiunii efectuate în speţă, autoritatea fiscală reconsiderând natura contractelor de prestări servicii încheiate de contribuabilul verificat cu terţe persoane fizice pentru a reflecta conţinutul lor economic real.

Faptul că în perioada de referinţă, nu era încă în vigoare O.U.G. nr. 58/2010, care s-a referit expres la reconsiderarea caracterului dependent sau independent al unei activităţi în scopul stabilirii contribuţiilor sociale obligatorii, ce nu făceau parte din categoriile de taxe şi impozite reglementate strict şi limitativ prin art. 2 C. fisc., nu poate duce la concluzia propusă de parte, pentru că, potrivit art. 29 din O.G. nr. 86/2003 privind reglementarea unor măsuri în materie financiar-fiscală, care, în capitolul I, secţiunea a 5-a, a prevăzut preluarea activităţii de administrare a veniturilor bugetare reprezentând contribuţii sociale de către structurile Ministerului Finanţelor Publice, începând cu 1 ianuarie 2004, activitatea de administrare a acestor scopuri de creanţe bugetare se face în baza prevederilor legale privind controlul fiscal.

Or, art. 6 şi 7 C. proc. fisc., aprobat prin O.G. nr. 92/2003, invocate de asemenea în decizia de soluţionare a contestaţiei, conferă autorităţii fiscale atribuţia de a aprecia, în limitele competenţelor ce îi revin, relevanţa stărilor de fapt fiscale şi de a adopta soluţia admisă de lege, întemeiată pe constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare, pentru identificarea cărora este îndreptăţită să utilizeze informaţiile şi documentele necesare, ţinând seama de toate circumstanţele relevante ale fiecărui caz.

În plus, art. 14 C. proc. fisc. instituie o preeminenţă a criteriilor economice, în sensul că veniturile, alte beneficii şi valori patrimoniale sunt supuse legii fiscale indiferent dacă operaţiunile care au dus la obţinerea lor îndeplinesc sau nu cerinţele altor dispoziţii legale (înţelegând prin aceasta stabilirea regimului juridic aplicabil în funcţie de conţinutul real al operaţiunilor, iar nu după forma sau calificarea dată de părţi).

7

Toate aceste norme existau în fondul activ al legislaţiei cu câţiva ani înaintea operaţiunilor supuse verificării, motiv pentru care nu se poate reţine încălcarea principiilor invocate în cererea de chemare în judecată, între care legalitatea, securitatea juridică, certitudinea şi eficienţa impunerii.

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 58/2010, a cărei aplicare retroactivă a invocat-o intimata-reclamantă, nu a reglementat cu caracter de noutate posibilitatea în sine a reconsiderării activităţii dependente/independente, ci nu a făcut decât să prevadă expres o serie de criterii pentru reconsiderarea unei activităţi ca fiind dependentă şi efectele reconsiderării, introducând două noi subpuncte (2.1 şi 2.2) în art. 7 alin. (1) C. fisc., în condiţiile în care art. 7 alin. (1) pct. 2 şi 4 C. fisc., în forma atunci în vigoare, defineau deja cele două tipuri de activităţi în coordonatele lor esenţiale.

Cu privire la legalitatea stabilirii caracterului dependent al activităţii desfăşurate în baza contractelor de prestări servicii analizate, Înalta Curte constată că soluţia adoptată de judecătorul fondului este, de asemenea, greşită, contravenind prevederilor art. 7 alin. (1) pct. 2 C. fisc., care defineşte activitatea dependentă ca fiind activitatea desfăşurată de persoana fizică într-o activitate de angajare, precum şi prevederile art. 55 alin. (1) C. fisc., conform cărora: „(1) Sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani şi/sau în natură obţinute de o persoană fizică ce desfăşoară o activitate în baza unui contract individual de muncă sau a unui statut special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori de forma sub care ele se acordă, inclusiv indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de muncă”.

Acest text a fost explicitat prin pct. 67 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004, care, în forma în vigoare în perioada de referinţă, prevedea următoarele „Veniturile de natură salarială prevăzute la art. 55 din Codul fiscal, denumite în continuare venituri din salarii, sunt venituri din activităţi dependente, daca sunt îndeplinite următoarele criterii:

- părţile care intră în relaţia de muncă, denumite în continuare angajator şi angajat, stabilesc de la început: felul activităţii, timpul de lucru şi locul desfăşurării activităţii;

- partea care utilizează forţa de muncă pune la dispoziţia celeilalte părţi mijloacele de muncă, cum ar fi: spaţii cu înzestrare corespunzătoare, îmbrăcăminte specială, unelte de muncă şi altele asemenea;

- persoana care activează contribuie numai cu prestaţia fizică sau cu capacitatea ei intelectuală, nu şi cu capitalul propriu;

8

- plătitorul de venituri de natură salarială suportă cheltuielile de deplasare în interesul serviciului ale angajatului, cum ar fi indemnizaţia de delegare-detaşare în ţară şi în străinătate, şi alte cheltuieli de această natură, precum şi indemnizaţia de concediu de odihnă şi indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă suportate de angajator potrivit legii;

- persoana care activează lucrează sub autoritatea unei alte persoane şi este obligată să respecte condiţiile impuse de aceasta, conform legii."

Autorităţile fiscale au analizat judicios conţinutul contractelor de prestări servicii încheiate de intimata-reclamantă, stabilind caracterul dependent al activităţii prestate în baza lor prin prisma unor elemente care configurează ideea de subordonare: activitatea ce face obiectul contractelor se înscrie în obiectul principal de activitate al societăţii – „alte activităţi poştale şi de curier”; activitatea prestatorilor de servicii este coordonată şi controlată, atât în timpul desfăşurării distribuţiei, cât şi după finalizarea acesteia de către reprezentanţii beneficiarului (coordonatori zonali, reprezentanţi locali, şefi de echipă); prestatorii aveau obligaţia să întocmească rapoarte de distribuţie şi fişe de activitate pe care să le pună la dispoziţia beneficiarului pentru a justifica munca prestată, cu caracter de regularitate: până la data de 20 a lunii pentru serviciile prestate în perioada 1 – 15 a lunii respective şi până la data de 5 a lunii următoare pentru serviciile prestate în perioada 16 – 31 a lunii precedente; distribuţia se face numai la adresele şi pe arterele indicate de reprezentanţii beneficiarului; beneficiarul şi-a asumat obligaţia contractuală de a asigura condiţiile necesare desfăşurării activităţii; persoanele contribuie numai cu prestaţia lor fizică, nu şi cu un capital propriu; prestatorul răspunde patrimonial pentru încălcarea obligaţiilor prevăzute în contractul de prestări servicii şi în anexa acestora – completarea greşită sau incompletă a rapoartelor de activitate, întârzierea şi/sau nerespectarea traseului, pierderea materialelor publicitare, pierderea rucsacilor şi cărucioarelor puse la dispoziţie de beneficiar.

2. Obligare la emiterea unui act administrativ cu finalitatea plății sporului pentru condiții vătămătoare. Decizii de reîncadrare emise în temeiul Legii nr. 330/2009 și al Legii nr. 284/2010, potrivit cărora sporul se acordă „în limita cheltuielilor de personal aprobate”.

Materia: contencios administrativ și fiscal

9

Subcategorie: contencios administrativ Obiect ECRIS: obligare emitere act administrativ

Acte normative incidente: art. 3 alin. 1 lit. a din Anexa II la Legea nr. 330/2009, art. 9 alin. 1, 2 art. 35 din Legea nr. 330/2009,

art. 1 – Cap. I lit. B din Anexa I la Legea nr. 284/2010, art. 3 lit. b, c, art. 6 alin. 1, 4, art. 9 alin. 2 din Legea nr. 284/2010

Argumente:

Invocarea, de către autoritatea administrativă, în apărare, a argumentului inexistenței fondurilor necesare plății sporului pentru condiții vătămătoare, prin raportare la formularea legiuitorului „în limita cheltuielilor de personal aprobate”, nu poate constitui, per se, fundamentul soluției de respingere a cererii reclamanților (funcționari publici) vizând plata unui drept salarial recunoscut de lege, o normă juridică neputând fi interpretată în sensul încurajării arbitrariului, în activitatea autorităților publice, în sensul lăsării la dispoziția ordonatorilor de credite a plății sau neplății drepturi bănești expres prevăzute de lege.

Sporul pentru condiții vătămătoare a fost recunoscut prin disp. art. 3 alin. 1 lit. a din Anexa II la Legea nr. 330/2009, art. 1 – Cap. I lit. B din Anexa I la Legea nr. 284/2010.

Art. 35 din Legea nr. 330/2009 prevedea că „sumele necesare pentru plata salariilor de bază, a sporurilor, a premiilor, a sumelor pentru promovarea personalului în funcţii, grade şi trepte profesionale, pentru avansarea în gradaţii, precum şi pentru acordarea celorlalte drepturi salariale trebuie să se încadreze în cheltuielile de personal aprobate în bugetele de venituri şi cheltuieli”.

