Mihai I

12
Mihai I (n. 25 octombrie 1921, Sinaia)*1+*2+ este ultimul rege al României și unul dintre puținii șefi de stat în viață din perioada celui de-al Doilea Război Mondial. A domnit în două rânduri, între 20 iulie 1927 și 8 iunie 1930, precum și între 6 septembrie 1940 și 30 decembrie 1947. Fiu al principelui moștenitor Carol, Mihai a moștenit de la naștere titlurile de principe al României și principe de Hohenzollern-Sigmaringen (la care a renunțat mai târziu).*3+ Mihai a devenit pentru prima dată rege al României în 1927, după moartea bunicului său Ferdinand, întrucât tatăl său renunțase în decembrie 1925 la tron și rămăsese în străinătate. Minor fiind, atribuțiile regale erau îndeplinite de o regență, care nu s-a ridicat la nivelul problemelor vieții politice, întoarcerea inopinată și ilegală din iunie 1930 a lui Carol neîntâmpinând rezistență. Detronat de tatăl său, Mihai a primit titlul creat ad-hoc de Mare Voievod de Alba-Iulia. Următorul deceniu a fost marcat de exilul mamei sale, pe care putea să o vadă doar câteva săptămâni pe an, când o vizita la Florența. Privat de o veritabilă afecțiune familială, principele Mihai a beneficiat în schimb de o educație aleasă,*4+ dar nu a fost pregătit pentru domnie. În septembrie 1939 a debutat al Doilea Război Mondial, iar anul 1940 a marcat sfârșitul României Mari, care a pierdut fără luptă, în decurs de câteva luni, Basarabia, Bucovina de nord, Herța, Transilvania de nord-est și Cadrilaterul. La 6 septembrie 1940, Carol al II-lea a fost obligat de noul prim-ministru, generalul Ion Antonescu, să abdice și să părăsească țara,*5+ tronul revenindu-i a doua oară lui Mihai. Sub statul național-legionar, apoi sub regimul autoritar al lui Antonescu, regele nu avea nici o putere reală de decizie, fiind în permanență sub supravegherea serviciilor de informații. Nu a fost informat în prealabil asupra intrării României în război alături de Germania nazistă. Când balanța războiului s-a întors și forțele sovietice au pătruns pe teritoriul României, regele Mihai a decis să salveze ce se mai putea salva și a înfăptuit lovitura de stat de la 23 august 1944: arestarea lui Antonescu și restaurarea Constituției din 1923. Uniunea sovietică a tărăgănat semnarea unui armistițiu în septembrie 1944 până a ocupat întreaga țară, începând procesul de impunere a sistemului său politic asupra noului satelit. Lipsit de sprijinul Marii Britanii și Statelor Unite ale Americii, cu situația Transilvaniei ca mijloc de santaj al rușilor, regele a fost obligat în februarie 1945 să îl demită pe prim-ministrul anticomunist Nicolae Rădescu și să-l numească pe Petru Groza la guvernare, care s-a dovedit un instrument docil în mâinile comuniștilor. În protest față de abuzurile noului guvern, regele a intrat în așa-numita „grevă regală”, refuzând să semneze decretele guvernului, care și-a urmat însă nestingherit activitatea neconstituțională. În acești ani, suveranul s-a profilat într-un simbol național al rezistenței. Alegerile generale din noiembrie 1946 au fost fraudate de blocul comunist, care „le-a câștigat” detașat, iar 1947 a marcat interzicerea și decapitarea Partidului Național Țărănesc, prin „înscenarea de la Tămădău”. La sfârșitul anului a venit rândul instituției monarhice să fie înlăturată: pe 30 decembrie 1947 regele a fost constrâns să semneze decretul de abdicare,*6+ în aceeași zi fiind proclamată republica populară.

description

regele mihai

Transcript of Mihai I

Mihai I (n. 25 octombrie 1921, Sinaia)*1+*2+ este ultimul rege al României și unul dintre puținii șefi de

stat în viață din perioada celui de-al Doilea Război Mondial. A domnit în două rânduri, între 20 iulie

1927 și 8 iunie 1930, precum și între 6 septembrie 1940 și 30 decembrie 1947. Fiu al principelui

moștenitor Carol, Mihai a moștenit de la naștere titlurile de principe al României și principe de

Hohenzollern-Sigmaringen (la care a renunțat mai târziu).*3+

Mihai a devenit pentru prima dată rege al României în 1927, după moartea bunicului său Ferdinand,

întrucât tatăl său renunțase în decembrie 1925 la tron și rămăsese în străinătate. Minor fiind,

atribuțiile regale erau îndeplinite de o regență, care nu s-a ridicat la nivelul problemelor vieții

politice, întoarcerea inopinată și ilegală din iunie 1930 a lui Carol neîntâmpinând rezistență. Detronat

de tatăl său, Mihai a primit titlul creat ad-hoc de Mare Voievod de Alba-Iulia. Următorul deceniu a

fost marcat de exilul mamei sale, pe care putea să o vadă doar câteva săptămâni pe an, când o vizita

la Florența. Privat de o veritabilă afecțiune familială, principele Mihai a beneficiat în schimb de o

educație aleasă,*4+ dar nu a fost pregătit pentru domnie.

