Minciuni gogonate (1)24 noiembrie 2008 • ISRAELIANCA

Teroarea a pătruns în viaţa

mea chiar din prima zi în

care am pus piciorul în

Ierusalim: un arab şi-a

cumpărat un cuţit de

măcelar şi a început să

căsăpească lumea pe

stradă. Unul dintre răniţi a

apucat să se ascundă chiar

în clădirea unde trebuia să

mă înregistrez ca nou

venit. Pe scări încă era

sîngele acelei victime

atacate pentru simpla

crimă de a se fi plimbat

prin centrul Ierusalimului

ziua în amiaza mare. Cine

ar fi crezut că 25 de ani

mai tîrziu locul cuţitelor

avea să fie luat de arme

automate, sinucigaşi şi

rachete?

Israelul a încercat să facă pace, după cum se vede din paginile istoriei,

chiar înainte de a se autodeclara stat pe teritoriul care îi fusese destinat

prin hotărîrile Ligii Naţiunilor şi ONU. Ce-i drept, înainte de independenţa

statului, au acţionat în Palestina Mandatorie organizaţii de rezistenţă

evreieşti, care îi vizau de fapt pe englezii care făceau tot posibilul şi

imposibilul pentru a submina înfiinţarea statului evreu – însăşi esenţa

mandatului la care se angajaseră în momentul preluării, împreună cu

francezii, a teritoriilor pierdute de Imperiul Otoman la finele primului război

mondial. Maşina de propagandă palestiniană a deturnat şi acest fapt

istoric, susţinînd că teroarea îndreptată de ei împotriva „sioniştilor” este

rezultatul unor imaginare acte teroriste comise cu zeci de ani în urmă de

evrei asupra civililor palestinieni paşnici şi neînarmaţi, cu intenţia de a-i

Refugiaţi evrei

izgoni de pe paminturile lor strămoşeşti. 1001 de nopţi, basme arabe (altă

deturnare, aceste basme fiind de fapt persane, Şeherezada nefiind un

nume arăbesc).

Cînd am ajuns eu în Israel nu se vorbea de Nakba – catastrofa

palestinienilor – Nakba fiind un alt instrument de propagandă inventat

acum vreo zece ani. Nu se vorbea nici de genocidul la care îi supune

Israelul pe bieţii palestinieni, care aproape că şi-au sporit numărul de zece

ori în ultimele şase decenii, sau de apartheid.

Acceptarea realităţii

că nu Israelul este

vinovat de starea de

război din Orientul

Mijlociu se face după

metoda picăturii

chinezeşti, mai ales

că după fiecare

picătură te ştergi, te

usuci şi mergi mai

departe. Numai că la

un moment dat

începi să suferi de

efectul cumulat al

picăturilor (ceea ce

marxiştii numeau saltul calitativ, pare-mi-se) şi, de găleata cu apă care ţi

se aruncă din cînd în cînd în faţă – cum ar fi atacurile de la Ras Burqa sau

de la Naharaim sau cîte şi mai cîte alte crime odioase comise în numele

„eliberării Palestinei”.

Arabii nu şi-au ascuns niciodată intenţiile de a duce la „bun sfîrşit” ceea ce

fusese început de Hitler – exterminarea evreilor. În 1943, Amin el-Husseini,

muftiul Ierusalimului propovăduia la Radio Berlin – „Ucideţi evreii oriunde i-

aţi găsi, pentru plăcerea lui Allah.” Azzam Pasha, secretarul general al Ligii

Arabe a declarat jihad împotriva Israelului chiar în ziua Declaraţiei de

Independenţa, 15 mai, 1948: „Acest război va fi unul de exterminare si un

masacru de proporţii monumentale, comparabil cu masacrele săvîrsite de

mongoli şi de cruciaţi.” Intenţiile arabilor erau clare încă înainte de

înfiinţarea OEP în 1964, trei ani înainte de războiul de şase zile în care

Israelul a ocupat Gaza, Cisiordania. peninsula Sinai şi Podişul Golan. Primul

Ministru al Irakului, care tocmai fusese creat din teritoriile preluate de la

Corturi în loc de case

Imperiul Otoman, se lăuda înainte de razboiul din 1948 că arabii au nevoie

doar de „cîteva mături” pentru a-i „arunca pe evrei in mare, imediat ce

englezii ne dau semnalul”.