Însă, această normă specială nu trebuie interpretată în sensul încurajării arbitrariului, în activitatea autorităților publice, în sensul lăsării la dispoziția ordonatorilor de credite a plății sau neplății salariului, sporurilor și celorlalte drepturi bănești expres prevăzute de lege, prin simpla invocare a lipsei fondurilor necesare achitării acestora.

Concluzia se impune și prin prisma interpretării disp. art. 9 alin. 1, 2 din Legea nr. 330/2009, potrivit căreia „în limita fondurilor bugetare alocate prin bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale şi bugetele fondurilor speciale, ordonatorii principali de credite repartizează pentru personalul bugetar din aparatul propriu şi din unităţile subordonate sumele destinate cheltuielilor salariale. Gestiunea sistemului de salarizare a personalului bugetar se asigură de fiecare ordonator principal de

10

credite cu încadrarea în resursele financiare alocate anual prin legile privind bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale şi bugetele fondurilor speciale sau prin reglementări specifice domeniului”.

În același sens, prin disp. art. 6 alin. 1 din Legea nr. 284/2010 s-a prevăzut că „gestiunea sistemului de salarizare a personalului din instituţiile şi autorităţile publice se asigură de fiecare ordonator principal de credite”, iar prin alin. 4 s-a stabilit că „ordonatorii principali de credite au obligaţia să stabilească salariile de bază, soldele funcţiilor de bază/salariile funcţiilor de bază, indemnizaţiile lunare de încadrare, sporurile, alte drepturi salariale în bani şi în natură stabilite potrivit legii, să asigure promovarea personalului în funcţii, grade şi trepte profesionale şi avansarea în gradaţii, în condiţiile legii, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinaţie în bugetul propriu”.

Sensul dispozițiilor legale evocate este cel conform căruia obligația ordonatorilor de credite de a asigura alocarea fondurilor/plata drepturilor bănești se face (numai) pe baza bugetelor aprobate, însă nu se poate da acestei norme speciale caracterul de fundament al refuzului plății drepturilor bănești cuvenite funcționarilor publici, în acord cu prevederile exprese ale legii – de vreme ce avem în vedere un drept de natura celor enumerate în art. 9 alin. 2 din Legea nr. 284/2010, respectiv, salarii de bază, solde/salarii de funcţie şi indemnizaţii lunare de încadrare, sporuri, premii, stimulente şi alte drepturi în bani şi în natură, corespunzătoare fiecărei categorii de personal din sectorul bugetar.

Concluzia anterior enunțată este confirmată de principiile sistemului de salarizare cuprinse în art. 3 lit. b, c din Legea nr. 284/2010 – supremația legii, echitate și coerență.

O interpretare contrară ar duce la acordarea posibilității ordonatorilor de credite ca, în contextul unei pasivități (cu atât mai mult cu cât nu s-a făcut dovada concretă a utilizării tuturor mijloacelor legale pentru aprobarea unui buget care să conțină plata tuturor drepturilor bănești cuprinse în deciziile de încadrare și prevăzute de lege), urmate de insuficiența fondurilor, să refuze, oricând, plata acestor drepturi, pe motivul lipsei/insuficienței fondurilor.

3. Obligare la emiterea unui act administrativ. Ajutor de

stat reprezentând contravaloarea produselor (masă lemnoasă) pe care reclamantul nu le-a putut recolta în calitate de proprietar al pădurii situate în zona de

11

conservare totală. Lipsa normelor metodologice de acordare, utilizare și control al ajutorului de stat pentru compensații. Acordarea dobânzii.

Materia: contencios administrativ și fiscal Subcategorie: contencios administrativ

Obiect ECRIS: obligare emitere act administrativ Acte normative incidente: art. 97 alin. 1 lit. b din Legea nr. 46/2008,

Anexa 1 lit. b din O.U.G. nr. 57/2007 Art. 6 alin. 1 din H.G. nr. 861/2009,

Decizia Comisiei Europene nr. C(2012)5266 final/19 iulie 2012 Lipsa normelor metodologice nu poate împiedica acordarea compensațiilor, de vreme ce H.G. nr. 861/2009 – pentru aprobarea Normelor metodologice de acordare, utilizare și control al sumelor anuale destinate gestionării durabile a fondului forestier proprietatea privată a persoanelor fizice și juridice și a celui proprietatea publică și privată a unităților administrativ-teritoriale și pentru aprobarea Procedurii de realizare a serviciilor silvice și de efectuare a controalelor de fond – este în vigoare, producându-și efectele, iar Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice a primit, prin Decizia Comisiei Europene nr. C(2012)5266 final/19 iulie 2012 (publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene la data de 13 septembrie 2012), avizul favorabil pentru acordarea ajutoarelor de stat persoanelor fizice și juridice care dețin păduri cuprinse în T1 și T2 din cadrul siturilor Natura 2000. Argumente:

Compensațiile reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează din cauza funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice care determină restricții în recoltarea masei lemnoase sunt reglementate de art. 97 alin. 1 lit. b din Legea nr. 46/2008 (Codul silvic), text de lege care trebuie coroborat cu prevederile Anexei 1 lit. b din O.U.G. nr. 57/2007.

Conform disp. art. 6 alin. 1 din H.G. nr. 861/2009, formele de sprijin prevăzute la art. 97 alin. 1 lit. a), la art. 97 alin. 1 lit. b) pentru persoane juridice şi la art. 97 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, cu modificările şi completările ulterioare, se vor finanţa numai după primirea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat.

Prin art. 6 alin. 2 s-a stabilit că toate formele de sprijin prevăzute în Legea nr. 46/2008, cu modificările şi completările

12

ulterioare, vor fi continuate după data de 1 ianuarie 2010 numai după primirea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat.

Așadar, dreptul reclamantului de a pretinde plata despăgubirii s-a născut, ope legis, doar după obținerea avizului favorabil din partea Comisiei Europene. Or, Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice a primit, prin Decizia Comisiei Europene nr. C(2012)5266 final/19 iulie 2012 (publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene la data de 13 septembrie 2012), avizul favorabil pentru acordarea ajutoarelor de stat persoanelor fizice și juridice care dețin păduri cuprinse în T1 și T2 din cadrul siturilor Natura 2000, termenul de prescripție calculându-se din momentul primirii avizului.

Pe de altă parte, deși Decizia Comisiei Europene a fost emisă la data de 19 iulie 2012, Statul Român, prin autoritățile administrative, nu a probat realizarea unor demersuri concrete care să ducă la aprobarea și publicarea normelor metodologice, în timp ce reclamantul nu își poate exercita atributele dreptului de proprietate, pentru o perioadă (considerabilă) de timp. În aceste condiții, Ministerul nu putea să condiționeze, în mod legal, acordarea despăgubirilor, de publicarea în Monitorul Oficial a hotărârii de Guvern pentru aprobarea normelor metodologice de acordare, utilizare și control al ajutorului de stat pentru compensații.

În consecință, nu se poate susține, cu temei, în condițiile în care Normele metodologice aplicabile, în astfel de situații, sunt cele care au în vedere Decizia Comisiei Europene nr. C(2012)5266 final/19 iulie 2012 - scopul emiterii acestor norme constituindu-l crearea unui instrument adecvat pentru optimizarea acordării ajutorului de stat -, că aplicarea unor Norme metodologice edictate anterior nu satisface acest scop și că, de vreme ce reclamantul are posibilitatea legală de a solicita dobânzi, nu este prejudiciat prin trecerea timpului necesar finalizării procesului legislativ.

Având în vedere caracterul de ajutor de stat al compensațiilor, asimilat unei creanțe fiscale, dobânda va fi acordată după trecerea termenului de 45 de zile, prevăzut de disp. art. 70 din O.G. nr. 92/2003, calculat de la data depunerii cererii de acordare a compensației.

4. Natura juridică a termenului de 30 de zile prevăzut de

art. 85 alin. (1) din Legea nr. 188/1999. Momentul efectiv de la care acest termen începe să curgă

Materia: contencios administrativ și fiscal

13

Subcategorie: contencios administrativ Obiect ECRIS: anulare act administrativ

Acte normative incidente: art. 85 alin. 1 din Legea nr. 188/1999, pct. 210 alin. 1 din Hot. nr. 155/2014 a Plenului Curții de Conturi

Termenul de 30 de zile prevăzut de art. 85 alin. 1 din Legea nr. 188/1999 este unul imperativ, neemiterea dispoziţiei de imputare înăuntrul acestuia atrăgând decăderea autorităţii sau instituţiei publice din dreptul de a recupera paguba. În situația în care s-a exercitat calea administrativă a contestației, de la data comunicării Încheierii prin care Curtea de Conturi a soluționat contestația, curge termenul fixat pentru stabilirea și recuperarea prejudiciului, iar de la expirarea acestui termen începe să curgă termenul de 30 de zile prevăzut de art. 85 alin. 1 din Legea nr. 188/1999.