În septembrie 1939 a debutat al Doilea Război Mondial, iar anul 1940 a marcat sfârșitul României

Mari, care a pierdut fără luptă, în decurs de câteva luni, Basarabia, Bucovina de nord, Herța,

Transilvania de nord-est și Cadrilaterul. La 6 septembrie 1940, Carol al II-lea a fost obligat de noul

prim-ministru, generalul Ion Antonescu, să abdice și să părăsească țara,*5+ tronul revenindu-i a doua

oară lui Mihai. Sub statul național-legionar, apoi sub regimul autoritar al lui Antonescu, regele nu

avea nici o putere reală de decizie, fiind în permanență sub supravegherea serviciilor de informații.

Nu a fost informat în prealabil asupra intrării României în război alături de Germania nazistă.

Când balanța războiului s-a întors și forțele sovietice au pătruns pe teritoriul României, regele Mihai a

decis să salveze ce se mai putea salva și a înfăptuit lovitura de stat de la 23 august 1944: arestarea lui

Antonescu și restaurarea Constituției din 1923. Uniunea sovietică a tărăgănat semnarea unui

armistițiu în septembrie 1944 până a ocupat întreaga țară, începând procesul de impunere a

sistemului său politic asupra noului satelit. Lipsit de sprijinul Marii Britanii și Statelor Unite ale

Americii, cu situația Transilvaniei ca mijloc de santaj al rușilor, regele a fost obligat în februarie 1945

să îl demită pe prim-ministrul anticomunist Nicolae Rădescu și să-l numească pe Petru Groza la

guvernare, care s-a dovedit un instrument docil în mâinile comuniștilor. În protest față de abuzurile

noului guvern, regele a intrat în așa-numita „grevă regală”, refuzând să semneze decretele

guvernului, care și-a urmat însă nestingherit activitatea neconstituțională.

În acești ani, suveranul s-a profilat într-un simbol național al rezistenței. Alegerile generale din

noiembrie 1946 au fost fraudate de blocul comunist, care „le-a câștigat” detașat, iar 1947 a marcat

interzicerea și decapitarea Partidului Național Țărănesc, prin „înscenarea de la Tămădău”. La sfârșitul

anului a venit rândul instituției monarhice să fie înlăturată: pe 30 decembrie 1947 regele a fost

constrâns să semneze decretul de abdicare,*6+ în aceeași zi fiind proclamată republica populară.

În ianuarie a plecat în exil, unde a încercat să pledeze cauza țării sale, însă s-a izbit de un zid al

obtuzității. S-a căsătorit cu principesa Ana de Bourbon-Parma și s-au stabilit după mai multe

peregrinări la Versoix, în Elveția. Cuplul are cinci fiice, principesele Margareta, Elena, Irina, Sofia și

Maria. După Revoluția din 1989 a fost oprit de regimul Ion Iliescu să întoarcă în țară, cu excepția

Paștelui din 1992, când a atras mulțimi entuziaste venite să-l vadă. De-abia sub președinția lui Emil

Constantinescu, în 1997, și-a primit înapoi cetățenia română. Ulterior i-au fost retrocedate și o parte

din proprietăți. Cu ocazia împlinirii vârstei de 90 de ani, la 25 octombrie 2011, Mihai a ținut un

discurs în fața camerelor reunite ale Parlamentului României.

Cuprins [ascunde]

1 Biografia

1.1 Primii ani

1.2 Prima domnie (1927-1930)

1.3 Perioada interbelică

1.4 A doua domnie (1940-1947)

1.4.1 Întoarcerea armelor contra Germaniei naziste

1.4.2 Domnia sub regimul comunist

1.4.3 Abdicarea

1.5 Viața după abdicare

1.6 După Revoluția din 1989

2 Urmași și succesiune

3 Poziții politice

4 Personalitate și interese personale

5 Titluri, onoruri și funcții

6 Arbore genealogic

7 Note

8 Bibliografie

9 Bibliografie suplimentară

10 Vezi și

11 Legături externe

Biografia*modificare | modificare sursă+

Primii ani*modificare | modificare sursă+

Regele Mihai, copil

Mihai s-a născut la Sinaia, fiu al principelui Carol (viitorul rege Carol al II-lea) și al prințesei Elena. Din

partea tatălui este nepot al Regelui Ferdinand I și al Reginei Maria, iar din partea mamei nepot al

Regelui Constantin al Greciei. Astfel, Mihai al României este descendentul celor mai importante

familii regale și imperiale ale Europei, printre ele numărându-se familiile regale britanică, rusă și

habsburgică, strămoși direcți ai săi fiind țarii Nicolae I și Alexandru al II-lea al Rusiei, regina Victoria a

Marii Britanii, împărați habsburgi, regi ai Prusiei, Portugaliei șamd.

