MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

NOTE DE CURS

MIJLOACE DE GARANTARE A EXECUTĂRII

OBLIGAŢIILOR

(Ciclul I)

AUTORI:

Eufemia Vieriu

dr. în drept, conf. univ.

Cristian Şaptefraţi

mg. în drept, lector univ.

Aprobat la şedinţa Catedrei Drept privat

din: 22.05.2013, proces-verbal Nr: 9

Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM

la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5

Aprobat la ședința Senatului USEM

din: 01.07.2013, proces-verbal Nr. 9

CHIŞINĂU – 2013

2

Notiuni introductive privind regimul juridic al garanţiilor

Regimul juridic reprezintă ansamblul unitar de reglementări avînd ca obiect activitatea,

drepturile şi obligaţiile unor categorii de persoane, situaţia unor bunuri, cunoaşterea cărora, în

materie de garanţii, este primordială, deoarece oferă soluţionarea cazurile legate de executarea

obligaţiilor, neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a lor prin mijloacele de garantare

prevăzute de legislaţie.

În legislaţia şi doctrina română mijloace de garantare a obligaţiilor sunt practice identice cu

cele prevăzute în legislaţia autohtonă. În legislaţia şi doctrina rusă în calitate de mijloace de

asigurare a executării obligaţiilor sunt: clauza penală, gajul, retenţia, fidejusiunea, garanţia

bancară, arvuna, precum şi alte mijloace prevăzute de lege sau contract.

În ceea ce priveşte legislaţia autohtonă, garanţiile executării obligaţiilor sunt prevăzute în

Codul Civil al Republicii Moldova, în Capitolul VI al Titlului I al Cărţii a treia intitulat

“Mijloace de garantare a executării obligaţiilor”,în care sunt cuprinse prevederile referitoare la

clauza penală, arvună, garanţia debitorului şi retenţie.

Astfel, articolele 624-630 Cod civil reglemetează clauza penală, care este o prevedere

contractuală prin care părţile evaluează anticipat prejudiciul, stipulînd că debitorul, în cazul

neexecutării obligaţiei, urmează să remită creditorului o sumă de bani sau un alt bun. Clauza

penală garantează doar o creanţă valabilă.

Deasemenea, clauza penala este stipulată în „Hotarîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie

a Republicii Moldova privind aplicarea de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei ce

reglementează modalităţile de reparare a prejudiciului cauzat prin întîrziere sau executare

necorespunzătoare a obligaţiilor pecuniare, cu excepţia celor izvorîte din contractul de credit

bancar sau împrumut” din24 decembrie 2010. Această hotărîre prevede că instanţele trebuie să

reţină că acest mijloc de garantare a executării obligaţiilor (nu numai pecuniare) prezintă

pentru creditor avantajul că nu mai trebuie să dovedească existenţa şi cuantumul prejudiciului, în

cazul în care debitorul nu-şi execută obligaţiile conform prevederilor contractuale. Clauza penală

trebuie să îmbrace întotdeauna forma scrisă, chiar dacă obligaţia principală, în vederea căreia a

fost stipulată, nu ar îmbrăca această formă.

Dacă actul juridic a fost încheiat printr-un schimb de scrisori, telegrame, altele asemenea,

semnate de partea care le-a expediat, adică nu a fost întocmit un singur înscris semnat de părţi,

clauza penală poate fi inserată într-un înscris separat.

Astfel, reclamantul, socilitînd încasarea datoriei şi a penalităţii pentru neonorarea obligaţiilor

de plată a mărfii livrate, poate prezenta în instanţă facturi sau alte documente în temeiul cărora a

fost livrată marfa. Totodată, în calitate de probă pentru încasarea penalităţilor, poate fi prezentată

o scrisoare de garanţie semnată de debitor, în care el îşi asumă obligaţia de a achita penalitatea în

mărime procentuală în cazul întîrzierii executării obligaţiilor.

Codul civil, în articolele 631-633 reglementează arvuna ca fiind suma de bani sau un alt

bun pe care o parte contractantă o dă celeilalte părţi pentru a confirma încheierea contractului şi

a-i garanta executarea.

Deasemenea, în articolele 634-636, Codul civil reglementează garanţia debitorului, care

reprezintă o obligaţie la o prestaţie necondiţionată sau la o prestaţie depăşind obiectul propriu-zis

al contractului.

Cel de-al patrulea mijloc de garanţie prevăzut de Codul civil este retenţia, reglementat la

articolele 637-641, este acel drept real care conferă creditorului, în acelaşi timp debitor al

obligaţiei de restituire sau de predare al bunului altuia, posibilitatea de a reţine acel bun în

3

stăpînirea sa şi de a refuza restituirea lui pînă cînd debitorul său, creditor al lucrului, va plăti

datoria ce s-a născut în sarcina lui în legătură cu lucrul respectiv.

Literatura juridică şi jurisprundenţa au stabilit că pentru invocarea dreptului de retenţie

este necesar ca pretenţiile celui care deţine bunul să fie în legătură cu lucrul, să fie cauzate de

acestea: necesitatea conservării şi întreţinerii.

Într-o altă ordine de idei, din considerentul că literatura de specialitate prevede o altă

clasificare a mijloacelor de garantare a obligaţiilor, reglementări cu privire la acestea sunt

conţinute atît de Codul civil, cît şi de legi şi hotărîri în vigoare.

Astfel, fidejusiunea, a cărei sediu juridic este Capitolul XX, articolele 1146-1170 Cod

civil, este prevăzută ca o garanţie şi o obligaţie viitoare sau afectată de modalităţi.

Instrucţiunea Băncii Naţionale a Moldovei nr.26 din 06.06.2002menţionează o definiţie a

fidejusiunii prin intermediul noţiunii de garanţie, fiind tratată ca o obligaţiune condiţiontă în

formă de document (scrisoare de garanţie, fidejusiune, acreditiv) emis de către o persoană,

numită garant, la solicitarea altei persoane, numite ordonator de garanţie, prin care garantul se

angajează faţă de a treia persoană, numită beneficiar de garanţie, de a achita datoria

ordonatorului de garanţie în cazul neonorării de către ultimul a obligaţiunilor asumate conform

contractului de bază încheiat cu beneficiarul de garanţie.

Deasemenea, fidejusiunea este reglementată şi în alte acte legislative printre care se

enumeră: Legea cu privire la gaj nr.449/2001 care prevede că, la cererea proprietarului bunurilor

gajate legal, instanţa judecătorească poate să permită reclamantului să substituie gajul legal cu o

altă garanţie (eventual cu o fidejusiune) suficientă pentru plata creanţei (art.35); Legea

insolvabilităţii nr. 149/2012, prin art.46, alin.(2), care stipulează că debitorii solidari şi

fidejusorul pot înainta creanţele pe care aceştia ar putea să le aibă din executarea creanţelor

creditorului pe viitor faţă de debitorul aflat în proces de insolvabilitate numai dacă creditorul nu

a înaintat creanţele sale în procesul de insolvabilitate.

Gajul, fiind un drept real în al cărui temei creditorul (creditorul gajist) poate pretinde

satisfacerea creanţelor sale cu preferinţă faţă de ceilalţi creditori, inclusiv statul, din valoarea

bunurilor depuse în gaj în cazul în care debitorul (debitorul gajist) nu execută obligaţia garantată

prin gaj este prevăzut în Capitolul V, la articolele 454-495,Cod civil.

Ca garanţie reală, gajul este reglementat în art.1, alin.(1) al Legii cu privire la gaj nr. 449-

XV din 30.07.2001, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 120 din 02.10.2001. În temeiul

acestei garanţii creditorul gajist poate urmări bunul gajat, avînd prioritate faţă de alţi creditori,

inclusiv faţă de stat, la satisfacerea creanţei garantate.

Gajul mai este reglementat de Legea nr. 146/1994 cu privire la întreprinderea de stat,

Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 2 din 25.08.1994, în art. 3, care prevede calitatea de

debitor gajist atribuită întreprinderii de stat.

Ipoteca, o altă modalitate de garantare a executării obligaţiilor, este reglementată de Legea

cu privire la ipotecă nr. 142 din 26.06.2008, publicată din 02.09.2008 în Monitorul Oficial nr.

165-166, art. nr. 603, modificată prin Legea nr. 164 din 11.07.2012, publicată în Monitorul

Oficial nr. 190-192 din 14.09.2012, art. 638, în vigoare din 14.03.2013, alte acte normative,

precum şi de tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte. Ea se instituie în

vederea garantării executării obligaţiei şi reprezintă un raport de drept accesoriu faţă de obligaţia

garantată, fiind condiţionată în timp de durata acesteia, dacă legea sau contractul de ipotecă nu

prevede altfel.

Deasemenea, prevederi cu privire la ipotecă conţine Legea cu privire la notariat nr. 1453-

XV din 08.11.2002, Monitor Oficial nr. 154-157/1209 din 21.11.2002, referitoare la

4

autentificarea acesteia şi Legea cadastrului bunurilor imobile nr. 1543 din 1998, Monitor Oficial

nr. 44-46 din 21.05.1998.

Subiectul 1. Noţiunea şi importanţa mijloacelor de garantare a executării obligaţiilor.

1. Noţiunea şi importanţa mijloacelor de garantare a executării obligaţiilor

2. Evoluţia istorică a mijloacelor de garantare a executării obligaţiilor.

3. Trăsăturile caracteristice ale mijloacelor de garantare a executării obligaţiilor.

4. Clasificarea mijloacelor de garantare a executării obligaţiilor.

Prin garantarea obligaţiilor înţelegem totalitatea mijloacelor juridice, adică a drepturilor şi

acţiunilor recunoscute direct de lege sau născute din acordul de voinţă al părţilor raportului

obligaţional, prin a căror exercitare se asigură realizarea drepturilor de creanţă.

Determinarea conceptului de garanţie pleacă de la scopul final al unei obligaţii pe care îl

constituie executarea ei, motiv pentru care creditorul îşi ia toate măsurile corespunzătoare pentru

a preîntîmpina orice insolvabilitate a debitorului/

Insolvabilitatea debitorului se traduce prin depăşirea activului de către pasiv, ceea ce

împietează asupra capacităţii debitorului de a-şi executa la timp şi în mod corespunzător datoriile

ce-i incumbă. În această ordine de idei, dreptul de gaj general al creditorilor chirografari

reprezintă cea mai generală garanţie pentru executarea obligaţiilor şi în acelaşi timp şi cea mai

puţin eficace, întrucât nu înlătură riscul insolvabilităţii debitorului, nu conferă posibilitatea

îndestulării creditorului cu preferinţă faţă de alţi creditori ai aceluiaşi debitor şi nici nu conferă

posibilitatea urmăririi bunurilor din activul debitorului oriunde s-ar afla ele.

În orice sistem de drept, o persoană care contractează o obligaţie (de a plăti o sumă de bani,

de a livra un bun sau de a presta un serviciu) răspunde de îndeplinirea obligaţiei asumate cu

propriul ei patrimoniu. Pentru a se proteja contra eventualelor riscuri, inclusiv riscului

insolvabilităţii debitorului, creditorul solicită prezentarea unor garanţii.Deseori, în vederea

obţinerii unor astfel de garanţii pentru creditor, debitorul se adresează unor terţi.Oferind

garanţiile, terţii, alături de debitorul principal, generează de cele mai multe ori o solidaritate în

faţa creditorului, sporind astfel gradul de securitate al acestuia.

În sens larg, noţiunea de garanţie cuprinde toate mijloacele juridice care sprijină într-o

formă sau alta executarea obligaţiilor. Cea mai generală asemenea garanţie este dreptul de gaj al

creditorilor chirografari.

Creditori chirografari sunt aceia care au doar un drept de gaj general asupra bunurilor

prezente şi viitoare ale debitorului lor. Astfel, ei nu deţin o garanţie reală care să le asigure

realizarea creanţei pe care o au contra debitorului lor (gaj, ipotecă, privilegiu). S-ar putea crede

că aceşti creditori au o situaţie mai bună decât cei cu garanţie reală (gaj, ipotecă, privilegii)

pentru că ei au asigurată creanţa cu toate bunurile debitorului. În realitate, creditorii chirografari

au o situaţie inferioară creditorilor cu garanţie reală (creditori gajişti şi ipotecari) deoarece:

• ei pot urmări doar bunurile debitorului existente în momentul când, creanţa fiind ajunsă la

scadenţă, se trece la executare, moment în care s-ar putea ca în patrimoniul debitorului să nu

existe nici un element de activ (drepturi), adică debitorul să fie insolvabil;

• creditorul chirografar suferă concurenţa celorlalţi creditori chirografari, neavând un drept de

preferinţă, astfel încât poate ajunge în situaţia de a nu-şi putea satisface creanţa, în întregime, şi

5

• unele din bunurile debitorului, chiar dacă există în patrimoniul debitorului la momentul

executării, sunt neurmăribile (insesizabile), legea exceptându-le de la urmărire.

Desigur în sensul cel mai cuprinzător al cuvântului, prin garanţie a obligaţiilor se înţelege

orice mijloc sau procedeu juridic prin intermediul căruia creditorul îşi vede realizată creanţa. Din

acest punct de vedere, atât solidaritatea, cât şi indivizibilitatea, sunt garanţii ale creditorului,

întrucât ele se pot îndrepta împotriva acelui debitor solidar care este solvabil. Dar atât clauza

penală, arvuna şi solidaritatea cât şi indivizibilitatea nu crează creditorului garantat o poziţie

specială faţă de ceilalţi creditori.

Deci trebuie să înţelegem prin garanţii ale obligaţiilor numai acele mijloace juridice care

conferă creditorului în favoarea căruia s-au constituit o situaţie specială în concursul cu ceilalţi

creditori.

În sens restrîns, prin garanţii ale executării obligaţiilor înţelegem acele mijloace juridice

care conferă creditorului garantat prerogative dreptului de preferinţă faţă de ceilalţi creditori ori

prerogative de a urmări o altă persoană în caz de neexecutare din partea debitorului, cu scopul

realizării drepturilor ce au fost garantate.

În literatura de specialitate, sistemul garanţiilor a rămas, în linii mari, acelaşi.Totuşi, în

decursul anilor, frecvenţa lor a fost într-o continuă schimbare.

Ipoteca a fost printre primele garanţii cunoscute în Egiptul antic şi avea o întrebuinţare

frecventă. Ea reprezintă dreptul real în al cărui temei creditorul este în drept să ceară satisfacerea

creanţelor sale, cu preferinţă faţă de ceilalţi creditori, inclusiv statul, din valoarea bunurilor

imobile depuse în ipotecă, în cazul în care debitorul omite să execute obligaţiile garantate cu

ipotecă.

La romani, cea mai frecventă garanţie era fidejusiunea, garanţie personală, care se

constituia atît în cadrul, cît şi în afara unui proces. Fidejusiunea este o garanţie personală şi

constă în angajamentul pe care şi-l ia o persoană (fidejusor) faţă de creditor de a executa

obligaţia debitorului principal în cazul că acela nu o va executa. Creditorul are astfel certitudinea

că, în caz de nevoie, creanţa sa va fi realizată prin două gajuri generale: patrimoniul debitorului

şi patrimoniul fidejusorului.

Sub perioada dominaţiei împăratului Justinian, fidejusorul a căpătat beneficiul de

discuţiune,

ce îi conferea o situaţie deosebită de cea a debitorului solidar şi preferabilă acestuia.

Prima garanţie reală cunoscută în Roma a fost „fiducia”, ce presupunea transmiterea

dreptului de proprietate asupra unui obiect, creditorul obligîndu-se să-l retransmită proprietarului

după ce acesta şi-a achitat integral datoria.

Ulterior, ca o perfecţiune a fiduciei, a apărut „pignus” sau gajul care privea atît mobilele,

cît şi imobilele. Bunul nu mai trecea în proprietatea creditorului; acesta era acum un simplu

detentor al bunului, pînă la restituirea datoriei.

Procesul de transformare a garanţiilor reale a continuat în timpul revoluţiei franceze cînd s-

a instaurat publicitatea ipotecilor, printr-o lege din 9 Messidor an III şi transcripţiunea

imobiliară.

În economia capitalistă dezvoltată, mobilele au devenit bunuri de preţ, averile fiind

preponderent mobiliare, ceea ce a dus la apariţia titlurilor de credit.

În societatea capitalistă preferinţele s-au îndreptat spre garanţiile mobiliare perfecţionate.

Ele se aplică deoarece creditul imobiliar, oneros şi formalist a devenit o piedică în calea

celerităţii pe care o cereau raporturile comerciale.

6

Constituirea şi realizarea garanţiilor imobiliare era dificilă şi dura mult, întrucît verificarea

titlurilor de proprietate cerea timp şi o procedură îndelungată şi costisitoare de executare silită.

Dezvoltarea continuă a vieţii economice a necesitat „răspîndirea” acestor instituţii pe

tărîmul raporturilor juridice comerciale, ceea ce a însemnat o transformare a lor la specificul

acestor activităţi economice, caracterizate prin dinamism, fluenţă şi complexitate.

Acest fapt a generat o aplicare mai redusă a garanţiilor specifice dreptului civil, obligînd,

în acelaşi timp, să se găsească noi forme de garanţii, care s-au adăugat celor existente sau le-au

modificat conţinutul, astfel:

- mijloace specifice de garantare a obligaţiilor în contracte de comerţ internaţional;

- garanţii specifice unor anumite ramuri de drept (dreptul transporturilor);

- forme specifice de garantare a creditelor, în special cauţiuni bancare;

- aplicaţii noi ale garanţiilor cunoscute, cu unele modificări de regim faţă de Codul civil.

În acest înţeles, garanţiile prezintă următoarele caractere:

- sunt mijloace juridice constituite de lege sau pe cale convenţională cu scopul de a evita sau

reduce riscul insolvabilităţii debitorului. Reducerea riscului insolvabilităţii se realizează fie prin

înlăturarea egalităţii dintre creditor şi conferirea unei poziţii privilegiate creditorului garantat, fie

prin adăugarea la gajul general reprezentat de patrimoniul debitorului a unui alt gaj general

alcătuit din patrimoniul altei persoane care se obligă să îndeplinească obligaţiile debitorului în

ipoteza că acesta nu le va executa;

- creează creditorului garantat o poziţie privilegiată faţă de poziţia comună şi egală a

creditorilor chirografari, conferindu-i prerogativa dreptului de preferinţă şi / sau a dreptului de

urmărire a persoanei care s-a angajat alături sau pentru debitor;

- sunt accesorii ale unui drept principal a cărui situaţie juridică, în principiu, o urmează;

- sunt în principiu indivizibile. Pînă la plata întregii datorii, garanţia rămîne şi ea întreagă, cu

excepţia cazurilor expres prevăzute de lege;

- au, ca şi dreptul principal pe care îl garantează, conţinut patrimonial, fiind susceptibile de

evaluare în bani. În principiu, garanţia nu poate întrece datoria;

- pentru a se asigura proba dreptului de preferinţă sau opozabilitatea faţă de terţi a garanţiei

se cere îndeplinirea unor măsuri de publicitate şi formă a actului prin care se constituie sau

constată garanţia.

În doctrină au fost reţinute două funcţii importante ale garanţiilor:

1. O primă funcţie este aceea de asigurare a creditului, ce se realizează prin faptul mobilizării

tuturor bunurilor debitorului sau numai a unora dintre acestea pentru garantarea creditorului.

Garanţiile reale fixează limita maximă a creditului pe care îl poate obţine o persoană, egal cu

valoarea bunurilor mobile de care dispune şi care pot fi gajate sau a celor imobile care pot fi

ipotecate.

2. "Depozitul asigurator" reprezintă a doua funcţie pe care o îndeplineşte numai gajul, dintre

garanţii. Astfel, gajul cu deposedare evită pericolul înstrăinării de către debitor a bunului gajat,

făcînd posibilă exercitarea privilegiului creditorului, contribuind astfel la realizarea funcţiei de

asigurare a creditorului şi implicit a creditului.

Despre acest depozit asiguratoriu Rosetti-Bălănescu, A.Velescu şi S.Zilbestein au arătat că

“pentru a evita posibilitatea ca autorul pagubei să-şiînstrăineze, să ascundă sau să distrugă bunuri

aşa încât cel păgubit să nu maigăsească, atunci când va fi obţinută hotărârea definitivă, bunuri pe

care să leurmărească, precum şi pentru a asigura conservarea în bune condiţiuni aacestor bunuri

până la executarea silită asupra lor, legea a reglementatinstituţia măsurilor de asigurare.Acestea

constau în indisponibilizarea unor bunuri din patrimoniul celuice urmează a fi obligat la

7

despăgubire (învinuit, inculpat, responsabilcivilmente sau pârât) până la obţinerea hotărârii

definitive, când măsurile deasigurare se pot transforma în măsuri de executare silită.Astfel de

măsuri sunt, în cadrul procesului penal, “sechestrulasigurător asupra averii mobiliare a

învinuitului, inculpatului şi persoanelor civilmente responsabile, oprirea creanţelor acestora în

mâna debitorilor lor sau inscripţia ipotecară asigurătoare asupra imobilelor celor chemaţi

sădespăgubească pe vătămat”.

Raţiunea “garanţiilor creditorului” este tocmai de a preveni înstrăinările nefrauduloase şi

contractările de noi datorii deoarece, dacădebitorul devine insolvabil, creditorii sunt dezarmaţi.

În concluzie se poate spune că, garanţiile obligaţiilor sunt mijloace juridice accesorii unui

raport juridic obligaţional, prin care creditorul îşi asigură posibilitatea realizării în natură a

creanţei sale, apărându-se împotriva eventualei insolvabilităţi a debitorului.

Orice obligaţie are ca finalitate executarea ei, care se asigură cuajutorul garantării acestor

obligaţii.

Creditorul este cel care ia măsuri garantării obligaţiei în contra insolvabilităţii debitorului.

Insolvabilitatea debitorului este evidentă atuncicând pasivul depăşeşte activul.

