Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Facultatea de Istorie

Mihai Viteazul şi

lupta antiotomană

Avram Ana – Maria

Grupa H111

Anul I

1

Mihai Viteazul și-a început cariera boierească pe lângă unchiul său, Iane. A fost inițial un

ban mic în județul Mehedinți, urmându-și viața ca stolnic, postelnic și mare agă� (păzitorul

orașului de reședință și comandantul armatei de mercenari). În final, devine ban al Olteniei care

îl va propulsa mai târziu în funcția de domn. Ca ban al Olteniei, Mihai Viteazul nu era doar cel

mai important dintre dregători, era și unul dintre cei mai bogaţi.

Izgonit de domnul Țării Românești în 1593, reușește să ajungă în Transilvania și mai apoi

la Constantinopol. Aici, cu sprijinul unchiului său Iane este numit domn în Țara Românească în

septembrie 1593. În cronica lui Ștefan Szamoskozy, Mihai este numit "Vodă”, ceea ce atestă

faptul că fusese deja numit domn la Constantinopol; aceasta a fost însă o etapă ce preceda

investitura lui Mihai Viteazul.1

Domnul Țării Românești a hotărât încă de la începutul domniei să lupte împotriva

otomanilor, refuzând să supună țara. În acest sens există o mărturie contemporană în care un

adversar al domnului notează că Mihai a luat hotărârea de a lupta împotriva puterii suzerane încă

din perioada în care se afla la Istambul pentru instituire.

Devenit domn, el găsește țara într-o situație proastă, cu datorii mari la Imperiul Otoman,

datorii făcute de domnii anteriori. Într-un an, Mihai Viteazul reușește să-și consolideze domnia și

să se înconjoare de boieri de încredere.

În ceea ce privește organizarea internă a țării atunci când Mihai Viteazul ajunge la

domnie se știe că domnul era cel care conducea țara, hotărârile importante fiind luate după

consultarea „Sfatului Ţării” sau a „Divanului”. De asemenea, domnul era și șeful direct sau

conducător al armatei, ajutat și de un anumit număr de dregători. Hotărârile importante precum

declararea războiului, încheierea păcii cât și a diferitelor tratate comerciale se puteau face doar

cu aprobarea „Sfatului Ţării”. Tot „Sfatul Ţării” era responsabil cu judecata, fiind instanța

supremă de judecată. Încasările și problemele legate de plățile statului erau în grija vistieriei

domnești.

Puterea otomană atinge apogeul la mijlocul secolului XVI în timpul domniei lui Soliman

Magnificul(1520-1566). În această perioadă, turcii au ocupat Belgradul(1521), au învins pe

1 Ion Ionaşcu – Mihai Viteazul, p. 18

2

maghiari la Mohacs(1526), iar trei ani mai târziu au atacat Viena pentru prima data. După

această perioadă de apogeu, Imperiul Otoman a intrat într-o criză internă care s-a manifestat

aproape pe toate planurile vieții.

În ceea ce privește relațiile țărilor occidentale cu Imperiul Otoman, acestea nu au fost în

măsură să schimbe ceva în politica turcilor în Europa de Răsărit. Diplomația din Anglia cât și din

Franța a preferat să adere la acea putere care putea păstra echilibrul politico-militar în cadrul

european. Astfel, nu au luat parte la nicio acțiune care să determine limitarea expansionismului

Imperiului Otoman. Polonia ducea și ea o politică de alianță cu Imperiul Otoman, iar Spania,

care deși avea o politică antiotomană, era implicată în luptă în Europa de Vest, fără să poată

trimite resurse muntenilor împotriva turcilor.2

Europa Occidentală a neglijat problemele Europei Orientale cu privire la conflictele

militare, acordându-le sprijinul doar în activități diplomatice.

Imperiul Habsburgic a fost cel care s-a implicat direct în luptele cu turcii. Cu o poziție

strategică foarte bună și la intersecția unor importante rute ale adversarilor, Țara Românească

trebuia să ducă o politică de echilibru între Imperiul Otoman și Imperiul Habsburgic. Popoarele

sud dunărene au avut și ele o importanță deosebită în lupta Țării Românești cu otomanii,

demonstrând faptul că odată ce Mihai trecea Dunărea, „bulgarii, sârbii și albanezii s-ar uni cu

el”. Baba Novac, Deli Marcu sunt exemple de conducători balcanici care i s-au alăturat lui Mihai

Viteazul în lupte antiotomane.3

În timp ce turcii pregăteau atacul asupra Vienei, o parte din statele europene făceau

pregătiri în vederea stabilirii unei alianțe, Liga Sfântă, care să lupte împotriva turcilor. Mihai

Viteazul dorea să se alăture acestei alianțe, însă în același timp era supus turcilor, care îi cereau

să atace Transilvania.