Iată deci că nu ocuparea teritoriilor şi nu politica de genocid sau apartheid

stau la baza conflictului din Orientul Mijlociu, ci vechiul antisemitism bine

fardat şi deghizat în anti-sionism, iar prezenţa noastră pe anticele teritorii

ale Regatelor Israel şi Iudea (Iudea şi Samaria fiind de fapt Cisiordania) nu

poate fi tolerată nici măcar pe un singur bob de nisip, ci numai în mare.

Vă propun prima serie dintr-o scurtă carte scrisă de David Meir-Levi,

profesor de arheologie şi istorie a Orientului Apropiat, care a studiat la

prestigioasele universităţi americane Johns Hopkins şi Brandeis, în prezent

director pentru cercetare şi educaţie la Centrul Iniţiativa israeliană pentru

pace din San Francisco.

„Cum este posibil?” scrie David Horowitz în introducerea la această carte.

„Cum se poate ca răul sa îmbrace veşmintele justiţiei? Cum se poate

justifica un război de genocid care urmăreşte distrugerea unui popor

democratic ca fiind o luptă de eliberare naţională? Se poate prin crearea

unor mituri politice care raţionalizează agresiunea şi justifică războiul

contra unei populatii civile.”

P.S.

De la o vreme încoace se vîntură ideea că evreii de azi nu sint

descendenţii israeliţilor şi ai iudeilor din antichitate, ci khazari convertiţi la

iudaism. Adică orice ai face, dacă ai cea mai mică afinitate cu iudaismul

eşti condamnat la moarte. Nu-mi amintesc ca Inchiziţia să fi iertat vreun

evreu botezat, aceştia fiind persecutaţi timp de generaţii. Nu ţin minte ca

Hitler să fi făcut vreo referire la khazari, ba din contra, legile lui draconice

scotoceau trei generaţii în urmă pentru a determina originea ne-ariană a

oricarei persoane. Cind Hitler spunea „Juden”, să se fi referit el oare la

khazari convertiţi sau la iudei/evrei? Şi nici n-am auzit pe cineva spunînd

vreodată „ce nas de khazar are cutare”…

Minciuni gogonate: Spulberarea miturilor războiului de propagandă

împotriva Israelului

David Meir-Levi

1. Problema refugiaţilorVersiunea arabă a tragediei refugiaţilor arabi care au fugit din Palestina

Mandatorie înainte şi după războiul din 1948 şi respectiv din Israel imediat

după război i-a dominat şi continuă să-i domine în asemenea măsură pe

cei mai bine pregătiţi istorici, comentatori şi ziarişti, încît fuga din Israel a

aproape un milion de arabi lipsiţi de noroc, ajutor şi speranţă este

acceptată aproape ca un fapt. Din moment ce Israelul a creat problema,

Israelul trebuie să o şi rezolve.

Deşi primită visceral şi aproape canonizată de propaganda anti-israeliană

care plasează problema refugiaţilor în chiar centrul narativului despre

conflictul din Orientul Mijlociu, această afirmaţie este absolut şi

incontestabil – falsă.Originile problemeiStatul Israel a fost creat printr-un demers paşnic şi legal sub egida