Clasificarea garanţiilor. Aspecte comparative

În literatura juridică clasificarea garanţiilor este diferită după cum autorii admit noţiunea

de garanţie în sens larg sau restrîns. Astfel, autorii care admit înţelesul larg al noţiunii de garanţie

disting după criteriul domeniului de aplicaţie două categorii de garanţii:

- garanţii generale ale executării obligaţiilor întemeiate pe dreptul de gaj general al

creditorilor chirografari recunoscute tuturor creditorilor, care se subdivid în:

a) mijloace preventive şi de conservare precum dreptul de a cere, la moartea debitorului,

reparaţia de patrimoniu, dreptul de a interveni într-un proces, de a ieşi din indiviziune sau din

starea de coproprietate asupra bunurilor debitorului, acţiunea oblică etc.;

b) mijloace reparatorii: acţiunea pauliană, acţiunea în simulaţie;

- garanţii speciale ale executării obligaţiilor, recunoscute creditorului garant, care conferă

acestuia prerogativa dreptului de preferinţă sau de urmărire, care se subdivid în:

a) garanţiile personale care constau în angajamentul pe care o altă persoană decît debitorul

principal şi-l asumă faţă de creditor, de a executa obligaţia în cazul în care debitorul principal nu

o face. Este cazul fidejusiunii, denumite şi cauţiunea, şi garanţiei bancare. Obligaţia de a garanta

datoria altuia poate să ia naştere, în anumite situaţii, direct din lege, fără a fi nevoie de

consimţămîntul garantului, cum este cazul răspunderii comitentului pentru prejudiciile cauzate

prin fapte prepuşilor săi;

b) garanţiile reale care constau în afectarea specială a unui bun pentru garantarea obligaţiei, în

instituirea unui drept real accesoriu cu privire la acest bun. Este cazul gajului, ipotecii şi

privilegiilor reale. Ca o formă de garanţie reală imperfectă este privit dreptul de retenţie.

În literatura de specialitate, marea majoritate a autorilor au procedat la o analiză separată

acelor două categorii de mijloace juridice prin care se garantează executarea obligaţiilor, ca fiind

materie cu totul diferită. Astfel, mijloacele generale sînt tratate ca fiind drepturi ale creditorilor

asupra patrimoniului debitorului, considerîndu-se că nu fac parte din categoria garanţiilor

obligaţiilor, iar la problematica garantării obligaţiilor sunt abordate exclusiv mijloace juridice

speciale prin care se asigură realizarea drepturilor de creanţă, cu alte cuvinte garanţiilor propriu-

zise.

Creditorii care beneficiază doar de mijloacele generale de garantare a realizării drepturilor

lor de creanţă sunt numiţi creditori obişnuiţi sau chirografari.

8

Creditorii cărora le sunt recunoscute ori constituite mijloace juridice speciale, în acest

scop, peste limitele dreptului de gaj general, spre a le crea o situaţie mai favorabilă faţă de

creditorii obişnuiţi, se numesc creditori cu garanţii sau garanţi.

Într-o altă ordine de idei, garanţiile pot fi clasificate în funcţie de anumite criterii.

În funcţie de izvorul lor, garanţiile se clasifică în:

- garanţii convenţionale (contractuale) care se stabilesc prin voinţa părţilor exprimată într-un

contract accesoriu grevat pe obligaţia principală garantată (clauza penală, arvuna, gajul,

fidejusiunea);

- garanţiile legale (extracontractuale) care izvorăsc direct din lege, independent de voinţa

părţilor (dreptul de retenţie, unele ipoteci).

Conform obiectului lor există:

- garanţiile personale care rezidă într-un angajament asumat de o altă persoană decît

debitorul principal faţă de creditor. Angajamentul are ca obiect obligaţia acestei persoane de a

executa obligaţia dacă debitorul nu o face. Fidejusiunea se constituie ca o garanţie personală, ce

se înfăţişează ca un accesoriu al obligaţiei principale asumate de debitorul principal.

Sunt garanţii personale: fidejusiunea (art. 1146-1170 Codul civil al Republicii Moldova),

garanţiile personale reglementate de legi speciale care se întemeiază pe ideea de fidejusiune

(garanţia bancară);

- garanţiile reale care sunt mijloace juridice de garantare a obligaţiilor prin afectarea unuia

sau mai multor bunuri din patrimoniu debitorului pentru despăgubirea preferenţială a unui

anumit creditor în vederea asigurării executării obligaţiei asumate.

Garanţiile reale considerate a fi un drept real cu privire la un bun sunt însoţite de dreptul de

urmărire şi de dreptul de preferinţă aparţinînd creditorului.

Dreptul de urmărire reprezintă facultatea recunoscută titularului unui drept real de a

pretinde lucrul în mîinile oricui s-ar afla pentru a-şi restabili, astfel, dreptul ce-i aparţine, în

plenitudinea atributelor recunoscute de lege.

Astfel, în cazul pierderii sau furtului unui bun, proprietarul are dreptul să pretindă

restituirea lui de la orice persoană, nu numai de la găsitor sau de la autorul furtului.

Dreptul de preferinţă este facultatea pe care o conferă dreptul real de a avea prioritate faţă

de orice alt drept, prioritate care oferă posibilitatea satisfacerii titularului dreptului real înaintea

titularilor altor drepturi. Astfel, în cazul în care un drept de creanţă este însoţit de un drept de gaj

care-l garantează, titularul dreptului real de garanţie are posibilitatea de a-şi satisface creanţa

înaintea altor creditori care nu au garantată creanţa lor printr-un asemenea drept real accesoriu.

Deci, dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă decurg, pentru creditor, din chiar dreptul

real

accesoriu de garanţie.

Dreptul real accesoriu de garanţie este constituit de următoarele instituţii: gajul, ipoteca,

privilegiile şi dreptul de retenţie, ca o garanţie reală imperfectă (debitum cum rejunctum).

Garanţiile reale se clasifică, la rîndul lor, în:

- garanţii reale cu deposedarea debitorului de bunul afectat ca garanţie (gajul);

- garanţii reale fără deposedarea debitorului (ipotecile şi privilegiile).

Codul civil al Republicii Moldova clasifică mijloacele de garantare a executării obligaţiilor în

Cartea a III-a, Capitolul VI. Astfel, potrivit Codului civil există patru mijloace de garantare a

executării obligaţiilor:

1. clauza penală, art.624 Cod civil, care constituie unul din cele mai frecvent întîlnite

mijloace de garantare a executării obligaţiilor.

9

2. arvuna, art. 631 Cod civil. Prin arvună pot fi garantate doar obligaţiile născute din

contracte, nu însă şi obligaţiile născute din delicte sau din alte temeiuri prevăzute în art.8.

3. garanţia debitorului, art. 634 Cod civil, care constituie una din noile instituţii reglementate

de legislaţia civilă a Republicii Moldova. Ea nu se confundă cu garanţia prevăzută de art.188 din

Codul civil din 1964, care reprezenta de fapt o varietate a fidejusiunii

4. retenţia, art. 637 Cod civil, care constituie şi ea unul din noile mijloace de garantare a

executării obligaţiilor, care a fost introdus în legislaţia Republicii Moldova, graţie intrării în

vigoare a noului Cod civil.

În dreptul comparat şi în literatura de specialitate, noţiunea de garanţii este tratată în mod

diferit. Astfel, într-o accepţiune, consacrată în doctrina română, garanţiile sunt definite ca

ansamblul mijloacelor juridice care conferă creditorului garantat anumite prerogative

suplimentare, prerogative care constau fie într-o prioritate faţă de ceilalţi creditori, fie în

posibilitatea ca, în caz de neexecutare din partea debitorului, să urmărească pe o altă persoană

care s-a angajat să execute ea obligaţia ce revenea debitorului.

Noţiunea de garanţie este tratată într-un sens mai larg, atribuind la ea, pe lîngă garanţiile

propriu-zise, şi alte mijloace juridice, care au menirea de a spori şansele creditorului de

executare a obligaţiilor. Astfel, V. D. Zlătescu consideră că „garanţii sunt toate acele mijloace

tehnice, extrinseci raportului de obligaţie, dar care vin să se alăture acestuia, spre a contribui la

conservarea anumitor bunuri în vederea executării silite, la asigurarea executării reale a obligaţiei

sau la despăgubirea creditorului, în cazul în care executarea reală nu mai are loc”.

Potrivit acestei concepţii, garanţiile se clasifică în:

a) garanţii preventive (dreptul de retenţie);

b) garanţii ale executării reale (clauza penală, arvuna);

c) garanţii propriu-zise sau reparatorii (fidejusiunea, garanţii reale, privilegii).

În legislaţia şi doctrina rusă, în calitate de mijloace de asigurare a executării obligaţiilor sunt:

clauza penală, gajul, retenţia, fidejusiunea, garanţia bancară, arvuna, precum şi alte mijloace

prevăzute de lege sau contract.

Codul civil al Republicii Moldova utilizează doar sintagma “fidejusiune”, pe cînd în alte acte

legislative întîlnim şi sintagma “cauţiune” ca sinonim al fidejusiunii. De altfel, şi în alte state,

precum Franţa, Belgia, Elveţia, România, ş. a. se operează cu sintagma “cauţiune”.

Legislaţia civilă a Republicii Moldova nu consacră noţiunea de “privilegii reale” (în dreptul

roman acestea sunt nişte ipoteci privilegiate special), iar “ipoteca” este tratată ca o specie a

gajului.

Reieşind din necesitatea tratării aspectelor reglementării generale a Gajului în plan comparat,

considerăm important a atrage atenţia asupra specificului acestui drept real în legislaţia statelor

din sistemul de drept romano-germanic.

Astfel, vom menţiona iniţial că la momentul actual, este cert faptul că apartenenţa dreptului

diferitor ţări europene la familia juridică romano-germanică nu exclude anumite deosebiri între

sistemele juridice naţionale. Astfel, dreptul francez pe de o parte şi dreptul german pe de altă

parte au servit drept model în baza caruia în interiorul acestei familiei juridice se deosebesc două

grupuri juridice: romanic, din care fac parte Belgia, Luxemburg, Olanda, Italia, Portugalia,

Spania şi cel germanic care include Austria, Elveţia şi alte ţări.

Doctrina juridică romano-germanică deosebesc trei tipuri de legi ordinare: codurile, legile

speciale (legislaţia curentă),culegere de norme. În majoritatea ţărilor continentale acţionează

coduri civile, penale, procesual civile, procesual penale şi altele. Sistemul legislaţiei curente este

10

de asemenea destul de ramificat. Legile reglementează sfere distincte ale vieţii sociale, numărul

lor în fiecare ţară este semnificativ.

Odată cu dezvoltarea legăturilor internaţionale capătă o mare importanţă pentru sistemele

juridice naţionale dreptul internaţional. În unele ţări convenţiile internaţionale au o putere

juridică mai mare decît legile naţionale.În toate ţările familiei romano-germanice este cunoscută

divizarea dreptului în public şi privat. Această divizare poartă un caracter general, este

preponderent doctrinară şi în ultimul timp şi-a pierdut însemnătatea de cîndva. În linii generale

se poate spune că la dreptul public se atribuie acele ramuri care determină statul, activitatea

organelor de stat, şi relaţiile individului cu organele statului; iar la dreptul privat – ramurile ce

reglementează relaţiile reciproce ale indivizilor. În fiecare dintre aceste sfere în fiecare dintre

ţările familiei juridice respective nimeresc aproximativ aceleaşi ramuri.

Federaţia Rusă. Definirea Gajului este dată în Codul civil al Federaţiei Ruse la art. 334.

Conform acestor prevederi legale, prin gaj se are în vedere grevarea bunurilor mobile, precum şi

a bunurilor imobile.

Diametral opus este reglementat gajul în legislaţia altor state, care, definind gajul, "centul de

greutate" este amplasat pe natura juridică a bunului care este grevat de această sarcină. Prin

urmare, gajul este reglementat ca o garanţie reale distinctă de ipotecă şi constă în grevarea

bunurilor mobile pentru garantarea executării obligaţiei.

Astfel, conform § 1204 din Codul civil German, dreptul de gaj este definit în felul următor:

"Bunul mobil poate fi grevat pentru garantarea creanţei în aşa mod încît creditorul să fie în drept

să ceară satisfacerea din valoarea bunului (dreptul de gaj)".

De asemenea, la art.254 din Codul civil al Georgiei gajul este definit astfel: "Bunurile mobile

şi valorile patrimoniale nemateriale, transmiterea cărora altor persoane se permite, pot fi utilizate

(folosite) în calitate de mijloace de garantare a creanţelor astfel ca creditorul (creditorul gajist) să

dobîndească dreptul preferenţial faţă de alţi creditori la satisfacerea creanţei sale din valoarea

bunurilor gajate". Totodată, la art.286 din Codul civil georgian este definită ipoteca, care constă

în grevarea bunului imobil astfel încît creditorul să aibă dreptul preferenţial la satisfacere

creanţei sale faţă de ceilalţi creditori din valoarea bunului grevat (ipotecat).

Subiectul 2. Dreptul de gaj general şi garanţiile generale ale executării obligaţiilor

1. Noţiunea dreptului de gaj general al creditorului.

2. Caracterizarea dreptului de gaj general al creditorului.

3. Noţiunea şi caracteristica generală a metodelor de conservare a patrimoniului debitorului.

1. Ratiunea finala a existentei oricarii obligatii este executarea ei. Gatanatarea obligatiilor

constituie o masura de asigurare a acestei executari. Cea mai generala garantie pentru executarea

obligatiilor este gajul general al creditorilor chirografari, care reprezinta patrimoniul debitorului

privit ca o universalitate de bunuri.

Esenta juridica a gajului general este: oricine care este obligat personal este tinut de a

indeplini indatoririle sale cu toate bunurile care le detine “mobile sau imobile, prezente si

viitoare”. Caracteristic pentru gajul general creditorilor cherografari este faptul ca este un gaj

comun pentru toti creditorii cherografari care se afla pe pozitie de egalitate fata de bunurile

supuse executarii silite. Din aceasta egalitate decurge urmatorul principiu:In cazul insuficientii

pecuniare in cadrul executarii silite sumele obtinute in rezultatul instrainarii bunurilor

debitorului, se impart intre creditori proportional valorii creantei acestora.

Dreptul de gaj general ofera creditorilor anumite prerogative:

11

1) De a intreprinde masuri in vederea conservarii patrimoniului debitorului

2) Dreptul de actiona spre a inlatura neglijenta debitorului in vederea exercitarii drepturilor

sale

3) Dreptul de a anula actele frauderoase incheiate de debitor contra intereselor creditorului

4) Dreptul de a proceda la executarea silita sau la urmarirea silita a bunurilor aflate in

proprietatea debitorului.

Subiectul 3. Acţiunea oblică (indirectă sau subrogatorie)

1. Noţiunea şi natura juridică a acţiunii oblice.

2. Domeniul de aplicare al acţiunii oblice.

3. Condiţiile de exercitare ale acţiunii oblice.

4. Efectele acţiunii oblice.

5. Delimitarea acţiunii oblice de alte acţiuni juridice.

Actiunea oblica este acel mijloc juridic prin care creditorul exercita drepturile si actiunile

debitorului sau atunci cind acesta refuza sau neglijeaza sa si le exercite.

Actiunea oblica mai este numita subrogatorie deoarece creditorul subroga debitorul sau

(inlocueste) in exercitarea drepturilor si actiunelor acestui; este indirecte deoarece este orientata

nu direct contra debitorului, dar in mod indirect contra unei terte persoana obligata fata de

debitorul sau.

Actiunea oblica este o prerogativa a gajului general al creditorilor chirografari, o prerogativa

generala a creditorilor chirografari care actioneaza in numele si pe cheltuieala debitorului

constituind o metoda de conservare a patrimoniului si un mijloc preventiv de aparare contra

insolvabilitatii debitorului.

1. Creditorul poate exercita prin intermediul actiunei oblice toate drepturile si actiunile care

fac parte din patrimoniul debitorului (ex. actiunea de plata a creantelor; actiunea de rezeliere sau

rezolutiune a unui contract; actiunea in plata nedatorata).

Exceptii:Creditorul nu poate inlocui debitorul in exercitarea urmatoarelor drepturi si actiuni:

1. Prentru incheierea actelor de administrare si dispozitie a patrimoniului debitorului

2. Actiunile si drepturile patrimoniale cu caracter exclusiv si strict personal (renuntarea la

succesiune; invocarea donatiei pentru ingratitudine; actiunea in daune morale), aici se pune

accentul pe interesul moral al debitorului care apartine in exclusivitate debitorului.

3. Drepturile patrimoniale incesibile, neurmaribile (dreptul la pensie, dreptul de abitatie,

dreptul de uz)

Conditiile exercitarii actiunii oblice

Conditii cu privire la debitor:

- Neglijenta sau refuzul debitorului in vedera exercitarii drepturilor si actiuelor sale.

Conditii cu privire la creditor:

- In primul rind creditorul trebuie sa aiba o creanta certa (determinata), lichida (baneasca) si

exigibila (exocutorie).

Unii autori considera ca actiunea oblica este mai mult decit un mijloc de conservare, ea este

un act ce pregateste, cu alte cuvinte un act preliminar executarii silite

- Dreptul de creanta nu trebuie sa fie anterior dreptului sau actiunei care urmeaza a fi

exercitata prin actiunea oblica, adica dreptul de creanta nu trebuie sa fie mai vechi decit acel

drept sau actiune.

12

- Dovada unui interes serios si legitim pentru exercitarea drepturilor si actiunelor debitorului

(insolvabilitatea, sau amenintarea de insolvabilitate a debitorului, sau agrava starii existente de

insolvabilitate).

Efectele actiunei oblice,

Actiunea oblica se exercita de catre creditor in numele si pe contul debitorului, fapt care

produce urmatoarele efecte:

- Reclamantul (piritul) poate opune creditorului toate apararile si exceptiile care le-ar putea

opune debitorului (tranzactia incheiata intre parti sau, compensarea).

- Actiunea oblica duce la evitarea micsorarii patrimoniului debitorului, fapt de care profita

toti creditorii chirografari ai debitorilor.

- Hotarirea pronunta ca rezultat al actiunei oblice este opozabila debitorului daca el a fost,

introdus in proces pe de o parte si pe de alta parte este opozabila tuturor creditorilor indiferent

daca este sau nu favorabil.

Subiectul 4. Acţiunea pauliană (revocatorie)

1.Noţiunea şi natura juridică a acţiunii pauliene.

2.Reglementarea juridică şi domeniul de aplicare al acţiunii pauliene.

3. Condiţiile de exercitare ale acţiunii pauliene.

4. Efectele acţiunii pauliene.

5. Prescripţia acţiunii pauliene.

Actiunea pauleana numita si revocatorie este acea actiune civila ce confera creditorului

posibilitatea de a impiedica debitorul pentru al prejudicia prin acte frauduroase acele acte

incheiate cu tertii contrar intereselor creditorului.

Din punct de vedere juridic se considera ca temeiul actiunei paulene il constituie principiul

executarii conventiilor cu buna credinta si dreptul de gaj general al creditorilor chirografari

asupra patrimoniului debitorului.

Actiunea pauleana este orientata contra tertului cu care debitorul a incheiat actul frauduros.

Daca tertul este de rea credinta va raspunde civil. Daca a fost de buna credinta tertul va fi tratat

conform normelor imbogatirei fara just temei. Prin urmare actiunea pauleana este acea actiune

abordata de legea creditorului in scopul de a ataca si a obtine revocarea actelor facute de catre

debitor in frauda drepturilor lor si in beneficiul unor terti care fie au fost complici la frauda fie s-

au imbogatit de aceasta.

Actiunea pauleana este o actiune personala a creditorului orientata spre readucerea

patrimoniului debitorului a bunurilor pentru a permite creditorului executarea silita si asupra

acestora.

Actiune apauleana este considerata o actiune in daune deoarece urmareste interesel

creditorului pentru frauda debitorului cu efect revocator al actului frauduros pina la concurenta

creantelor.

Actul juridic incheiat de debitor pentru a putea fi atacat prin actiune pauliana, trebuie sa

intruneasca urmatoarele conditii:

- Prejudicierea creditorului – de regula este avut in vedere rezultatul actului juridic care este

insolvabilitat sau sporit insolvabilitatii debitorului.

Probarea prejudiciului cade in sarcina creditorului;

- Actul juridic nu trebuie sa constituie exercitarea unui drept personal al debitorului;

13

- Actul juridic atacat care trebuie sa duca la micsorarea patrimoniului debitorului

- Frauda debitorului care consta in buna stiinta debitorului cu privire la prejudicierea

creditorului prin act juridic indirect, indiferent daca actul este cu titlu oneros si titlu gratuit.

Creanta creditorului trebuie sa intruneasca urmatoarele conditii:

- Certa lichida, exigibila, trebuie sa fie anterioara actului juridic – fraudulos. Astfel, actele

juridice frauduloase ale debitorului pot fi atacate de oricare creditor a carui creanta s-a nascut

ulterior actului fraudulos sau actului atacat.

In cazul dat ratiunea juridica este urmatoarea – la incheierea unui act juridic creditorul are in

vedere patrimoniul debitorului existent la momentul incheierii actului. Din acest moment orice

actiune a debitorului cu privire la micsorarea patrimoniului sau cu caracter fraudulos poate fi

revocata de catre debitor.

Proba anterioritatii revine creditorului. Avem si o exceptie atunci cind actul fraudulos a fost

incheiat pentru a prejudicia un creditor viitor si cert.

Conditii cu privire la tertul dobinditor.

Actiunea pauliana este indreptata impotriva tertului dobinditor care are calitate procesuala de

pirit (reclamat).

In cazul actelor frauduloase cu titlu oneros este necesar de a fi stabilita rea credinta

dobinditorului ca participant acestuea la frauda.

Actul fraudulos cu titlu gratuit este atacabil si la ipoteza in care tertul este de buna-credinta

fiind suficient sa existe frauda debitorului.

Cit priveste soarta sub-dibinditorilor, dobinditorul bunului de la un tert care nu poate fi atacat

prin actiunea pauliana, nici acesta nu va putea fi actionat.

In caz contrar sub-dobinditorul va putea fi actionat prin actiunea pauliana.

Efecte:

- Revocarea actului fraudulos. In consecinta actul nu va mai fi oposabil creditorului si acesta

nu va urmari bunul care a constituit obiect al actului revocat.

- Fata de debitor efectele produse de actiunea pauliana sint relative, deoarece recarea actului

fraudulos priveste raporturile dintre debitor si tertul dobinditor care dobindeste dreptul de regres

contra debitorului in limitele a ce a fost lipsit ca urmare a actiunii pauliene in cazul in care actul

a fost cu titlu oneros.

- Actiunea pauliana ar produce efecte doar asupra creditorilor care au participat la actiune,

ceilalti creditori nu benificiaza de efectele actiunei pauliene.

Subiectul 5. Fidejusiunea

1. Noţiunea şi reglementarea fidejusiunii.

2.Felurile fidejusiunii. Temeiul apariţiei fidejusiunii.

3.Caracterele juridice ale fidejusiunii.

