Mihai Mihai EminescuEminescu

Viata ultimului mare romantic

european

““Nu credeam sa-nvat a muri Nu credeam sa-nvat a muri vrodata;vrodata;

Pururi tânar, înfasurat în Pururi tânar, înfasurat în manta-mi,manta-mi,

Ochii mei naltam visatori la Ochii mei naltam visatori la steauasteaua

Singuratatii.Singuratatii.

Piara-mi ochii turburatori din Piara-mi ochii turburatori din cale,cale,

Vino iar în sân, nepasare trista;Vino iar în sân, nepasare trista;Ca sa pot muri linistit, pe mineCa sa pot muri linistit, pe mineMie reda-ma!”Mie reda-ma!”

(ODA - in metru antic)(ODA - in metru antic)

Viata si activitatea literaraViata si activitatea literara

Într-un registru al membrilor Junimii, Eminescu însusi si-a trecut data nașterii ca fiind 20 decembrie 1849, iar în documentele gimnaziului din Cernăuți unde a studiat Eminescu este trecută data de 14 decembrie 1849. Totuși, Titu Maiorescu, în lucrarea Eminescu și poeziile lui (1889) citează cercetările în acest sens ale lui N. D. Giurescu și preia concluzia acestuia privind data și locul nașterii lui Mihai Eminescu la 15 ianuarie 1850, în Botoșani.

Această dată rezultă din mai multe surse, printre care un dosar cu note despre botezuri din arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din Botoșani; în acest dosar data nașterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a botezului la data de 21 în aceeași lună. Data nașterii este confirmată de sora mai mare a poetului, Aglae Drogli, care însă susține că locul nașterii trebuie considerat satul Ipotești.

Parintii lui Mihai EminescuParintii lui Mihai Eminescu

Raluca Eminovici, nascuta Raluca Eminovici, nascuta Iurascu(1816-1876), fiica Iurascu(1816-1876), fiica

stolnicului Iurascu din stolnicului Iurascu din JoldestiJoldesti

Caminarul Gheorghe Caminarul Gheorghe EminoviciEminovici

(1812-1884)(1812-1884)

Mihai Eminescu este al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai căminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de țărani români din nordul Moldovei, și al Ralucăi Eminovici, născută Jurașcu, fiică de stolnic din Joldești.

Copilăria a petrecut-o la Botoșani și Ipotești, în casa părintească și prin împrejurimi, într-o totală libertate de mișcare și de contact cu oamenii și cu natura, stare evocată cu adâncă nostalgie în poezia de mai târziu (Fiind băiet… sau O, rămâi). Între 1858 și 1866,

a urmat cu intermitențe școala primară National Hauptschule (Școala primară ortodoxă orientală) la Cernăuți. Frecventează aici și clasa a IV-a în anul scolar 1859/1860. Nu cunoaștem unde face primele două clase primare, probabil într-un pension particular.

A urmat clasa a III-a la „Nationale Hauptschule“ din Cernăuți, fiind clasificat al 15-lea între 72 de elevi. A terminat clasa a IV-a clasificat al 5-lea din 82 de elevi, după care a făcut două clase de gimnaziu.

Între Între 1860 și și 1861 a fost înscris la a fost înscris la Ober-Gymnasium, liceu , liceu german din Cernăuți înființat din Cernăuți înființat în 1808, singura instituție de în 1808, singura instituție de învățământ liceal la acea învățământ liceal la acea dată în Bucovina anexată de dată în Bucovina anexată de Imperiul habsburgic înImperiul habsburgic în 1775. 1775.

Tot aici a predat Aron Pumnul , Tot aici a predat Aron Pumnul , caruia marele poet ii dedica “La caruia marele poet ii dedica “La mormantul lui Aron Pumnul”, poezie mormantul lui Aron Pumnul”, poezie de debut semnata M. Eminovici, de debut semnata M. Eminovici, privatist in brosura votiva privatist in brosura votiva “Lacramioarele invataceilor “Lacramioarele invataceilor gimnazisti.”gimnazisti.”