În situația în care s-a exercitat calea administrativă a contestației, de la data comunicării deciziei Curții de Conturi se calculează termenul pentru exercitarea contestației, iar de la expirarea acestuia se calculează termenul lăsat la dispoziția conducătorului autorității administrative pentru stabilirea prejudiciului și recuperarea acestuia. La expirarea perioadei astfel calculate începe să curgă termenul de 30 de zile prevăzut de art. 85 alin. 1 din Legea nr. 188/1999. Argumente:

Potrivit dispozițiilor art. 85 alin. 1 din Legea nr. 188/1999,

Repararea pagubelor aduse autorităţii sau instituţiei publice în situaţiile prevăzute la art. 84 lit. a) şi b) se dispune prin emiterea de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice a unui ordin sau a unei dispoziţii de imputare, în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei, sau, după caz, prin asumarea unui angajament de plată, iar în situaţia prevăzută la lit. c) a aceluiaşi articol, pe baza hotărârii judecătoreşti definitive. (...) Dreptul conducătorului autorității sau instituției publice de a emite ordinul sau dispoziția de imputare se prescrie în termen de 3 ani de la data producerii pagubei.

Art. 85 din Legea nr. 188/1999 instituie două categorii de termene privind răspunderea patrimonială a funcţionarilor publici: un termen de prescripţie a răspunderii patrimoniale, cu durata de 3 ani de la data săvârşirii faptei (termen substanţial) şi un termen procedural, de 30 de zile de la constatarea pagubei, în care poate fi emis ordinul sau dispoziţia de imputare, termen a cărui depăşire nu

14

este lipsită de efecte juridice, ci atrage decăderea, conform art. 185 din Codul de procedură civilă.

Apreciem, așadar, că natura termenului de 30 de zile prevăzut de art. 85 alin. 1 din Legea nr. 188/1999 este cea a unui termen imperativ, neemiterea dispoziţiei de imputare înăuntrul acestuia atrăgând decăderea autorităţii sau instituţiei publice din dreptul de a recupera paguba.

Faptul că, prin calificarea termenului de 30 de zile ca fiind unul imperativ, se creează, pentru funcţionarul public, un tratament mai favorabil, prin raportare la regimul aplicabil fostului funcţionar public vinovat de producerea unei pagube în situaţiile prevăzute la art. 84 lit. a şi b din Legea nr. 188/1999 – întrucât, faţă fostul funcționar public, acţiunea în atragerea răspunderii poate fi exercitată oricând înăuntrul termenului de prescripţie – nu schimbă natura imperativă a normei speciale și, în consecință, natura termenului – de decădere – cu durata de 30 de zile.

Referitor la momentul de început al termenului de 30 de zile s-au identificat următoarele posibilități:

a) de la data comunicării deciziei Curții de Conturi – în situația în care conține indicii clare ale faptei, astfel încât acest moment să poată fi considerat cel al constatării pagubei;

De remarcat, însă, caracterul suspensiv de executare a contestației administrative formulate împotriva deciziei Curții de Conturi. Existând două raporturi juridice, și anume între Curtea de Conturi și autoritatea auditată, pe de o parte, respectiv între autoritatea auditată și funcționarul public, pe de altă parte, se pune problema dacă, față de suspendarea executării deciziei prin formularea contestației administrative, termenul de 30 de zile curge de la data pronunțării încheierii (de soluționare a acestei contestații)?

b) de la data împlinirii termenului stabilit prin decizia Curții de Conturi pentru realizarea măsurilor dispuse – întrucât obligația autorității auditate este cea de a stabili întinderea prejudiciului și de a lua măsurile pentru recuperarea acestuia;

Actul Curții de Conturi nu este unul de constatare a pagubei, prejudiciul fiind doar estimat, motiv pentru care se dispune stabilirea întinderii acestuia (și luarea măsurilor de recuperare). Prin urmare, controlul vizează nereguli de ordin financiar la nivelul entității auditate, și nu conduita ilicită, apreciată în mod concret, într-un raport de serviciu determinat.

15

c) de la data la care autoritatea auditată și-a făcut propriile calcule și a împărțit prejudiciul între persoanele culpabile – opinia vizând deciziile Curții de Conturi referitoare la drepturile salariale.

d.1) în situația exercitării căii administrative de atac a

contestației (întâlnită în practică, în mod constant), de la data expirării termenului prevăzut în decizia Curții de Conturi pentru stabilirea întinderii prejudiciului și luarea măsurilor de recuperare; acest termen este calculat de la data comunicării Încheierii prin care Curtea de Conturi a soluționat contestația, față de disp. pct. 210 alin. 1 din Hot. nr. 155/2014 pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi: Contestaţia suspendă obligaţia executării deciziei până la soluţionarea ei de către comisia de soluţionare a contestaţiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de comisia de soluţionare a contestaţiilor, prin care se respinge integral sau parţial contestaţia. Prin "data comunicării încheierii" se înţelege data confirmării de primire a acesteia, menţionată pe documentul de transmitere a încheierii.

Prin urmare, de la data comunicării Încheierii prin care Curtea de Conturi a soluționat contestația, curge termenul fixat pentru stabilirea și recuperarea prejudiciului, iar de la expirarea acestui termen începe să curgă termenul de 30 de zile prevăzut de art. 85 alin. 1 din Legea nr. 188/1999.

d.2) în situația în care nu s-a exercitat calea administrativă de

atac a contestației (situație întâlnită în practică în mod excepțional), de la data expirării termenului prevăzut în decizia Curții de Conturi pentru stabilirea întinderii prejudiciului și luarea măsurilor de recuperare; acest termen este calculat de la împlinirii termenului pentru exercitarea contestației.

Prin urmare, de la data comunicării deciziei Curții de Conturi se calculează termenul pentru exercitarea contestației, iar de la expirarea acestuia se calculează termenul lăsat la dispoziția conducătorului autorității administrative pentru stabilirea prejudiciului și recuperarea acestuia. La expirarea perioadei astfel calculate începe să curgă termenul de 30 de zile prevăzut de art. 85 alin. 1 din Legea nr. 188/1999. Considerăm că aceste două ultime soluții (d.1 și d.2.) sunt cele legale, pentru stabilirea momentului de început al termenului de 30 de zile, cu mențiunea că, în situația în care s-a dispus suspendarea

16

executării actelor administrative, termenul de 30 de zile se suspendă, la rândul lui, urmând ca după încetarea măsurii suspendării să fie reluat, curgând restul (până la 30 de zile) rămas la momentul la care a intervenit suspendarea.

5. Acţiune în anularea unei decizii de impunere - emise în temeiul unei decizii a curții de conturi prin care s-a constatat că delimitarea/zonarea greşită a unităţii administrativ-teritoriale a avut drept consecinţă ajustarea valorii impozabile, utilizându-se alţi coeficienţi de corecţie decât cei prevăzuţi de lege. Stabilirea, retroactivă, a diferenței de impozit (cu accesorii)

Materia: contencios administrativ și fiscal Subcategorie: financiar-fiscal

Obiect ECRIS: anulare act administrativ Acte normative incidente: art. 49 alin. 1 din Legea nr. 215/2001,

art. 251 alin. 5, art. 258 alin. 1 din Legea nr. 571/2003

Stabilirea obligaţiei de plată accesorii, calculată pentru sumele datorate bugetului general consolidat al statului, nu se poate face înainte de înştiinţarea contribuabilului cu privire la debitul principal - cu atât mai mult în situația în care acesta a achitat în termen sumele reprezentând impozit pe teren, comunicate anual de către unitatea administrativ-teritorială. Nu poate fi reținută culpa contribuabilului pentru greșita delimitare/zonare, cu atât mai mult cu cât actul Curții de Conturi nu îi este opozabil, spre deosebire de actul administrativ cu caracter normativ, respectiv hotărârea consiliului local - adusă la cunoștința publică potrivit disp. art. 49 alin. 1 din Legea nr. 215/2001 - prin care s-au stabilit limitele/zonele unității administrativ-teritoriale. Argumente:

Cererile de chemare în judecată sunt întemeiate în privința obligației de plată a accesoriilor, întrucât contribuabilul nu a avut cunoştinţă de existenţa obligaţiei de plată a debitului principal decât atunci când i-a fost comunicată decizia de impunere (care cuprindea şi accesoriile). Or, contribuabilul nu a fost înştiinţat cu privire la existenţa şi cuantumul debitului constând în diferenţă de impozit. Stabilirea obligaţiei de plată accesorii, calculată pentru sumele datorate bugetului general consolidat al statului, nu se poate face

17

înainte de înştiinţarea contribuabilului cu privire la debitul principal - cu atât mai mult în situația în care acesta a achitat în termen sumele reprezentând impozit pe teren, comunicate anual de către unitatea administrativ-teritorială.