Este stră-strănepot al reginei Victoria a Marii Britanii atât pe filieră maternă, cât și paternă. Este văr

de gradul trei al reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii.

Căsătoria propriu-zisă a părinților săi a fost scurtă și nefericită, din cauza nepotrivirii celor două

personalități. În 1925, principele Carol a profitat de o îndatorire protocolară, reprezentarea dinastiei

la înmormântarea reginei consoarte Alexandra a Marii Britanii, pentru a nu se mai întoarce în

România. S-a întâlnit cu amanta sa Elena „Magda” Lupescu în străinătate și a renunțat la tron, cei doi

stabilindu-se în cele din urmă în Franța. Regele Ferdinand era decis să nu tolereze din nou această

nouă dovadă de nesupunere a fiului său, care dezertase și în timpul Primului Război Mondial. Deși

unii politicieni, precum Constantin Argetoianu, au pledat pe lângă rege să se răzgândească, acesta a

convocat un Consiliu de Coroană în cadrul căruia Carol a fost exclus de la succesiunea tronului și din

familia regală, primind numele de Carol Caraiman. Prinț moștenitor a devenit fiul lui Carol, Principele

Mihai.

Deja în 1925 starea de sănătate a Regelui Ferdinand era fragilă, și acesta a murit în iulie 1927, de

cancer intestinal. În consecință, Mihai i-a succedat la tron bunicului său. La scurt timp a murit însă și

Ionel Brătianu, conducătorul Partidului Național Liberal, și, dintre frații săi, cel mai versat politician.

Astfel, prima venirea la putere a lui Mihai a stat sub semnul slăbirii autorității celui mai important

partid politic de până atunci.

Prima domnie (1927-1930)*modificare | modificare sursă+

Deoarece Mihai avea doar 6 ani și nu putea guverna, o regență a fost formată din principele Nicolae

(al doilea fiu al regelui Ferdinand și unchiul lui Mihai), patriarhul Miron Cristea și Gheorghe

Buzdugan, președintele Înaltei Curți de Casație (până la 7 octombrie 1929 când a murit, fiind înlocuit

cu Constantin Sărățeanu, consilier la Curtea de Casație). Este notabilă absența Reginei Maria din

regență, una din figurile de autoritate de până atunci. Jurământul a fost depus în fața parlamentului

de noul rege și de regență pe data de 20 iulie 1927.*7+

Față de regență, principalele partide politice s-au poziționat diferit. În timp ce Partidul Național

Liberal a susținând-o, grăbind depunerea jurământului militar către noul rege pentru a evita

formarea unui curent carlist în armată, în Partidul Național Țărănesc s-a discutat chiar aducerea în

țară a lui Carol.*7+ Regența nu a avut autoritatea de a arbitra viața politică.

Perioada interbelică*modificare | modificare sursă+

Wiki letter w.svg

Puteți îmbunătăți această secțiune, extinzând-o.

Mai multe informații ar putea fi găsite pe pagina de discuții sau la cereri de extindere.

Marele Voievod Mihai în 1938

În 1930, în contextul crizei economice, Carol al II-lea s-a întors în țară. Guvernul lui Iuliu Maniu i-a

cerut garanția că va întrerupe relația cu Elena Lupescu și va relua căsătoria cu Elena de Grecia.

Parlamentul l-a desemnat pe Carol rege, iar pe Mihai drept urmaș la tron, cu titlul inventat ad-hoc de

„Mare Voievod de Alba-Iulia”. După scurtă vreme a sosit în țară Elena Lupescu.

Mama lui Mihai a fost exilată la Florența, impunându-se de către Carol al II-lea un regim draconic de

vizitare, care permitea întâlnirea mamei cu fiul doar pentru o vacanță de câteva săptămâni, o dată pe

an.

A doua domnie (1940-1947)*modificare | modificare sursă+

În septembrie 1940, Carol al II-lea i-a acordat puteri discreționare generalului Ion Antonescu, care i-a

impus sa abdice in favoarea fiului sau. Mihai (în vârstă de 18 ani) a fost proclamat rege fără

depunerea vreunui jurământ pe constituție (abrogată la acea dată) și fără votul de aprobare al

parlamentului (suspendat, redeschis abia în 1946). În schimb, Mihai a fost încoronat*8+ cu Coroana de

Oțel și uns rege de patriarhul României Nicodim Munteanu, în catedrala patriarhală din București

imediat după abdicarea lui Carol al II-lea, la 6 septembrie 1940.*necesită citare+ Legal, însă, Mihai nu

putea exercita prea multă autoritate, în afara prerogativelor de a fi șeful suprem al armatei și de a

desemna un prim-ministru cu puteri depline*9+, numit „Conducător”.