Aron Pumnul (1818-1866)“Te plange Bucovina, te plange-n voce tare,/Te plange-n tanguire si locul tau natal;/Caci umbra ta mareata si falnica-i zburare/O urma-ncet cu ochiul in trista lacrimare/Ce-i simt national!”(“La mormantul lui Aron Pumnul”)

Casa din Cernăuţi a lui Aron Pumnul, unde a locuit o perioadă și Mihai Eminescu (strada Aron Pumnul nr. 19)

La 25 februarie/9 martie (stil nou) debutează în revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia De-aș avea. Iosif Vulcan îl convinge să-și schimbe numele în Eminescu și mai târziu adoptat și de alți membri ai familiei sale. În același an îi mai apar în „Familia” alte cinci poezii. Iosif Vulcan (1841-

1907)

Din 1866 până în 1869, a pribegit pe traseul Cernăuți – Blaj – Sibiu – Giurgiu – București. De fapt, sunt ani de cunoaștere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor și a realităților românești, un pelerinaj transilvănean al cărui autor moral a fost Aron Pumnul.

În 1867 a intrat ca sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, apoi secretar în formația lui Mihail Pascaly și, la recomandarea acestuia, sufleor și copist la Teatrul Național, unde îl cunoaște pe I. L. Caragiale. Cu această trupă face turnee la Brăila, Galați, Giurgiu, Ploiești. A continuat să publice în Familia; a scris poezii, drame (Mira), fragmente de roman (Geniu pustiu), rămase în manuscris; a făcut traduceri din germană (Arta reprezentării dramatice, de H. Th. Rötscher).

I.L.Caragiale (1852-1912)

Este angajat în 1868 ca sufleor în trupa lui Mihail Pascaly, care concentrase mai multe forțe teatrale: Matei Millo, Fanny Tardini-Vladicescu și actori din trupa lui Iorgu Caragiale.

Mihail Pascaly (1830-1882) În timpul verii, aceasta trupă a jucat la Brașov,

Sibiu, Lugoj, Timișoara, Arad și alte orașe bănățene. Iosif Vulcan l-a întâlnit cu ocazia acestui turneu și a obținut de la Eminescu poeziile La o artistă și Amorul unei marmure, publicate apoi în Familia din 18/30 august și 19 septembrie/1 octombrie. Văzând aceste poezii în Familia, căminarul Gheorghe Eminovici află de soarta fiului său, rătăcitor în lume. Stabilit în București, Eminescu a făcut cunoștință cu I. L. Caragiale.

Student la Viena și BerlinÎntre 1869 și 1872 este student la

Viena. Urmează ca „auditor extraordinar” Facultatea de

Filozofie și Drept (dar audiază și cursuri de la alte facultăți).

Activează în rândul societății studențești (printre altele,

participă la pregătirea unei serbări și a unui Congres studențesc la Putna, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea mănăstirii de

către Ștefan cel Mare). “Era o frumusete! O figura clasica incadrata de niste plete mari, negre; o frunte inalta si senina; niste ochi mari- la aceste ferstre ale sufletului se vedea ca cineva este inauntru; un zambet bland si adanc melancolic.Avea aerul unui sfant tanar coborat dintr-o icoana veche, un copil predestinat durerii, pe chipul caruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.”

(“In Nirvana”, I. L. Caragiale)

Se împrietenește cu Ioan Slavici; o cunoaște, la Viena, pe Veronica Micle;

începe colaborarea la Convorbiri literare; debutează ca publicist în ziarul Albina, din

Pesta .“Ca nu mai vrei sa te aratiLumina de-ndeparte, Cu ochii tai întunecatiRenascatori din moarte!

Si cu acel smerit surâs, Cu acea blânda fata, Sa faci din viata mea un vis, Din visul meu o viata.” (“S-a dus amorul…”)

Muza poetului, cea care il numeste

“Dumnezeul poeziei romanesti”.(1850-

1889)

(1848-1925)

1872 este anul probabil al întâlnirii cu Veronica Micle, la Viena. În data de 10 februarie a aceluiași an, într-o scrisoare către părinți, se plânge că a fost bolnav, din care cauză se află într-o stare sufletească foarte rea, agravată și de știrile triste primite de acasă. În 18 martie, a ajuns să constate că „anul acesta e într-adevăr un an nefast“ din cauza bolii și a lipsurilor de tot felul, iar în 8 aprilie a cerut bani pentru a se înscrie în semestrul al II-lea. Se plânge și de lipsa unui pardesiu.

Mihai Eminescu în prima jumătate a

anilor 1870

In 1873, urmeaza cursuri de filozofie, istorie si economie politica. Lucreaza la “Imparat si Proletar”, “Calin nebunul”, “Fata in gradina de aur”, fragmente de proza precum “Mos Iosif”, “Intaia sarutare”, . In “Convorbiri literare” apar “Inger si Demon” si “Floare albastra.”