Pe de altă parte, la data la care contribuabilul a depus declarația de impozitare îi erau opozabile dispozițiile din hotărârea consiliului local stabilind delimitarea/zonarea greșită (în opinia Curții de Conturi) a unității administrativ-teritoriale, act administrativ cu caracter normativ. Prin urmare, nu poate fi reținută culpa contribuabilului pentru greșita delimitare/zonare, cu atât mai mult cu cât actul Curții de Conturi nu îi este opozabil, spre deosebire de actul administrativ cu caracter normativ, respectiv hotărârea consiliului local - adusă la cunoștința publică potrivit disp. art. 49 alin. 1 din Legea nr. 215/2001 - prin care s-au stabilit limitele/zonele unității administrativ-teritoriale.

O altă abordare ar încălca exigența previzibilității legii, confirmată prin jurisprudența C.E.D.O. (bunăoară, Hot. C.E.D.O. – cauza Rotaru v. România, publicată în M.O. nr. 19/11 ianuarie 2001), aceasta impunând ca autoritățile publice să normeze relațiile sociale prin adoptarea de acte normative care să intre în vigoare după trecerea unei anumite perioade de timp, astfel încât să permită oricărei persoane să poată recurge la consultanță de specialitate și să își corecteze conduita. De asemenea, Curtea de la Luxemburg a impus instituțiilor europene, din motive de securitate juridică, obligația de a avertiza operatorii economici, de o manieră clară și precisă, atunci când intenționează să se îndepărteze de o anumită practică în anumite domenii de activitate, cu scopul ca destinatarii normelor să nu resimtă șocul unor schimbări imprevizibile, care i-ar putea vătăma (Ordonanța Președintelui Curții, cauza C-152/88 R, Sofrimport v. Comisia, 1988), în mod constant, această instanță europeană sancționând nerespectarea principiului previzibilității, declarând nule actele emise/adoptate în aceste condiții, cu motivația că sunt abuzive, lipsind destinatarii acestora de posibilitatea de a lua la cunoștință de ele într-un termen rezonabil și de a-și adapta conduita în funcție de schimbările aduse de acestea (Hot. C.E.J., cauza 368-89, Crispoltoni v. Fattoria Tabacchi di Citta di Castello, 1991).

Se pune, de asemenea, problema dacă, în lipsa unei noi hotărâri a consiliului local – care produce efecte de la data aducerii acestei la cunoștință publică (art. 49 alin. 1 din Legea nr. 215/2001) – poate fi emisă, în mod legal, o decizie de impunere pe baza constatărilor Curții de Conturi. Considerăm că decizia de impunere nu putea fi emisă în baza acestor constatări cu privire la greşita delimitare/zonare a unităţii administrativ-teritoriale, ci ar fi trebuit

18

emisă o hotărâre a consiliului local, astfel cum se prevede la pct. 5 şi pct. 9 alin. 1, 2 din Titlul IX al Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, aprobate prin H.G. nr. 44/2004.

Prin hotărârea consiliului local trebuia să se efectueze o corectă zonare a localităţii, în temeiul căreia să fie stabilit impozitul pe teren, (potrivit art. 36 alin. 4 litera c din Legea nr. 215/2001), calcularea acestuia făcându-se în funcţie de noii coeficienţi de corecţie, însă nici în această situaţie nu se putea dispune modificarea retroactivă a coeficienţilor.

6. Acţiuni având ca obiect obligarea pârâtei Universitatea

Spiru Haret la eliberarea diplomei de licenţă, ca urmare a susţinerii şi promovării examenului de licenţă în sesiunea iulie 2011, în cazul formei de învăţământ la distanță (ID) sau cu frecvență redusă (FR)

Materia: contencios administrativ și fiscal

Subcategorie: contencios administrativ Obiect ECRIS: obligare emitere act administrativ

Acte normative incidente: H.G. nr. 676/2007, H.G. nr. 635/2008, H.G. nr. 749/2009, art. 3 alin. 1, 2 din O.G. nr. 10/2009

Actele de studiu pot fi eliberate doar absolvenţilor care au urmat o specializare la o formă de învăţământ acreditată sau autorizată să funcţioneze provizoriu, conform legislaţiei în vigoare în momentul înscrierii în anul I de facultate, iar faptul că pârâta „Universitatea Spiru Haret”, prin propria culpă – materializată prin organizarea unor forme de învăţământ neautorizate – a eliberat, din numărul de formulare tipizate aprobat, diplome pentru absolvenţii formelor de învăţământ neautorizate, nu poate fi imputat Ministerului Educaţiei Naţionale (în prezent Ministerul Educaţiei şi Cercetării Ştiinţifice). Argumente:

Considerăm că aceste cereri sunt neîntemeiate, având în vedere, în esenţă, următoarele aspecte:

Actele de studiu pot fi eliberate doar absolvenţilor care au urmat o specializare la o formă de învăţământ acreditată sau autorizată să funcţioneze provizoriu, conform legislaţiei în vigoare în momentul înscrierii în anul I de facultate.

19

Formele de învăţământ ID și FR nu se regăsesc - ca fiind autorizate provizoriu sau acreditate - în nicuna din hotărârile în care se prevăd expres şi limitativ structurile instituţiilor de învăţământ superior acreditate şi specializările din domeniile studiilor universitare de licenţă, respectiv H.G. nr. 676/2007, H.G. nr. 635/2008, H.G. nr. 749/2009.

Faptul că pârâta „Universitatea Spiru Haret”, prin propria culpă – materializată prin organizarea unor forme de învăţământ neautorizate – a eliberat, din numărul de formulare tipizate aprobat, diplome pentru absolvenţii formelor de învăţământ neautorizate, nu poate fi imputat Ministerului Educaţiei Naţionale (în prezent Ministerul Educaţiei şi Cercetării Ştiinţifice).

O.G. nr. 10/2009, declarată constituţională pentru perioada în care şi-a produs efectele, prin Decizia nr. 1646/16.12.2010 a Curţii Constituţionale, a acordat o şansă persoanelor care nu au dobândit legal statutul de student, în sensul de a finaliza studiile, prin prevederile cuprinse în art. 3 alin. 1, 2: Studenţii ciclului universitar de licenţă înmatriculaţi în anul I în perioada 2005 - 2008 la specializări/programe de studii organizate la forma de învăţământ la distanţă au dreptul de a-şi continua studiile la specializări/programe de studii autorizate să funcţioneze provizoriu sau acreditate potrivit unei metodologii aprobate prin ordin al ministrului educaţiei, cercetării şi inovării, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. De dreptul prevăzut la alin. (1) beneficiază şi studenţii ciclului universitar de licenţă înmatriculaţi în anul I în perioada 2005 - 2008 la specializări/programe de studii organizate la forma de învăţământ cu frecvenţă redusă.

S-a exprimat şi opinia izolată potrivit căreia ar exista

discriminare între studenţii care au absolvit cursurile „Universităţii Spiru Haret” şi au susţinut examenul de licenţă în sesiunea iulie 2009 (cu privire la care sunt apreciate ca fiind întemeiate cererile vizând obligarea universităţii să elibereze diplomele de licenţă) şi cei care au susţinut examenul de licenţă în sesiunea iulie 2011, referitor la care sunt valabile argumentele anterior menţionate.

Cu privire la această opinie singulară, susţinătorii opiniei majoritare sunt de părere că, la data înscrierii în anul I de facultate a studenţilor care au susţinut examenul de licenţă în sesiunea iulie 2009 legislaţia nu era clară, însă prin O.G. nr. 10/2009 s-a reglementat situaţia absolvenţilor programelor de studii organizate la forma de învăţământ la distanţă şi cu frecvenţă redusă.

20

7. Natura juridică a termenului de un an prevăzut de art. 1 alin. 6 din Legea nr. 554/2004

Materia: contencios administrativ și fiscal

Subcategorie: contencios administrativ Obiect ECRIS: anulare act administrativ

Acte normative incidente: art. 1 alin. 6, art. 11 din Legea nr. 554/2004

Termenul de un an prevăzut de art. 1 alin. 6 din Legea nr. 554/2004, la fel ca termenul de un an prevăzut de art. 11 alin. 2, coroborat cu alin. 5, este de decădere, în interiorul acestuia, titularul dreptului subiectiv fiind obligat în exercite, sub sancţiunea stingerii dreptului. Argumente:

Conform art. 1 alin. 6 din Legea nr. 554/2004, autoritatea publică emitentă a unui act administrativ unilateral nelegal poate să solicite instanţei anularea acestuia, în situaţia în care actul nu mai poate fi revocat întrucât a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice. În cazul admiterii acţiunii, instanţa se pronunţă, dacă a fost sesizată prin cererea de chemare în judecată, şi asupra validităţii actelor juridice încheiate în baza actului administrativ nelegal, precum şi asupra efectelor juridice produse de acestea. Acţiunea poate fi introdusă în termen de un an de la data emiterii actului. Referitor la natura juridică a termenului de un an de la data emiterii actului, facem trimitere la prevederile art. 11 din Legea nr. 554/2004, vizând termenul de introducere a acţiunii în anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate la alin. 5, termenul prevăzut la alin. (1) fiind termen de prescripţie (termenul de 6 luni), iar termenul prevăzut la alin. (2) fiind termen de decădere (…cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului verbal de conciliere, după caz). Această natură juridică a termenului este confirmată și de Înalta Curte de Casație și Justiție – e.g., Decizia nr. 1843/28 martie 2014 – Secția de Contencios administrativ și fiscal.