Regele Mihai I, în calitate de mareșal și comandant suprem al armatei române, a fost decorat prin

jurnalul Consiliului de Miniștri din 8 noiembrie 1941 cu toate cele trei clase ale Ordinului Mihai

Viteazul, fiind singurul deținător în această situație, alături de mareșalul Ion Antonescu.

Întoarcerea armelor contra Germaniei naziste*modificare | modificare sursă+

În august 1944, pe măsură ce armatele Uniunii Sovietice se apropiau de frontiera estică a României,

Mihai s-a alăturat politicienilor favorabili Aliaților, care îi includea pe comuniști. La 23 august 1944

Mihai l-a destituit și l-a arestat pe Antonescu. În aceeași noapte, noul prim-ministru, generalul

locotenent Constantin Sănătescu, l-a încredințat pe Antonescu comuniștilor, care l-au predat

sovieticilor la 1 septembrie 1944.*10+*11+ Într-un apel radiodifuzat către națiune și armată, Mihai a

proclamat loialitatea României față de Aliați, a acceptat un pretins armistițiu oferit de aceștia, a

ordonat încetarea focului împotriva Aliaților și a declarat război Germaniei.*12+ Acestea, însă, nu au

împiedicat o ocupație sovietică, rapidă, nici capturarea de către URSS a circa 130.000 de militari

români, duși ulterior în prizonierat în Uniunea Sovietică, unde mulți au pierit în lagăre de muncă

forțată*13+. Armistițiul cu Aliații a fost semnat trei săptămâni mai târziu, la 12 septembrie 1944, „în

termeni impuși aproape în întregime de Uniunea Sovietică”*13+, ca o consecință, între altele, și a

faptului că aceasta își desfășurase forțele armate pe tot teritoriul României*necesită citare+. În

această situație, unii au considerat lovitura de stat drept „capitulare”*14+, o „predare”*13+*15+

„necondiționată”*16+ în fața sovieticilor și a aliaților lor. Regele Mihai a evitat soarta unui alt fost aliat

german, prințul Kiril, regentul Bulgariei, executat de sovietici în 1945, și a fost ultimul monarh din

spatele Cortinei de fier care să-și piardă tronul. Actul de la 23 August 1944 se estimează a fi scurtat Al

Doilea Război Mondial cu șase luni, salvând sute de mii de vieți omenești. Totodată, aceasta a oferit

armatei române posibilitatea de a elibera nordul Transilvaniei de sub ocupația ungară. La sfârșitul

războiului, regele Mihai a fost decorat de președintele SUA Harry S. Truman cu Legiunea de Merit în

cel mai înalt grad (Comandant Șef). Mihai a mai fost decorat și de Iosif V. Stalin cu Ordinul Victoria cu

diamante, „pentru actul curajos al cotiturei hotărâte a politicei României spre ruptura cu Germania

hitleristă și alierea cu Națiunile Unite, în clipa când încă nu se precizase clar înfrângerea Germaniei”,

potrivit descrierii oficiale a decorației*17+. Liderul comunist albanez Enver Hodja*18+ considera că

Mihai ar fi fost decorat cu Ordinul Victoria datorită capitulării sale în fața sovieticilor, într-o situație în

care nu putea face altceva.

Unii susțin*13+*19+ că lovitura de stat a făcut posibil avansul mai rapid al trupelor lui Stalin în

România și în Europa, în detrimentul trupelor Aliaților occidentali. Alții văd*20+ în absența de-a lungul

anilor a unor invitații pentru Mihai la majoritatea festivităților din Occident dedicate Zilei Victoriei în

cel De-al Doilea Război Mondial, o condamnare tacită a loviturii sale de stat. Mihai nu a fost invitat la

cea de-a 60-a aniversare a Zilei Victoriei de vreun stat vestic; a fost invitat doar la serbările din Rusia

și la anumite comemorări din Cehia și Slovacia*21+.

Domnia sub regimul comunist*modificare | modificare sursă+

Ordinul Victoriei

La 6 martie 1945, la presiunile ocupantului sovietic, Mihai a acceptat un guvern prosovietic dominat

de Partidul Comunist Român, prim-ministru fiind numit Petru Groza. Sub regimul comunist, Mihai a

funcționat ca simplu șef de stat fără autoritate.

Între august 1945 și ianuarie 1946, Mihai a încercat fără succes - prin ceea ce s-a numit mai târziu

„greva regală” - să se opună guvernului comunist al lui Petru Groza, refuzând să-i semneze decretele.

La presiuni sovietice, britanice și americane*22+, regele Mihai a renunțat în cele din urmă la opoziția

sa față de guvernul comunist, încetând să-i mai ceară demisia.