În această perioadă se pun bazele unei Ligi Sfinte, menită să ducă lupte antiotomane, cu

scopul de a-i scoate pe turci din Europa. Cel care i-a adunat pe conducătorii armatelor a fost

împăratul Austriei, Rudolf II. Acestei Ligi Sfinte i s-au alăturat domnul Moldovei Aron Vodă

Tiranul și principele Transilvaniei, Sigismund Bathory.

2 Ion Ionaşcu – Mihai Viteazul, p. 28

3 Ibidem, p. 34

3

În anul 1593 are loc numirea lui Mihai Viteazul ca domn al Țării Românești. În primul

an de domnie locuitorii trebuiau să plătească multe taxe opționale celei obișnuite numit bir: dare

pentru „poclon și curama”, un impozit extraordinar pentru „cornăritul oilor și al boilor”, un bir

pentru „cîble și chile”(adică pentru proviziile de grâu și orz care se trimiteau armatei otomane

care lupta împotriva imperialilor). În aceste condiții mulți săteni își vând pământurile, sate întregi

risipindu-se. Ca niciodată, musulmanii se așează la nordul Dunării: „şi începură turcii a coprinde

Țara Românească și a-și face lăcașuri și meceturi. Și începură a tipărea creștinii de nevoia

turcilor...că începuse a călcare țara și legea creştinilor”. 4

Toate aceste dări suplimentare au fost impuse de domn pentru că tributul către Poartă

atinsese 155 000 de galbeni în anul 1593, suma maximă a secolului XVI (față de 8 000 în 1503).

Pe lângă acest tribut în bani, țara mai trimitea către Poartă și tă�tari daruri periodice. Toate

aceste taxe erau suportate de către cea mai mare parte a locuitorilor, care astfel făceau presiuni,

determinând o tensiune asupra păturii conducătoare. Această presiune exercitată asupra lor a

determinat hotărârea de a declanșa răscoala antiotomană.

Mihai Viteazul a fost privit cu nesiguranță de Liga Creștină, pentru că fusese numit domn

la Constantinopol. Sub pretextul împlinirii unui an de domnie, Mihai Viteazul pregătește armata

în vederea începerii răscoalei împotriva turcilor și a următoarelor confruntări. Pentru această

răscoală Mihai Viteazul a încercat să-și asigure și un sprijin extern, trimițând soli în Moldova la

Aron Vodă și principelui Transilvaniei Sigismund Bathory de la care a și primit ajutor 2 000 de

soldați coordonați de pârcălabul de Făgăraș.

Pe 3/13 noiembrie 1595 începe răscoala contra turcilor din Țara Românească. Această

dată este un moment important deoarece conturează politica externă pe care țara o va duce în

continuare.5

Mihai Viteazul primise poruncă de la sultan să atace Transilvania, însă acesta răspunde

prin începerea răscoalei. În urma unui atac al turcilor aflați în Țara Românească asupra palatului

domnesc, Mihai Viteazul i-a adunat pe toți în casa de lemn a fostului vistiernic, urmând să

4 C.C. Giurescu - Istoria românilor de la mijlocul secolului al XIV – lea până la începutul secolului al

XVII – lea, p. 326 5 Ion Ionaşcu – Mihai Viteazul, p. 45

4

deschidă focul. În urma acestui măcel au reușit foarte puțini turci să scape cu fuga. În același

timp, Mihai Viteazul împreună cu soldați și curteni ascunși pe malurile Dâmboviței au atacat pe

turci, care au fost luați prin surprindere și nimiciți.

Oastea munteană trece linia Dunării și ajunge în Balcani, provocând răscoale ale țăranilor

bulgari. Răscoala țăranilor români și bulgari a determinat o lovitură în Imperiul Otoman, atât pe

plan politic, militar și economic. În aceste condiții, sultanul a hotărât o expediție de represiune

pentru a-l pedepsi pe Mihai Viteazul pentru daunele cauzate imperiului prin răscoala țăranilor.

Răscoala pornită de Mihai Viteazul s-a extins în toată Țara Românească, apoi și în

Moldova, reușind să „cureţe” aproximativ 6 000 - 8 000 de turci de pe teritoriul Țării Românești.

Avantajat de iarna timpurie, Mihai Viteazul a pornit în data de 5/15 noiembrie spre Giurgiu, care

nu a putut fi însă cucerită; a fost doar arsă și distrusă.6

Aceste vești au ajuns mai târziu la Constantinopol, iar în 28 noiembrie „războiul fu strigat

împotriva Moldovei și Țării Românești și locțiitorul lui Sinan se zicea că avea să-l poarte”.