Naţiunilor Unite. Teritoriul pe care s-a creat Statul Israel nu era palestinian,

ci făcea parte din Imperiul Otoman. Turcii, care au condus Imperiul Otoman

timp de 400 de ani, au pierdut aceste teritorii o dată cu înfrîngerea în

primul război mondial. La vremea respectivă nu existau pămînturi

„palestiniene”, pentru că nimeni nu susţinea că ar fi palestinian. Regiunea

Palestinei era locuită de arabi care se considerau sirieni. Abia după primul

război mondial englezii şi francezii, care au înfrînt Turcia, au creat în mod

artificial din teritoriile Imperiului Otoman statele numite în prezent

Iordania, Siria, Liban şi Irak. Iordania a fost creată pe circa 80% din

teritoriul Palestinei Mandatorii, care fusese desemnat în mod official de

Liga Naţiunilor ca parte din „patria evreilor”. După înfiinţarea Iordaniei,

evreilor li s-a interzis dreptul de proprietate pe teritoriul regatului. Două

treimi din cetăţenii Iordaniei sînt arabi palestinieni, deşi la domnie se află

monarhia Haşemită.

În 1947, planul de partajare ratificat de Naţiunile Unite prevedea crearea a

două state pe cincimea care mai rămăsese din teritoriul iniţial al Palestinei

Mandatorii: Israelul pentru evrei şi încă un stat arab pentru arabi. Arabii au

renunţat la stat şi au declanşat războiul împotriva Israelului. Aceasta este

prima cauză a problemei refugiaţilor.

Refugiaţi arabi au devenit cele aproximativ 725.000 de mii de persoane

care au fugit din calea războiului iniţiat nu de arabii palestinieni ci de

statele arabe. Aceste dictaturi arabe nu puteau accepta ideea unui stat ne-

arab în Orientul Mijlociu. Conducătorii a opt state arabe, a căror populaţie

combinată depăşea cu mult numărul evreilor stabiliţi pe teritoriul

Imperiului Otoman, au iniţiat razbioul, adică au invadat simultan şi pe trei

fronturi statul evreu incipient. Încă de la început Israelul s-a adresat

vecinilor cu propuneri de pace, şi oferindu-le relaţii de prietenie şi

cooperare. Însă dictatorii arabi au refuzat invitaţia şi au răspuns cu un

război de anihilare a Israelului.

Războiul a eşuat. Starea de război a rămas permanentă din cauza refuzului

statelor arabe, în special Arabia Saudita şi Irakul, de a semna un tratat de

pace cu Israelul. Pînă în ziua de azi, statele arabe şi palestinienii definesc

eşecul agresiunii lor şi supravieţuirea Israelului drept Nakba – catastrofa.

Dacă arabii nu ar fi iniţiat agresiunea, dacă nu ar fi început războiul, dacă

armatele arabe nu ar fi invadat teritoriul Israelului cu intenţia de a comite

genocid, nu numai că nu ar exista astăzi nici un refugiat arab, ci statul

numit Palestina ar fi existat în Cisiordania şi fîşia Gaza încă din 1948.

În timpul războiului Israelul a cucerit teritorii. În absenţa unui tratat de

pace între părţile beligerente, legea naţiunilor permite anexarea teritoriilor

agresorului ca urmare a unui conflict, cu toate că aceste teritorii care

aparţinuseră iniţial turcilor trecuseră în posesia învingătorilor din primul

război mondial. Israelul a oferit teritoriile cucerite în campaniile de apărare

împotriva agresiunii arabe în schimul unei păci formale, şi cu ocazia

negocierii armistiţiului în Rodos, şi la conferinţa de la Lausanne din 1949.

Oferta a fost respinsă de conducătorii arabi care preferau să menţină

starea de război cu scopul de a distruge în final statul evreu. Dacă oferta

Israelului ar fi fost acceptată, toate problemele care afectează regiunea de

atunci şi pînă în ziua de azi ar fi fost rezolvate în mod just şi imediat. Unica

problema care nu s-ar fi rezolvat pe placul arabilor era dorinţa lor de a

şterge Israelul de pe faţa pămîntului.

După victorie, Israelul a adoptat o lege care permitea revenirea refugiaţilor

arabi în Israel cu condiţia să semneze o declaraţie de renunţare la

violenţă, să jure credinţă Statului Israel, şi să-şi asume obligaţia de a

deveni cetăţeni paşnici şi productivi. În deceniile următoare, peste

150.000 de arabi au profitat de ratificarea acestei legii pentru a duce o

viaţă productivă în Israel. Evreii nu beneficiază de legi similare de

încetăţenire în statele arabe, unde prezenţa lor este interzisă.