Nu i-a amnistiat pe Ion Antonescu sau pe liderii opoziției, victime ale proceselor politice comuniste,

deoarece, potrivit unei interpretări, constituția îl împiedica să facă aceasta fără contrasemnătura

ministrului comunist de justiție. Alte surse, precum memoriile mătușii regelui, principesa Ileana de

Habsburg*23+, citându-l pe fostul membru în biroul politic executiv al PCR, spion sovietic, ministru al

apărării naționale*24+*25+ și presupus amant al Ilenei*26+, Emil Bodnăraș, afirmă că, dacă regele ar fi

refuzat să semneze sentințele de condamnare la moarte a deținuților politici condamnați pentru

„crime de război”, guvernul comunist i-ar fi susținut decizia: „Păi, dacă regele decide să nu semneze

sentința la moarte, vă promit că îi vom sprijini punctul de vedere.” Principesa Ileana se îndoia că

regele ar fi fost de acord să semneze un document neconstituțional, precum o sentință la moarte,

emisă de tribunale politice neconstituționale: „Știți prea bine (...) că regele nu va semna niciodată de

bună voie un astfel de document neconstituțional. Dacă o va face, vi-l va pune în brațe și guvernul

dumneavoastră va purta vina în fața întregii națiuni. Cu siguranță că nu vă doriți acest handicap

adițional în acest moment!” Ultimul coleg de celulă al celei mai importante victime comuniste, Iuliu

Maniu, liderul opoziției anticomuniste și președinte al PNȚ, partidul câștigător în alegerile generale

din 1946, fraudate de comuniști, a mărturisit procurorilor comuniști că Maniu l-ar fi înjurat pe Mihai

din spatele gratiilor închisorii politice în care a decedat, pentru că nu făcuse nimic în apărarea

țărăniștilor, în ciuda multor servicii aduse de aceștia monarhiei.*27+

Abdicarea*modificare | modificare sursă+

Actul de abdicare a regelui Mihai I

Wikisursă

La Wikisursă există texte originale legate de Abdicarea regelui Mihai I

Casa Regală a României

Kingdom of Romania - Big CoA.svg

Carol I

Regina soție

Regina Elisabeta

Copii

Principesa Maria

Ferdinand

Regina soție

Regina Maria

Copii

Prințul Carol

Prințul Nicolae

Principesa Elisabeta

Principesa Maria

Principesa Ileana

Prințul Mircea

Carol al II-lea

Soție

Principesa Elena

Copii

Prințul Mihai

Mihai I

Soție

Principesa Ana

Copii

Principesa Margareta

Principesa Elena

Principesa Irina

Principesa Sofia

Principesa Maria

Nepoții

Principele Nicolae

În noiembrie 1947 Mihai a călătorit la Londra la nunta viitoarei regine Elisabeta a II-a, ocazie cu care a

cunoscut-o pe prințesa Ana de Bourbon-Parma, care urma să-i devină soție. Regele Mihai „nu a vrut

să se întoarcă, dar personalități americane și britanice *prezente la nunta regală+ l-au încurajat să o

facă”, conform unor „cercuri regaliste românești” citate de Washington Post*28+. Mihai a revenit

acasă „la sfatul expres al lui Winston Churchill”, care „se spune că l-ar fi sfătuit pe Mihai că «mai

presus de orice, un rege trebuie să fie curajos»”. Potrivit propriei sale relatări*29+, regele Mihai nu a

avut astfel de intenții de a nu reveni acasă.

După întoarcerea sa în România Mihai a fost silit să abdice la 30 decembrie 1947. Comuniștii au

anunțat abolirea monarhiei și instaurarea unei republici populare și au transmis la radio înregistrarea

proclamației regelui despre propria sa abdicare*30+. În ședința extraordinară din 30 decembrie 1947

a cabinetului, Petru Groza a declarat următoarele: Doamnă și domnilor miniștri, vreau să vă comunic

că actul acesta s-a făcut prin buna învoială. Regele a constatat – așa cum este scris aici – că instituția

monarhiei era o piedică serioasă în calea dezvoltării poporului nostru. Istoria va înregistra o lichidare

prietenească a monarhiei, fără zguduiri – cum poate inamicii noștri ar fi dorit. Ca să utilizez o expresie

a reginei-mame, poporul a făcut azi un divorț și decent, și elegant de monarhie. Prin urmare, și actul

acesta este la fel cu celelalte acte din istoria guvernării noastre. Vreau să se știe pretutindeni – și

aceasta este foarte important – că lucrul acesta s-a făcut cu cumințenie, la timpul său. Noi mergem

înainte pe drumul nostru, cu minimum de zguduiri la maximum de foloase. Vom îngriji ca fostul rege

să plece liniștit, așa cum se cuvine, pentru ca nimeni să nu poată avea un cuvânt de reproș pentru

acela care, înțelegând glasul vremurilor, s-a retras”.*31+ La 3 ianuarie 1948, Regele Mihai a fost silit să

părăsească țara, urmat la peste o săptămână*32+, de principesele Elisabeta de România și Ileana de

Habsburg, care, potrivit ziarului The New York Times, au colaborat atât de strâns cu rușii, încât au

devenit cunoscute drept «mătușile roșii» ale Regelui.*33+

Există câteva relatări asupra motivelor abdicării lui Mihai. Potrivit acestuia, prim-ministrul comunist

Petru Groza l-ar fi amenințat cu un pistol*34+*35+*36+ și cu șantajul că urma să execute 1.000 de

deținuți studenți dacă nu abdică.*37+ Într-un interviu din 2007 pentru New York Times[38], Regele

Mihai rememorează evenimentele: A fost șantaj. Mi-au spus "Dacă nu semnezi imediat, suntem

obligați - de ce obligați, nu știu - să ucidem peste 1.000 de studenți pe care-i aveau în pușcărie.