Lipsit de aliați și cu primejdia otomana tot mai aproape de granițele țării, Mihai Viteazul

își punea speranțele în Sigismund Bathory, care însă nu avea intenție de ajutor pentru domnul

muntean. Principele Transilvaniei dorea să-și supună cele două țări române, înlocuindu-l pe Aron

din Moldova cu Ștefan Răzvan, un supus al său. În încercarea de a supune și Țara Românească,

Sigismund Bathory cheamă în Transilvania o solie a lui Mihai Viteazul formată din boieri.

Aceștia ajunseră în Alba Iulia în mai. Se încheie un tratat prin care Țara Românească și

autoritatea acesteia sunt supuse, Sigismund Bathory fiind recunoscut și numit domn stăpânitor al

Țării Românești, Mihai Viteazul devenind doar un înlocuitor al principelui Ardealului. Astfel,

politica externă a țării este controlată de Transilvania, iar domnul nu mai putea trimite soli în alte

țări. Deși tratatul avea prevederi dezavantajoase pentru Țara Românească, una a fost benefică:

toate bisericile ortodoxe din Țara Românească au intrat sub coordonarea mitropoliei Țării

Românești de la Târgoviște. Astfel, este recunoscută unitatea religioasă și de limbă a românilor

din Țara Românească și Transilvania.7

6 Ion Ionaşcu – Mihai Viteazul, p. 48

7 P. P. Panaitescu – Mihai Viteazul, p. 113

5

Cea mai mare parte a trupelor turcești se îndrepta deja spre Țara Românească încă din

iunie, conduși de Ferhat pașa. Turcii pregăteau podurile de peste Dunăre. Datorită unor conflicte

între conducătorii turcilor, Mihai Viteazul a reușit să-i întârzie pe turci în ridicarea și

consolidarea podului și să ardă Nicopolul. Despre această bătălie de la Dunăre Mihai Viteazul

scrie la 15 iulie: S-au adunat păgâni din toate părțile. Ei pe partea ceea, iar noi pe partea ceasta și

nu facem nimic altceva, numai zi și noapte ne batem la Dunăre cu dușmanul și cel mult peste o

săptămâna sau două, trebuie să dăm iar cu ei bătălia.”

În acest timp, la conducerea turcilor trece Sinan pașa, față de care Mihai Viteazul aplică

aceeași tactică a atacurilor repezi. De această dată însă, turcii reușesc să treacă Dunărea prin

două puncte(Giurgiu și Rahova-Prundu), determinându-l pe Mihai Viteazul să se retragă la

Călugăreni. Conform cronicii, oastea română avea aproximativ 8.000 de oameni, ajutați de încă

2.000 de unguri comandați de Albert Kiraly, în timp ce oastea turcească avea în jur de 40.000 de

luptători, lucru știut dintr-o scrisoare a lui Mihai Viteazul.

Locul ales de Mihai Viteazul, satul Călugăreni este unul străbătut de râuri și mlaștini,

dealuri acoperite de păduri și chiar o stramtoate în fața satului. Faptul că a știut unde să

direcționeze lupta, alegând satul Călugăreni pentru relieful ce-l înconjoară, îl descriu pe Mihai

Viteazul ca pe un bun strateg și cunoscător al țării sale.

Lupta are loc la 13/23 august 1595, la care, pentru început, ungurii lui Kiraly nu

participă. Primul atac aparține turcilor, determinându-i pe români să se retragă; fiind acum ajutați

și de unguri, contraatacă pe turci care sunt siliți să se retragă la sud. Însuși Sinan pașa fuge, iar

steagul turcilor este luat de români. Înfrângerea de la Călugăreni este descrisă de cronicarul turc

Naima drept o "întâmplare dezastruoasă” pentru turci.

După un asediu de 16 ore, Mihai Viteazul se retrage în munți împreună cu armata,

așteptând ajutorul lui Sigismund Bathory. În acest timp, turcii ocupă Țara Românească, au

devastat Bucureștiul, au fortificat cetatea Târgoviște și au numit primari în sate. Se credea că țara

va fi transformată în paşalâc. În acest timp sosește și ajutorul armat al lui Sigismund Bathory în

octombrie 1595 care trece munții cu o oaste de aproximativ 20.000 oameni.8

8 P. P. Panaitescu – Mihai Viteazul, p. 117

6

În fața armatei creștine turcii nu au ținut piept, și au preferat să se retragă. Astfel, pe 6/16

octombrie oastea românească ajunge la Târgoviște unde ține piept turcilor din cetate. Orașul a

fost ars, iar turcii capturați. Bucureștiul care nu era la fel de bine fortificat, a fost părăsit de turci

înainte ca armata condusă de Mihai Viteazul să ajungă acolo. După ce au părăsit Bucureștiul,

turcii s-au retras la Giurgiu, unde a avut loc bătălia finală, în 15/25 octombrie. O mare parte din

turci a fost prinsă sau s-a înecat în Dunăre în timp ce traversau podul.