4. Părţile contractului de fidejusiune. Condiţiile privind persoana fidejusorului. Fidejusiunea

multiplă.

5. Obligaţiile care pot fi garantate. Întinderea obligaţiilor fidejusorului.

6. Forma contractului de fidejusiune.

7.Efectele fidejusiunii: dintre creditor şi fidejusor; dintre fidejusor şi debitorul principal;

dintre mai mulţi fidejusori.

8. Încetarea fidejusiunii.

9. Aplicabilitatea practică a fidejusiunii.

14

Codul civil al Republicii Moldova reglementează fidejusiunea la articolul 1146 ca fiind un

contract prin care o parte (fidejusor) se obligă faţă de cealaltă parte (creditor) să execute integral

sau parţial, gratuit sau oneros obligaţia debitorului.

În literatura juridică fidejusiunea este definită ca fiind acordul de voinţă (contractul

unilateral accesoriu) intervenit între o persoană, numită fidejusor, şi creditorul unei alte persoane,

în baza căruia primul se obligă să execute în favoarea celui de al doilea obligaţia pe care trebuie

să o execute fie debitorul acestuia din urmă, fie un alt fidejusor, dar numai în cazul în care cel

pentru care garantează nu o poate executa. [2.13, p.85]

Legislaţia bancara de asemenea menţionează o definiţie a fidejusiunii prin intermediul

noţiunii de garanţie, înscrisă în Instrucţiunea Băncii Naţionale a Moldovei nr.26 din 06.06.2002

cu privire la înregistrarea şi autorizarea de către Banca Naţională a Moldovei a angajamentelor

private externe. În termenii acestui act normativ, garanţia este tratată ca o obligaţiune

condiţionată în formă de document (scrisoare de garanţie, fidejusiune, acreditiv) emis de către o

persoană, numită garant, la solicitarea altei persoane, numite ordonator de garanţie, prin care

garantul se angajează faţă de a treia persoană, numită beneficiar de garanţie, de a achita datoria

ordonatorului de garanţie în cazul neonorării de către ultimul a obligaţiunilor asumate conform

contractului de bază încheiat cu beneficiarul de garanţie. [2.17, p. 470]

O modalitate specială a garanţiei, similară fidejusiunii, este avalul cecului şi al cambiei,

reglementate de art. 1270 al Codului Civil şi art.26 – 28 ale Legii Cambiei nr. 1527/1993, care

stipulează că plata cecului sau a cambiei poate fi garantată prin aval, dată de un terţ sau chiar de

un semnatar al cecului sau al cambiei.

Fidejusiunea este reglementată şi în alte acte legislative printre care se enumeră: Legea

insolvabilităţii nr. 149/2012, care la art.46, alin.(2) stipulează că debitorii solidari şi fidejusorul

pot înainta creanţele pe care aceştia ar putea să le aibă din executarea creanţelor creditorului pe

viitor faţă de debitorul aflat în proces de insolvabilitate numai dacă creditorul nu a înaintat

creanţele sale în procesul de insolvabilitate; Legea cu privire la gaj nr.449/2001 care prevede că,

la cererea proprietarului bunurilor gajate legal, instanţa judecătorească poate să permită

reclamantului să substituie gajul legal cu o altă garanţie (eventual cu o fidejusiune) suficientă

pentru plata creanţei (art.35).

Cea mai completă definiţie doctrinară considerată este aceea potrivit căreia fidejusiunea

este contractul prin care una sau mai multe persoane garantează, în total sau în parte, executarea

unei obligaţii luate sau ce trebuia să se ia de către una sau mai multe persoane, şi care consimt să

execute ele obligaţia faţă de creditor, în cazul în care debitorul principal nu ar indeplini-o.

Aşadar, fidejusiunea constă într-o legătură juridică accesorie, subsidiară şi personală născută

între creditor şi debitor, care conferă creditorului dreptul de a pretinde plata datoriei de la

fidejusor, atunci cînd debitorul nu o face sau este insolvabil. Creditorul are, astfel, garantată

realizarea creanţei prin două gajuri generale: patrimoniul debitorului şi patrimoniul fidejusorului.

Fidejusorul este un terţ faţă de raportul care îi leagă pe creditor şi pe debitor. Obligaţiunea

sa se suprapune însă obligaţiei principale a debitorului. Codul civil român foloseşte alternativ atit

termenul „fidejusiune” cît şi pe cel de „cauţiune” , termen de origine romană căci, în dreptul

roman, cuvîntul „cautio” avea un sens larg şi însemna prudenţă (cavere) sau cauţiune (contum).

În dreptul românesc, încă de la începuturile sale, fidejusiunea a fost cunoscută sub denumirea de

chezăşie.

O persoană poate deveni fidejusor fără acordul debitorului şi chiar fără ştirea acestuia, potrivit

articolului 1148 Cod civil al Republicii Moldova. Prin natura sa, fidejusiunea este o garanţie care

15

apare în baza unui contract.Părţile contractului sînt creditorul obligaţiei de bază şi fidejusorul.De

regulă, fidejusorul se angajează să garanteze la cererea (indicaţia) debitorului în raportul

obligaţional chiar şi atunci cînd potrivit art.1150,alin.(2) creditorul a cerut în calitate de fidejusor

o anumită persoană.

Valabilitatea contractului de fidejusiune nu depinde de faptul existenţei sau lipsei

acordului debitorului la încheierea acestuia între creditor şi fidejusor, deoarece fidejusorul se

obligă nu către debitor, ci în faţa creditorului.Cererea debitorului serveşte doar motiv pentru

încheierea acestui contract, dar nu este elementul juridic al fidejusiunii.Iată de ce legea admite

încheierea contractului de fidejusiune fără acordul debitorului şi chiar fără ştirea acestuia.

Important este că, chiar şi în aceste condiţii fiind prestată,fidejusiunea nu poate exceda datoria

debitorului şi nu poate fi făcută în condiţii mai oneroase (art.1152 Cod civil al Republicii

Moldova).

Fără ştirea debitorului fidejusiunea poate să apară ca urmare a gestiunii de afaceri.Astfel

fidejusorul, fără a avea mandat sau fără să se fi obligat, fără ştirea debitorului (din lipsa

posibilităţii pentru moment de a-i comunica aceste împrejurări), încheie act juridic prin care

garantează executarea obligaţiei acestuia către creditor, acţionînd astfel în interesul debitorului

(art.1378 Cod civil al Republicii Moldova).Fidejusorul va fi obligat, însă, să-l înştiinţeze pe

debitor de îndată ce este posibil (art.1379 Cod Civil al Republicii Moldova).Dacă debitorul

acceptă această gestiune de afaceri, asupra relaţiilor între ei se aplică în modul corespunzător

dispoziţiile cu privire la mandat.În această ipoteză fidejusorul, după ce l-a înştiinţat pe debitor

despre prestarea fidejusiunii, poate cere să fie eliberat de fidejusiune, în condiţiile art. 1164Cod

civil al Republicii Moldova.

În alte cazuri de prestare a fidejusiunii fără ştirea debitorului, ultimul va cunoaşte, totuşi,

despre acest fapt cel tîrziu la momentul cînd fidejusorul va înainta către el cererea de regres

(dacă nu a dorit să-l gratifice prin garanţia oferită).

Plecînd de la dispoziţiile legale, în doctrină sunt enumerate trei tipuri de fidejusiune.

Fidejusiunea convenţionalăse caracterizează prin aceea că debitorul şi creditorul cad de acord

aupra aducerii unui garant.

Fidejusiunea este legală atunci cînd obligaţia debitorului de a aduce un garant (fidejusor)

pentru garantarea obligaţiilor ce-i revin este instituită printr-o dispoziţie imperativă a legii.

Fidejusiunea judecătorească este impusă de către instanţa de judecată.

În toate cazurile, chiar şi atunci cînd fidejusiunea este legală şi judecătorească, această

garanţie îşi păstrează caracterul de contract întrucît legea sau instanţa impun doar aducerea unui

fidejusor, dar fidejusiunea ia naştere prin convenţia dintre fidejusor şi creditorul prin care primul

îşi asumă obligaţia de garanţie.

Din prezentarea conceptului şi felurilor fidejusiunii se pot distinge următoarele caractere

juridice: accesoriu, consensual, solemn, unilateral şi cu titlu gratuit.

Încheierea convenţiei de fidejusiune se face luînd în considerare garantarea executării

obligaţiei ce rezultă din raportul juridic principal născut între creditor şi debitorul principal.

Pluralitatea de legături are la bază două raporturi juridice: raportul juridic principal, ale

cărui părţi sunt creditorul şi debitorul principal, raport ce are ca rezultat naşterea obligaţiei

garantate şi raportul juridic de fidejusiune ale cărui părţi sunt creditorul din raportul juridic

principal şi debitorul subsidiar, adică fiedjusorul.

Contractul de fidejusiune este un contract accesoriu în raport cu obligaţia principală în

vederea garantării pentru care se încheie convenţia.

16

Din caracterul accesoriu al fidejusiunii decurg următoarele consecinţe:

a) Fidejusiunea va urma soarta juridică a obligaţiei principale potrivit regulii „accesorium

sequitur principale”, cu privire la clauzele de validitate şi la cele de stingere.

În legătură cu această consecinţă, se impun următoarele precizări:

- fidejusiunea va urma soarta juridică a obligaţiei principale în privinţa celor două categorii

de cauze (cauzele de validitate şi de stingere);

- deşi, în general, fidejusiunea se instituie pentru garantarea unei obligaţii principale, ea se

poate institui şi pentru garantarea unei obligaţii anulabile datorită unei excepţii personale

debitorului (exemplu cauza de vinovăţie), situaţie în care obligaţia de garanţie rămîne în

picioare chiar după anularea obligaţiei principale;

b) Întinderea obligaţiei de garanţie nu poate fi mai mare decît întinderea obligaţiei principale

şi nu poate fi mai oneroasă decît aceasta din urmă.

Totuşi fidejusorul se poate obliga să garanteze numai o parte a datoriei principale sau

obligaţia de garanţie şi-o poate asuma în condiţii mai puţin oneroase în raport cu obligaţia

principală;

c) Obligaţia fidejusorului se poate întinde şi asupra accesoriilor obligaţiei principale, precum

şi asupra cheltuielilor ocazionale de urmărire silită.

În dreptul nostru, în privinţa actelor juridice civile privite ca gen, funcţionează principiul

consensualismului, principiu potrivit căruia, pentru ca un act juridic civil să fie valabil format,

este suficient acordul de voinţă al părţilor.

Obligatoriu este ca fidejusiunea să fie expresă, să rezulte cu claritate din contract şi să nu

depăşească limitele stabilite prin convenţie.

Din contractul de fidejusiune ia naştere o singură obligaţie a fidejusorului asumată faţă de

creditor - de a garanta obligaţia fidejusorului principal. Creditorul nu-şi asumă nici o obligaţie.

Contractul de fidejusine este solemn deoarece pentru încheierea lui se cere respectarea

formei scrise. Legea prevede însă posibilitatea înlăturării viciului de formă prin executarea

efectivă a obligaţiei ce constituie obiectul contractului (art.1147 Cod civil al Republicii

Moldova)

Caracterul unilateral al contractului de fidejusiune nu înlătură relaţia de corelativitate dintre

dreptul creditorului de a pretinde ca obligaţia debitorului principal să fie garantată, inclusiv în

executarea ei şi a obligaţia fidejusorului de a garanta obligaţia principală.

Această relaţie de corelativitate, în cazul caracterelor unilaterale există într-un singur sens:

de la drepturile creditorului, la obligaţiile debitorului.

Această relaţie se deosebeşte de cea din cadrul contractelor sinalagmatice în care relaţia

funcţionează în ambele sensuri, ambele părţi avînd atît calitatea de creditor cît şi pe cea de

debitor.

Fidejusiunea este un contract cu titlu gratuit. Acest caracter rezidă din faptul că fidejusorul

nu cere de la creditor o contraprestaţie pentru ceea ce se obligă.

Gratuitatea este de natura, nu de esenţa fidejusiunii. Chiar gratuită, fidejusiunea nu este o

donaţie pentru că fidejusorul are recurs conta debitorului principal.

În dreptul comparat, calificarea contractului de fidejusiune ca fiind cu titlu gratuit sau cu

titlu oneros este controversată. Legea noastră stipulează expres că contractul de fidejusiune poate

fi atît gratuit, cît şi oneros (art.1146,alin. (1) Cod civil al Republicii Moldova), fără a stabili o

prezumţie în acest sens.

Fiind recunoscut ca un contract cu titlu gratuit în doctrina clasică, fidejusiunea rămîne

deseori şi astăzi, ca atare, mai cu seama în raporturile dintre particulari, raporturi întemeiate

17

deseori pe relaţii de familie ori de prietenie, care se caracterizează prin gratuitate. Legislaţia şi

doctrina modernă însă au evoluat spre atribuirea caracterului oneros raporturilor de fidejusiune,

acesta fiind mai pronunţat în raporturile de afaceri, între profesionişti, unde angajamentul de a

plăti datoria altuia este, în mod normal, remunerat.

Fidejusiunea se supune regulilor generale de valabilitate ale oricărui contract, precum şi

unor reguli speciale prin care se dispune condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească cel ce vrea

să fie fidejusor.

Capacitatea de a contracta. Sunt capabile de a lua parte la raporturi juridice, în calitate de

fidejusor, persoanele fizice cu capacitate de exerciţiu deplină şi persoanele juridice legal

constituite. Nu pot garanta persoanele lipsite de capacitatea de exerciţiu, cu capacitatea limitată

sau restrînsă. În privinţa contractării fidejusiunii de către persoanele juridice, trebuie de ţinut

cont de principiul specialităţii capacităţii lor de exerciţiu.

În afară de regulile generale privind capacitatea, legea stabileşte cerinţe speciale referitor

la persoana fidejusorului. Astfel, debitorul obligat să furnizeze o fidejusiune trebuie să propună o

persoană fizică cu domiciliu sau reşedinţă în Republica Moldova sau o persoană juridică

înregistrată în Republica Moldova, care să dispună de suficiente bunuri pentru a garanta

obligaţia. În cazul în care persoana propusă nu este acceptată, debitorul trebuie să propună o altă

persoană. Această regulă nu se aplică atunci cînd creditorul a cerut în calitate de fidejusor o

anumită persoană (art.1150,alin.(2) Cod civil al Republicii Moldova).

Consimţămîntul. Ca şi orice alt contract, fidejusiunea ia naştere prin manifestarea de voinţă a

părţilor – fidejusorului şi creditorului – care trebuie să fie persoane cu discernămînt. Voinţa

trebuie să fie exprimată cu intenţia de a produce efecte juridice şi nu trebuie să fie viciată. Din

caracterul solemn al contractului reiese că consimţămîntul trebuie să fie manifestat expres.

Chiar dacă fidejusiunea este legală sau judecătorească, acest lucru nu afectează caracterul

ei contractual. Într-adevăr legea sau instanţa poate impune doar furnizarea unei fidejusiuni.

Raportul de fidejusiune, însă, ia naştere prin consimţămîntul părţilor manifestată în contract.

Obiectul contractului de fidejusiune este prestaţia promisă de fidejusor creditorului, în cazul

în care debitorul principal nu-şi execută obligaţia, prestaţie care, potrivit principiului

accesorialitaţii, urmează soarta obligaţiei principale.

Obligaţia fidejusorului de a garanta executarea obligaţiei de către debitor nu înseamnă că

fidejusorul se angajează să efectueze anume acea prestaţie la care s-a obligat debitorul. Se poate

întîmpla ca fidejusorul să nu fie în stare să efectueze o asemenea prestaţie. De aceea, de

regulă, fidejusorul este obligat să achite o sumă de bani echivalentă datoriei principale şi

accesoriile ei. Trebuie de menţionat că, în practică, fidejusiunea se utilizează mai des pentru

garantarea obligaţiilor pecuniare.

Conform regulilor generale, obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil, să fie în

circuitul civil, sa fie licit şi moral.

Pot fi garantate obligaţii prezente, obligaţii viitoare, precum şi obligaţii afectate de

modalităţi.

În principiu, orice obligaţie valabilă poate fi garantată prin fidejusiune, chiar şi obligaţiile

strict personale. În această ultimă ipoteză, fidejusorul se obligă nu să execute obligaţia

debitorului principal, ci să plătească despăgubirile datorate de debitor în caz de neexecutare.

Cauza fidejusiunii este obiectivul urmărit la încheierea actului juridic civil, acel interes pe

care părţile caută să-l satisfacă. Cauza trebuie să existe, să fie reală, licită şi morală.

Fidejusiunea este un contract care se formează prin simpla învoială a părţilor – solo

consensu; el nu trebuie supus nici unei formalităţi speciale. Totuşi, în vederea inportanţei şi

18

gravităţii obligaţiei pe care o ia fidejusorul asupra sa, legea cere ca fidejusiunea să rezulte dintr-o

stipulaţie expresă, fidejusorul trebuie să-şi manifeste voinţa în formă scrisă, conform articolului

1147, care stipulează că contractul de fidejusiune, pentru a fi valabil, trebuie încheiat în scris.

Contractul de fidejusiune trebuie să fie încheiat în mod obligatoriu în formă scrisă. Forma

scrisă simplă este de ajuns pentru ca contractul să fie valabil, chiar dacă obligaţia garantată prin

fidejusiune necesită o formă mai strictă, cum este forma autentică. Forma este o condiţie de

valabilitate a actului juridic numai în cazurile expres prevăzute de lege (art. 208 alin. (2) Cod

civil al Republicii Moldova). Forma scrisă ad validitatem exprimă faptul că condiţia de formă, în

cazul dat, este cerută de lege pentru valabilitatea contractului, dar nu pentru dovada acestui

contract. În baza art. 211Cod civil al Republicii Moldova, nici fidejusorul, nici creditorul

obligaţiei de bază nu vor putea aduce proba cu martori pentru a dovedi faptul încheierii

contractului de fidejusiune. Doar prin excepţie, nerespectarea formei simple scrise poate lăsa

contractul valabil: atunci cînd fidejusorul execută obligaţia asumată.

Deoarece în contractul de fidejusiune se obligă doar fidejusorul, părţile pot semna şi un singur

înscris. Contractul poate fi încheiat şi printr-un schimb de scrisori, telegrame, telefonograme,

altele asemenea, semnate de partea care le-a expediat (art. 209 alin. (2) Cod civil al Republicii

Moldova). Important este ca părţile să poată stabili cu certitudine că înscrisul e semnat de

persoana respectivă. În aceste situaţii dovada faptului încheierii contractului va fi înştiinţarea

scrisă, trimisă de către creditor fidejusorului privind acceptarea fidejusiunii (garanţiei). Dacă

creditorul nu a făcut un astfel de înscris, apariţia raportului de fidejusiune poate fi probată prin

înserarea în contractul de bază a clauzei cu privire la obligaţia fidejusorului. Dacă o astfel de

referinţă lipseşte, se consideră că contractul de fidejusiune n-a fost încheiat. Prin înţelegerea

părţilor, contractul de fidejusiune poate fi autentificat notarial (art. 212 Cod civil al Republicii

Moldova) sau poate conţine rechizite adăugătoare.

Cît priveşte proba întinderii fidejusiunii, se admite că mijloacele de probă sunt cele din

dreptul comun. Prin urmare, proba testimonială este admisă în condiţiile în care această probă

este admisă de lege. În materie comercială însă, fidejusiunea poate fi stabilită prin orice probe,

proba testimonială fiind admisă în cazurile prevăzute de lege.

Efectele fidejusiunii

Efectele fidejusiunii sunt privite prin prisma categoriilor de legături juridice la care

raporturile juridice (principale sau accesorii) dau naştere, şi anume: raporturile dintre creditor şi

fidejusor, raporturile dintre fidejusor şi debitorul principal, raporturile dintre cofidejusori şi

raporturile în cadrul fidejusiunii multiple (indirecte).

Raporturile dintre creditor şi fidejusor îşi au izvorul în contractul de fidejusiune încheiat între

cele doua părţi.

Principiul care domină această categorie de raporturi este acela că în caz de neexecutare

din partea debitorului, creditorul poate să urmărească direct pe fidejusor, pentru executarea

creanţei, fără ca această urmărire să fie condiţionată de o prealabilă urmărire a debitorului

principal (art. 1156 Cod civil al Republicii Moldova).

Nu mai puţin, obligaţia fidejusorului este o obligaţie accesorie, subsidiară. De aici decurge

posibilitatea pentru acesta de a invoca unele excepţii privind urmărirea iniţiată de creditor, dintre

care două sunt caracteristice pentru fidejusiune: beneficiul de discuţiune şi beneficiul de

diviziune. În afară de aceste excepţii specifice, fidejusorul poate să invoce şi unele excepţii de

ordin general,ce ţin de raportul juridic de fidejusiune sau de obligaţia principală.

Beneficiul de discuţiune. La scadenţa obligaţiei principale, creditorul neplătit are alegerea

de a urmări fie pe debitor, fie pe fidejusor, fără să fie obligat a respecta vreo ordine.

19

Cît priveşte obligaţia creditorului de a-l pune mai întîi în întîrziere pe debitorul principal

pentru a se putea îndrepta împotriva fidejusorului, soluţia este controversată. După o părere, în

toate cazurile, creditorul va trebui să-l pună pe debitorul principal în întîrziere pentru a-l putea

urmări pe fidejusor. La polul opus se află concepţia potrivit căreia creditorul nu trebuie să-l pună

în întîrziere pe debitorul principal pentru a se putea îndrepta cu acţiune împotriva

fidejusorului. Alţi autori nuanţează şi propun ca în cazul în care, după natura obligaţiei, debitorul

nu poate fi obligat să plătească decît după ce va fi fost pus în întîrziere, creditorul nu poate

urmări pe fidejusor numai la simpla scadenţă a termenului şi neplata datoriei din partea

debitorului; în afară de acest caz, dacă debitorul nu-şi execută obligaţia la termen, creditorul

poate acţiona pe fidejusor.

Se poate afirma că, ori de cîte ori debitorul este de drept în întîrziere, creditorul poate să se

adreseze direct fidejusorului, anume:

- cazurile determinate de lege (punerea în întîrziere legală – art. 1160 Codul civil al

Republicii Moldova) – de cîte ori legea face să curgă de drept dobînda, care ţine loc de daune-

interese în obligaţiile ce au ca obiect sume de bani;

- cînd părţile au convenit expres că debitorul este în întîrziere la împlinirea termenului la

care trebuia să execute, fără îndeplinirea vreunei formalităţi; convenţia trebuie să fie expresă,

fără a fi nevoie de termeni sacramentali;

- cînd obligaţia, prin natura sa, nu putea fi îndeplinită decît într-un termen determinat, pe

care debitorul l-a lăsat să expire fără a-şi executa obligaţia;

- în cazul obligaţiilor continue, cum sunt obligaţiile de furnizare a energiei electrice, a apei

sau aceea de a întreţine un bun;

- în cazul încălcîrii obligaţiilor de a nu face.