Potrivit revistei Time,*1+ guvernul comunist ar fi amenințat cu arestări ulterioare a mii de oameni, nu

cu unele anterioare, și că apoi va scufunda țara în sânge, dacă Mihai nu abdică. Pe de altă parte,

potrivit unor articole din Jurnalul Național*39+*40+, din care unul citează arhivele Securității

române*39+, abdicarea regelui Mihai ar fi fost rodul negocierilor sale cu guvernul comunist, nu al

vreunui șantaj, negocieri în urma cărora i s-a permis să plece din țară însoțit de bunurile solicitate și

de o parte din suita regală*40+. Potrivit cărții Special Tasks: The Memoirs of an Unwanted Witness -- A

Soviet Spymaster, autobiografice a fostului șef al serviciului de spionaj sovietic NKVD, generalul maior

Pavel Sudoplatov, ministrul adjunct de externe sovietic Andrei Vâșinski ar fi purtat personal negocieri

cu regele Mihai în vederea abdicării, garantându-i o parte dintr-o pensie ce urma să-i fie plătită lui

Mihai în Mexic*41+. Referitor la episodul controversat al amenințării cu pistolul de către prim-

ministrul de atunci, Petru Groza, regina-mamă Elena ar fi declarat, conform arhivei fiicei lui Petru

Groza, că acesta s-ar fi comportat cu familia regală „mai bine ca un părinte”, iar că la 30 decembrie

1947, ziua abdicării, „poporul a făcut un divorț - și decent și elegant - de monarhie”.*42+

Potrivit liderului comunist albanez Enver Hodja*43+, care rememorează conversațiile avute cu liderii

comuniști români privind abdicarea regelui, Mihai ar fi fost amenințat de către liderul PCR Gheorghe

Gheorghiu-Dej cu un pistol și nu de Petru Groza, pentru a determina abdicarea. Regele ar fi fost apoi

lăsat să plece din țară însoțit de câteva persoane din anturaj și, după cum confirmă liderul sovietic

Nikita Hrușciov, rememorând confesiunile făcute de Dej,*44+ cu orice bunuri dorite, inclusiv cu rubine

și aur*43+. Hodja nu menționează în cartea sa vreun șantaj comunist cu vreo execuție, dar afirmă că

liderii comuniști români l-ar fi amenințat pe Mihai cu trupele lor armate loiale, care încercuiseră

palatul regal și trupele acestuia, loiale lui Mihai.

Potrivit unei relatări din revista Time*45+, la începutul lui 1948 ar fi existat negocieri între Regele

Mihai și guvernul comunist privind recuperarea unei părți din averea lăsată în România, ceea ce ar fi

întârziat denunțarea abdicării drept ilegală.

Există rapoarte*46+*47+*48+*49+*50+*51+ conform cărora autoritățile comuniste române, obediente

față de Stalin, i-au permis regelui Mihai să scoată din România 42 de tablouri valoroase din

proprietatea Coroanei României în noiembrie 1947, „pentru a pleca mai repede din țară”*52+. Unele

dintre aceste tablouri au fost, se pare, vândute prin intermediul faimosului negustor de artă Daniel

Wildenstein*48+. Unul dintre tablourile aparținând Coroanei României, despre care se presupune că

ar fi fost scoase din țară de rege în noiembrie 1947, a revenit în patrimoniul național în 2004 ca

donație*46+*53+*54+ făcută de John Kreuger, fostul soț al fiicei regelui Mihai, Principesa Irina. În 2005,

prim-ministrul Călin Popescu Tăriceanu*55+ a declarat că acuzațiile aduse regelui Mihai de a fi scos

din țară tablouri ale Coroanei sunt „mai mult decât îndoielnice” și că guvernul român nu are nici o

dovadă a unor astfel de acțiuni ale regelui Mihai, susținând că, pentru perioada anterioară anului

1949, guvernul nu are o evidență a lucrărilor de artă preluate din fostele reședințe regale. Potrivit

unor istorici*56+, există, totuși, atari evidențe oficiale, începând cu aprilie 1948, una fiind chiar

publicată în Monitorul oficial din iunie 1948.