Pe 20/30 octombrie oastea română intră în cetate că oaste victorioasă. Astfel, Mihai

Viteazul a reușit să-I alunge pe turci din țară, expediția lui Sinan pașa de pedepsire devenind

astfel rușinoasă pentru imperiu nu numai pe plan militar, dar și economic, din cauza prăzii mari

de război pe care românii au reușit s-o ia de la turci. Înfrângerea de la Giurgiu a fost ilustrată și

în cronicile turcești drept o "retragere dezastruoasă și înfrângere care n-a mai fost pomenită în

istorie”. Tot în cronicile turcești este ilustrat și domnul român ca a�"apostatul și blestematul

Mihai” și modul cum acesta a luat cetățile: "duşmanii au năvălit ca niște porci turbați, rupând

podul și înecând pe musulmani”.9

În urma acestei campanii capitala este mutată de Mihai Viteazul de la București, unde era

mai aproape de Dunăre, la Târgoviște, fostă capitală a țării.

În același an, armata Ligii Sfinte este sfărâmată de către turci, în ciuda superiorității

numerice. În aceste condiții grele pentru creștini, Mihai Viteazul făcu eforturi pentru a aduna noi

mercenari în armata sa, în urma bătăliei de la Călugăreni unde pierduse o mare parte din oaste.

Tătarii intră în țara pe care vroiau s-o traverseze, pentru a ajunge în Transilvania unde urmau să

se alieze cu turcii împotriva armatei creștine condusă de împăratul Austriei, Rudolf II. Are loc o

luptă la Ghergiţa, Mihai Viteazul reușind să-i alunge pe tătari, care pleacă spre Dobrogea.

Urmează lupte cu o garnizoană turcească la Turnu și Nicopole pe care o înfrânge. Prin aceste

lupte în urma cărora s-a împiedicat intrarea turcilor în Austria și apoi în restul Europei, Mihai

Viteazul a fost recunoscut și în Europa de Apus ca unul dintre "cei mai viteji, puternici, valoroși

și înțelepți principi ce trăiesc azi.”10

9 P. P. Panaitescu – Mihai Viteazul, p. 120

10 Ibidem, p. 122

7

În urma evenimentelor din 1595 și 1596, Mihai Viteazul ia hotărârea să semneze pace cu

Imperiul Otoman. Acest lucru a fost făcut nu pentru că domnul nu mai dorea continuarea luptei

antiotomane, ci pentru că nu mai putea susține singur o astfel de luptă, Sigismund Bathory fiind

ușor de influențat în hotărârile sale, iar împăratul Rudolf II nu era nici el o persoană care l-ar fi

putut ajuta în vederea unei noi campanii. De această pace se folosește Mihai Viteazul pentru a se

pregăti și a relua relațiile cu imperialii, ca mai apoi să continue lupta cu mai multe ajutoare.

În iunie 1598 Mihai Viteazul încheie tratat cu împăratul Rudolf care se oblige să-i trimită

ajutor în vederea unei viitoare lupte cu turcii. Prin acest tratat domnul îi recunoaște suzeranitatea

împăratului fără să-i plătească tribut sau altfel de dări. Prin acest tratat, lui Mihai Viteazul i se

promitea sprijin în cazul în care ar fi fost nevoit să părăsească țara. Curând după tratat au început

lupte cu turcii pe malul drept al Dunării, în urma cărora mulți țărani sârbi și bulgari au fost

mutați pe teritoriu românesc.11

11

Constantin C. Giurescu – Istoria românilor. Din cele mai vechi timpuri până la moartea regelui

Ferdinand, p. 182

8

Bibliografie:

Ion Ionaşcu – Mihai Viteazul, Editura Militară, 1975

C.C. Giurescu - Istoria românilor de la mijlocul secolului al XIV – lea până la începutul

secolului al XVII – lea, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1976

Constantin C. Giurescu – Istoria românilor. Din cele mai vechi timpuri până la moartea regelui

Ferdinand, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000

P. P. Panaitescu – Mihai Viteazul, Editura Corint, Bucureşti, 2002

Ion Sîrbu – Istoria lui Mihai Vodă Viteazul domnul Ţării Româneşti, Editura Facla, 1976