În toate celelalte cazuri în care debitorul trebuie pus în întîrziere, aceasta este necesară

pentru că astfel creditorul să-l poată urmări pe fidejusor. Pe de altă parte, creditorul nu-l poate

urmări pe fidejusor decît în cazul cînd poate fi urmărit şi debitorul principal. Potrivit acestui

principiu, fidejusorul are dreptul să se folosească de termenele şi suspendările acordate de lege

sau de creditor debitorului principal. Dacă deci obligaţia principală este pe termen, fidejusorul nu

poate fi urmărit de creditor înainte de împlinirea termenului.

Beneficiul de diviziune. Ca şi beneficiul de discuţiune, beneficiul de diviziune este o facultate

conferită de lege fidejusorului care, în cazul în care sunt mai mulţi fidejusori care garantează

acelaşi creditor pentru aceeaşi datorie, să poată cere ca urmărirea să se poată divide pe toţi

fidejusorii.

Cînd o obligaţie a fost cauţionată de mai mulţi fidejusori, diviziunea obligaţiei între

aceştia, în fond, nu poate fi un beneficiu pentru că este numai aplicarea dreptului comun. Totuşi,

ea este un beneficiu pentru că tradiţia şi dezvoltarea fidejusiunii indică această diviziune ca un

beneficiu. În dreptul roman, fidejusiune a debutat prin a fi ceva perfect asemănător cu

solidaritatea pasivă.

Gradual pretorul a căutat să îndulcească situaţia fidejusorului, scutindu-l de cîte unul din

efectele solidarităţii, pînă cînd s-a ajuns a se pierde caracterul solidarităţii angajamentului şi a

recunoaşte că, în ce priveşte angajamentul mai multor fidejusori aparţinînd uneia şi aceleiaşi

datorii, acesta se bucură de regula de drept comun a divizibilităţii obligaţiilor.

Astăzi, fidejusiunea poate să fie simplă, dar poate să fie şi solidară şi interesul practic

reclamă că fidejusorul să se angajeze solidar.

Pentru situaţia cînd datoria e garantată de mai mulţi fidejusori, relaţiile dintre fidejusor şi

creditor trebuie studiate după cum fidejusorul s-a angajat în mod solidar sau nesolidar.

20

Cînd e vorba de angajament solidar, ei sunt în situaţia de a nu fi interesaţi de datorie. Plata

datoriei efectuate de unul din fidejusorii solidari se poate opune beneficiului de diviziune. Acest

beneficiu numai este o excepţie dilatorie, ci este o excepţie de fond.

Efectele beneficiului diviziunii constau în aceea că datoria se fracţionează în tot atîtea părţi

cîţi fidejusori au garantat datoria debitorului principal.

Se poate întîmpla ca un fidejusor să devină insolvabil şi atunci e necesar să vedem cine

suferă de insolvabilitate.

Pentru a aprecia solvabilitatea fidejusorilor, se pleacă de la momentul în care justiţia

hotărăşte diviziunea. Prin hotărîrea de diviziune, se specifică între care fidejusori se divide

datoria.

Din punct de vedere practic, fidejusiunea a ajuns o intituţie mai puţin folosită, fiindcă nu

constituie o garanţie puternică pentru cel ce acordă credit. Azi se întîlneşte fidejusiunea „clauză

solidară” care, din punct de vedere practic este o instituţie foarte utilă pentru că, cu asemenea

clauză, fidejusorii nu sunt decît nişte codebitori solidari.

Beneficiul de diviziune numai poate fi invocat dacă fidejusorul a renunţat la el sau dacă în

convenţie s-a stipulat clauza solidarităţii între fidejusori.

Părţile pot conveni că cofidejusorii sunt îndreptăţiţi să ceară creditorului ca acesta să-şi

divizeze acţiunea şi să o reducă la partea pe care o datorează fiecare dintre ei. Invocarea

excepţiei beneficiului de diviziune este o facultate a fidejusorului faţă de care a început

urmărirea.

Creditorul, la rîndul său, are următoarele obligaţii:

- să furnizeze, la cererea fidejusorului, toate informaţiile utile privind conţinutul şi

modalităţile obligaţiei principale şi privind stadiul de executare al acesteia (art.1155 Cod civil al

Republicii Moldova);

- să-l informeze pe fidejusor dacă debitorul principal este în întîrziere cu executarea

obligaţiilor sale (art.1160 Cod civil al Republicii Moldova);

- dacă fidejusorul execută obligaţia, să-i remită documentele care atestă creanţa împotriva

debitorului, precum şi drepturile care garantează această creanţă.

În rîndul excepţiilor de ordin general pe care le poate invoca fidejusorul menţionăm

excepţiile personale ce decurg din însuşi contractul de fidejusiune – cele privind validitatea

contractului, clauzele menţionate în contract cu privire la întinderea garanţiei, termene, condiţii

etc.

Menţionăm, în acelaşi timp, şi excepţiile inerente obligaţii debitorului principal, care se

reflectă şi asupra obligaţiei accesorii de garanţie a fidejusorului – cum ar fi, de exemplu,

valabilitatea obligaţiei principale, întinderea ei, clauzele contractuale privind condiţiile executării

etc. Nu intră aici excepţiile pur personale ale debitorului principal.

Raporturile dintre fidejusor şi debitor nu izvorăsc nemijlocit din contractul de fidejusiune,

ci au la bază alte temeiuri juridice.

În cazul îm care fidejusorul a plătit datoria debitorului, el are drept de regres împotriva

acestuia pentru a obţine restituirea prestaţiei executate în mărimea sumelor pe care le-a plătit,

inclusiv datoria principală, dobînda aferentă, precum şi toate cheltuielele pe care le-a suportat în

legătură cu fidejusiunea (art.1163, alin.(1) Cod civil al Republicii Moldova). Regresul

fidejusorului contra debitorului se întemeiază pe faptul că fidejusorul a plătit datoria altuia. În

acest scop, fidejusorul are la dispoziţie două acţiuni:

- acţiunea personală. În cazul în care fidejusiunea s-a constituit la indicaţia debitorului

principal, această acţiune este întemeiată pe un mandat intervenit între debitor şi fidejusor

21

(art.1030-1052 Cod civil al Republicii Moldova), deoarece, în această ipoteză, fidejusorul

acţionează în calitate de mandatar ce execută ordinul mandantului (care este debitor principal).

Atunci cînd fidejusiunea sa constituit fără consimţămîntul debitorului (art.1148 Cod civil al

Republicii Moldova), acţiunea personală se bazează pe gestiunea de afaceri (art.1378-1388 Cod

civil al Republicii Moldova);

- acţiunea subrogatorie. Temeiul acţiunii subrogatorii este dispoziţia art.1161, alin. (1) Cod

civil al Republicii Moldova: fidejusorul care a executat obligaţia principală se subrogă în

drepturile pe care creditorul le avea contra debitorului.

În acest context, ţinem să precizăm că solidaritatea debitorilor se menţine şi faţă de

fidejusor. Astfel, legea dispune că, în cazul în care există mai mulţi debitori solidari, fidejusorul

care a prestat fidejusiunea pentru aceşti debitori are drept de regres contra fiecăruia dintre ei

pentru a recupera integral ceea ce a plătit (art.1163, alin.(4) Cod civil al Republicii Moldova).

De regulă, fidejusorul îşi exercită dreptul de regres după ce a plătit. Sunt însă cazuri cînd

fidejusorul se poate îndrepta contra debitorului lui chiar înainte de a fi plătit:

- dacă fidejusorul este urmărit în justiţie pentru plată;

- dacă debitorul s-a obligat să-l elibereze de fidejusiune într-un termen determinat, şi acesta

a expirat (art.1163, alin.(3) Cod civil al Republicii Moldova).

Fidejusorul pierde dreptul de regres împotriva debitorului, dacă acesta a plătit şi el datoria

din cauza faptului că fidejusorul nu l-a anunţat despre plata efectuată (art.1163, alin. (2) Cod

civil al Republicii Moldova). În acest caz, fidejusorul poate pretinde creditorului sa-i restituie

plata făcută pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză (art.1389-1397 Cod civil al Republicii

Moldova).

Debitorul este obligat:

- să înştiinţeze de îndată fidejusorul, dacă a executat obligaţia garantată prin fidejusiune. În

caz contrar, fidejusorul care a executat obligaţia îşi menţine dreptul de a intenta o acţiune de

regres împotriva debitorului (art.1165 Cod civil al Republicii Moldova);

- să-l elibereze pe fidejusor de fidejusiune în cazul în care acesta s-a obligat la indicaţia

debitorului principal sau dacă, în urma prestării fidejusiunii, are faţă de debitorul principal

drepturi de mandatar, în baza dispoziţiilor referitoare la gestiunea de afaceri, dacă:

a) situaţia patrimonială a debitorului principal s-a înrăutăţit considerabil;

b) urmărirea în justiţie a debitorului principal este îngreuiată considerabil după preluarea

fidejusiunii din cauza schimbării domiciliului, reşedinţei, sediului acestuia;

c) debitorul principal este în întîrziere cu îndeplinirea obligaţiei sale;

d) creditorul a obţinut o hotărîre judecătorească investită cu formulă executorie împotriva

fidejusorului.

Dacă însă obligaţia principală nu este încă scadentă, debitorul principal poate să dea

fidejusorului garanţii în loc sa-l elibereze (art.1164 Cod civil al Republicii Moldova). Părţile

contractului de fidejusiune sînt creditorul şi fidejusorul. Deseori fidejusorul acceptă să ofere

garanţia respectivă la indicaţia debitorului (este specific relaţiilor comerciale , unde între debitor

şi fidejusor există careva relaţii interne, ce îşi au originea într-un raport obligaţional distinct,

unde fidejusorul este debitor, iar creditor este persoana, care în raportul juridic de bază de

obligaţie, examinat de noi, este debitorul) sau fidejusiunea este oferită fără ştirea debitorului ca

urmare a gestiunii de afaceri(art.1378, 1380Cod civil al Republicii Moldova).

Într-un contract de fidejusiune numai creditorul este îndrituit să-l elibereze de drept pe

fidejusor de obligaţia sa. Acceptarea cererii în cauză are drept consecinţă faptul, că creditorul se

22

lipseşte efectiv de această garanţie, iar fidejusorul se eliberează definitiv, şi carezultat, contractul

se desfiinţează.

Fidejusorul este obligat la rindul lui să-l introducă în cauză pe debitor, dacă se intentează o

acţiune împotriva sa. În caz contrar, debitorul are dreptul să ridice în acţiunea de regres a

fidejusorului toate excepţiile pe care le-ar fi putut opune creditorului (art.1162 Cod civil al

Republicii Moldova).

Raporturile dintre cofidejusori îşi are izvorul în situaţia în care mai mulţi cofidejusori

garantează pentru acelaşi debitor principal. Dacă numai un confidejusor a plătit în

întregime,acesta are în contra celorlalţi fidejusori o acţiune în regres divizibilă, dar numai în

cazurile prevăzute de lege, şi anume:

- cînd este urmărit în judecată pentru a plăti;

- cînd debitorul a devenit falit sau se află în stare de insolvabilitate;

- cînd debitorul s-a obligat a-l libera de garanţie într-un termen determinat care a expirat;

- cînd datoria a ajuns la scadenţă, devenind astfel exigibilă.

În raporturile dintre cofidejusori, dacă unul a plătit mai mult decît partea sa, pentru tot ce a

întrecut partea sa are dreptul să se întoarcă în contra celorlalţi fidejusori cu un recurs a cărui

natură juridică dă loc la o mulţime de discuţiuni.

Unii spun că ar fi vorba de o gestiune de afaceri. Alţii spun că, întrucît fidejusorii s-au

obligat împreună la garantarea datoriei, în raporturile dintre ei sunt obligaţi unii alături de alţii şi,

dacă unul a plătit totalitatea datoriei, acesta este de la lege subrogat în drepturile creditorului

dezinteresat.

Se preferă această a doua explicaţie fiindcă fidejusorul, care se întoarce în contra celorlalţi

fidejusori cu recursul său, poate beneficia de siguranţele reale ale creditorului.

Recursul fidejusorului contra celorlalţi cofidejusori trebuie să fie executat în mod divizat,

pentru partea fiecărui cofidejusor.

Pentru a executa acest recurs, fidejusorul trebuie să fi efectuat plata, după urmărirea făcută

de creditor contra sa sau după ce debitorul principal a căzut în faliment.

Se mai cere ca plata să fi fost utilă, adică fidejusorul să fi plătit o datorie existentă.

Lucrurile se complică, prin două situaţii speciale. De pildă, creditorul a obţinut de la

debitor ca acesta să-i constituie garanţiile reale.

Dacă fidejusorul plăteşte datoria debitorului principal, prin aceasta se găseşte subrogat în

drepturile creditorului şi, în această calitate, beneficiază de acţiunea creditorului, putînd să-şi

satisfacă pretenţiile sale prin ipoteca constituită asupra imobilului.

O a doua situaţie e şi mai complicată. Conflictele survin între cauţiunile reale şi cele

personale.

Cauţiunea este reală cînd persoana consimte să constituie ipotecă asupra propriului său

imobil pentru garantarea datoriei debitorului principal. Ea nu se obligă personal, ci constituie

numai ipoteca pusă la dispoziţia creditorului, făcînd doar un oficiu de amic.

Situaţia se complică deoarece, nici fidejusorului, nici cauţiunii reale nu li se poate imputa

vreo culpă. Dacă debitorul e insolvabil, prejudiciul rezultat din această insolvabilitate se împarte

între cele două cauţiuni.

Dacă datoriile garantate nu sunt egale, prejudiciul se împarte în proporţie cu intensitatea

garanţiei furnizate de fiecare cauţiune în parte.

Raporturile în cadrul fidejusiunii multiple (indirecte). Legea dispune că fidejusiunea poate fi

prestată atît pentru debitorul principal, cît şi pentru fidejusor. Fidejusorul ulterior, care s-a

obligat în privinţa îndeplinirii obligaţiei fidejusorului anterior, răspunde alături de acesta în

23

acelaşi fel ca primul fidejusor alături de debitorul principal (art.1149 Cod civil al Republicii

Moldova).

Stingerea fidejusiunii

Fidejusiunea poate înceta, conform Coduluicivil al Republicii Moldova,pe calea rezilierii

contractului; pe cale indirectă ca efect al stingerii, modificării sau preluării datoriei principale

sau pe cale indirectă, independent de obligaţia principală.

Pe lîngă temeiurile pentru rezilierea contractului, prevăzute de regulile de drept comun,

stipulate la art.733-748 Cod civil al Republicii Moldova, legea prevede unele cazuri speciale de

reziliere a acestui contract:

a) dacă fidejusiunea s-a constituit pentru garantarea obligaţiei viitoare sau nedeterminate sau

dacă nu s-a stabilit un termen pentru fidejusiune, fidejusorul are dreptul, după expirarea a 3 ani

de la constituirea fidejusiunii, să rezilieze contractul, cu un preaviz de 3 luni faţă de creditor, de

debitorul principal şi de ceilalţi fidejusori, stipulat la alin. (1), art.1166 Cod civil al Republicii

Moldova.

De regulă, instituţia rezilierii contractelor la iniţiativa unei părţi operează atunci cînd temei

serveşte comportamentul culpabil al celeilalte părţi (art. 735Cod civil al Republicii Moldova).

Articolul reglementează o excepţie de la această regulă. În baza alin. (1), art. 1166 Cod civil al

Republicii Moldova, fidejusorul poate cere rezilierea contractului dacă:

- obiect al garanţiei este o obligaţie viitoare sau nedeterminată;

- contractul de fidejusiune a fost încheiat pentru o perioadă nedeterminată.

Dreptul de reziliere poate fi valorificat doar dacă se respectă următoarele condiţii:

- să fi expirat termenul de 3 ani de zile de la momentul încheierii contractului de fidejusiune;

- înainte de a depune cererea de reziliere, fidejusorul trebuie să notifice (printr-un aviz)

creditorul, debitorul de bază şi pe ceilalţi fidejusori, dacă au garantat mai mulţi fidejusori.

Astfel, o obligaţie poate fi garantată de mai mulţi fidejusori atît printr-un singur contract de

fidejusiune, cît şi în mod separat, în bază de contracte distincte. Se impune opinia că regula care

se cuprinde la articolul dat nu-l obligă pe fidejusor să anunţe decît pe cofidejusorii care au

garantat împreună cu el. Într-o ipoteză contrară fidejusorul ar putea pur şi simplu să nu cunoască

faptul că pentru executarea acelei obligaţii au mai fost constituite şi alte garanţii similare de către

alţi fidejusori.

Termenul de preaviz este de trei luni. La reglementarea acestei situaţii, legiuitorul a ţinut cont

şi de interesele creditorului, fiindcă de exemplu, dacă obligaţia garantată este fără termen de

executare, primind preavizul respectiv, creditorul, în baza art. 575Cod civil al Republicii

Moldova poate pretinde executarea imediată a obligaţiei (sau cel mult în termen de 7 zile).

Neexecutarea acesteia oferă şansa creditorului de a face uz imediat de dreptul său, în baza

contractului de fidejusiune, iar fidejusorul nu va putea invoca în acest caz prevederile articolului

dat.

b) o fidejusiune stabilită pe termen poate fi reziliată după 5 ani cu respectarea unui termen de

preaviz de 3 luni, fapt stipulat la art. 1166 alin. (2) Cod civil al Republicii Moldova.

Acest alineat se referă la dreptul de reziliere a contractului din iniţiativa fidejusorului,

atunci cînd contractul a fost încheiat pentru o perioadă îndelungată de timp (mai mult de 5 ani).

Fidejusorul va putea invoca temeiul de reziliere numai după expirarea a 5 ani de zile din

momentul încheierii contractului şi cu respectarea procedurii de preaviz, prevăzută la alin.(1) al

art.1166 Cod civil al Republicii Moldova.

Ţinînd cont de caracterul accesoriu al fidejusiunii, ea poate înceta ca urmare a stingerii

obligaţiei principale – fie prin plata făcută de debitor, fie prin alte modalităţi prevăzute de lege:

24

- prin compensarea creanţelor reciproce ale debitorului şi creditorului (art. 651-659 Cod civil

al Republicii Moldova). În acest domeniu, legea dispune că fidejusorul poate opune creditorului

compensarea aceea ce acesta din urmă datorează debitorului.

Acest lucru este prevăzut la art. 658 Cod civil al Republicii Moldova ce dispune că dacă

debitorul nu poate opune creditorului compensarea datoriei, fidejusorul poate opune

compensarea a ceea ce creditorul datorează debitorului. Fidejusorul, care a executat obligaţia

prin compensarea a ceea ce creditorul datoreză debitorului, are drept de regres contra debitorului

în mărimea sumelor pe care le-a plătit. În cazul cîtorva debitori solidari, fidejusorul poate

prezenta spre compensarea a ceea ce creditorul datorează unuia din debitori (art. 1163Cod civil

al Republicii Moldova);

- prin confuziune, adică prin întrunirea de către aceeaşi persoană a calităţilor de debitor şi

creditor; legea stipulează expres că de asemenea confuziune profită fidejusorul (art.660-661 Cod

civil al Republicii Moldova).

Confuziunea stinge obligaţia cu toate garanţiile şi accesoriile sale, deoarece nu mai există

datorie la care să se alipească.

Confuziunea liberează de asemenea şi pe fidejusor, căci dacă creditorul ar putea să ceară plata

de la fidejusor, acesta ar fi în drept să se întoarcă împotriva lui cu acţiunea în regres.Confuziunea

operată prin concursul calităţilor de creditor sau debitor şi de fidejusor nu stinge, decît obligaţia

accesorie a fidejusorului nu şi obligaţia principală a debitorului, care continuă să existe. Astfel,

în cazul cînd debitorul moşteneşte pe fidejusor sau invers, fidejusiunea se stinge prin confuziune

numai în raporturile dintre debitor şi fidejusor însă nu şi faţă de creditor care poate invoca

fidejusiunea, dacă are interes.

Acest mod de stingere a obligaţiilor este propriu obligaţiilor care au ca obiect prestaţia de

predare a unui bun individual determinat, precum şi obligaţiilor de a face, care implică un fapt

personal al debitorului. Dacă obligaţia are ca obiect un bun determinat generic, ea nu se stinge

prin distrugerea acelui bun, deoarece bunurile generice nu pier (genera non pereunt), astfel că

debitorul va trebui să procure bunul pe care s-a îndatorat al preda. De asemenea, nu se sting, din

această cauză, nici obligaţiile de a face, altele decît acelea care au ca obiect un fapt personal al

debitorului, fiindcă ele pot fi executate oricînd prin altul.

Pentru a duce la stingerea obligaţiei, imposibilitatea de executare trebuie să fie o consecinţă a

unor împrejurări excepţionale de natură să înlăture orice ideie de culpă a debitorului, cum ar fi

cazurile fortuite şi cele de forţă majoră. Deasemeni, pentru ca debitorul să fie liberat prin

intervenţia cazului fortuit sau a celui de forţă majoră se cere ca pieirea obiectului obligaţiei să fi

avut loc înainte de punerea sa în întîrziere. Dacă imposibilitatea de executare se datorează culpei

debitorului sau dacă a survenit ulterior punerii sale în întîrziere, atunci debitorul va fi ţinut să-şi

execute obligaţia prin echivalent.

a) în cazul modificării, fără acordul fidejusorului, a obligaţiei garantate, cînd această

modificare atrage mărirea răspunderii sau alte consecinţe nefavorabile pentru fidejusor (art.1167,

alin.(2) Cod civil al Republicii Moldova).

Fidejusiunea va produce efecte potrivit contractului încheiat atît timp cît nu intervine o

modificare în conţinutul obligaţiei de bază, precum şi atunci cînd fidejusorul a fost de acord cu

aceste modificări.

Dacă obligaţia de bază a fost modificată fără acordul fidejusorului, se disting două situaţii:

- fidejusiunea va înceta, dacă modificarea atrage mărirea răspunderii sau alte consecinţe

nefavorabile pentru fidejusor;

- fidejusiunea nu încetează, dacă nu se întrunesc condiţiile enunţate mai sus.