Orice observator raţional şi imparţial ar trebui să deducă deja ca nu

Israelul este cauza problemei refugiaţilor şi nici piedica din calea soluţiei.

Dimpotrivă, problema refugiaţilor arabi este rezultatul direct al agresiunii

iniţiate de statele arabe şi, în urma încercării nereuşite de a şterge Israelul

de pe faţa pămîntului, al refuzului lor de a accepta pacea formală cu

Israelul sau de a se ocupa de refugiaţii arabi din afara graniţelor Israelului.Refugiaţii evreiConflictul dintre evrei şi arabi a generat şi alţi refugiaţi, pe care toţi cei

situaţi pe partea arabă a controversei preferă să-i ignore. Între 1949 şi

1954, circa 800.000 de evrei au fost forţaţi să părăsească ţările arabe şi

musulmane unde trăiseră de sute şi chiar mii de ani – Irak, Maroc, Tunisia,

Iordania, Iran, Siria, Egipt, Liban şi alte state musulmane. Aceşti evrei nu

fuseseră populaţii ostile în ţările arabe, ci cetăţeni paşnici. Cu toate

acestea, ei au fost alungaţi, uneori sub ameninţarea armelor, permiţîndu-

li-se să ia cu ei doar hainele cu care erau îmbrăcaţi. Unicul motiv al acestei

expulsii l-a constituit setea de răzbunare pe minorităţile evreieşti din ţările

arabe, spălarea ruşinii înfrîngerii în războiul de agresiune.

Majoritatea refugiaţilor evrei s-au îndreptat spre Israel, unde au fost

integraţi în normalitate de micul stat evreu incipient. Statele arabe (şi

ulterior OEP) au refuzat să facă acelaşi lucru pentru refugiaţii arabi,

preferînd să-i menţină într-o stare de oprimare care să justifice starea de

război împotriva Israelului.

Unii observatori sugerează că dualitatea situaţiei refugiaţilor ar trebui

privită ca un „schimb de populaţie” – arabii au fugit spre ţări arabe în timp

ce evreii au fugit spre statul evreu, şi unii şi alţii ca urmare a războiului din

1948, şi unii şi alţii în condiţii pe care fiecare le consideră drept evacuare

forţată. Pe de altă parte, nici un factor arab nu a sugerat ceea ce este

evident: dacă refugiaţii evrei au fost reaşezaţi pe pămînturi evacuate de

fugarii arabi, de ce să nu fie reasezati refugiaţii arabi pe pămînturi de unde

evreii au fost expulzaţi din statele arabe? Unul din motivele pentru care

nimeni nu ridică această propunere este faptul că nici un stat arab, cu

excepţia Iordaniei, nu acordă cetăţenie refugiaţilor arabi.

Dacă luăm în consideraţie proprietăţile confiscate de la evrei după

izgonirea din ţările arabe şi musulmane, putem conclude că evreii au plătit

deja despăgubiri substanţiale arabilor, pe drept sau pe nedrept. Valoarea

proprietăţilor şi a bunurilor confiscate de guvernele arabe de la refugiaţii

evrei a fost estimată la aproximativ 2,5 miliarde de dolari, la valoarea din

1948. Investiţi aceste fonduri cu modesta dobîndă de 6.5% timp de peste

57 de ani şi ajungeţi în prezent la un total de 80 de miliarde de dolari, pe

care guvernele arabe şi musulmane din ţările care şi-au izgonit evreii le-ar

fi putut aloca pentru bunăstarea refugiaţilor arabi. Suma este mai mult

decît suficientă pentru despăgubirea lor. Deşi evaluarea bunurilor şi

proprietăţilor lăsate de arabi sub controlul Israelului este imposibil de

efectua, nici cea mai generoasă estimare nu se apropie de 2,5 miliarde de

dolari la valoarea din 1948. Aşadar, în mod ipotetic, partea arabă a ieşit

deja în cîştig.