Termenul de un an, prevăzut de art. 1 alin. 6 din Legea nr. 554/2004 este, de asemenea, de decădere, dispoziţia legii având caracter imperativ, în interiorul acestui termen titularul dreptului subiectiv fiind obligat să-şi exercite dreptul, sub sancţiunea stingerii

21

lui. Având un atare efect, termenul de decădere nu poate fi, de regulă, nici suspendat, nici întrerupt, fiind, deci, incompatibil şi cu instituția repunerii în termen.

8. Acțiune în anularea deciziei emise de Agenţia Judeţeană

Pentru Plăţi și Inspecţie Socială. Prescripţia dreptului de a recupera debitul reprezentând indemnizaţie pentru creşterea copilului. Soluții procedurale

Materia: contencios administrativ și fiscal

Subcategorie: contencios administrativ Obiect ECRIS: anulare act administrativ

Instanţa nu va trebui să se pronunţe, în mod expres și distinct,

cu privire la excepţia prescripției invocate de reclamantă (pe motivul împlinirii termenului de 3 ani), ci va anula decizia, constatând că este nelegală deoarece a fost emisă cu nerespectarea termenului general de prescripţie de 3 ani, excepţia fiind calificată ca o apărare de fond.

Argumente: Prin raportare la faptul că argumentul invocat de reclamantă în

susținerea nelegalității actului administrativ atacat îl constituie emiterea acestuia după împlinirea termenului de prescripție, motivul constituie o apărare de fond, neavând caracterul unei excepții propriu-zise.

Mutatis mutandis, facem trimitere la argumentele cuprinse în Decizia nr. 10/20 octombrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (solicitarea vizând decizia de recuperare a debitului – primă de instalare -, de către Agenția de Ocupare a Forței de Muncă, reclamanta invocând că actul a fost emis cu depășirea termenului general de prescripție de 3 ani – art. 47 din Legea nr. 76/2002): … termenul de prescripție este intervalul de timp stabilit de lege, înăuntrul căruia agenția pentru ocuparea forței de muncă sau, după caz, centrele regionale de formare profesională a adulților trebuie să procedeze la emiterea deciziilor de debit, care constituie titluri executorii, pentru sumele acordate în mod necuvenit din bugetul asigurărilor pentru şomaj, precum şi orice alte debite constituite la bugetul asigurărilor pentru şomaj, altele decât cele provenind din contribuții, sub sancțiunea pierderii acelui drept (recuperarea debitului). Drept urmare, prin emiterea deciziei se

22

stabileşte creanța prin exercitarea dreptului subiectiv la recuperarea debitului ce corespunde obligației angajaților de restituire a primei de instalare încasate nelegal (obligație ce are ca izvor un fapt juridic ilicit şi care generează răspunderea juridică delictuală), în timp ce, după emiterea deciziei de debit (aşadar, a titlului executoriu), se naşte dreptul emitentului de a trece la executarea silită în vederea realizării creanței. Depăşirea acestui termen general de prescripție legal la momentul emiterii deciziei de către instituția abilitată prin lege în acest sens şi deci constituirea titlului executoriu după stingerea, prin prescripție extinctivă, a dreptului la recuperarea sumelor acordate în mod nelegal sau a altor debite constituite la bugetul asigurărilor pentru şomaj lipsesc decizia de cauză juridică, ceea ce se constituie într‐un motiv de nulitate a acesteia [apărarea de fond invocată de contestatoare în contestația la executare adresată primei instanțe în temeiul art. 712 alin. (2) din Codul de procedură civilă].

9. Taxa judiciară de timbru în materie contravenţională – respectiv în cererile de înlocuire a amenzii cu muncă în folosul comunităţii

Materia: contencios administrativ și fiscal

Subcategorie: alte tipuri de cauze Obiect ECRIS: anulare proces verbal de contravenție

Acte normative incidente: art. 36, art. 391 din O.G. nr. 2/2001, art. 27, art. 29, art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013

Întrucât art. 36 din O.G. nr. 2/2001, astfel cum a fost modificat prin art. 53 din O.U.G. nr. 80/2013, prevede că pentru orice alte cereri incidente se percep taxele judiciare de timbru prevăzute de lege, aceste cereri nu sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru, cu atât mai mult cu cât nu fac parte din categoria celor prevăzute de art. 29, art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013 - taxa care se datorează fiind de 20 lei, corespunzător cererilor neevaluabile în bani, potrivit disp. art. 27 din O.U.G. nr. 80/2013. Argumente:

Într-o opinie, s-a susţinut că aceste cereri sunt scutite de taxa

judiciară de timbru, motivat de faptul că nu s-a prevăzut obligaţia plăţii unei taxe judiciare, nici în O.G. nr. 2/2001, nici în O.U.G. nr. 80/2013.

23

În plus, potrivit disp. art. 9 alin. 3 din O.G. nr. 2/2001, cererea este formulată de organul de specialitate al unităţii administrativ-teritoriale prevăzut la art. 39 alin. 2 lit. a) în a cărui rază teritorială domiciliază contravenientul. În acest context, este de remarcat faptul că, atât suma reprezentând amenda – inițial stabilită -, cât și veniturile rezultând din prestarea muncii în folosul comunității – după admiterea cererii de înlocuire a amenzii cu muncă în folosul comunității -, constituie „venituri publice”, fapt confirmat prin disp. art. 39 alin. 2 lit. a din O.G. nr. 2/2001 (cu privire la amenda contravențională), text normativ la care face trimitere expresă disp. art. 9 alin. 3 din O.G. nr. 2/2001.

Prin urmare, sunt incidente disp. art. 30 alin. 1, 2 din O.U.G. nr. 80/2013, cauza referindu-se la venituri publice.

Într-o altă opinie, majoritară, s-a susţinut că aceste cereri nu

sunt scutite de taxa judiciară de timbru, prin raportare la dispoziţiile art. 36 din O.G. nr. 2/2001, fiind cereri incidentale ce ţin de faza executării sancţiunii contravenţionale, concluzie confirmată şi de dispoziţiile art. 391 din O.G. nr. 2/2001.

De asemenea, s-a subliniat faptul că asemenea cereri nu fac parte din categoria celor scutite de plata taxei judiciare de timbru, conform prevederilor art. 29, art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013 - taxa care se datorează fiind de 20 lei, corespunzător cererilor neevaluabile în bani, potrivit disp. art. 27 din O.U.G. nr. 80/2013.

Pe de altă parte, art. 36 din O.G. nr. 2/2001, astfel cum a fost modificat prin art. 53 din O.U.G. nr. 80/2013, prevede că pentru orice alte cereri incidente se percep taxele judiciare de timbru prevăzute de lege – în timp ce, în formularea anterioară, orice alte cereri incidente erau scutite de taxă judiciară de timbru.

10. Prescripţia dreptului de a aplica sancţiunea contravențională. Natura termenului prevăzut de art. 9 alin. 3 din O.G. nr. 15/2002 - termen prohibitiv (în sensul în care este interzisă încheierea, înăuntrul acestuia, a altor procese verbale de constatare a contravenţiei pentru fapta de a circula fără a deţine rovinietă, limitând caracterul continuu al contravenţiei) sau termen de prescripţie a aplicării sancţiunii contravenţionale.

Materia: contencios administrativ și fiscal

Subcategorie: alte tipuri de cauze Obiect ECRIS: anulare proces verbal de contravenție

24

Acte normative incidente: art. 13 alin. 1 din O.G. nr. 2/2001,

art. 9 alin. 3 din O.G. nr. 15/2002

Argumente:

Considerăm că natura termenului de 30 de zile, în interiorul căruia procesul verbal trebuie întocmit şi comunicat, nu poate fi alta decât cea prevăzută de cadrul general - O.G. nr. 2/2001 -, fiind un termen de prescripţie atât a aplicării sancţiunii (şi, implicit, a unicei consecinţe a răspunderii contravenţionale), cât şi a executării acesteia.