25

Modificarea obligaţiei de bază atrage consecinţe negative pentru fidejusor, de exemplu,

atunci cînd creşte valoarea acesteia; cînd termenul de executare a obligaţiei de bază s-a majorat

sau redus, după caz etc. Nu are importanţă dacă obligaţia de bază este modificată prin acordul de

voinţă al ambelor părţi (debitorul şi creditorul) sau doar prin voinţa unei părţi (al creditorului în

contractul de credit bancar (art. 1237 Cod civil al Republicii Moldova)). Poate fi temei de

încetare a fidejusiunii şi situaţia cînd într-un contract de credit bancar va fi majorat termenul de

rambursare a creditului, deşi în limitele termenului contractului de fidejusiune, iar schimbările

intervenite pe piaţa valutar-financiară au dus la majorarea sumei dobînzii, şi implicit, la mărirea

responsabilităţii fidejusorului.

b) în cazul preluării datoriei garantate de către o persoană, dacă fidejusorul nu a acceptat să

garanteze executarea obligaţiei de către noul debitor (art.1167, alin.(3), art.571 Cod civil al

Republicii Moldova).

Dacă are loc preluarea datoriei de către o terţă persoană, aceasta se subrogă debitorului iniţial.

Fidejusorului nu-i este indiferentă persoana debitorului, fiindcă acordul său privind insituirea

unei astfel de garanţii depinde în mare parte de încrederea investită în acel debitor. Astfel, dacă

fidejusorul n-a dat acordul să garanteze executarea obligaţiei de către noul debitor, fidejusiunea

încetează în temeiul art.571 Cod civil al Republicii Moldova, ce prevede că, în momentul în care

creditorul încheie contractul de preluare a datoriei cu noul debitor, drepturile de garanţie stabilite

asupra creanţei (nu poate fi vorba decât despre creanţa iniţială) se sting.

Pe cale indirectă fidejusiunea poate înceta în următoarele moduri:

a) o dată cu expirarea termenului pentru care a fost prestată (art.1170, alin.(1) Cod civil al

Republicii Moldova)

Contractul de fidejusiune poate fi încheiat pe un termen determinat sau fără indicarea unui

termen. Dacă fidejusiunea a fost instituită pentru o anumită perioadă de timp, aceasta trebuie să

fie mai mare decît durata de timp stabilită pentru executarea obligaţiei garantate. Într-o

ipoteză contrară, fidejusiunea nu ar avea nici o valoare juridică, deoarece de regulă, creditorul nu

poate pretinde executarea obligaţiei înainte de scadenţă (art. 575 alin. (2)Cod civil al Republicii

Moldova) decît în cazurile prevăzute de lege (art. 576Cod civil al Republicii Moldova). Esenţial

este că creditorul îşi va putea îndrepta spre executare creanţa sa înăuntrul termenului contractului

de fidejusiune, ţinîndu-se cont totodată de termenul de prescripţie stabilit de lege pentru obligaţia

garantată. Dacă termenul contractului de fidejusiune expiră înainte de expirarea termenului de

prescripţie, fidejusorul pierde dreptul de a mai înainta creanţa spre executare fidejusorului.

Legiuitorul a instituit posibilitatea constituirii fidejusiunii pe termen, deoarece fidejusorul

astfel îşi va limita de sine stătător riscul legat de garanţia oferită. Aceasta va duce la ponderea

respectivei garanţii atît în raporturile dintre persoanele fizice, cît şi cu participarea persoanelor

juridice.

b) în cazul în care termenul este determinat, fidejusiunea încetează dacă creditorul, în

decursul unui an de la scadenţa obligaţiei garantate, nu a intentat nici o acţiune contra

fidejusorului (art.1170, alin.(2) Cod civil al Republicii Moldova).

Dacă nu a fost constituită pentru un termen anumit, fidejusiunea încetează dacă creditorul

timp de un an de zile de la scadenţa obligaţiei principale nu a făcut uz de dreptul său, în baza

contractului de fidejusiune. Atunci cînd creditorul nu stabilise debitorului termenul de executare

a obligaţiei sale sau termenul nu reiese din natura obligaţiei, creditorul este în drept să primească

executarea în termen de 7 zile din momentul înaintării cererii (art. 575Cod civil al Republicii

Moldova). Deci ziua ajungerii obligaţiei garantate la scadenţă este ziua în care expiră termenul

de 7 zile stabilit de art. 575 Cod civil al Republicii Moldova.

26

Termenul stabilit în contractul de fidejusiune, precum şi termenul de un an de zile, indicat la

alineatul dat, după natura sa nu este un termen de prescripţie deoarece:

- acest termen nu este instituit pentru apărarea unui drept încălcat. Acesta este un termen de

existenţă a obligaţiei accesorii – fidejusiunea, înăuntrul căruia fidejusorul rămîne obligat faţă de

creditor;

- termenul fidejusiunii poate fi stabilit sau modificat prin contract, ceea ce este inadmisibil

pentru termenul de prescripţie;

- termenul de prescripţie se aplică numai la cererea persoanei în a cărei favoare a curs

prescripţia (art. 271 Cod civil al Republicii Moldova), în timp ce termenul după care fidejusiunea

se consideră încetată, se aplică de instanţa de judecată din oficiu. În concluzie, termenul

fidejusiunii este un termen de perimare.

Obligaţia fidejusorului nu trece prin succesiune nici în temeiul legii, nici a testamentului, ca

urmare a decesului fidejusorului. Obligaţia respectivă, deşi are conţinut economic, nu face parte

din pasivul succesoral şi, fiind valabilă numai în timpul vieţii celui ce a lăsat moştenirea,

încetează prin efectul decesului fidejusorului (art. 1446Cod civil al Republicii Moldova).

Dacă fidejusorul a executat parţial obligaţia, aceasta, în partea neexecutată nu se va transmite

prin succesiune, considerîndu-se stinsă (art.664 alin. (1) Cod civil al Republicii Moldova)

Moştenitorii păstrează însă dreptul de a înainta acţiune în regres către debitor, în partea executată

din obligaţie. Executarea integrală a obligaţiei de către fidejusor presupune dreptul corespunzător

al succesorilor acestuia.

c) atunci cînd, din cauza creditorului, nu mai poate avea loc subrogarea debitorului în

drepturile creditorului faţă de debitor. Fidejusorul, în acest caz, este eliberat în măsura

prejudiciului suferit (art.1169Cod civil al Republicii Moldova).

O creanţă poate fi garantată prin mai multe categorii de garanţii concomitent, inclusiv prin

fidejusiune. Creditorul care deţine mai multe garanţii este liber să le păstreze sau din contra, să

renunţe la unele din ele (sau la toate).

Odată ce fidejusorul a executat obligaţia garantată prin contractul de fidejusiune, el se

subrogă în drepturile creditorului (art. 1161Cod civil al Republicii Moldova). Prin urmare,

fidejusorul este de-a dreptul interesat să preia creanţa cu toate garanţiile ce o însoţesc, pentru a fi

sigur că va putea realiza ulterior dreptul său de regres contra debitorului.

Astfelse instituie un drept de bază al fidejusorului, care se reduce la faptul că acesta se

poate opune urmăririi pornite de către creditor împotriva sa, dacă din vina creditorului (indiferent

de forma vinovăţiei) s-au pierdut drepturile şi garanţiile ce au însoţit creanţa (gajul, ipoteca, altă

fidejusiune).

d) prin compensaţie intervenită între fidejusor şi creditor;

e) prin confuziunea dintre fidejusor şi creditor;

f) prin remiterea de fidejusiune, creditorul renunţînd la garanţie.

Subiectul 6. Garanţia debitorului

1. Noţiunea şi natura juridică a garanţiei debitorului.

2. Condiţiile de valabilitate ale garanţiei debitorului.

3. Aplicabilitatea practică a garanţiei debitorului.

Garanţia debitorului constituie una din noile instituţii reglementate de legislaţia civilă a

Republicii Moldova. Ea nu se confundă cu garanţia prevăzută de art.188 din Codul civil din

1964, care reprezenta de fapt o varietate a fidejusiunii. Prin natura sa, garanţia debitorului

27

constituie un mijloc juridic general de garantare a executării obligaţiilor, întemeiat pe gajul

general al creditorilor chirografari. După cum rezultă din definiţie, garanţia debitorului este

totdeauna de natură contractuală, întrucît constituie un angajament asumat de debitor şi consimţit

de creditor privitor la executarea corespunzătoare a obligaţiei. Acest angajament poate să constea

fie în obligaţia debitorului la o prestaţie necondiţionată, fie în obligaţia lui la o prestaţie depăşind

obiectul propriu-zis al contractului. În cazul în care garanţia debitorului este exprimată printr-o

prestaţie necondiţionată, debitorul renunţă de a invoca eventualele excepţii prin care s-ar urmări

evitarea executării obligaţiei, executarea parţială sau amînarea executării. Cu alte cuvinte,

debitorul renunţă la ceia ce ar fi putut opune în cazul în care nu ar fi garantat printr-o asemenea

garanţie. Astfel, dacă debitorul a garantat executarea unei obligaţii cu termenul de prescripţie

expirat, atunci în caz de neexecutare el nu se poate libera de plată prin invocarea prescripţiei

extinctive. La fel, debitorul care a garantat plata necondiţionată a unei prestaţii neconforme

condiţiilor contractului (cantitativ sau calitativ) nu poate invoca excepţii privitor la

neconformitatea prestaţiei şi respectiv nu poate refuza plata unei asemenea prestaţii. Garanţia

debitorului poate să constea şi în angajamentul acestuia la o prestaţie depăşind obiectul propriu-

zis al contractului, adică la o prestaţie peste valoarea obligaţiei stabilite iniţial. Din acest punct de

vedere, garanţia debitorului constituie un mijloc eficient de garantare a executării obligaţiei care

stimulează debitorul să execute obligaţia în mod corespunzător.

Garanţia debitorului fiind de natură convenţională trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii de

valabilitate ca şi orice act juridic civil. În caz contrar, garanţia debitorului este lovită de nulitate

şi respectiv nu produce efectele stipulate în articolul precedent. Astfel este cazul, garanţiei date

de către o persoană fără capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrînsă, garanţiei

privitoare la o prestaţie contrară legii, ordinii publice sau bunelor moravuri (art.220 Cod civil),

etc. În cazul în care, debitorul se obligă la o prestaţie ce depăşeşte obiectul contractului, atunci

garanţia va fi valabilă numai dacă debitorul nu se obligă în mod exagerat. Caracterul exagerat al

prestaţiei se determină de la caz la caz, ţinîndu-se cont de o serie de împrejurări, precum ar fi de

pildă împrejurările concrete ale cauzeidepăşirea substanţială a valorii prestaţiei, termenul

suplimentar acordat de creditor pentru executarea obligaţiei, mărimea prejudiciilor suportate de

către creditor, etc. Aprecierea caracterului exagerat al prestaţiei suplimentare la care s-a obligat

debitorul, se efectuiază de către instanţa de judecată, reieşinduse din împrejurările concrete ale

cauzei. După cum se observă, legiuitorul nu acordă instanţei de judecată dreptul de a reduce

mărimea prestaţiei exagerate pînă la limita în care aceasta ar deveni neexagerată, precum se

întîmplă spre exemplu în cazul clauzei penale, ci lipseşte garanţia integral de efecte. Astfel

garanţia debitorului trebuie să îmbrace întotdeauna forma scrisă, chiar dacă obligaţia principală

în vederea căreia a fost stipulată nu ar îmbrăca această formă. Garanţia debitorului se consideră

încheiată în formă scrisă, dacă actul juridic care o generează este întocmit cu respectarea

cerinţelor expuse în art. 210 Cod civil. În cazul în care obligaţia principală trebuie încheiată în

formă autentică, această cerinţă nu se răsfrînge asupra formei garanţiei. Din felul în care este

redactat acest text de lege, se observă că nerespectarea formei scrise lipseşte garanţia de efecte,

adică atrage nulitatea acesteia.

Subiectul 7. Gajul şi ipoteca

1.Noţiunea şi natura juridică a gajului.

2.Tipurile gajului. Gajul fără deposedare; amanetul; ipoteca.

3. Părţile raportului de gaj.

5. Forma contractului de gaj.

28

6. Obiectul gajului.

7. Efectele gajului.

8. Exercitarea drepturilor de gaj şi ipotecă.

9. Încetarea drepturilor de gaj şi de ipotecă.

1. Potrivit Codului civil al Republicii Moldova, gajul este un drept real în al cărui temei

creditorul (creditorul gajist) poate pretinde satisfacerea creanţelor sale cu preferinţă faţă de

ceilalţi creditori, inclusiv statul, din valoarea bunurilor depuse în gaj în cazul în care debitorul

(debitorul gajist) nu execută obligaţia garantată prin gaj (art. 454, alin. (1) Cod civil al Republicii

Moldova).

Potrivit unei alte definiţii legale, gajul este o garanţie reală în al cărei temei creditorul

gajist poate urmări bunul gajat, avînd prioritate faţă de alţi creditori, inclusiv faţă de stat, la

satisfacerea creanţei garantate (art.1, alin.(1) al Legii cu privire la gaj nr. 449-XV din

30.07.2001/ Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 120 din 02.10.2001).

În practica curentă gajul joacă un rol important. El se constituie ca singura garanţie reală

mobiliară din rîndul garanţiilor aşa-zise ”reparatorii” (căci dreptul de retenţie şi

indisponibilizarea anumitor bunuri mobile, deşi sunt la rîndul lor – potrivit unor autori garanţii

mobiliare, intră în categoria „garanţii preventive”).

La început gajul reprezenta „sechestrul asiguratoriu al săracilor” (depunerea obiectelor la

Muntele de Pietate) iar Codul civil francez, ţinînd cont de încrederea faţă de cămătari l-a supus

unui regim foarte riguros, deoarece efectul său era, în cele din urmă, deposedarea debitorului.

În principiu, fiecare obligaţie se poate garanta prin constituirea unui gaj. Diversificarea

averii şi necesităţile comerţului au dus la dezvoltarea unor noi forme de gaj.

Noţiunea de gaj este folosită în mod curent pentru a desemna atît contractul de gaj, cît şi

dreptul real ce ia naştere ca urmare a încheierii contractului de gaj, şi în acelaşi timp bunul ce

face obiectul gajului.

Contractul de gaj se particularizează prin următoarele caractere juridice:

- gajul este un contract accesoriu, fiind afectat garantării executării obligaţiei asumate în

raportul juridic principal. Existenţa, valabilitatea şi stingerea gajului depind de soarta obligaţiei

principale. Gajul poate garanta obligaţii pure şi simple sau afectate de modalitatea condiţiei sau a

termenului, dar şi obligaţii eventuale, care s-ar putea naşte în viitor;

- gajul este o convenţie unilaterală, întrucît singurele obligaţii incumbă creditorului:

păstrarea bunului, conservarea şi restituirea acestuia la stingerea gajului. Acest caracter este

comun atît gajului cu deposedare, cît şi gajului fără deposedare. În situaţia din urmă,

obligaţia de conservare a bunului revine debitorului sau terţului care a constituit gajul;

- contractul de gaj este un contract real, care se formează valabil, de regulă, prin predarea

bunului. Gajul cu deposedare implică predarea bunului, fie creditorului, fie unui terţ care este

însărcinat cu păstrarea lucrului, pînă la plata datoriei.

2. Gajul fără deposedare este o excepţie de strictă interpretare. În cazul în care gajul se

constituie prin simplul efect al convenţiei şi are ca obiect produsele solului culese ori neculese,

materiile prime industriale, în stare de fabricaţie şi aflate în fabrici sau depozitate, fără a fi luate

din posesia debitorului sau terţului căruia îi aparţin, contractul de gaj nu va fi real, ci consensual.

- gajul este un contract constitutiv de drepturi, dînd naştere dreptului real de gaj şi unor

obligaţii inexistente anterior încheierii sale;

29

- convenţia de gaj este un act juridic indivizibil. Pînă la plata datoriei, bunul care face

obiectul gajului este în întregime afectat garantării acesteia.

Legea prevede două tipuri de gaj: gajul înregistrat (gajul fără deposedare) şi amanetul

(gajul cu deposedare).

În cazul gajului înregistrat, obiectul gajului rămîne în posesiunea debitorului gajist sau a

unui terţ care acţionează în numele debitorului gajist.

În cazul amanetării, obiectul gajului se transmite în posesiune creditorului gajist sau unui

terţ care acţionează în numele creditorului gajist. Conform contractului dintre creditorul gajist şi

debitorul gajist, obiectul gajului, sigilat de către creditorul gajist, poate fi lăsat la debitorul gajist

(art. 455 Cod civil al Republicii Moldova).

Există mai multe criterii de clasificare a gajului.

În funcţie de temeiul constituirii, gajul poate fi legal sau convenţional. Legea dispune că

gajul se constituie în virtutea legii sau a contractului (art. 466 Cod civil al Republicii Moldova).

Gajul convenţional este atunci cînd părţile înseşi convin asupra necesităţii constituirii

gajului.

Gajul este legal atunci cînd legea obligă anumite persoane să constituie un gaj, în vederea

garantării executării unei obligaţii.

În funcţie de natura raporturilor juridice ce constituie obiectul gajului, legea dispune

următoarele categorii:

a) ipoteca – gajarea pămîntului, construcţiilor, altor imobile legate nemijlocit de pămînt,

împreună cu terenul aferent necesar asigurării funcţionale a obiectului gajat sau cu dreptul de

folosinţă a acestui teren. Constituie ipotecă şi grevarea chiriilor, prezente şi viitoare, pe care le

produce un imobil;

b) ipoteca de întreprinzător – gajul întreprinderii care se extinde asupra întregului ei

patrimoniu, inclusiv asupra fondurilor fixe şi circulante, asupra altor bunuri şi drepturi

c) patrimoniale reflectate în bilanţul întreprinderii, dacă legea sau contractul nu prevede

altfel;

d) gajul mărfurilor care se află în circulaţie sau în proces de prelucrare;

e) gajul bunurilor pe care debitorul gajist le va dobîndi în viitor (art. 455, alin.(3) Cod civil al

Republicii Moldova).

Pentru constituirea gajului este necesară întrunirea unor condiţii prevăzute de lege cu

privire la persoana celui care îl constituie, referitor la bunul care face obiectul gajului şi la

formalităţile ce trebuie îndeplinite.

Contractul de gaj se încheie între părţile contractante, care se numesc „creditor gajist” şi

„debitor gajist”. Atît debitor gajist, cît şi creditor gajist poate fi orice persoană fizică sau juridică

care îndeplineşte condiţiile generale în ceea ce priveşte capacitatea de a încheia un act juridic.

Creditorul gajist este persoana obligaţiile faţă de care sunt garantate prin gaj (art. 456, alin.

(1) Cod civil al Republicii Moldova). Creditor gajist este persoana care deţine o creanţă garantată

prin gaj.

Gajul poate fi constituit în favoarea unuia sau mai multor creditori. Pluralitatea creditorilor

se poate naşte atunci cînd mai mulţi creditori deţin gaj asupra aceluiaşi bun în baza unui contract

încheiat de către toţi creditorii sau de un reprezentant ce acţionează în numele lor, precum şi în

cazul gajului ulterior, atunci cînd se constituie mai multe gajuri succesive, creditorii avînd diferit

rang de prioritate.

30

Debitor gajist este proprietarul sau un alt posesor şi uzufructuar legal al bunurilor depuse

în gaj, care are dreptul de a înstrăina aceste bunuri art. 456, alin. (2) Cod civil al Republicii

Moldova). De exemplu, debitor gajist poate fi întreprinderea de stat, căreia bunurile îi sunt

conferite în gestiune operativă. Cu condiţia obţinerii autorizaţiei Guvernului sau a autorităţii

administrative competente (art.3, alin. (4) al Legii nr. 146/1994 cu privire la întreprinderea de

stat / Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 2 din 25.08.1994).

Fiind un act juridic de dispoziţie, contractul de gaj poate fi încheiat numai de o persoană cu

capacitate de exerciţiu deplină. Ţinînd cont de prevederile art. 42 Cod civil al Republicii

Moldova, asemenea contracte nu pot fi încheiate de către debitorul minor sau în numele lui, fără

permisiunea prealabilă a autorităţii tutelare.

Obiect al gajului poate fi orice bun, corporal sau incorporal, mobil sau imobil,

consumptibil sau inconsumptibil, determinat individual sau generic. Nu pot constitui obiect al

gajului bunurile retrase din circuitul civil, bunurile inalienabile sau insesizabile (art. 457, alin. (2)

Cod civil al Republicii Moldova).

Obiect al gajului poate fi o universalitate de bunuri – mai multe bunuri omogene

(universalitatea de fapt) sau chiar şi neomogene, dar considerate ca un tot intreg (universalitatea

de drept). Universalitatea de bunuri trebuie descrisă prin caracteristici de gen, astfel încît să

permită, în orice moment, determinarea apartenenţei unui bun particular la categoria dată. Nu

este necesară individualizarea părţilor ei constitutive. Se consideră gajate în mărimea stabilită de

contract toate bunurile care, conform particularităţilor de gen indicate în contract pot fi atribuite

la această universalitate. De exemplu, produsele fabricate de o rafinărie de petrol – benzină,

motorină, păcură – vor fi grevate ca produse petroliere.

Pot fi gajate titluri de valoare şi drepturi confirmate prin certificate de acţiuni. Titlurile de

valoare pot fi gajate în temeiul contractului de gaj, iar în cazurile prevăzute de lege – şi prin

andosament (gir). Gajul titlurilor de valoare reprezentative grevează bunurile indicate în titlu

(art. 460 Cod civil al Republicii Moldova).

Pot fi depuse în gaj bunuri care vor fi dobîndite în viitor (art. 457, alin. (3) Cod civil al

Republicii Moldova). Această prevedre este în armonie cu regula generală, conform căreia pot

constitui obiect al actului juridic şi bunurile viitoare (art. 206, alin. (3) Cod civil al Republicii

Moldova), şi este valabilă indiferent de modul de dobîndire a bunului. De exemplu, poate

constitui obiect al gajului un lucru care urmează a fi fabricat sau cumpărat, roada anului viitor.

În ceea ce priveşte creanţa garantată prin gaj, legea dispune că gajul poate garanta una sau

mai multe creanţe legale, existente sau viitoare, pure şi simple sau afectate de modalităţi.