Si te-ai dus, dulce minune, S-a murit iubirea noastra -Floare-albastra ! floare-albastra !...Totusi este trist în lume !

(“Floare albastra.”)

In 1874, la sfatul lui T. Maiorescu, Eminescu se pregateste pentru doctorat. Studiaza filozofia lui Kant din care incepe sa traduca. Abandonand proiectul de a trece examenul de doctorat, Eminescu vine la Iasi si e numit director al Bibliotecii Centrale. Incepe romanul “Aur, marire si amor.” Publica in “Convorbiri literare” , in decembrie “Imparat si Proletar.”

Minciuni şi fraze-i totul ce statele susţine,Nu-i ordinea firească ce ei a fi susţin;Averea să le aperi, mărirea ş-a lor bine,Ei braţul tău înarmă ca să loveşti în tine,Şi pe voi contra voastră la luptă ei vă mân.

(“Imparat si Proletar”)

În prima parte a anului 1875 a pus ordine în bibliotecă și a propus îmbogățirea ei cu manuscrise și cărți vechi românești. Tot în acest an a început traducerea din germană a unei gramatici paleoslave. L-a introdus pe Ion Creangă în societatea Junimea. Rămas fără serviciu, Eminescu a primit postul de corector și redactor al părții neoficiale la ziarul local Curierul de lași, unde numeroase rubrici redactate de el au fost publicate fără semnătură. A frecventat cu regularitate ședințele Junimii. De multe ori l-a vizitat pe Creangă în bojdeuca sa. A făcut un drum la București, unde, prin Maiorescu, s-a împrietenit cu Mite Kremnitz, Veronica Micle a rămas, însă, idolul său.

(1837-1889, cel mai bun prieten

al lui badia Mihai)

In 1876, traieste drama iubirii pentru Veronica Micle.Termina poemul “Calin(file din poveste)”, pe care-l citeste intr-o sedinta a “Junimii” la Bucuresti(unde o cunoaste pe Mite Kremnitz), “Strigoii” si “Pierduta pentru mine, zambind prin lume treci!” Este numit redactor pentru partea neoficiala si corector la “Curierul de iasi”, unde piblica “La aniversara”, “Cezara” si “Morella” de E.A.Poe. Tot acum, scrie “Visul unei nopti de iarna”. Publica in revista “Convorbiri literare” poeziile “Melancolie”, “Lacul”, “Craiasa din povesti”, “Strigoii”, “Dorinta”, “Calin”. Reia poemul “MURESANU” si compune numeroase alte poezii:”Icoana si Privaz”, “Cartile.”

O, tu! tu dumnezeul şi viaţa vieţii mele,Priveşte-amărăciunea-mi şi spune, nu ţi-i jele?Nici astăzi al tău suflet de mine nu se-ndură?Viaţa-mi se nutreşte din acea dulce gură,De-un zâmbet, de o vorbă ce mi-o arunci de milă

Să te iubesc atâta, nu e păcat, copilă? (“Pierduta pentru mine, zambind prin lume treci!)

                                                                                        

 

LACUL

Lacul codrilor albastru Nuferi galbeni îl încarca;

Tresarind în cercuri albe

El cutremura o barca… 

Dar nu vine... Singuratic În zadar suspin si sufar Lânga lacul cel albastru

Încarcat cu flori de nufar.

 

În 1877 s-a mutat la București, unde până în 1883 a fost redactor, apoi redactor-șef (în 1880) la ziarul Timpul. A desfășurat o activitate publicistică excepțională, care i-a ruinat însă sănătatea. Acum a scris marile lui poeme (seria Scrisorile, Luceafărul, etc.). In 1883, ii apare volumul “Poesii” sub ingrijirea lui T. Maiorescu.

28 iunie 1883,este ziua când se petrec o sumã de lucruri bizare, atent mestesugite pentru a fabrica nebunia eminescianã. Sotia lui Slavici, doamna Szoke, trimite lui Maiorescu un bilet cu urmãtoarea rugãminte: “Domnul Eminescu a înnebunit. Vã rog faceti ceva sã mã scap de el, cã e foarte rãu”. Maiorescu gãseste în acest bilet pretextul perfect pentru a pune planul în aplicare.