Concluzia rezultă din interpretarea coroborată a prevederilor art. 13 alin. 1 din O.G. nr. 2/2001, raportate la prevederile art. 13 alin. 4 din acelaşi act normativ şi ale art. 9 alin. 3 din O.G. nr. 15/2002, care stabilește că, în cazul în care, constatarea contravenţiilor se face cu ajutorul unor mijloace tehnice omologate amplasate pe reţeaua de drumuri naţionale din România, procesul verbal de constatare a contravenţiei se întocmeşte şi se comunică contravenientului în termen de 30 de zile de la data constatării contravenţiei. Deci, prin acest din urmă text de lege a fost instituit un termen special de prescripție.

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor cuprinse în art. 9 alin. 3 din O.G. 15/2002 și în art. 13 alin. 1 din OG nr. 2/2001, rezultă că intenţia legiuitorului a fost aceea ca, în intervalul de 30 de zile de la data constatării contravenţiei, să nu se poată încheia alte procese verbale, limitând, astfel, caracterul continuu al contravenţiei la perioada de 30 de zile. Însă, această interdicție expresă rămâne fără conținut în situația în care termenul de 30 de zile nu este considerat ca fiind un termen special de prescripție: bunăoară, în situația, întâlnită în practică, în care, pentru o primă faptă nu se încheie proces verbal de constatare și sancționare a contravenției, dar pentru o a doua faptă (săvârșită după câteva zile) se încheie un astfel de proces verbal, contravenientul atacă cel de-al doilea proces verbal (la un moment la care nu i s-a comunicat niciun proces verbal pentru prima faptă, întrucât nu era încheiat), iar plângerea se respinge (definitiv), însă, după trecerea termenului de 30 de zile de la data săvârșirii primei fapte, se încheie și, ulterior, se comunică procesul verbal de constatare și sancționare a contravenției care este, de asemenea, atacat; în acest caz, interdicția rămâne fără consecințe juridice, contrar voinței legiuitorului.

25

11. Calea de atac formulată de persoana căreia i s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenție sau de persoana căreia i s-a respins cererea având ca obiect luarea măsurilor asigurătorii. Concursul între prevederile cuprinse în art. 7 alin. 1 din Legea nr. 76/2012, pe de o parte, art. 64 alin. 2, art. 361 alin. 2 din Codul procedură civilă, pe de altă parte.

Materia: contencios administrativ și fiscal

Subcategorie: contencios administrativ Acte normative incidente: art. 64 alin. 4, art. 361 alin. 2 Cod proc. civ.,

art. 7 alin. 3 din Legea nr. 76/2012

S-a susținut, deopotrivă, că încheierea de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de intervenție (de către instanța de contencios administrativ) și încheierea de respingere a cererii având ca obiect asigurarea dovezilor pot fi atacate cu apel/recurs.

Argumente: În favoarea apelului s-a invocat disp. art. 64 alin. 4 Cod

proc. civ. care stabilește, în mod expres, această cale de atac – dacă încheierea a fost dată în primă instanță -, recursul fiind prevăzut numai în situația în care încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție a fost pronunțată de instanța de apel. De asemenea, s-a invocat disp. art. 361 alin. 2 Cod proc. civ. care prevede, expres, că încheierea de respingere poate fi atacată separat numai cu apel.

S-a susținut, totodată, că norma cuprinsă în art. 7 alin. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă nu este incidentă întrucât din interpretarea textelor art. 7 alin. 1, 2, 3 rezultă că apelul nu este calea de atac în materia contenciosului administrativ și fiscal (ci recursul) numai atunci când „printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este definitivă” (art. 7 alin. 1 din Legea nr. 76/2012).

Prin urmare, având în vedere faptul că, pentru atacarea încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție și a încheierii de respingere a cererii de asigurare de dovezi, calea de atac a apelului este prevăzută de norme generale, iar nu de norme speciale, nu se aplică disp. art. 7 alin. 3 din Legea nr. 76/2012, adică excepția în materia contenciosului administrativ.

26

În favoarea recursului s-a invocat voința clară a legiuitorului, astfel cum a fost statornicită prin art. 7 alin. 3 din Legea nr. 76/2012, cu titlu de excepție, calea de atac împotriva hotărârilor pronunțate în materia contenciosului administrativ fiind recursul, și nu apelul.

Faptul că art. 7 alin. 1 se referă la „legi speciale” nu exclude regimul căii de atac în această materie atunci când suntem în prezența unor instituții juridice prevăzute de normele generale cuprinse în Codul de procedură civilă.

O abordare contrară ar releva o nejustificată inconsecvență întrucât ar rezulta că atunci când avem în vedere hotărâri pronunțate pe temeiul unor legi speciale, în materia contenciosului administrativ, calea de atac ar fi recursul (aplicându-se art. 7 alin. 3 din Legea nr. 76/2012), iar atunci când avem în vedere hotărâri pronunțate pe temeiul unor norme generale, în aceeași materie, calea de atac ar fi apelul (ignorându-se disp. art. 7 alin. 3 din Legea nr. 76/2012). O asemenea diferență de regim procedural ar contraveni modalității în care legiuitorul a gândit și materializat dublul grad de jurisdicție în materia contenciosului administrativ și fiscal – primă instanță și recurs.

În plus, dacă am accepta calea de atac a apelului – împotriva încheierii de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de intervenție și împotriva încheierii de respingere a cererii având ca obiect asigurarea dovezilor -, ar însemna că atunci când aceste încheieri sunt pronunțate de Curtea de Apel, în primă instanță (învestită potrivit disp. art. 96 pct. 1 din Codul de procedură civilă), apelul ar fi de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția de Contencios administrativ și fiscal, contravenind disp. art. 97 pct. 1, 2 din Codul de procedură civilă (instanța supremă judecând recursuri).

Prin Decizia nr. 6174/13 septembrie 2013 (pronunțată în

dosarul nr. 1675/2/2013), Înalta Curtea de Casație și Justiție – Secția de Contencios administrativ și fiscal a dezlegat problema de drept a căii de atac, stabilind că este recursul:

… Înalta Curte constată că împotriva încheierii prin care prima instanţă a respins ca inadmisibilă cererea de intervenţie accesorie, X a înţeles să formuleze apel, în temeiul art.64 alin.(4) NCPC, text de lege care a instituit pentru o asemenea ipoteză o singură cale de atac, apel ori recurs, după cum încheierea a fost pronunţată în primă instanţă sau în apel.

Chiar dacă X şi-a intitulat calea de atac împotriva încheierii ca fiind „apel”, Înalta Curte are obligaţia de a-i da calificarea juridică exactă, ţinând seama de natura litigiului dedus judecăţii şi de faptul

27

că Legea contenciosului administrativ nr.554/2004, prin art.28 alin.(1), se completează cu prevederile Codului de procedură civilă, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de autoritate dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte, precum şi cu procedura reglementată prin prezenta lege.

Una dintre aceste incompatibilităţi este prevăzută de art.20 alin.(1) din Legea nr.554/2004 potrivit căruia:

„(1) Hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare.”

Această derogare de la normele dreptului comun instituite de Codul de procedură civilă este aplicabilă atât hotărârilor prin care se rezolvă fondul cauzei, cât şi celor pronunţate în cursul judecăţii, întrucât textul din legea specială foloseşte sintagma „hotărârea pronunţată în primă instanţă”, fără a face distincţie în privinţa tipului hotărârilor, sentinţe ori încheieri.

Pe de altă parte, art.9 din Legea nr.76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă prevede că:

„Dacă legea specială nu cuprinde dispoziţii referitoare la procedura de judecată, felul hotărârii instanţei ori calea de atac şi termenul de exercitare al acesteia, se aplică în mod corespunzător prevederile Codului de procedură civilă.”

În cauza dedusă judecăţii, deşi art.64 alin.(1) NCPC precizează că încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie pronunţată în primă instanţă poate fi atacată numai cu apel, din interpretarea art.20 alin.(1) şi art.28 alin.(1) din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004 şi art.9 din Legea nr.76/2012, Înalta Curte reţine că încheierea atacată este supusă numai recursului şi va soluţiona cauza ca fiind recurs. Procedând în această modalitate, nu sunt vătămate în niciun fel interesele părţii care a exercitat calea de atac a apelului, întrucât art.64 alin.(4) NCPC îi conferă acesteia dreptul la o singură cale de atac, apel ori recurs.

Faptul că, începând cu data de 15 februarie 2013 (data intrării în vigoare a Noului Cod de procedură civilă), în anumite materii ale contenciosului administrativ reglementate prin legi speciale (de exemplu, materia achiziţiilor publice reglementată de OUG nr.34/2006, modificată prin art.61 din Legea nr.76/2012), calea de atac a recursului a fost înlocuită cu apelul, nu poate conduce la o altă concluzie, întrucât apelul este o cale ordinară de atac, devolutivă,

28

iar Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa sesizată în cauză, nu îi revin spre competentă soluţionare apelurile.