Legea stabileşte anumite reguli în ceea ce priveşte creanţa garantată prin gaj:

a) ea trebuie să fie determinată sau determinabilă;

b) ea trebuie să fie exprimată într-o sumă bănească;

c) gajul garantează creanţa în volumul existent la momentul satisfacerii, inclusiv capitalul,

dobînzile, cheltuielile de întreţinere şi urmărire dacă contractul nu prevede altfel;

d) o creanţă poate fi garantată cu mai multe bunuri şi de mai multe persoane;

e) cu acordul creditorului gajist şi al debitorului gajist, în locul creanţei pentru care este

constituit gajul poate fi pusă o altă creanţă, cu condiţia că înlocuirea creanţei garantate să nu

afecteze drepturile creditorilor gajişti cu grad de prioritate inferior (art. 461 Cod civil al

Republicii Moldova).

Legea dispune în mod imperativ constatarea printr-un înscris fie autentic, fie sub

semnătură privată, însă avînd data certă a convenţiei de amanet. Rostul actului înscris nu este atît

de a procura părţilor un instrument probatoriu a existenţei şi conţinutului contractului de gaj, ci

31

mai cu seamă de a face opozabil terţilor dreptul creditorului asupra lucrului dat în gaj.

Necesitatea înscrisului este o moştenire de la vechiul drept francez, care deţinea dispoziţii

similare, destinate să preîntîmpine fraudele ce se pot comite de către cei care ar constitui gajuri

fictive, pentru a pune bunurile lor la adăpostul urmăririi creditorilor. Existenţa înscrisului face ca

drepturile creditorului gajist să fie opozabile celorlalţi creditori ai debitorului; el are dreptul să

fie plătit cu preferinţă înaintea celorlalţi creditori din suma de bani obţinută în urma realizării

gajului.

Actul de gaj trebuie să enunţe: suma datorată şi, în general, obiectul obligaţiei principale;

specia şi natura lucrurilor amanetate sau descrierea calităţii, cantităţii lor, numele sau denumirea

părţilor, domiciliul sau sediul lor, tipul gajului, termenele, alte cheltuieli.

Dacă obiectul gajului constă într-un bun mobil incorporal, cum ar fi o creanţă mobiliară,

consemnarea contractului în scris este obligatorie, indiferent de valoarea datoriei, contract care

trebuie înregistrat şi notificat debitorului creanţei date în gaj (art. 470 Cod civil al Republicii

Moldova, art.7 al Legii 449/2001).

Gajul se înregistrează în modul următor:

a) ipoteca se înregistrează conform legislaţiei privind cadastrul bunurilor imobile la organul

cadastral teritorial în a cărui rază este amplasat bunul imobil ipotecat. Contractul de gaj se

prezintă pentru înregistrarea ipotecii în termen de trei luni de la încheierea lui;

b) ipoteca de întreprinzător se înregistrează în conformitate cu Codul civil, la biroul notarial

în a cărui rază teritorială se află întreprindera;

c) gajul titlurilor de valoare nominative se înscrie în registrul deţinătorilor titlurilor de valoare

nominative;

d) gajul titlurilor de valoare ale statului se înscrie în registrul deţinătorilor titlurilor de valoare

ale statului;

e) gajul celorlalte bunuri mobile se înscrie în registrul bunurilor mobile;

f) gajul drepturilor de proprietate intelectuală se înscrie în registrul proprităţii intelectuale.

Constituirea gajului lasă la dispoziţia creditorului un mijloc eficient de a se despăgubi din

preţul bunului amanetat. Dreptul real de gaj îi conferă stăpînirea materială a lucrului în cazul

neexecutării obligaţiei putîndu-se îndestula, în mod preferenţial, prin valorificarea acestuia. Cele

trei atribute de care dispune creditorul gajist sunt: dreptul de urmărire, dreptul de preferinţă,

dreptul de retenţie. [

Dreptul de retenţie constă în posibilitatea creditorului, cînd gajul este cu deposedare, de a

refuza restituirea bunului gajat, pînăcînd debitorul va plăti datoria în întregime. Debitorul nu

poate pretinde restituirea amanetului decît după ce a plătit integrul capital.

Dreptul de urmărire este cel în virtutea căruia creditorul poate revendica bunul gajat de la

orice persoană la care s-ar afla.

Dreptul de preferinţă conferă creditorului posibilitatea de a fi plătit cu prioritate din preţul

bunului gajat, în mărimea creanţei garantate cu gaj. Gradul de prioritate al gajului este

determinat de respectarea cerinţelor de publicitate, făcută prin exercitarea continuă a posesiunii

bunului (art. 20, alin. (3) al Legii 449/2001).

Datorită caracterului accesoriu al contractului de gaj, debitorul are următoarele drepturi:

- să fie considerat titular al dreptului de proprietate asupra lucrului gajat pînă la plata datoriei

din raportul juridic principal;

- poate cere să i se restituie lucrul gajat, dacă a executat în întregime obligaţia din raportul

principal;

- poate cere punerea gajului sub sechestru dacă creditorul se foloseşte de bunul gajat.

32

Obligaţiile creditorului gajist sunt:

- obligaţia de a conserva bunul pînă în momentul restituirii, ceea ce presupune ca gajistul să

se îngrijească de lucru ca un bun proprietar. Distrugerea sau pieirea bunului din culpa sa

antrenează obligaţia de despăgubire a debitorului (art. 477, alin. (5) Cod civil al Republicii

Moldova). În caz de neplată a creanţei principale, creditorul este ţinut să ofere debitorului

valoarea care depăşeşte valoarea creanţei;

- obligaţia de a nu folosi bunul gajat şi de a nu-şi însuşi fructele sau veniturile acestuia, ceea

ce semnifică faptul că gajistul nu poate utiliza bunul pentru nevoile sale personale. Dacă totuşi

creditorul acţionează în dispreţul dispoziţiilor, legale, debitorul este în drept să solicite punerea

sub sechestru a lucrului;

- de îndată ce datoria este integral achitată, creditorului îi revine obligaţia de a restitui bunul

ce a făcut obiectul amanetului.

Obligaţiile debitorului sunt :

- suportarea cheltuielilor destinate conservării gajului, care este în sarcina celui obligat în

raportul juridic principal. Îmbogăţirea fără justă cauză fundamentează acţiunea creditorului

pentru restituirea cheltuielilor utile şi a celor necesare păstrării bunului;

- debitorul poate fi obligat la despăgubiri pentru pierderile suferite de creditor prin păstrarea

bunului care i-a adus prejudicii;

- el are îndatorirea să se abţină, cu precădere atunci cînd gajul este fără deposedare, să

întreprindă orice acţiune de natură să conducă la pieirea bunului sau deturnarea amanetului de la

scopul pentru care a fost constituit. Dacă se dovedeşte că a urmărit

fraudarea intereselor creditorului, dîndu-i în gaj un bun cu o valoare mai mică decît creanţa

garantată, debitorul poate fi obligat la daune interese.

Fiind un contract accesoriu, gajul se poate stinge ca urmare a stingerii obligaţiei principale

prin plată, compensaţie, remiterea de datorie, etc. nulitatea ori anularea obligaţiei principale atrag

desfiinţarea gajului.

De asemenea, gajul încetează în rezultatul exercitării de către creditorul gajist al dreptului

de gaj în cazul în care debitorul gajist nu a executat conform contractului sau a executat

necorespunzător obligaţia garantată ori o parte a acesteia, precum şi în alte cazuri prevăzute de

lege şi de contract.

Gajul poate înceta şi independent de obligaţia principală, prin modurile obişnuite de

stingere a obligaţiilor. Legea prevede expres că gajul încetează în cazul:

- expirării termenului pentru care a fost constituit gajul;

- pieirii bunurilor gajate;

- punerii bunurilor în afara circuitului civil;

- exproprierii bunurilor (art. 495 Cod civil al Republicii Moldova, art.80 al Legii 449/2001).

De asemenea, legea prevede că amanetul se stinge o dată cu încetarea posesiunii, iar

ipoteca se stinge în termen de 30 de ani de la data înregistrării sau de la data unei noi înregistrări

(art.80 al Legii 449/2001).

Încetarea gajului este însoţită de anumite formalităţi. Astfel, legea dispune că, în urma

stingerii gajului, informaţia cu privire la gaj urmează a fi radiată de registru gajului.

Ipoteca

Ipoteca este un drept real accesoriu care are ca obiect un bun imobil al debitorului sau al

altei persoane, fără de posedare, care conferă creditorului ipotecar dreptul de a urmări imobilul în

33

stăpînirea oricui s-ar afla şi de a fi plătit cu prioritate faţă de ceilalţi creditori din preţul acelui

bun.

Prin lege ipoteca este definită astfel: este un drept real în al cărui temei creditorul are

dreptul să ceară satisfacerea creanţelor sale, cu preferință față de ceilalți creditori, inclusiv statul,

din valoarea bunurilor imobile depuse în ipotecă, în cazul în care debitorul omite să execute

obligaţiile garantate cu ipotecă.

Ipoteca, mijloc de garantare a obligaţiilor, prezintă o serie de avantaje. Astfel, bunul

ipotecat rămîne în posesia debitorului sau a terţului care a constituit-o, exercitîndu-se toate

atributele dreptului de propritate în plenitudinea lor. De asemena, asupra aceluiaşi imobil se pot

constitui mai multe ipoteci succesive.

Din examinarea normelor legale, ipoteca poate fi de două feluri, în funcţie de izvorul sau

sursa lor:

a) ipoteca convenţională, care ia naştere din convenţia părţilor, cu respectarea formelor

prevăzute de lege;

b) ipoteca legală. Temeiurile pentru instituirea ipotecii legale sînt: creanţele statului pentru

sumele datorate conform legislaţiei fiscal şi creanţele rezultate dintr-o hotărîre judecătorească,

precum este stabilit de legislaţie.

În ceea ce priveşte instituirea ipotecii convenţionale, persoana care o constituie trebuie să

întrunească următoarele condiţii:

- să aibă capacitate de exerciţiu deplină cerută pentru cazul înstrăinării bunului;

- să aibă calitatea de proprietar actual al bunului. Bunurile viitoare nu pot fi grevate de o

ipotecă.

Dacă dreptul garantat ca ipotecă este un drept condiţional, ipoteca este un contract solemn,

ceea ce înseamnă că trebuie să se încheie sub formă autentică. Ipoteca trebuie să fie înregistrată

în Registrul bunurilor imobile.

Ipoteca este reglementată de Constituţia Republucii Moldova, Codul civil, Legea cu privire

la ipotecă nr. 142 din 26.06.2008, publicată din 02.09.2008 în Monitorul Oficial nr. 165-166,

art.nr. 603, modificată prin Legea nr. 164 din 11.07.2012, publicată în Monitorul Oficial nr. 190-

192 din 14.09.2012, art. 638, în vigoare din 14.03.2013, alte acte normative, precum şi de

tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte.

Ipoteca este reglementată de prevederile generale cu privire la gaj, dacă prezenta legea cu

privire la ipotecă nu prevede altfel.

Dacă unul din tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte stabileşte alte

prevederi decît cele stabilite de prezenta lege, se aplică normele tratatului internaţional.

Aceste reglementări au fost împrumutate, în bună parte, de către legiuitori, dintr-o lege

belgiană din 1851, prin care s-a realizat o importantă reformă a sistemului ipotecar.Codul francez

nu cunoştea publicitatea decît pentru ipotecile convenţionale; legea belgiană însă introducea

publicitatea şi specialitatea pentru toate ipotecile.

Ipoteca este un drept real, accesoriu, imobiliar, indivizibil şi specializat.

Ipoteca este un drept real asupra unui imobil care conferă titularului său două atribute:

atributul de urmărire şi atributul de preferinţă. El nu face parte din categoria dezmembrămintelor

proprietăţii, deoarece nu presupune desprinderea unor atribute din conţinutul dreptului de

proprietate cum ar fi posesia şi folosinţa: creditorul nu are atributele de posesie şi folosinţă.

Ipoteca este un drept accesoriu, pentru motivul că însoţeşte şi garantează un drept

principal, care este dreptul de creanţă al creditorului ipotecar. Aşadar, existenţa dreptului de

ipotecă depinde de existent dreptului de creanţă. Dreptul de ipotecă urmează soarta dreptului

34

principal conform principiului “accesorium sequitur principale”. Creanţa garantată poate fi

supusă unei condiţii suspensive sau poate fi o creanţă eventuală. Chiar dacă însoţeşte o creanţă

sub condiţie sau eventuală, ipoteca poate fi înscrisă în registrul sau cartea funciară pentru a avea

un rang prioritar atunci cînd se va realiza condiţia sau creanţa va deveni actuală.

Ipoteca este o garanţie imobiliară. Astfel, potrivit legii obiectul ipotecii poate fi unul sau

mai multe bunuri imobile prezente sau viitoare ce pot fi individualizate prin numere cadastrale

separate. Obiectul ipotecii este determinat prin denumirea bunului, numărul său cadastral, locul

aflării, precum şi printr-o descriere suficientă pentru identificarea acestuia. Pot fi obiect al

ipotecii doar bunurile imobile aflate în circuit civil, deţinute în proprietate şi înregistrate în

Registrul bunurilor imobile.

Ipoteca se extinde asupra îmbunătăţirilor, ameliorărilor şi accesoriilor bunului imobil

ipotecat, asupra oricărui bun imobil care se uneşte prin accesiune cu bunul imobil ipotecat,

precum şi asupra bunurilor noi ce rezultă din transformarea bunului imobil ipotecat, dacă altfel

nu este prevăzut de contract.

Ipoteca nu se extinde asupra fructelor bunului ipotecat, dacă contractul de ipotecă nu prevede

altfel.

Ipoteca este indivizibilă. Prin indivizibilitatea ipotecii se înţelege că imobilul este afectat în

întregime pentru garantarea creanţei în totalitatea sa. Dacă mai multe imobile sunt ipotecate

pentru garantarea unei singure datorii, fiecare imobil garantează întreaga datorie. Opţiunea

urmăririi unuia sau altuia dintre imobile revine creditorului.

Indivizibilitatea prezintă o mare importanţă pentru creditor. Astfel, în cazul morţii

debitorului, deşi datoria se divide între moştenitori, ipoteca rămîne indivizibilă. Creditorul va

putea urmări pe acela dintre moştenitori căruia i-a revenit imobilul prin împărţeală. Dimpotrivă,

dacă imobilul rămîne în indiviziune, creditorul poate urmări pe fiecare copărtaş pentru întreaga

datorie. De asemenea, atunci cînd creanţa este parţial plătită, creditorul păstrează dreptul de

ipotecă asupra întregului imobil pînă i se plăteşte şi diferenţa neachitată de debitor.

Indivizibilitatea este de esenţa ipotecii, dar nu este de natura ei. Înseamnă că creditorul

poate renunţa la acest beneficiu oferit de lege.

Ipoteca este supusă principiului specializării, ceea ce înseamnă că ipoteca poate fi

constituită numai asupra unui imobil sau asupra unor imobile determinate, pentru garantarea unei

datorii a cărei valoare este determinată. Tot acest principiu se menţine şi asupra unei datorii

eventuale.

Pentru a fi valabilă, ipoteca trebuie să îndeplinească două categorii de condiţii: de fond şi

de formă.

Legea prevede obligativitatea respectării a două condiţii de fond, anume, cel care

constituie ipoteca trebuie: să aibă capacitate deplină de exerciţiu şi să fie proprietar actual al

bunului ipotecat.

Condiţia capacităţii de exerciţiu este prevăzută la art.10 al Legii cu privire la ipotecă

nr.142. constituirea ipotecii este un act de înstrăinare sub un dublu aspect: un drept real este

înstrăinat imediat, diminuînd proprietatea; mai tîrziu, dacă debitorul nu îşi achită obligaţia,

ipoteca este susceptibilă de a conduce la vînzarea bunului ipotecat.

Imobilul aflat în proprietatea unor persoane fizice cu capacitatea de exerciţiu restrînsă sau în

proprietatea minorilor poate fi ipotecat cu respectarea condiţiilor necesare pentru înstrăinare.

În cazul în care, în momentul instituirii ipotecii, există drepturi ale unor terţi asupra

bunului imobil respectiv, debitorul ipotecar este obligat să notifice în scris acest fapt creditorului

ipotecar. În caz contrar, creditorul ipotecar are dreptul să ceară debitorului executarea anticipată

35

a obligaţiei garantate cu ipotecă sau modificarea condiţiilor contractului de ipotecă şi repararea

prejudiciului cauzat.

Cel care constituie ipoteca trebuie să fie proprietarul actual al imobilului.Este deci debitor

ipotecar orice persoană fizică sau juridică cu drept de proprietate asupra bunului imobil asupra

căruia este instituită ipoteca, precum şi posesorul care are dreptul de a înstrăina acest bun.

Poate fi debitor ipotecar atît debitorul, cît şi garantul ipotecar. În cazul în care executarea

obligaţiei de către debitor este garantată prin ipotecă de către garantul ipotecar, acesta are

calitatea de debitor ipotecar. În cazul în care aceste calităţi nu se întrunesc, ipoteca este lovită de

nulitate.

Contractul de ipotecă trebuie întocmit în formă scrisă şi autentificat notarial, potrivit art.11

alin.(1) al Legii cu privire la ipotecă nr.142.

Ipoteca trebuie să fie înregistrată în Registrul bunurilor imobile conform legislaţiei privind

cadastrul bunurilor imobile. Aşadar, ipoteca este un act solemn. Forma autentică este cerută de

ad validitatem. Autentificarea cade în sarcina notarului în circumscripţia căruia se află imobilul

ipotecat şi se realizează în condiţiile Legii nr.142 /2008,Legii cu privire la notariat nr.1453-

XV/2002. Obligaţia garantată nu trebuie, să fie constatată, de regulă, prin înscris autentic. Tot

astfel, simpla promisiune de ipotecă nu este necesar să fie făcută printr-un act autentic.

Consecinţele nerespectării formei autentice in cazul promisiunii de ipotecă nu sunt desigur atît de

grave decît cele ale realizării unei ipoteci, promitentul ne fiind expus la altceva decîtla plata unor

daune interese.

Natura ipotecii face ca bunurile ipotecate să fie imobile. Obiectul ipotecii poate fi unul sau

mai multe bunuri imobile prezente sau viitoare ce pot fi individualizate prin numere cadastrale

separate. Pot fi obiect al ipotecii doar bunurile imobile aflate în circuit civil, deţinute în

proprietate şi înregistrate în Registrul bunurilor imobile. De asemenea, ipoteca se extinde asupra

îmbunătăţirilor, ameliorărilor şi accesoriilor bunului imobil ipotecat, asupra oricărui bun

imobil care se uneşte prin accesiune cu bunul imobil ipotecat, precum şi asupra bunurilor noi ce

rezultă din transformarea bunului imobil ipotecat, dacă altfel nu este prevăzut de contract. Însă,

ipoteca nu se extinde asupra fructelor bunului ipotecat, dacă contractul de ipotecă nu prevede

altfel.

Prin contract poate fi prevăzută extinderea ipotecii asupra bunurilor imobile ce vor fi

dobîndite sau construite în viitor, în conformitate cu legislaţia în vigoare.

Nu pot fi obiecte separate ale ipotecii bunurile imobile care, conform legislaţiei, nu pot fi

înstrăinate separat. Nu poate fi obiect al ipotecii o parte a bunului indivizibil.

Orice sarcină reală imobiliară trebuie supusă publicităţii, spre a devein opozabilă faţă de

terţi.

Publicitatea constă în înscrierea ipotecii în registrul special sau, după caz, în cartea

funciară de la judecătoria în raza căreia se află situate imobilul. Tot prin publicitate se stabileşte

rangul de preferinţă.

Legea nr.142 /2008 prevede în Capitolul VIII, denumit “Protecţia drepturilor debitorilor în

tranzacţiile cu consumatorii”, la art. 38 că publicitatea privind condiţiile ipotecii care garantează

restituirea unei sume de bani va fi realizată în conformitate cu prevederile în vigoare ce

reglementează publicitatea, în special:

a) informaţia publicitară trebuie sa fie veridică şi să nu inducă în eroare debitorul;

b) dacă publicitatea conţine informaţia privind rata dobînzii aplicabilă obligaţiei garantate cu

ipotecă, aceasta trebuie să includă şi costul total aferent obligaţiei.

36

Dacă mai multe ipoteci au fost înregistrate în aceeaşi zi, toate au acelaşi rang. Importanţa

îndeplinirii formalităţilor de publicitate rezidă, în special, în ceea ce priveşte rangul ipotecii care

constă în faptul că între doi creditori ipotecari de rang diferit, cel cu rang superior va avea

dreptul să se despăgubească integral din preţul imobilului, urmînd ca abia după aceea să fie

despăgubit şi creditorul cu rang subsecvent, deci ordinea în care creditorii vor exercita dreptul de

preferinţă asupra preţului este determinată de data fiecărei inscripţii ipotecare.

Indiferent de izvorul ei, convenţională sau legală, ipoteca produce eceleaşi efecte. Efectele

ipotecii trebuie analizate sub trei aspecte: în raport cu debitorul sau cel care a constituit ipoteca,

în raport cu creditorul ipotecar şi în raport cu terţii dobînditori ai imobilului ipotecat.

Efectele faţă de debitor. Ipoteca este o garanţie fără deposedare, debitorul păstrînd mai

departe detenţia imobilului ipotecat.

În consecinţă, debitorul păstrează asupra imobilului ipotecat toate atributele dreptului de

proprietate, şi anume posesia, folosinţa şi dispoziţia juridică.

El continuă să-şi administreze bunul, este în drept să-i culeagă fructele, să le consume ori

să le înstrăineze, ca oricare proprietar.

Sub rezerva unor dispoziţii special privind ipotecile legale, debitorul poate să înstrăineze

imobilul ipotecat, care se va strămuta la dobînditorul grevat de sarcinile care-l apasă, cu condiţia

ca acestea să fi fost conservate prin inscripţia prevăzută de lege.

În acest caz, momentul executării silite are o însemnătate deosebită pentru raporturile ce se

nasc între ele, deoarece executarea silită modifică complet aceste raporturi.

Efectele faţă de creditor.Creditorul are un drept real accesoriu asupra imobilului, fără

deposedarea proprietarului. Acest drept real accesoriu îi conferă creditorului două atribute şi

anume: de a urmări bunul şi dreptul de preferinţă. Pe de o parte creditorul poate urmări bunul în

mîinile oricui s-ar afla, atunci cînd debitorul a fost deposedat prin violenţă sau l-a vîndut ori l-a

donat.Tot astfel are dreptul de a-şi încasa creanţa cu prioritate din preţul vîndut la licitaţie

publică.