Numeroasele războaie din secolul XX au creat zeci de milioane de refugiaţi

în Europa şi Asia. În 1922, 1,8 milioane de persoane au fost relocate

pentru a soluţiona războiul greco-turc. După cel de-al doilea război

mondial, cam 3,000,000 de germani au fost forţaţi să părăsească Europa

răsăriteană şi să reaşeze pe teritoriul Germaniei. În urma împărţirii

subcontinentului indian, a avut loc un transfer de peste 12 milioane de

persoane între India şi Pakistan.

Toate problemele legate de refugiaţi s-au rezolvat, cu excepţia celor

aproximativ 725,000 de arabi care au fugit din Israel în timpul războiului

din 1948, şi pe care statele arabe şi OEP îi ţin în continuare în tabere de

refugiaţi.Problema refugiaţilor arabiUn alt aspect ironic legat de contextul problemei refugiaţilor este faptul că

Israelul a rezolvat problema refugiaţilor evrei prin alocarea de resurse

masive pentru educaţia şi integrarea acestora în societatea israeliană.

Aceşti refugiaţi nu au devenit niciodată o povară pe spatele omenirii, si

nici nu au avut vreodată nevoie de ajutorul ONU. Ţara gazdă nu le-a negat

niciodată drepturile civile şi umane. Dimpotrivă, în pofida marilor

dificultăţi, a discriminării şi a sărăciei iniţiale, precum şi a adaptării dificile,

aceşti refugiaţi şi urmaşii lor au devenit cetăţeni productivi în unica

democraţie din Orientul Mijlociu, şi îşi aduc contribuţia substanţială într-

una dintre cele mai dezvoltate ţări din punct de vedere tehnologic şi social

din întreaga lume.

Soarta refugiaţilor arabi este diametral opusă cu soluţia evident pozitivă a

problemei lor. Conducerea arabă şi-a menţinut fraţii palestinieni în

mizerabile tabere de refugiaţi care aduc mai degrabă cu lagăre de

concentrare. Suferinţa locuitorilor este perpetuată de conducători

machiavelici pentru a alimenta războiul de propagandă contra Israelului şi

a vestului.

Palestinienii care s-au refugiat în 1948 în Gaza au fost aduşi cu forţa în

situaţia în care se află, dar nu de forţele israeliene, ci de cele egiptene,

care i-au ţinut sub pază armată şi au deschis focul asupra lor ori de cîte ori

au încercat să plece. Nici unul din aceşti refugiaţi nu a primit vreodată

cetăţenia sau paşaportul egiptean. (Aceste fapte au fost relatate de însuşi

Yasir Arafat, în biografia sa autorizată, scrisă de Alan Hart, Arafat: terorist

sau omul care aduce pacea? 1982). Oprimarea refugiaţilor din Liban este

similară dar mai puţin draconică. Legea le interzice să practice aproape 70

de profesii, nu au dreptul la cetăţenie şi nu au voie să călătorească.

Iordania este singurul stat care le-a acordat refugiaţilor cetăţenia.

Sakher Habash, membru la înalt nivel al Comitetului Central Fatah, a

explicat succint motivul calculat pentru care conducătorii arabi, inclusiv cei

palestinieni, refuză refugiaţilor palestinieni reîntoarcerea la o existenţă

normală. La o conferinţa ţinută în 1998 (!!! n.t.) la Universitatea An-Najah

din Sihem, Habash a declarat: „Pentru noi, problema refugiaţilor este atuul

cu care vom cîştiga, care va duce la sfîrşitul Statului Israel.”

Cu alte cuvinte, război, teroare, izolarea diplomatică a Israelului, campanii

de relaţii publice desfăşurate în lumea întreagă pentru a demoniza Israelul

pot să eşueze (după cum au şi eşuat în mare parte); dar cîta vreme acest

ultim atu este viu, speranţa de a distruge Israelul încă pulsează în inima

arabilor dornici de revanşă.