Toate aceste evenimente s-au petrecut pe fondul semnãrii iminente de cãtre România a tratatului cu Tripla Aliantã (Germania, Austro-Ungaria, Italia), negociat mai bine de doi ani si jumãtate de cãtre Junimisti, condusi de Carp, tratat sustinut în totalitate de Titu Maiorescu.

Sãrbãtorile nationaliste de la Iasi, de la începutul lui iunie 1883, când s-a dezvelit statuia lui Stefan cel Mare si când Eminescu, perfect sãnãtos, a citit la Junimea poemul sãu, Doina au iritat puterile centrale. Alãturi de Eminescu s-a aflat si Petre Grãdisteanu, care a avut un discurs la fel de înflãcãrat.

Nimeni nu lãmureste însã opinia publicã asupra bolii lui Eminescu, despre care se afirmã numai cã este o boalã gravã. În luna iulie, Titu Maiorescu initiazã o listã de subscriptie pentru a strânge banii necesari internãrii lui Eminescu la Viena, listã pe care o publicã în facsimil.

Maiorescu reuseste sã dea lovitura de gratie lui Eminescu la sfârsitul anului 1883, când publicã un volum de 64 de poezii eminesciene, între care Mai am un singur dor, Se bate miezul noptii etc. Abilitatea sa a fost extremã, aceste poezii erau menite sã distrugã imaginea unui Eminescu nationalist, adversar de temut al liberalilor, teroretician al problemelor societãtii românesti. Astfel, Maiorescu reuseste sã scindeze opera eminescianã, limitând-o la poezie.

Din acel moment si pânã în zilele noastre Eminescu este cunoscut de toatã lumea drept “marele poet”, “poetul national al României”, stergându-se aproape complet opera sa ziaristico-politicã, operã cu mult mai valoroasã si mai bogatã decât opera sa poeticã.

(T. Maiorescu-1840-1917)

Eminescu este internat într-o serie de sanatorii din tarã si strãinãtate, însã starea sãnãtãtii sale era foarte bunã, dupã cum mãrturiseste Ioan Slavici: “Repausul medicamentos sustinut cu îndârjire de Mihail Eminescu pe timpul fugii din Bucuresti la Viena si apoi la Florenta l-a adus în tarã sãnãtos”.

Eminescu însusi, viu si dornic sã reintre în presã, îsi va asculta “prohodul” în aceastã parantezã a anilor interzisi, 1884-1888. Câteodatã se va revolta, va sparge vitrinele librãriilor, îsi va lua volumul de poezii din raft si-l va arunca în noroi, cãlcându-si-l în picioare: atunci fortele de ordine vor interveni prompt si-l vor duce pe “insurgent” la politie.

Asa s-a întâmplat la 8 noiembrie 1886, de ziua Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil, la lasi: poetul a fost “împachetat” pe loc si dus, ca alienat psihic, la stabilimentul rudimentar de la Mânãstirea Neamt. Pe lângã aruncarea în noroi a propriului volum de versuri, de ziua onomasticii sale, i s-a mai adus acuzatia cã “se lua de femei pe strãzile Iasilor”, le “apuca de turnura rochiilor”, le atingea în mers etc.

Ajuns la Neamt, Eminescu îsi gãseste linistea. Continuã sã scrie în ciuda tuturor.

“Tirzie toamna e acum,Se scutur frunzele pe drum,Si lanurile sunt pustii ...De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii ?”

(“De ce nu-mi vii…” , poezie pe care M. Eminescu o definitiveaza in perioada sederii la Neamt.)

In toata ceasta perioada controversata, Eminescu a fost supus multor investigatii medicale. În urma unei cercetãri minutioase la care l-au supus pe Eminescu, medicii au ajuns la concluzia cã sãnãtatea lui nu e deloc alteratã si cã trebuie a-l supune unui tratament radical numai în ce priveste boala lui cea neglijatã, care se manifestase la picioare. Eminescu era deci sãnãtos psihic si perfect capabil de a crea.

În 1888, Veronica Micle reuseste sã îl scoatã pe Eminescu din casa surorii sale si îl va duce de mânã pe poet la Bucuresti, unde el îsi va regãsi pana de ziarist. Urmeazã o colaborare anonimã la câteva ziare si reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemicã ce va zgudui guvernul fãcându-l, pentru o clipã, pe Gunã Vernescu sã demisioneze rupând o coalitie destul de fragilã de altfel a conservatorilor (care luaserã, în fine, puterea) cu liberalii. Repede se aflã, însã, cã autorul articolului în chestiune este “bietul Eminescu” – si repede acesta este cãutat, gãsit, internat la sanatoriul doctorului Sutu, în martie 1889.