Dreptul de preferinţă se exercită şi asupra fructelor imobilului. Dacă bunul a fost expropriat

pentru cauza de utilitate publică, potrivit Legii nr.142/2008, îndemnizaţia primită drept

despăgubire de către proprietarul imobilului ipotecat şi expropriat va fi afectată creditorului ca

urmare a principiului subrogaţiei reale cu titlu particular.

Efectele faţă de terţii dobînditori ai imobilului ipotecat. Cu excepţia unor ipoteci legale,

ipoteca nu instituie o disponibilizare a bunului, care poate fi, deci, înstrăinat de proprietarul care

a constituit ipoteca către o altă persoană.

Într-o astfel de situaţie, creditorul ipotecar care urmăreşte bunul în mîna terţului

dobînditor, i se pot opune anumite excepţii sau dobînditorul are posibilitatea să recurgă la

anumite soluţii, toate aceste fiind menite să-i asigure păstrarea imobilului dobîndit. Aceste

excepţii sunt examinate separat deoarece au consecinţe diferite faţă de creditorul urmăritor. [2.2,

p. 390]

Creditorul poate să urmărească imobilul aflat în mîna debitorului.

Dobînditorul poate invoca : nulitatea actului de ipotecă, dacă ipoteca nu s-a făcut

respectarea legii; nulitatea inscripţiei şi excepţia de garanţie contra evicţiunii dacă creditorul

urmăritor este moştenitorul vînzătorului de la care terţul a dobîndit imobilul.

Dobînditorul poate invoca excepţia beneficiului de discuţie al fidejusorului, dacă au mai

rămas imobile ipotecate pentru aceeaşi datorie, cu condiţia ca aceste imobile să fie în posesia

debitorului.

37

Dobînditorul imobilului poate recurge la procedura purgei pentru degrevarea imobilului de

ipotecă. Purga reprezintă actul juridic unilateral, constînd în notificarea intenţiei de a achita

ipoteca asupra unui imobil adresată creditorului de către persoana care l-a cumparat, în limita

preţului de achiziţie sau a evaluării imobilului în caz de donaţie. Ea presupune că valoarea

creanţelor înscrise asupra imobilului sunt superioare valorii imobilului.

Creditorul poate accepta oferta de purgă sau să ceară vînzarea imobilului la licitaţie publică.

Dobînditorul poate să plătească pe creditorul următor, caz în care se subrogă în drepturile

acestuia putînd urmări, la rîndul său, pe debitorul primcipal.

Dobînditorul poate lăsa imobilul în mina creditorului după o anumită procedură, iar urmărirea

se va face fără participarea sa.

În toate ipotezele în care dobînditorul a plătit datoria, a delăsat imobilul ipotecat ori a

suferit executarea silită, el are recurs în garanţie, de drept, împotriva debitorului principal. Acest

recurs are ca obiect repararea prejudiciului pe care l-a suferit datorită evicţiunii ce a dus la

pierderea lucrului.

Ipoteca, fiind un act juridic de garanţie a unei obligaţii, se stinge odată cu aceasta datorită

caracterului său accesoriu. Ea se poate stinge şi pe cale principal, obligaţia continuînd să existe.

Se ştie că obligaţia principală se poate stinge prin plată, prin compensaţie, prin confuziune,

prin remiterea datoriei etc.

Legea vizează următoarele cazuri de încetare a ipotecii:

a) satisfacerii obligaţiei garantate cu ipotecă;

b) pieirii totale a bunului ipotecat;

c) exproprierii bunului ipotecat;

d) scoaterii bunului ipotecat din circuitul civil;

e) acordului scris al creditorului ipotecar de a radia ipoteca;

f) expirării termenului contractului de ipotecă;

g) rezilierii contractului de către părţi;

h) vînzării în cadrul executării silite a dreptului de ipotecă;

i) altor situaţii prevăzute de lege.

Subiectul 8. Retenţia

1. Noţiunea şi natura juridică a dreptului de retenţie.

2. Temeiurile apariţiei dreptului de retenţie.

3. Caracteristica generală a obiectului retenţiei.

4. Condiţiile dreptului de retenţie.

5. Efectele dreptului de retenţie.

6. Stingerea dreptului de retenţie.

7. Delimitarea retenţiei de noţiuni conexe.

Dreptul de retenţie este acel drept real care conferă creditorului, în acelaşi timp debitor al

obligaţiei de restituire sau de predare al bunului altuia, posibilitatea de a reţine acel bun în

stăpînirea sa şi de a refuza restituirea lui pînă cînd debitorul său, creditor al lucrului, va plăti

datoria ce s-a născut în sarcina lui în legătură cu lucrul respectiv. De obicei creanţa retentorului

constă în sumele cheltuite cu păstrarea, întreţinerea ori cu îmbunătăţirile aduse lucrului.

Potrivit art. 637, alin. (1) Cod civil al Republicii Moldova, cel care este dator să remită sau

să restituie un bun poate să-l reţină, în cazul prevăzut de lege, atîta timp cît creditorul nu-l

despăgubeşte pentru cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut pentru acel bun şi pentru

prejudiciile pe care bunul le-a cauzat.

38

Într-o altă ordine de idei dreptul de retenţieeste definit ca un drept de garanţie imperfect în

virtutea căruia, persoana care deţine un bun mobil sau imobil pe care trebuie să-l restituie

creditorului titular al bunului, are dreptul să-l reţină pînă cînd creditorul respectiv îi va plăti

sumele pe care le-a cheltuit cu întreţinerea, conservarea ori îmbunătăţirea acelui bun.

Dreptul de retenţie poate fi invocat dacă există o stare de drept, precum o conexiune, o

legătură între lucrul reţinut şi datoria pe care deţinătorul lucrului o pretinde de la creditorul

restituirii, legătură care să apare ca „un debitum cum re iunctum”. O asemenea legătură izvorăşte

de regulă dintr-un contract (de depozit) dar lagătura contractuală preexistentă nu este obligatorie.

Dreptul de retenţie al deţinătorului se poate întemeia şi pe o stare de fapt (stricto sensu), de

exemplu, posesorul chiar de rea credinţă, al unui bun imobil revendicat care poate reţine imobilul

pînă la restituirea cheltuielilor făcute cu bunul, potrivit legii.

În dreptul roman, dreptul de retenţie apare ca o excepţie „doli mali” acordată de pretor

celui acţionat în revendicare, în cazul efectuării unor cheltuieli cu lucrul revendicat.

Unii autori au susţinut că retenţia poate fi admisă numai în situaţiile în care obligaţia de

restituire izvorăşte dintr-un raport contractual sau cvasicontractual. O astfel de îngăduire nu se

justifică, deoarece dreptul de retenţie apare atît ca un drept real de garanţie, cît şi ca o expresie a

excepţiei de neîndeplinire a contractului, dar şi ca mijloc de operare

Dreptul de retenţie este posibilitatea deţinătorului unui bun al altcuiva, de a refuza

restituirea acelui bun către proprietar pînă nu i se plăteşte creanţa născută în legătură cu bunul

respectiv. Cu alte cuvinte, dreptul de retenţie este un mijloc de garantare a executării obligaţiei

debitorului.

Garanţia presupune întotdeauna un contract între creditorul obligaţiei şi garant,indiferent

că acesta are loc la cererea creditorului sau la dispoziţia legii. Garanţia fiind un accesoriu al

obligaţiei principale, de regulă, urmează soarta acesteia.

Literatura juridică şi jurisprundenţa au stabilit că pentru invocarea dreptului de retenţie

este necesar ca pretenţiile celui care deţine bunul să fie în legătură cu lucrul, să fie cauzate de

acestea: necesitatea conservării, întreţinerii etc.

Dreptul de retenţie, ca fiind un drept real imperfect, nu conferă prerogativa urmării

bunului în mîinile altei persoane. El funcţionează numai cît timp se află în detenţia creditorului.

Dacă acesta este deposedat de bun fără acordul său, el va avea la îndemînă mijlocul juridic de

apărare prin acţiunea posesorie în reintegrare (pentru imobile), fiindcă simpla detenţie precară

este suficientă pentru exercitarea acestei acţiuni. Dreptul de preferinţă nu poate rezulta decît

dintr-un drept real de garanţie, cum ar fi un gaj, o ipotecă sau un privilegiu stabilit de lege. În

cazul dreptului de retenţie, retentorul nu are decît dreptul de a refuza restituirea pînă la plata de

către debitor a datoriei sale. Ceea ce dovedeşte că retentorul nu are un adevărat privilegiu este

faptul că, în caz de vînzare a bunului asupra căruia îşi exercită retenţia, retentorul nu are

precădere asupra preţului acelui bun, aşa cum are un creditor privilegiat, ci are asupra acestui

preţ drepturile pe care le are orice creditor chirografar. Cu toate acestea, creditorii proprietarului

bunului reţinut nu pot obţine restituirea bunului deţinut decît după ce-i plătesc retentorului ceea

ce i se datorează. Este adevărat că creditorii proprietarului bunului reţinut sunt în aceeaşi situaţie

cu retentorul, dar intrarea în posesie este condiţionată de plata către retentor. Această

particularitate a făcut pe autori să denumească dreptul de retenţie un cvasiprivilegiu.[2.6, p. 494]

În toate cazurile cînd dreptul de retenţie este prevăzut expres de lege în favoarea unui

creditor care este în acelaşi timp debitorul obligaţiei de restituire a bunului altuia, el opereză ex

lege. De aceea, instanţa de judecată sesizează sau în faţa căreia se invocă excepţia dreptului de

retenţie este obligată să-l recunoască.

39

Pentru acordarea dreptului de retenţie se cer întrunite următoarele condiţii:

a) creanţa retentorului să fie certă, lichidă şi exigibilă;

b) dreptul de retenţie să fie invocat faţă de proprietarul exclusiv şi actual al bunului respectiv;

c) între lucrul şi creanţă să existe o conexiune. Adică datoria să aibă legătură cu lucrul, deci

să fie un debitum cum re iunctum. Conexitatea poate fi contractuală (depozit) sau

extracontractuală (accesiune).

Noţiunea de conexiune a datoriei cu lucrul este interpretată foarte larg. Astfel, legătura

poate fi materială ori judiciară. De aceea drept de retenţie, nu numai cînd creanţa s-a născut în

legătură cu lucrul, ci şi atunci cînd deţinerea lucrului de către retentor şi creanţa izvorăsc din

acelaşi raport juridic, cum ar fi reţinerea de către mandatar a lucrurilor primite pentru mandat,

pînă i se

restituie cheltuielile făcute cu executarea mandatului.

d) lucrul respectiv trebuie să fie un bun corporal mobil sau imobil aflat în stăpînirea

retentorului.

Dreptul de retenţie constituie uneori o expresie a excepţiei de neîndeplinire a contractului.

Dar între cele două instituţii – dreptul de retenţie şi excepţia de neexecutare a contractului –

există deosebiri, deşi au originea comună (provin din exceptio doli).

Astfel, execuţia de neexecutare are un efect relativ, deoarece are ca izvor o structură

contractuală, pe cînd dreptul de retenţie este opozabil tuturor.

Atît din definiţie, cît şi din elementele prezentate se pot face următoarele aprecieri:

- dreptul de retenţie este un drept real de garanţie;

- el poate contitui o excepţie de neîndeplinire a contractului şi un mijloc de apărare a celui ce

a făcut cheltuielile pentru întreţinerea, conservarea ţi îmbunătăţirile unui bun;

- principiul retenţiei nu este formulat expres de lege, el rezultă indirect din unele texte care-i

consacră o serie de aplicaţii şi este întărit de practica judecătorească;

- bunul reţinut trebuie să fie proprietatea exclusivă a celui ce este debitorul deţinătorului

pentru cheltuielile făcute de acesta în legătură cu bunul respectiv.

Dreptul de retenţie prezintă următoarele caractere:

- Este un drept real de garanţie. Ca drept real, dreptul de retenţie este opozabil, în principiu,

ergo omnes, atît creditorilor chirografi cît şi celor privilegiaţi şi ipotecari care au dobîndit

drepturi accesorii după intrarea bunului în detenţia retentorului. Acest drept poate fi opus

titularului iniţial al lucrului cît şi subdobîdintorilor ulteriori ai acelui lucru.

Dreptul de retenţie nu poate fi însă opus creditorilor privilegiaţi şi creditorilor ipotecari

anteriori intrării lucrului în detenţia retentorului deoarece drepturile acestora îi sunt opozabile

retentorului (art. 637, alin. 3 Cod civil al Republicii Moldova);

- Este o garanţie imperfectă. Ca drept real imperfect, deţinătorul lucrului nu beneficiază de

posibilitatea recunoscută de lege titularului unui drept real de a urmări bunul în mîna oricui s-ar

afla. Din momentul pierderii detenţiei bunului, prin restituirea de bună voie a lucrului, dreptul de

detenţie încetează (art. 641 Cod civil al Republicii Moldova).

Deţinătorul bunului reţine lucrul ca un detentor precar şi nu ca un posesor, aşa încît nu

poate reţine fructele lucrului şi nici nu poate invoca dobîndirea dreptului de proprietate asupra

acelui bun, prin uzucapiune.

Dreptul de retenţie este indivizibil în sensul că afectează întregul bun pînă în momentul

achitării integrale a datoriei de către debitorul detentorului.

Dreptul de retenţie poate fi invocat pe cale de excepţie în acţiunea privind restituirea

bunului sau pe calea unei contestaţii la executare a unei hotărîri de restituire, sau dacă problema

40

restituirii nu a fost discutată de sine stătător, ci rezultă ca o consecinţă a rezolvării celorlalte

capete de cerere.

- Este o garanţie pur pasivă întrucît din momentul pierderii detenţiei bunului, retentorul nu

mai poate invoca dreptul de retenţie.

- Conferă deţinătorului bunului o simplă detenţie precară şi nu o posesie. În consecinţă

retentorul nu poate dobîndi fructele lucrului şi nici nu poate invoca dobîndirea dreptului de

proprietate sau a altui drept real asupra lucrului, prin uzucapiune oricît ar dura detenţia.

- Dreptul de retenţie este indivizibil, afectînd situaţia bunului pînă în momentul achitării

integrale a datoriei de către debitorul deţinătorului titular al lucrului.

- Dreptul de retenţie poate fi invocat pe cale de excepţie în litigii privind restituirea bunului

sau pe calea unei contestări la executarea unei hotărîri judecătoreşti prin care detentorul a fost

obligat la restituirea lucrului, dacă dreptul de retenţie s-a realizat ulterior pronunţării hotărîrii de

restituire sau dacă nu este de sine stătător, ci rezultă ca o consecinţă a rezolvării celorlalte cereri,

precum hotărîrea care pune capăt unui proces de partaj. În această ultimă ipoteză, dobînditorul

poate, pe calea contestaţiei la executare, să opună dreptul său de retenţie spre a-l obliga pe

reclamat să plătească cheltuielile făcute cu lucrul dacă acestea au caracterul unui „debitum cum

re iunctum”.

Principalul efect al dreptului de retenţie este posibilitatea pe care o capătă creditorul aflat

în posesia bunului de a refuza restituirea pînă la plata integrală a sumei datorate.

Dreptul de retenţie apare ca un mijloc pasiv de respingere a pretenţiilor altor persoane,

printre care se includ atît proprietarul, cît şi creditorii privilegiaţi şi chirografarii.

Se poate spune astfel că, sub un aspect, dreptul de retenţie este mai puternic decît orice

garanţie.

Totuşi, sub un alt aspect el reprezintă o garanţie mult mai puţin energică, deoarece nu

conferă creditorului un drept de preferinţă ca alte garanţii reale, nu-i conferă nici posibilitatea de

a folosi

un lucru, după cum nu presupune nici acel „jus distrahendi”, care permite creditorului gajist

să scoată lucrul la vînzare.

Eficacitatea dreptului de retenţie este relevantă mai ales pe plan practic. Lipsit de folosinţa

lucrului, debitorul se va grăbi să-şi achite datoria pentru a intra în posesia acestuia.

Dreptul de retenţie, fiind un drept real de garanţie imperfect, are următoarele consecinţe:

- este opozabil tuturor persoanelor străine de raportul juridic în legătură cu care acest raport

real s-a născut, şi anume: creditorilor chirografari ai titularului dreptului real asupra lucrului;

creditorilor privilegiaţi şi ipotecari în legătură cu lucrul respectiv, dacă privilegiile sau ipotecile

s-au născut ulterior intrării lucrului, cît şi subdobînditorului ulterior al acestuia (art. 639, Cod

civil al Republicii Moldova);

- dreptul de retenţie nu poate fi opus creditorilor privilegiaţi şi ipotecari anterior intrării

lucrului în detenţia retentorului.

Dreptul de retenţie fiind o garanţie pur pasivă datorită caracterului său de drept real de

garanţie imperfect, are următoarele consecinţe:

- funcţionează numai pe perioada cît lucrul se află la detentor;

- nu conferă dreptul de urmărire a bunului, în mîinile oricui s-ar afla el;

- dreptul de retenţie înceteză o dată cu pierderea detenţiei prin predarea lucrului de

bunăvoie;

- dreptul retenţie este un important mijloc de constrîngere a celui ce trebuie să facă plata;

41

- dreptul de retenţie fiind un drept indivizibil, rezultă că se extinde asupra întregului bun

pînă la achitarea integrală a datoriei;

- prin exercitarea dreptului de retenţie se asigură doar o simplă detenţie precară, nu posesia

lucrului.

Subiectul 9. Arvura

1. Noţiunea şi funcţiile arvunei.

2. Obligaţiile care nu pot fi garantate prin arvună.

3. Delimitarea arvunei de avans, antecontract, dare în plată.

4. Aplicabilitatea practică a arvunei.

Arvuna este o suma de bani sau un alt bun pe care o parte contractanta o da ceilalte parti

pentru a confirma incheierea contractului si a-i garanta executarea.

Înţelegerea cu privire la arvună trebuie să fie întocmită în formă scrisă, indiferent de faptul

dacă o asemenea formă este obligatorie pentru contractul garantat prin arvună. În lipsa unor

prevederi exprese care să sancţioneze nerespectarea formei cu nulitatea actului juridic, se va

aplica regula generală prevăzută de art.211 alin.1. Cod Civil, astfel, înţelegerea cu privire la

arvună încheiată cu nerespectarea formei scrise nu este lovită de nulitate, dar în caz de litigiu,

partea care o invocă va fi decăzută din dreptul de a cere proba cu martori, în dovedirea existenţei

şi conţinutului acesteia.

Functiile arvunei: Prin finalităţile sale, arvuna îndeplineşte două funcţii principale: pe de o

parte, confirmă încheierea contractului, iar pe de altă parte, garantează executarea

contractului. Ca dovadă de confirmare a încheierii contractului, arvuna este de natură să

probeze încheierea contractului, atunci cînd nu există înscrisuri sau alte dovezi în acest sens.

Aceasta înseamnă că dacă părţile contractante nu contestă faptul transmiterii arvunei sau dacă

chiar şi-l contestă, însă acest fapt este probat prin dovezile corespunzătoare, contractul se

consideră încheiat. Pe de altă parte, dacă contractul prevede plata arvunei, ca o condiţie esenţială,

atunci contractul nu se va considera încheiat, pînă cînd partea obligată nu-şi va onora

obligaţiunea în cauză, chiar dacă celelalte condiţii sunt respectate. Ca mijloc de garantare a

executării contractului, arvuna este menită să tempereze interesul fiecărei părţi contractante de

a face tot posibilul pentru ca contractul garantat cu arvună să se execute, căci în caz de

neexecutare a contractului, partea vinovată va suporta consecinţele negative, manifestate fie prin

pierderea arvunei de către partea care a dat-o, fie prin plata dublului arvunei de către partea care

a primit-o. Datorită acestei funcţii, arvuna se deosebeşte de plata în avans, care la fel ca şi arvuna

constituie o plată preventivă, însă nu este în stare să confirme încheierea contractului şi să

garanteze executarea obligaţiei, căci partea care a efectuat o plată în avans este în drept să

pretindă restituirea, practic în toate cazurile de neexecutare a contractului, iar partea care a primit

avansul, nu poate fi obligată nici într-un caz să restituie dublul plăţii primite. Din acest

considerent, pentru a evita eventualele litigii, părţile trebuie să stipuleze în termeni expreşi, că

plata preventivă a fost efectuată anume cu titlu de arvună. În caz de dubii, se va aplica prezumţia

potrivit căreia, suma plătită este considerată avans.

Arvuna, pe lîngă faptul că confirmă încheierea contractului şi garantează executarea,

îndeplineşte şi o funcţie de plată, întrucît suma de bani sau bunul transmis ca arvună se ia în

calcul la executarea prestaţiei. Astfel, partea care a plătit arvuna, va fi ţinută să execute prestaţia

faţă de cealaltă parte, doar în măsura în care prin suma de bani sau bunul transmis nu s-a acoperit

42

valoarea totală a creanţei supuse executării. Din acest punct de vedere, arvuna produce aceleaşi

efecte ca şi plata în avans. În cazul în care, prestaţia datorată nu s-a executat din motive

independente de voinţa părţilor (caz fortuit sau forţă majoră), părţile sunt exonerate de

răspundere. Drept consecinţă, suma de bani sau bunul transmis cu titlu de arvună urmează a fi

restituite în mărimea în care au fost plătite. De exemplu, în cazul în care obiectul antreprizei a

pierit fortuit pînă la recepţionarea lui de către client sau terminarea lucrării devine imposibilă din

motive independente de voinţa părţilor, arvuna se va restitui în limita sumei care a fost plătită.