Palestinienii fugiţi din Israel în 1948 şi care sînt încă în viaţă nu au nici un

fel de drept legal să se întoarcă în Israel, deoarece conducerea arabă care

îi reprezintă (naţiunile arabe pînă în 1993 şi ulterior Autoritatea

Palestiniană) sînt de jure şi de facto în stare de război cu Israelul; deci,

deocamdată, aceşti refugiaţi sînt potenţial ostili Israelului. Legea

internaţională nu cere unui stat aflat în stare de război să se sinucidă prin

acordarea dreptului de intrare pe teritoriul său a sute de mii de indivizi

potenţial ostili. În contextul unui tratat de pace, refugiaţii arabi ar fi putut

să beneficieze de oferta Israelului din 1949; dar conducerea lor a respins

oferta.

În prezent, pretenţiile palestinienilor la „Dreptul de reîntoarcere” sînt

bineînţeles însoţite pretenţia că nu este vorba de 725,000 de refugiaţi

(minus cei care au decedat între timp), ci de 5 milioane. Această cifră este

pusă în serviciul multor agende politice, dar conform legilor internaţionale,

generaţiile născute în cadrul unei populaţii de refugiaţi care a fost

reaşezată şi care trăieşte în exil nu mai deţin statut legal de refugiaţi.

Ceea ce înseamnă că în prezent statutul legal de refugiat se aplică numai

acelor arabi care au fugit în 1948 şi care sînt încă în viaţă, mare parte

dintre ei fiind deja la o vîrsta înaintată.Ideile principaleConducătorii arabi prelungesc în mod artificial criza refugiaţilor arabi de

mai bine de 57 de ani cu scopul de a exploata suferinţa propriului lor

popor, cu scopul de a crea un „copil de afiş” pentru statutul de victimă al

palestinienilor; iată un teren propice pentru lansarea acţiunilor de

propagandă împotrivă Israelului; un cadru de formare şi antrenare pentru

terorişti arabi; un atu în slujba războiului de jihad împotriva Israelului (cf.

Sakher Habash) dupa ce toate celelalte modalităţi (război, teroare, eforturi

diplomatice ) dau greş.

„Haq el-Auda”, „legea întoarcerii” arabilor palestinieni la fostele case,

ferme şi livezi care fac parte din Statul Israel de peste 57 de ani este o

escrocherie.

În urmă cu 60 de ani, în statele arabe din Orientul Mijlociu trăiau aproape

un million de evrei: populaţie cinstită, muncitoare, care îşi aducea aportul

la cultura şi economia ţărilor de domiciliu. În prezent aproape că nu mai

sînt evrei în ţările arabe din Orientul Mijlociu, iar legislaţia rasistă de tip

apartheid în vigoare în unele din aceste state interzice pînă şi accesul

turiştilor evrei.

Pe de altă parte, cei cam 170,000 de arabi care nu au fugit din Israel în

1949 depăşesc în prezent 1,4 milioane. Dintre ei: 12 deputaţi în

parlamentul israelian, judecători în toate tribunalele israeliene inclusiv la

Curtea Supremă, doctori în ştiinţe şi profesori la colegiile şi universităţile

israeliene. Ei se bucură de mai multă libertate şi au acces la educaţie şi

oportunităţi economice mult peste orice alt sector similar de populaţie

arabă care trăieşte oriunde în lumea arabă.

Conducătorii arabi au creat în 1948 problema refugiaţilor arabi prin

războiul de agresiune împotriva tînărului stat israelian care a fost creat în

mod legal de ONU; conducătorii arabi menţin încă de atunci statutul de

refugiat al populaţiei arabe şi îi refuză orice posibilitate de a duce o viaţă

normală în ţările arabe cu scopul de a folosi suferinţa creată de ei înşişi ca

armă în nesfîrşitul război împotriva Israelului.

De-a lungul tuturor acestor decenii taberele de refugiaţi şi exploatatorii lor

arabi au fost finanţaţi cu miliarde de dolari de la ONU, SUA, Regatul Unit al

Marii Britanii, Uniunea Europeană şi alţii.

Sursa