Potrivit biografiei autorizate Michael of Romania: The King and the Country (2005), semnată de Ivor

Porter*51+, un prieten al familiei regale, care citează din jurnalul intim al reginei-mamă Elena, familia

regală a scos din țară tablouri cu ocazia vizitei acesteia din noiembrie 1947 la Londra, prilejuită de

căsătoria viitoarei regine Elisabeta a II-a. Potrivit aceluiași jurnal, două din aceste tablouri, semnate

de El Greco, au fost vândute în 1976. Totuși, mulți alți editorialiști neagă acest cadou comunist făcut

regelui și consideră aceste acuzații drept propagandă comunistă antimonarhistă.

Potrivit unor documente de arhivă, recent declasificate, ale ministerului britanic de externe, Foreign

Office, când regele Mihai a părăsit România, valorile sale financiare se ridicau la 500.000 franci

elvețieni*57+. Acestea ar fi fost, se pare, primite de la guvernul comunist, conform transcrierilor

sovietice recent declasificate*58+ ale convorbirilor oficiale dintre Stalin și prim-ministrul român Petru

Groza. Regele Mihai a negat în repetate rânduri în trecut*59+*60+*61+ că guvernul comunist i-ar fi

permis să ia cu sine în exil vreo valoare financiară sau bunuri de valoare în afară de patru automobile

personale, încărcate în două vagoane de tren. În timpul vizitei ulterioare la New York din martie

1948*62+, Mihai și-a permis să meargă la cumpărături pe Fifth Avenue, artera comercială cea mai

scumpă din lume*63+. De asemenea, lui Mihai i-a plăcut atât de mult avionul în care a survolat Statuia

Libertății, încât s-a gândit că l-ar putea cumpăra*62+.

În ianuarie 1948*1+, Mihai a început să se autointituleze prinț de Hohenzollern*2+*64+, folosind pentru

prima dată în loc de rege un titlu retras familiei regale române de casa de Hohenzollern din Germania

în timpul primului război mondial, recunoscând prin aceasta că la acea dată nu mai era regele

României. Totuși, în cele din urmă, în martie 1948, Mihai își denunța abdicarea ca fiind smulsă cu

forța și ilegală. Revista americană "Time" susține că lui Mihai i-au trebuit peste două luni pentru a

denunța abdicarea, deoarece negociase cu comuniștii recuperarea unor proprietăți din România*45+,

în ciuda unui articol anterior cum că Bucureștii i-ar fi permis să scoată din țară numai 3.000 de dolari

americani, patru automobile și o decorație cu diamante și rubine, acordată de către Stalin*65+. De

atunci, Mihai se semnează ca "Regele Mihai de România".

Unii monarhiști români*66+, pentru care Mihai e rege doar de drept divin, nu și constituțional,

deoarece nu a jurat pe constituție și nu a fost investit în funcție de parlament în a doua domnie,

consideră abdicarea lui din 1947 drept nulă, argumentând că aceasta a fost un act pur constituțional,

nu religios, care nu îl poate decădea dintr-o poziție în care a fost pus de Dumnezeu. Aceiași

monarhiști susțin că, în calitate de rege absolut, neconstituțional, de drept divin, Mihai reprezintă

singur și pe deplin statul român și că, în consecință, el poate dispune după cum dorește de

proprietățile statului, inclusiv de tablourile Coroanei, care-i aparțin și de al căror „furt” a fost acuzat.

Cu toate că s-au lansat diverse ipoteze conform cărora regele Mihai ar fi plecat cu averi mari din țară,

relatările despre viața sa din exil dovedesc faptul că acesta a trebuit să-si câștige existenta prin

propria-i munca si nu a dus nicidecum un trai luxos pe baza vreunei averi cu care ar fi părăsit

România.*67+*68+

Viața după abdicare*modificare | modificare sursă+

În iunie 1948 s-a căsătorit cu prințesa Ana de Bourbon-Parma, cunoscută și sub numele de regina Ana

a României, cu care are cinci fiice. Autoritățile române comuniste i-au retras cetățenia română în

același an. Până la sfârșitul anului 1948, cei doi au locuit la Vila Sparta lângă Florența, locuința

reginei-mamă Elena, iar din 1949 la Lausanne, unde se naște prima fiică, principesa Margareta. Tot la

Lausanne se nasc principesele Elena, în 1951, și Irina, în 1953.

Între timp, familia se stabilește în Marea Britanie*69+, unde va locui timp de șase ani, până în 1956, la

Bramshill House în Hampshire și la Ayot St-Lawrence, în Hertfordshire. Pentru a-și câștiga existența,

Regele si Regina au înființat o fermă de pui și au construit un mic atelier de tâmplărie.*70+*71+

Regele a păstrat încă de atunci legătura cu evenimentele din țară, primind săptămânal rapoarte,

analize și noutăți de la generalul Lazăr, pe care îl vedea in fiecare săptămână la Londra. De asemenea,

familia a păstrat contacte strânse cu familia regală britanică, în special cu regina Elisabeta a II-a și cu

principesa Marina, ducesă de Kent.