La 13 aprilie 1889, procurorul Mavros cere primului presedinte al Tribunalului Ilfov constituirea unei cure pacientului Mihai Eminescu, aflat în casa de sãnãtate a doctorului Sutu din strada Plantelor.

Se constituie un consiliu compus din T. Maiorescu, Dem Laurian, St. Mihãilescu, I.L. Caragiale, I.Gr. Valentineanu si Mihail Brãneanu, care, convocati conform articolului 440 din Procedura Civilã (jurnalul 2783/89), depun la sectia a doua a tribunalului un proces verbal în care sunt de pãrere cã “Boala fiind în recidivã, reclamã interdictia pacientului si rânduirea unui tutor care sã poatã primi de la stat pensia lui viagerã si sã poatã îngriji de întretinerea interzisului”. Procesul verbal al consiliului este scris în întregime si depus de Titu Maiorescu, care era si avocat. Dupã semnarea actului acestuia (12 iunie 1889) si depunerea raportului medico-legal, iscãlit de doctorii Sutu si Petrescu. Urmeazã celebrul interogatoriu pentru evaluarea stãrii psihice a pacientului.

Iatã interogatoriul lui Eminescu, în ospiciul din strada Plantelor, la 12 iunie 1889, cu trei zile înainte de moarte: - Cum te cheamã? - Sunt Matei Basarab, am fost rãnit la cap de cãtre Petre Poenaru, milionar, pe care regele l-a pus sã mã împuste cu pusca umplutã cu pietre de diamant cât oul de mare. - Pentru ce? - Pentru cã eu fiind mostenitorul lui Matei Basarab, regele se temea ca eu sã nu-i iau mostenirea.- Ce-ai de gând sã faci când te vei face bine? - Am sã fac botanicã, zoologie, mineralogie, gramaticã chinezeascã, evreiascã, italieneascã si sanscritã. Stiu 64 de limbi.- Cine e Poenaru care te-a lovit? - Un om bogat care are 48 de mosii, 48 de râuri, 48 de garduri, 48 de case, 48 de sate si care are 48 de milioane.

Petre Poenaru este un personaj real, era tenor, din familia mare a actorilor, asadar lume frecventatã de Eminescu. Nu era un strãin, un oarecare, ci îl cunostea pe poet. Nu se explicã însã prezenta acestuia la sanatoriu. Cât despre pusca umplutã cu “pietre de diamant”, aminteste de o baladã popularã: “A plecat la vânãtoare/ Sã vâneze cãprioare/ Cãprioare n-a vânat/ Si el singur s-a împuscat/ Cu un pistol de diamant/ Cu gloante de briliant”. Iatã-l pe Eminescu pus în postura vânãtorului care se vâneazã singur, care cade în propria-i cursã. Teorie aberantã care nu poate sta în picioare. Eminescu nu putea calcula aceste rãspunsuri dupã canoanele masonice, pur si simplu pentru cã nu putea anticipa întrebãrile. Si dacã am accepta ipotetic cã Eminescu a fãcut respectivele calcule si a rãspuns în functie de fiecare întrebare, aceasta ar demonstra un singur lucru: deplinãtatea facultãtilor mintale ale poetului.

In acest loc s-a aflat sanatoriul Caritatea, unde pe 15 iunie 1889 a incetat din viata marele poet, prozator, gazetar si om politic M. Eminescu.

Trei zile mai tarziu, Eminescu decedeaza in urma unei sincope. Lasa in urma o opera de o valoare care nu se poate masura in simple cuvinte. Este inmormantat la cimtirul Bellu. Pe 17 iunie 1889, moartea sa ridicand si azi multe semne de intrebare.

“Cum n-oi mai fi pribeagDe-atunci înainte, M-or troieni cu dragAduceri aminte.

Luceferi, ce rasarDin umbra de cetini, Fiindu-mi prieteni, O sa-mi zâmbeasca iar.

Va geme de patemiAl marii aspru cânt...Ci eu voi fi pamântÎn singuratate-mi.” (“Mai am un singur dor”)