Raspunderea partilor. Prin natura lor, prevederile acestui articol au un caracter de sancţine şi

sunt menite să asigure executarea de către părţile contractante a obligaţiilor garantate prin

arvună. În dependenţă de partea care se face vinovată de neexecutarea contractului, aceste

prevederi au ca efect, fie pierderea arvunei de către partea care a dat-o, fie restituirea arvunei în

mărime dublă. Este de remarcat faptul că prin arvună se garantează, de obicei, executarea

întregului contract. Astfel, în ipoteza în care contractul va fi executat doar parţial, arvuna nu se

va divide, ci va fi reţinută sau restituită după regulile generale conţinute în acest aliniat. Regulile

expuse în acest articol se aplică nu numai pentru cazurile de neexecutare totală sau parţială a

obligaţiilor, ci şi pentru orice altă încălcare a obligaţiilor, inclusiv pentru executarea

necorespunzătoare sau tardivă, căci conform art.602 alin.2 Cod civil, acestea din urmă sunt

considerate de către legiuitor tot ca neexecutare a obligaţiilor. Survenirea consecinţelor

prevăzute nu exonerează partea care răspunde de neexecutarea obligaţiei garantate prin arvună de

repararea prejudiciului cauzat celeilalte părţi. Însă, prejudiciul se repară în acest caz, în măsura în

care este neacoperit prin plata arvunei. Cu alte cuvinte, dacă pentru neexecutarea obligaţiei

răspunde partea care a dat arvuna, ea va fi ţinută să repare prejudiciul, în partea ce depăşeşte

valoarea arvunei. Spre exemplu, în cazul în care o persoană care a închiriat o locuinţă pe un

anumit termen va renunţa la contract anticipat, atunci proprietarul locuinţei are dreptul să reţină

arvuna primită şi să ceară achitarea chiriei pentru perioada nefolosită, luînd în consideraţie,

bineînţeles, valoarea arvunei primite. Dacă pentru neexecutarea contractului răspunde partea care

a primit arvuna, atunci ea va fi obligată să plătească dublul arvunei şi suplimentar la aceasta să

repare prejudiciul în partea ce depăşeşte valoarea ordinară a arvunei. Răspunderea părţii

culpabile peste valoarea obiectului constituit ca arvună se justifică prin faptul că partea vinovată

de neexecutarea obligaţiei este ţinută să repare prejudiciul nu numai în cazul în care obligaţia

este garantată cu arvună, dar chiar şi în cazul în care aceasta n-ar fi fost garantată.

Subiectul 10. Clauza penală

1. Noţiunea şi funcţiile clauzei penale.

2.Clauza penală ca mijloc de garantare a executării obligaţiilor şi încasarea clauzei penale ca

măsură de răspundere.

3.Felurile clauzei penale (legală şi contractuală).

4.Temeiurile apariţiei clauzei penale.

5.Clauza penală şi dobânda pentru folosirea mijloacelor băneşti străine, reducerea clauzei

penale.

6.Penalitatea, amenda şi clauza penală propriu-zisă.

7.Aplicabilitatea practică a clauzei penale.

Clauza penală constituie unul din cele mai frecvent întîlnite mijloace de garantare a

executării obligaţiilor, clauza penală constituie o evaluare convenţională şi prealabilă a

43

eventualelor prejudicii pe care debitorul va fi obligat să le plătească în cazul neexecutării

prestaţiei la care s-a îndatorat. Ea poate fi stipulată fie în contractul ce dă naştere raportului

obligaţional, fie într-o convenţie ulterioară încheiată înainte de momentul în care intervine

neexecutarea prestaţiilor datorate de debitor. Condiţiile de fond ale clauzei penale sînt aceleaşi ca

şi ale contractului principal la care se referă, ţinîndu-se însă seama şi de caracterul ei accesoriu,

de vreme ce validitatea obligaţiei principale constituie o condiţie esenţială pentru existenţa

clauzei penale. Dacă obligaţia principală este nulă ori se stinge, atunci şi clauza penală va fi nulă

ori se va stinge. Nulitatea clauzei penale nu duce la nulitatea obligaţiei principale.

Clauza penală poate fi prevăzută atît pentru neexecutarea totală sau parţială a obligaţiei, cît şi

pentru orice altă încălcare a obligaţiilor, inclusiv pentru executarea necorespunzătoare sau

tardivă, căci conform art.602 alin.2 Cod civil, acestea din urmă sunt considerate de către

legiuitor tot ca neexecutare a obligaţiilor. Părţile pot, însă, să limiteze aplicarea clauzei penale fie

numai pentru neexecutarea stricto sensu a obligaţiilor, fie pentru executarea necorespunzătoare

sau cu întîrziere a obligaţiilor. La fel, părţile pot stipula pentru situaţiile menţionate diferite

clauze penale. Stipularea clauzei penale se poate face nu numai în cazul unor obligaţii

contractuale, ci şi în privinţa obligaţiilor care au un alt izvor.

Suma prevăzută prin clauza penală are menirea de a compensa prejudiciul suferit de creditor

prin neexecutarea obligaţiilor contractuale de către debitor. Pentru aplicarea clauzei penale se cer

întrunite aceleaşi condiţii ca şi în cazul răspunderii civile contractuale, cu deosebirea numai că

reclamarea clauzei penale presupune neexecutarea unei obligaţii principale şi că atît existenţa, cît

şi întinderea prejudiciului nu necesită a fi dovedite. Creditorul trebuie să dovedească numai

existenţa obligaţiei contractuale şi faptul că aceasta nu a fost executată. Numai în cazul în care

creditorul ar pretinde despăgubiri în completare, pînă la acoperirea integrală a prejudiciului, el va

trebui să dovedească toate elementele răspunderii contractuale, şi în primul rînd, existenţa şi

întinderea prejdiciului a cărui reparare o pretinde.

Prin finalităţile sale, clauza penală constituie un mijloc de garantare a executării obligaţiilor şi

din acest considerent este reglementată în cadrul acestui capitol. Această funcţie se manifestă

prin faptul că îndeamnă pe debitor, sub sancţiunea sumelor stipulate ca clauză penală, la

executarea reală a contractului. Spre deosebire de alte mijloace de garantare a obligaţiilor, ea nu

conferă creditorului nici un drept special asupra patrimoniului debitorului, acesta fiind un simplu

creditor chirografar care va veni în concurs cu toţi ceilalţi creditori ai debitorului.

Clauza penală este o convenţie accesorie, care îşi grevează existenţa pe convenţia principală.

Soarta ei ca atare, depinde de soarta convenţiei principale (accesorium sequitur principalem).

Din acest punct de vedere este important ca obligaţia garantată prin clauză penală să fie valabilă,

căci dacă obligaţia principală este nulă ori se stinge, atunci şi clauza penală va fi nulă ori se va

stinge. Totodată este de remarcat faptul că nulitatea clauzei penale nu duce la nulitatea obligaţiei

principale. Între ele există dependenţă (a clauzei penale de convenţia principală), însă nu şi

interdependenţă.

Obiectul clauzei penale îl formează o sumă de bani determinată fie global, fie procentual, în

raport cu valoarea obiectului contractului la care se referă. Se consideră că clauza penală este

stabilită în mărime fixă, cînd contractul prevede o anumită sumă de bani (de exemplu, 1000 lei)

pe care debitorul este obligat s-o plătească creditorului în cazul în care nu-şi execută obligaţia

asumată. Cea de-a doua modalitate de stabilire a clauzei penale, se face prin stipularea unei cote

procentuale din valoarea totală a obligaţiei sau doar a părţii neexecutate. Spre exemplu, în cazul

în care antreprenorul execută lucrarea de o calitate inferioară celei convenite, va fi ţinut să achite

o clauză penală în mărime de 20 % din valoarea contractului. Pentru cazurile în care obligaţia se

44

execută cu întîrziere, plata clauzei penale se stabileşte în dependenţă de perioada de întîrziere.

Spre exemplu, în cazul în care vînzătorul nu transmite cumpărătorului bunul în termenul stabilit

de contract, va achita o penalitate de 0,1 % din valoarea bunului, pentru fiecare zi de întîrziere.

Dat fiind faptul că semnificaţia clauzei penale este evaluarea convenţională a despăgubirilor

datorate creditorului pentru neexecutarea obligaţiei, părţile sunt libere de a stabili prin acordul

lor de voinţă clauza penală într-o mărime mai mare decît prejudiciul cauzat. În caz de

neexecutare a obligaţiei, debitorul va fi ţinut să achite clauza penală în mărimea stabilită, chiar

dacă mărimea prejudiciilor cauzate este mai mică decît mărimea clauzei penale. Debitorul nu are

posibilitatea de a se libera prin achitarea clauzei penale într-o mărime mai mică decît cea

convenită, căci clauza penală fiind o prevedere contractuală, se impune debitorului la fel ca şi

alte prevederi contractuale.

În principiu, debitorul este ţinut să plătească clauza penală atunci cînd sunt întrunite toate

condiţiile acordării de despăgubiri. Se cere deci, ca neexecutarea să provină din vina debitorului,

să-i fie imputabilă, iar dacă el va dovedi cauza străină, va fi exonerat de plata clauzei penale. Cu

alte cuvinte, cauzele care exonerează de plata clauzei penale sunt, în principiu, aceleaşi ca şi în

cadrul răspunderii juridice contractuale, cum ar fi de exemplu, forţa majoră (art.606), vinovăţia

îndreptăţitului la despăgubire (art.612), întîrzierea creditorului (art.593), etc.

Potrivit prevederilor art. 625 al.1 Cod civil, clauza penală trebuie să îmbrace întotdeauna

forma scrisă, chiar dacă obligaţia principală în vederea căreia a fost stipulată nu ar îmbrăca

această formă. Deasemeni, forma clauzei penale nu depinde de suma obligaţiei principale sau de

suma clauzei penale ori de careva alte condiţii. Clauza penală se consideră încheiată în formă

scrisă, dacă actul juridic care o generează este întocmit cu respectarea cerinţelor expuse în

art.210. În cazul în care obligaţia principală trebuie încheiată în formă autentică, această cerinţă

nu se răsfrînge asupra formei clauzei penale. După cum se observă din sensul acestui articol,

regula în cauză se referă doar la clauza penală contractuală, nu însă şi la cea legală.

Spre deosebire de consecinţele obişnuite ale nerespectării formei scrise (art.211 alin.1 Cod

civil), nerespectarea formei scrise a înţelegerii cu privire la penalitate, atrage nulitatea clauzei

penale şi respectiv imposibilitatea încasării acesteia. Dacă clauza penală a fost deja plătită, atunci

nerespectarea formei clauzei penale, acordă debitorului dreptul de a cere restituirea clauzei

penale.

Din caracterul accesoriu al clauzei penale rezultă imposibilitatea cumulării unei penalităţi cu

executarea obligaţiei în natură. Astfel, dacă creditorul a cerut şi a obţinut penalităţi pentru

neexecutarea obligaţiei, el nu mai poate cere şi executarea contractului, deoarece penalităţile

constituie tocmai echivalentul executării reale a contractului. Totuşi, posibilitatea cumulării

clauzei penale cu executarea în natură este posibilă în cazurile în care clauza penală a fost

prevăzută pentru eventualitatea executării necorespunzătoare sau cu întîrziere a obligaţiei

principale. Cu alte cuvinte, plata penalităţilor şi a despăgubirilor în acoperirea pagubei pricinuite

prin executarea cu întîrziere ori prin executarea necorespunzătoare nu exonerează pe debitor de

executarea contractului.

O primă regulă cu caracter general, acordă creditorului dreptul de a pretinde repararea

prejudiciului în partea neacoperită prin clauza penală (clauza penală inclusivă). Această regulă se

justifică prin faptul că partea vinovată de neexecutarea obligaţiei este ţinută să repare prejudiciul

nu numai în cazul în care obligaţia este garantată prin clauză penală, dar chiar şi în cazul în care

aceasta n-ar fi fost garantată. Pentru a obţine repararea prejudiciului în partea neacoperită prin

clauza penală, creditorul va trebui să dovedească toate elementele răspunderii contractuale şi, în

primul rînd, existenţa şi întinderea prejudiciului a cărui reparare o pretinde. Numai în aşa fel se

45

va putea de stabilit dacă prejudiciul întrece valoarea clauzei penale şi respectiv suma cu care se

depăşeşte clauza penală.

Prin derogare de la regula generală susmenţionată, în cazurile prevăzute de lege sau contract,

creditorul poate cere sau despăgubiri, sau penalitate (clauză penală alternativă), poate cere

repararea prejudiciului peste penalitate (clauză penală punitivă) sau poate cere doar penalitate

(clauză penală exclusivă). Este de remarcat faptul că, în toate cazurile în care creditorul va cere

plata despăgubirilor, el va fi ţinut să probeze, după regula generală, existenţa şi întinderea

prejudiciului, iar în cazul în care va cere plata clauzei penale, va fi ţinut să dovedească numai

existenţa obligaţiei contractuale şi faptul că aceasta nu a fost executată, fiind astfel scutit de

sarcina de a proba mărimea prejudiciului, deoarece prejudiciul a fost evaluat cu anticipaţie încă

la momentul încheierii contractului.

La aplicarea practică a prevederilor acestui alineat, trebuie să se ţină cont de faptul că

penalităţile se prescriu în termen de 6 luni (art.268 lit.a) Cod civil, iar despăgubirile, potrivit

dreptului comun, în termen de 3 ani (art.267 alin.1) Cod civil. Astfel, dacă o parte are drept şi la

penalităţi şi la despăgubiri în completare, dar a lăsat să treacă termenul de prescripţie în privinţa

penalităţilor, atunci ea nu mai poate cere penalităţi, dar prin aceasta nu pierde dreptul de a cere

despăgubiri, dacă în privinţa acestora din urmă nu a intervenit prescripţia. Fiecare din aceste

sancţiuni are o viaţă independentă şi în orice caz nu s-ar putea ca soarta despăgubirilor să

depindă de cea a penalităţilor, ca şi cum ar fi un accesoriu al acestora, şi nici invers, să se

permită reclamarea penalităţilor dacă, în privinţa lor a operat prescripţia.

În mod normal, creditorul care a primit executarea obligaţiei nu mai poate cere plata

penalităţilor stabilite pentru cazurile de neexecutare stricto sensu a obligaţiei, deoarece acestea

întemeinduse pe una şi aceiaşi cauză, reprezintă de fapt echivalentul executării reale a

contractului. Ca excepţie, prevederile alin.3 ale acestui articol, acordă creditorului, care a primit

executarea obligaţiei, dreptul de a pretinde plata penalităţilor doar dacă şi-a rezervat acest drept

la primirea executării. În asemenea caz, clauza penală poartă un caracter sancţionator şi nu unul

compensatoriu. Deasemeni, creditorul va putea cere pe lîngă executarea obligaţiei şi plata

penalităţilor, în cazul în care clauza penală a fost stipulată pentru situaţiile de executare

necorespunzătoare sau cu întîrziere a obligaţiei.

Bibliografie.

Acte normative naţionale

1. Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994.

2. Codul civil al Republicii Moldova din 6 iunie 2002.

3. Codul de procedură civilă al Republicii Moldova din 30 mai 2003.

4. Codul fiscal din 24 aprilie 1997.

5. Codul de executare al Republicii Moldova din 24 decembrie 2004.

6. Codul cu privire la locuinţe, adoptat prin Legea RSSM din 3 iunie 1983.

7. Codul familiei din 26 octombrie 2000.

8. Legea privind finanţele publice locale nr. 397-XV din 16 octombrie 2003, Monitor

Oficial nr. 248-253 din 10 decembrie 2003.

9. Legea cadastrului bunurilor imobile nr. 1543/1998, Monitor Oficial nr. 44-46 din 21 mai

1998.

46

10. Legea cambiei nr. 1527 din 22 iunie 1993, Monitor Oficial nr. 10 din 1 octombrie 1993.

11. Legea cu privire la gaj nr. 449 din 30 iulie 2001, Monitor Oficial nr. 120 din 2 octombrie

2001.

12. Legea cu privire la notariat nr. 1453-XV din 8 noiembrie 2002, Monitor Oficial nr. 154-

157/1209 din 21 noiembrie 2002.

13. Legea insolvabilităţii nr. 149 din 29 iunie 2012, Monitor Oficial nr. 193-197 din 14

septembrie 2012, în vigoare din 13 martie 2013.

14. Legea instituţiilor financiare nr. 550 din 21 iulie 1995, Monitor Oficial nr.1 din 1 ianuarie

1996.

15. Legea privind organizarea judecătorească, nr. 514-XIII din 6 iulie 1995.

16. Legea cu privire la statutul judecătorului, nr.544 - XIII din 20 iulie 1995.

17. Legea cu privire la avocatură, nr. 1260-XV din 19 iulie 2002.

18. Lege privind administraţia publică locală, nr.436-XVI din 28 decembrie 2006.Legea cu

privire la ipotecă nr. 142 din 26 iunie 2008, Monitor Oficial nr. 165-166 din 2 septembrie

2008, modificată prin Legea nr. 164 din 11 iulie 2012, Monitor Oficial nr. 190-192 din 14

septembrie 2012, în vigoare din 14 martie 2013.

19. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova cu privire la Registrul gajului bunurilor

imobile nr. 849/2002, Monitor Oficial nr. 94 din 01.07.2002.

Literatură teoretică

1. R. Petrescu, “Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor”, Bucureşti, ed. OSCAR PRINT,

1996.

2. V. Gionea, „Curs de drept civil. Proprietatea şi alte drepturi reale. Teoria generală a

obligaţiilor. Contracte speciale. Succesiuni”, Bucureşti, ed. Scaiul, 1996.

3. P. M. Cosmovici, “Dreptul civil. Drepturile reale. Obligaţii”, Bucureşti, ed. ALL BECK,

1998.

4. C. Bîrsan, “Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor”, Bucureşti, ed. ALL BECK, 2000.

5. L. Pop, „Teoria generală a obligaţiilor”, Bucureşti, ed. Lumina Lex, 2000.

6. M. Toma, “Teoria generală a obligaţiilor”, Bucureşti, ed. Argument, 2000.

7. R. Urs, S. Angheni, „Drept civil. Drepturi reale. Teoria generală a obligaţiilor”,

Bucureşti, ed. Oscar Print, 2000.

8. N. Anghel, E. L. Anghel, „Garantarea obligaţiilor civile şi comerciale”, Bucureşti,

ed. Lumina Lex, 2001.

9. S. Baieş, N. Roşca, “Drept civil. Partea generală. Drepturile reale. Teoria generală a

obligaţiilor (scheme)”, Chişinău, ed. Cartier juridic, 2001.

10. O. Ungureanu, A. Bacaci, C. Turianu, C. Jugastru, ”Principii şi instituţii de drept civil”,

Bucureşti, ed. Rosetti, 2002.

11. F. Ciutacu, C. Jora, “Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor”, Bucureşti, ed. Themis

Cart, 2003.

12. E. Poenaru, „Garanţiile reale mobiliare”, Bucureşti, 2004.

13. G. Adam, “Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor”, Bucureşti, ed. ALL BECK, 2004.

47

14. S. Baieş, A. Băieşu, V. Cebotari, I. Creţu, V. Volcinschi, „Drept civil. Drepturile reale.

Teoria generală a obligaţiilor”, Chişinău, ed. Cartier juridic, 2005.

15. M. Buruiană, O. Efrim, N. Eșanu, “Comentariul Codului civil al Republicii Moldova.

Vol. II”, Chișinău, Tipografia centrală, 2006.

16. T. Tabuncic, „Gajul ca mijloc de garantare a executării obligaţiilor”, Arad, 2006.

17. G. Boroi, D. Boroi, Garanţia reală mobiliară reglementată de titlul VI al Legii nr.

99/1999, „Juridica”, 2000, № 4.

18. S. David, “Unele consideraţii introductive privind regimul juridic al garanţiilor reale

mobiliare”, Revista de Drept commercial, 2001. № 1, № 2.

19. E. Mocanu, “Procedura de realizare a creanţelor ipotecare” "Revista Naţională de Drept",

2001, №7.

20. R. Rizoiu, D. Răzvan, „Garanţiile reale mobiliare asupra drepturilor de

creanţă” „Pandectele Române”, 2002.

21. F. Ciutac, “Fidejusiunea sau cauţiunea legală în dreptul românesc” "Revista de drept

privat", 2002, № 4.

22. F. Ciutac, “Fidejusiunea sau cauţiunea legală în dreptul românesc” "Revista de drept

privat", 2003, № 3.

23. T. Tabuncic, „Regimul juridic specific al banilor ca obiect al gajului” “Revista Naţională

de Drept”, 2004, № 1.

24. T. Tabuncic, „Aspect generale privind reglementarea gajului legal” “Revista Naţională de

Drept”, 2004, № 10.

25. R. Gladei, “Gajul, Ghidul judecătorului în materie civilă şi comercială”, Chişinău, 2005.

26. A. Băieşu, “Clauza penală în contractul de comerţ internaţional”, "Analele ştiinţifice.

„Ştiinţe juridice", 2005, № 8.

27. V. Volcinschi, A. Tarlapan, “Condiţiile exercitării dreptului subiectiv de ipotecă”,

“Revista Naţională de Drept”, 2011, № 8.

28. E. Veress, “Discuţii referitoare la garanţia comună a creditorilor asupra patrimoniului

debitorului”, “Dreptul” (România), 2012, № 8.

29. A. Tarlapan, „Mărimea creanţei a cărei satisfacere este garantată cu un drept subiectiv de

ipotecă”, Revista Naţională de Drept, 2012, № 6.

30. Комментарий к Гражданскому кодексу Российской Федерации. Части первой / Отв.

ред. проф. О.Н. Садиков, Юринформцентр, Москва, 1995.

31. “Гражданское право”, Учебник. Том 2, kнига 1, oтв. ред. E. A. Suhanov, , Москва,

1998.

32. Брагинский М.И., Витрянский В.В., Договорное право. Книга первая: Общие

положения, «Статут», Москва, 2001.

33. Гражданское право: Учебник. Том 1, oтв. ред. А.П. Сергеев и Ю.К. Толстой.

Москва, 2003.

34. “Гражданское право”, Учебник. Том 2, kнига 2, oтв. ред. E. A. Suhanov, , Москва,

2004.

35. А. Кирияк, О. Шиян, Правовая природа залога "Закон и жизнь", 2002, № 1.

48

36. Р. Бевзенко, „О правах комитента и комиссионера на неустойку, уплаченную

неисправным должником”, "Вестник Высшего Арбитражного Суда Российской

Федерации", 2005, № 1.

37. А. Судаков, „Правовое регулирование залога предприятия в гражданском обороте”

"Российский судья", 2005, № 9.

38. Н. Кристева „Удержание недвижимости в современном гражданском

законодательстве” "Закон и жизнь", 2009, № 6.

39. Б. Сосна, К. Сичинский „Понятие Паулианова и косвенного исков: сравнительный

аспект” "Закон и жизнь", 2009, № 9.

40. В. Филипповский, „Предварительный договор и задаток: совместить

несовместимое?” “Вестник Высшего Хозяйственного Суда Республики Беларусь”,

2011, № 8.

41. О. Сандул, „Правовые аспекты перспективы обращения ипотечной ценной бумаги

– закладной” „Закон и жизнь”, 2012, № 1.