Mihai Eminescu - Fiind Băiet Păduri CutreieramFiind băiet păduri cutreieramŞi mă culcam ades lângă isvor, Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneamS-aud cum apa sună-ncetişor:Un freamăt lintrecea din ram în ramŞi un miros venea adormitor.Astfel ades eu nopţi întregi am mas, Blând îngânat de-al valurilor glas.

Răsare luna, -mi bate drept în faţă:Un rai din basme văd printre pleoape, Pe câmpi un val de arginţie ceaţă, Sclipiri pe cer, văpaie preste ape, Un bucium cântă tainic cu dulceaţă, Sunând din ce în ce tot mai aproape...Pe frunza-uscate sau prin naltul ierbii, Părea c-aud venind în cete cerbii.

Alături teiul vechi mi se deshcide:Din el ieşi o tânără crăiasă, Pluteau în lacrimi ochii-mi plini de vise, Cu fruntea ei într-o maramă deasă, Cu ochii mari, cu gura-abia închisă;Ca-n somn încet-încet pe frunze pasă, Călcând pe vârful micului picior, Veni alături, mă privi cu dor.

Şi ah, era atâta de frumoasă, Cum numa-n vis o dată-n viaţa taUn înger blând cu faţa radioasă, Venind din cer se poate arăta;Iar păru-i blond şi moale ca mătasaGrumazul alb şi umerii-i vădea.Prin hainele de tort subţire, fin, Se vede trupul ei cel alb deplin.

Copii eram noi amândoiCopii eram noi amândoi, Frate-meu si cu mine.Din coji de nuca car cu boiFaceam si înhamam la elCulbeci batrâni cu coarne.

Si el citea pe Robinson, Mi-l povestea si mie;Eu zideam Turnul-VavilonDin carti de joc si mai spuneamSi eu câte-o prostie.

Adesea la scaldat mergeamÎn ochiul de padure, La balta mare ajungeamSi l-al ei mijloc înotamLa insula cea verde.

Din lut acolo am zidit, Din stuful des si mare, Cetate mândra la privit, Cu turnuri mari de tinichea, Cu zid împresurata.

Si frate-meu ca împaratMi-a dat mie solie, Sa merg la broaste nempacat, Sa-i chem în batalie -Sa vedem cine-i mai tare.

Si împaratul broastelor, C-un oacacŕ de fala, Primi - poruncě ostirilorCa balta s-o rascoale.Si am pornit razboi.

Vai! multe broaste noi am prins- Îmi pare chiar pe rege -Si-n turnul negru le-am închis, Din insula cea verde.Spre sar-am facut pace.

Si drumul broastelor le-am dat.Saltau cu bucurie, Îbalt-adânc s-au cufundatCa sa nu mai revie.Noi am pornit spre casa.

Atunci rasplata am cerutPentru a mele fapte -Si frate-meu m-a desemnatDe rege-n miazanoaptePeste popoare-ndiane.

Motanul alb cel vistier, Mânzac cel chior ministru -Când de la el eu leafa-mi cer, El miauna sinistru.Cordial i-am strâns eu laba.

Si împaratul milostivMi-a dat si de sotie, Pe fiica lui cu râs lascivSi tapana, nurlie, Pe Tlantaqu-caputli.

Am multamit cu umil semn, - Drept mantie-o prostire -M-am dus l-amanta mea de lemn, În sfânta mânastire, Într-un cotlonde soba.

Si ah! si draga-mi mai era!Vorbeam blând cu dânsa, Dara ea nu-mi raspundeaSi de ciuda eu atunciAm aruncat-o-n foc.

Si pe sura ne primblamPeste stuf si paieSi pe munti ne-nchipuiam.Cu fiece bataieMarsileam alaturi.

Si pe cap mi se îmflaCasca de hârtie.O batista într-un bat.Steag de batalie.Cântam: Trararah!

Ah! v-ati dus visuri, v-ati dus!Mort e al meu frate.Nimeni ochii-i n-a închisÎn strainatate -Poate-s deschisi si-n groapa!

Dar ades într-al meu visOchii mari albastriLumineaza - un surâsDin doi vineti astriSufletu-mi trezeste.

Eu? Mai este inima-miDin copilarie?. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. .Ah! îmi îmbla ades prin gândO cântare veche.Parca-mi tiuie-aiurindDulce în ureche:Lume, lume si iar lume!

Mihai Eminescu - Din Străinătate Când tot se-nveseleşte, când toţi aci se-ncântă, Când toţi îşi au plăcerea şi zile fără nori, Un suflet numai plânge, în doru-i se avântăL-a patriei dulci plaiuri, la câmpii-i râzători.

Şi inima aceea, ce geme de durere, Şi sufletul acela, ce cântă amorţit, E inima mea tristă, ce n-are mângâiere, E sufletu-mi, ce arde de dor nemărginit.