Notă: Având în vedere faptul că hotărârea Înaltei Curți de

Casație și Justiție a fost primită numai la data redactării minutei, precum și exprimarea celor două opinii, anterior redate, chestiunea de drept urmează să fie pusă, din nou, în discuție, la întâlnirea profesională care va avea loc în data de 19 iunie 2015.

12. Competența judecătorului sindic de a soluționa capătul

din cererea de închidere a procedurii, formulată de lichidatorul judiciar, având ca obiect plata cheltuielilor de procedură (onorariu practician și insolvență și cheltuieli efective - avansate de acesta).

Materia: civil Subcategorie: insolvență și preinsolvență

Obiect ECRIS: închiderea procedurii Acte normative incidente: art. 131 alin. 1, art. 132 alin. 2 din Legea nr.

85/2006, art. 174 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, art. 4 din Legea nr. 85/2006, art. 39 alin. 4 din Legea nr. 85/2014,

art. 57 din O.U.G. nr. 86/2006

Faptul că adunarea reprezentanților permanenţi ai U.N.P.I.R. stabilește tarifele pentru onorarii şi standardele de cost pentru cheltuielile de procedură, atunci când acestea se plătesc din fondul constituit conform art. 4 din Legea nr. 85/2006 (art. 39 din Legea nr. 85/2014), nu este aptă să lipsească de efecte competența judecătorului sindic de a se pronunța asupra cererii vizând aprobarea plății onorariului și cheltuielilor de procedură din fondul special constituit, cu atât mai mult cu cât judecătorul sindic trebuie să stabilească, prin raportare la condițiile concrete ale cauzei, dacă onorariul se va plăti din fondul U.N.P.I.R. sau din averea debitoarei – o asemenea dispoziție nefiind de competența U.N.P.I.R.

Argumente: Potrivit disp. art. 131 alin. 1, art. 132 alin. 2 din Legea nr.

85/2006, art. 174 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, odată cu închiderea procedurii, judecătorul sindic va dispune și radierea persoanei juridice din evidențele Registrului Comerțului, hotărârea

29

fiind comunicată, în acest sens, către O.R.C., conform disp. art. 135 din Legea nr. 85/2006, art. 179 din Legea nr. 85/2014. De asemenea, prin închiderea procedurii, judecătorul sindic îl descarcă pe lichidatorul judiciar de orice îndatoriri sau responsabilități cu privire la procedură, debitor şi averea lui, creditori, titulari de garanţii, acţionari sau asociaţi, în acord cu disp. art. 136 din Legea nr. 85/2006, art. 180 din Legea nr. 85/2014.

Prevederile privind suportarea cheltuielilor de procedură din averea debitorului și, în lipsa disponibilităților, din fondul special constituit de U.N.P.I.R., sunt cuprinse în art. 4 din Legea nr. 85/2006, respectiv, în art. 39 alin. 4 din Legea nr. 85/2014.

Faptul că aceste texte de lege fac trimitere la O.U.G. nr. 86/2006 cu privire la modalitatea de efectuare a plăților, nu creează o competență exclusivă în favoarea U.N.P.I.R., mai exact nu anihilează competența judecătorului sindic, ci are în vedere conformitatea plăților cu normele speciale. Concluzia se impune cu atât mai mult cu cât, potrivit disp. art. 20 alin. 1 lit. i din Legea nr. 85/2006, art. 58 alin. 1 lit. i din Legea nr. 85/2014, administratorul judiciar sesizează judecătorul sindic în cazul în care constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative (iar conform art. 21 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, rapoartele practicianului în insolvență, depuse la dosarul instanței, trebuie să cuprindă şi o justificare a cheltuielilor efectuate cu administrarea procedurii sau a altor cheltuieli efectuate din fondurile existente în averea debitorului - potrivit art. 59 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, raportul trebuind să menționeze și onorariul încasat al administratorului judiciar, cu precizarea modalităţii de calcul al acestuia).

Împrejurarea că, potrivit disp. art. 57 din O.U.G. nr. 86/2006, adunarea reprezentanților permanenţi ai U.N.P.I.R. stabilește tarifele pentru onorarii şi standardele de cost pentru cheltuielile de procedură, atunci când acestea se plătesc din fondul constituit conform art. 4 din Legea nr. 85/2006 (art. 39 din Legea nr. 85/2014), nu este aptă să lipsească de efecte competența judecătorului sindic de a se pronunța asupra cererii vizând aprobarea plății onorariului și cheltuielilor de procedură din fondul special constituit.

Concluzia se impune cu atât mai mult cu cât judecătorul sindic trebuie să stabilească, prin raportare la condițiile concrete ale cauzei, dacă onorariul se va plăti din fondul U.N.P.I.R. sau din averea debitoarei – o asemenea dispoziție nefiind de competența U.N.P.I.R. și, în plus, odată cu pronunțarea hotărârii de închidere a procedurii, practicianul în insolvență este descărcat de atribuții și

30

responsabilități, trebuind, așadar, ca la acel moment să fie clarificată situația plății cheltuielilor de procedură.

Argumentului referitor la dificultatea stabilirii cheltuielilor în cazul unor cauze complexe, care presupun cheltuieli succesive (propriu-zise și onorariu al practicianului în insolvență) – susținându-se că judecătorul sindic nu are obligația de a se transforma în contabil -, i s-a opus obligativitatea întocmirii, de către practicianul în insolvență, a rapoartelor (lunare/trimestriale) prin care, potrivit disp. art. 21 alin. 1, 2 din Legea nr. 85/2006, art. 59 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, trebuie să justifice cheltuielile efectuate cu administrarea procedurii sau alte cheltuieli efectuate din fondurile existente în averea debitorului, și să precizeze remuneraţia administratorului judiciar sau a lichidatorului, cu menţionarea modalităţii de calcul a acesteia.

13. Posibilitatea judecătorului sindic de a cenzura, în calea de atac a contestației, onorariul practicianului în insolvență stabilit prin hotărârea creditorului majoritar

Materia: civil

Subcategorie: insolvență și preinsolvență Obiect ECRIS: contestație

Acte normative incidente: art. 57 alin. 3, art. 45 alin. 2 teza I din Legea nr. 85/2014,

art. 38 alin. 2, 3 din O.G. nr. 86/2006

Chestiunea în discuție este una de legalitate, și nu de oportunitate, în condițiile în care legiuitorul a prevăzut criterii concrete care trebuie respectate, prin disp. art. 38 alin. 1 din O.G. nr. 86/2006 introducându-se o componentă de legalitate în această procedură, stabilirea onorariului neputând fi discreționară, nefiind lăsată la totala apreciere a creditorului majoritar, judecătorul sindic având competența de a verifica, în mod concret, respectarea, de către creditorul majoritar a criteriilor prevăzute de lege. Argumente:

Premisă: creditorul care deţine mai mult de 50% din valoarea

totală a creanţelor a decis, în temeiul disp. art. 57 alin. 3 din Legea nr. 85/2014, fără consultarea adunării creditorilor, să confirme administratorul judiciar provizoriu, stabilindu-i un onorariu fix și un onorariu de succes – sub forma unei cote procentuale (1% din sumele

31

care vor rezulta în afara planului de reorganizare), fiind atacată hotărârea creditorului majoritar vizând stabilirea onorariului de succes.

Primul aspect relevant pentru stabilirea abilitării judecătorului sindic de a analiza și cenzura hotărârea creditorului majoritar ține de caracterul unei astfel de chestiuni, respectiv dacă este una de legalitate sau una de oportunitate.

Art. 38 alin. 2 din O.G. nr. 86/2006 stabilește tipurile de factori ce reflectă gradul de complexitate a activităţii depuse, care trebuie avuți în vedere la stabilirea onorariului (numărul de salariaţi ai debitorului; riscul privind conflictele de muncă; cifra de afaceri a debitorului pe ultimii 3 ani; valoarea totală a datoriilor şi numărul creditorilor; valoarea creanţelor, numărul debitorilor; numărul şi complexitatea litigiilor aflate pe rol în care debitorul are calitate de reclamant şi, respectiv, de pârât; valoarea patrimoniului, potrivit evaluării; natura activelor, atractivitatea pe piaţă, riscurile legate de conservarea lor; nivelul de lichidităţi aflate la dispoziţia debitorului pentru acoperirea cheltuielilor iniţiale de lichidare).

Conform disp. art. 38 alin. 3, depunerea sau acceptarea de către practicianul în insolvenţă, în mod repetat, a unei oferte de onorariu care nu ţine seama de prevederile alin. 2 constituie concurenţă neloială şi se sancţionează conform prevederilor art. 40.

Prin urmare, în condițiile în care legiuitorul a prevăzut criterii concrete care trebuie respectate, prin disp. art. 38 alin. 1 din O.G. nr. 86/2006 introducându-se o componentă de legalitate în această procedură, stabilirea onorariului nu poate fi discreționară, nefiind lăsată la totala apreciere a creditorului majoritar – în sensul că, deși acesta are abilitarea de a stabili onorariul, nu se poate susține, în mod întemeiat, că hotărârea creditorului majoritar scapă oricărui control de legalitate.