Regele, Regina si principesele s-au întors în Elveția în 1956, după o scurtă sedere de trei luni la Vila

Sparta. Regele Mihai semnase un contract cu compania aeriană Lear Jets and Co, la Geneva. Familia

s-a instalat la Versoix, un mic oraș de pe malul lacului Geneva, la câțiva kilometri de orașul

Geneva.Aici au locuit peste patruzeci și cinci de ani și tot aici se află, pentru moment, casa familiei.

Principesa Sofia s-a născut la Atena, în 1957, iar principesa Maria la Copenhaga, în 1964.

În anul 1958 Mihai a oprit colaborarea cu Lear, iar un an mai târziu, în 1959, a înființat o companie de

electronică și de mecanisme automate numită Metravel. Compania a funcționat bine până in 1964,

producând elemente pentru calea ferată și sisteme de alarmă și vânzând avioane de ocazie.[72][73]

Dar, după cinci ani, presiunea concurenței devenise prea mare, așa că Regele si cei doi asociați au

decis sa vândă compania. Regele a urmat, de asemenea, cursuri de broker la Bursa din Wall Street.

A patronat fără succese notabile Comitetul Național Român, un grup care avea drept scop apărarea

intereselor românești în Occident, prezentat uneori ca guvern român în exil, dar căruia democrațiile

occidentale nu i-au recunoscut niciodată acest caracter.

După Revoluția din 1989*modificare | modificare sursă+

Intervievat în 1991 de jurnalistul francez Philippe Viguié-Desplaces, fost suveran a declarat despre

Revoluția din 1989:

„Sentimentele noastre erau amestecate. După surpriză, a urmat spaima în fața violenței înfruntărilor

și a imaginilor pe care le transmitea televiziunea. *...+ Această evoluție ne neliniștea. Pe cât am

susținut și împărtășit, la început, acest formidabil elan de speranță care a fost revoluția română, pe

atât ne-am îndoit după aceea că acest elan fusese spontan. Ca să fiu cinstit, acum nu o mai cred

deloc. Însă chiar și dacă declanșarea a fost artificială, ridicarea populară împotriva comunismului a

fost, ea, foarte reală. *...+ Astăzi, consider ca foarte posibil, așa cum o afirmă unii, ca structurile KGB-

ului să fi teleghidat aceste răsturnări. Rămâne însă de aflat care era scopul exact urmărit de Moscova.

Eu nu văd decât o singură explicație plauzibilă. Rușii simțeau că edificiul Ceaușescu începuse să

pârâie. Spiritul latin al românilor risca să ia foc și să arunce peste bord comunismul. Pentru a evita o

răsturnare atât de radicală și cu speranța de a-și salvgarda totuși sistemul, rușii au hotărât să îl

sabordeze pe Ceaușescu.”*74+

La 25 decembrie 1990, Mihai I, însoțit de mai mulți membri ai familiei regale, sosește pe aeroportul

Otopeni și intră în țară cu un pașaport diplomatic danez, obținând o viză pentru 24 ore pentru a

merge la Mănăstirea Curtea de Argeș, unde voia sa se reculeagă la mormintele antecesorilor săi

regali și să asiste la slujba religioasă de Crăciun. Însă, în drum spre Curtea de Argeș, Regele și

însoțitorii săi sunt opriți de un baraj al Poliției, conduși din nou la aeroport și obligați să părăsească

țara.*75+ În 1992, la trei ani după revoluția Română din 1989 prin care a fost înlăturat guvernul

comunist, noul guvern român i-a permis regelui Mihai să revină în țară pentru a participa la

prăznuirea Sf.Paști. Regele a fost întâmpinat de populație cu o simpatie deosebită. În București, peste

un milion de persoane au ieșit în stradă pentru a-l vedea. Popularitatea regelui a îngrijorat guvernul

președintelui Ion Iliescu, regelui interzicându-i-se accesul în România pentru următorii cinci ani. Un

episod al acestei interziceri s-a derulat în data de 7 octombrie 1994, când după aterizare pe aeroport

a fost repoftit să urce în avion pe motiv, în fond un abuz, că nu se acordă viză "în acest moment" și pe

urmă că nu se acordă viză "în frontieră".*76+. În 1997, după înfrângerea electorală a lui Iliescu de

către președintele Emil Constantinescu, România i-a reactivat regelui Mihai cetățenia română și i-a

permis să își reviziteze propria țară.

Regele Mihai si Regina Ana locuiesc, din 2004, la Aubonne, in Elveția.*77+ De marile sarbatori crestine

si in functie de angajamentele lor publice, Regele si Regina aleg sa fie alaturi de cei dragi fie la fie la

castelul său de la Săvârșin din județul Arad fie la palatul Elisabeta din București, pus la dispoziția lor

prin decizie parlamentară.