Onorariul nu trebuie să fie în contradicție cu normele speciale evocate, nu numai prin raportare la argumentele anterior expuse, ci și la faptul că, potrivit prevederilor legale vizând regulile de distribuire în cazul intrării în faliment, suma reprezentând onorariul practicianului în insolvență se încasează cu prioritate, în dauna creditorilor, în condițiile în care cuantumul acestui onorariu este foarte ridicat – în vădită discordanța cu contraprestația.

În contextul menționat, judecătorul sindic are competența de a verifica, în mod concret, respectarea, de către creditorul majoritar, odată cu stabilirea onorariului administratorului judiciar, a criteriilor punctual prevăzute de art. 38 alin. 1, iar, în măsura în care constată că acestea sunt încălcate, suntem în prezența unei chestiuni de

32

legalitate care poate fi analizată de judecătorul sindic – art. 45 alin. 2 teza I din Legea nr. 85/2014.

14. Procedura verificării și regularizării cererilor înaintate

în dosarele asociate în procedurile de insolvenţă, în condiţiile prescrise de art. 41 alin. 4 din Legea nr. 85/2014

Materia: civil

Subcategorie: insolvență și preinsolvență Acte normative incidente: art. 41 alin. 4 din Legea nr. 85/2014,

art. 200 din Codul de procedură civilă

Argumente:

Prin raportare la faptul că excepția de la aplicarea procedurii de verificare și regularizare a cererii, prevăzute de art. 200 din Codul de procedură civilă, privesc, în mod expres, doar cererea de deschidere a procedurii, potrivit disp. art. 41 alin. 4 din Legea nr. 85/2014 teza finală, iar excepția este de strictă interpretare, s-a susținut opinia potrivit căreia nu se poate deduce voința legiuitorului pe care de interpretare, în sensul lărgirii ariei de aplicare a excepției, prin excluderea procedurii verificării și regularizării cererilor având ca obiect atragerea răspunderii personale patrimoniale, întemeiate pe disp. art. 169 din Legea nr. 85/2014, respectiv anularea actelor frauduloase, întemeiate pe disp. art. 117 din Legea nr. 85/2014. Aceste din urmă cereri nu fac parte din categoria celor de deschidere a procedurii, așa încât li se aplică procedura prevăzută de art. 200 Cod proc. civ., inclusiv sancțiunea anulării cererii, stabilită de art. 200 alin. 3 Cod proc. civ.

Pe de altă parte, s-a susținut opinia potrivit căreia procedura verificării și regularizării cererii nu trebuie îndeplinită în cazul acțiunilor anterior menționate întrucât și acestea au caracterul de cereri introductive, voința legiuitorul fiind aceea de a exclude toate aceste cereri de la procedura prevăzută de art. 200 Cod proc. civ.

Notă: Având în vedere cele două opinii exprimate, precum și

faptul că în datele de 27-28 aprilie 2015 va avea loc, la Craiova, întâlnirea președinților de secții de la curțile de apel, privind unificarea practicii în materia litigiilor cu profesioniști și a insolvenței, discuția cu privire la acest aspect procedural se prorogă pentru

33

următoarea întâlnire profesională a Secției a II-a civile, de contencios administrativ și fiscal.

15. Procedura de soluționare a cererii de deschidere a

procedurii insolvenţei formulată de lichidatorul judiciar desemnat de Oficiul Registrului Comerţului

Materia: civil

Subcategorie: insolvență și preinsolvență Obiect ECRIS: deschiderea procedurii la cererea debitorului, art. 66 alin. 10

din Legea nr. 85/2014 Acte normative incidente: art. 67 alin. 2, art. 66 alin. 10 din Legea nr.

85/2014

Având în vedere referirea clară a legiuitorului, prin art. 67 alin. 2 din Legea nr. 85/2014, la cererea debitorului formulată de lichidatorul numit în procedura de lichidare prevăzută de Legea nr. 31/1990, rep. – încadrând-o, expres, în categoria cererilor de deschidere a procedurii formulate de debitor, acesteia i se aplică disp. art. 66 alin. 10 din Legea nr. 85/2014, urmând să fie soluționată în camera de consiliu, fără citarea părților.

Argumente: Deosebirea față de reglementarea anterioară, cuprinsă în disp.

art. 27 din Legea nr. 85/2006, constă în faptul că art. 67 alin. 2 din Legea nr. 85/2014 face trimitere expresă la cererea debitorului formulată prin lichidatorul numit în procedura prevăzută de Legea nr. 31/1990, rep., așadar la cererea de deschidere a procedurii formulate în temeiul art. 260 alin. 4 din Legea nr. 31/1990, rep.

Prin urmare, întrucât este o cerere a debitorului de deschidere a procedurii, statornicită ca atare, i se va aplica disp. art. 66 alin. 10 din Legea nr. 85/2014, referitoare la soluționarea acesteia în cameră de consiliu, fără citarea părților – deși în reglementarea anterioară exista o dispoziție similară (art. 27 alin. 5 din Legea nr. 85/2006), în art. 28 alin. 2 nu se făcea referire la cererea debitorului, formulată prin lichidatorul numit în procedura prevăzută de Lega nr. 31/1990, rep., împrejurare care a dat naștere unor opinii diferite cu privire la procedura de soluționare a acestei cereri, respectiv în ședință publică sau în cameră de consiliu.

34

16. Admisibilitatea cererii de acordare, din fondul U.N.P.I.R., a cheltuielilor (onorariul practicianului în insolvență și cheltuieli de procedură), formulată odată cu cererea de închidere a procedurii, în condițiile în care aceste cheltuieli au fost anterior cuprinse în suma la care fostul administrator statutar a fost obligat, ca urmare a admiterii cererii de angajare a răspunderii personale patrimoniale formulate de practicianul în insolvență

Materia: civil

Subcategorie: insolvență și preinsolvență Obiect ECRIS: închiderea procedurii

Acte normative incidente: art. 169, art. 174-175 din Legea nr. 85/2014

Cererea este admisibilă, având în vedere că, odată cu închiderea procedurii, potrivit disp. art. 180 din Legea nr. 85/2014, administratorul/lichidatorul judiciar este descărcat de orice îndatoriri și responsabilități – nemaiavând, în mod corelativ, nici drepturi cu privire la procedură -, judecătorul sindic având abilitarea legală de a stabili, la momentul închiderii procedurii, dacă onorariul se va plăti din fondul U.N.P.I.R. sau din averea debitoarei, trebuind, așadar, ca la acel moment să fie clarificată situația plății cheltuielilor de procedură. Argumente:

Obligarea pârâtului, în temeiul disp. art. 169 din Legea nr.

85/2014 (art. 138 din Legea nr. 85/2006) la plata parțială sau integrală a pasivului persoanei juridice aflate în insolvență este fundamentată pe legătura de cauzalitate dintre faptele/omisiunile acestuia și apariția stării de insolvență. Includerea în această sumă a cheltuielilor de procedură (cheltuieli propriu-zise și onorariul practicianului în insolvență) are același fundament, derularea procedurii, respectiv antrenarea cheltuielilor fiind determinată tocmai de existența stării de insolvență (la care a contribuit pârâtul ce face parte din categoria persoanelor enumerate de textele de lege anterior evocate).

Pe de altă parte, cererea este admisibilă prin raportare la faptul că există posibilitatea ca pârâtul, persoană fizică, faţă de care s-a admis acţiunea în angajarea răspunderii personale patrimoniale, să fie insolvabil.

Referitor la susținerea potrivit căreia, din moment ce s-a optat pentru introducerea în calculul prejudiciului a cheltuielilor (onorariul

35

practicianului în insolvență și cheltuielile de procedură), iar cererea formulată împotriva fostului administrator statutar a fost admisă integral, nu se mai poate solicita aceeaşi sumă, şi din fondul de lichidare constituit la U.N.P.I.R, întrucât există riscul încasării sumei de două ori, considerăm că un asemenea argument nu este de natură să excludă acordarea cheltuielilor de procedură, dovedite, în cauză. În acest sens, avem în vedere faptul că, în situația în care practicianul în insolvență a primit, din fondul constituit la nivelul U.N.P.I.R. (art. 4 din Legea nr. 85/2006, 39 din Legea nr. 85/2014) onorariul și cheltuielile pe care le-a avansat, ca urmare a dispoziției cuprinse în hotărârea de închidere a procedurii, iar, ulterior, executorul judecătoresc reușește recuperarea sumei la care pârâtul (bunăoară, fostul administrator statutar) a fost obligat, pe baza hotărârii pronunțate cu privire la cererea de angajare a răspunderii personale patrimoniale, U.N.P.I.R. se subrogă în drepturile fostului practician în insolvență, recuperând suma achitată din fondul special constituit.

PREȘEDINTE, Dr. Andreea Ciucă

36