Aş vrea să văd acuma natala mea vâlcioarăScăldată în cristalul pârăului de-argint, Să văd ce eu atâta iubeam odinioară:A codrului tenebră, poetic labirint;

Să mai salut o dată colibele din vale, Dorminde cu un aer de pace, liniştiri, Ce respirau în taină plăceri mai naturale, Visări misterioase, poetice şoptiri.

Aş vrea să am o casă tăcută, mitutică, În valea mea natală, ce undula în flori, Să tot privesc la munte în sus cum se ridică, Pierzându-şi a sa frunte în negură şi nori.

Să mai privesc o dată câmpia-nfloritoare, Ce zilele-mi copile şi albe le-a ţesut, Ce auzi odată copila-mi murmurare, Ce jocurile-mi june, zburdarea mi-a văzut.

Melodica şoptire a râului, ce geme, Concertul, ce-l întoană al păsărilor cor, Cântarea în cadenţă a frunzelor, ce freme, Născur-acolo-n mine şoptiri de-un gingaş dor.

Da! Da! Aş fi ferice de-aş fi încă o datăÎn patria-mi iubită, în locul meu natal, Să pot a binezice cu mintea-nflăcăratăVisările juniei, visări de-un ideal.

Chiar moartea, ce răspânde teroare-n omenire, Prin vinele vibrânde gheţoasele-i fiori, Acolo m-ar adoarme în dulce liniştire, În visuri fericite m-ar duce către nori

Lui Eminescu de Ion BănuţăMarea cheamă împăratulPoeziei înserăriiŞi durerea se răsfrângeÎn nemărginirea zării.Luna, vechea lui copilăToarnă-argintul în durereŞi pe fruntea lui de geniuPune umbre de tăcere.Noapte! Eminescu doarmeŞi seninu-i joacă-n geană,Numai marea în restriştePlânge plâns de cosânzeană.Împăratu-n togă neagră,Stă pe tron în slava mării,Iar eu cat în valuri cheiaPoeziei şi-a visării.

Lui Mihai Eminescu Victor Eftimiu

Şi floarea teiului e-n toiFurtunile se potolirăMai freamătă măiastra lirăMai cântă Eminescu-n noi.Prelung ne-ajung şi ne străpungFrânturi de simfonie gravă,Ca din adâncuri de dumbravăEcoul cornului prelung.A fost odată ca-n poveştiUn trubadur cu fruntea clară...În înălţimea selenară,Mihai, de unde ne priveşti?Ce căi lactee ţi-au întins?În ce noian de vâlvătaieUnde luceferi de-ntretaieVeghează ochiul tău nestins?Iubiri, revolte, înălţări,Turnate-n formă lapidară,Melancolia lui amarăLe-a închinat acestei ţări...Slăvită pomenirea fie-iAcelui ce s-a stins la felCu Puşkin, Mozart, Rafael,În tinereţea bărbăţiei!Pe mâini subţiri şi buze reciSă-şi cearnă toamna trandafirii...Deschisă-i poarta nemuririi...Prin arcul de lumină, treci!...

Creanga de teide George Dan

Din Moldova, ca dintr-o baladă,Mama a venit iar să mă vadă.A venit din Iaşi, cu ea şi-o soră,Amândouă au venit de-o oră.Bucuria scumpă-a revederiiCasa mi-a umplut cu-aroma mierii.Mi-a adus măicuţa din coclaurFaguri de zăpadă şi de aur.Şi într-o damigeană împletităÎn nuiele albă de răchită,Mi-a adus comori de chihlimbar,Flori de viţă: vin de la Cotnar.Dar dintr-o desagă ţărănească(Sor-mea tot cată s-o dosească)Iese-o creangă verde... După foiVăd că-i tei... Rotunde frunze moiTremură ca nişte inimioare,Din ulciorul vechi sorbind răcoare.Mama râde tainic, sora tace –Zâmbetu-i ca macul se desface.Ce-mi ascund şiretele-amândouă?Ochii mamei-noată parcă-n rouă:„Ştii – se scuză mama – e vina ei...Am urcat ieri la Copou... Din tei,Unde Eminescu stă pe-o bancă,Rupt-am o crenguţă dintr-o creangă.Mergem azi la Bellu, la mormânt,Să-i sădim un ram din teiul sfânt”.Mama şi cu sora mea mezinăMi-au aprins în suflet o lumină:Gestul lor romantic şi modestEste al norodului meu gest,Care prin simţirea lor cuminte,Prin această-aducere aminte,Recunosc, mi-a luat-o înainte...

Citate despre Mihai Eminescu de George Calinescu

“Eminescu este cel mai traditional poet, absorbind toate elementele si cele mai marunte ale literaturii antecedente.”

----“Intimitatea eminesciana nu-i analitica. Fiind expresii ale naturii, cei doi iubiti nu vorbesc si nu se-ntreaba. Ei cad, prin puterea instinctului si sub inraurirea mediului inconjurator, intr-o somnolenta extatica, pe care Eminescu o numeste “farmec”. Femeia iese de undeva, dintre trestii sau din padure, se lasa imbratisata, apoi amandoi sunt prinsi de o toropeala, fascinati mai cu seama de o miscare ritmica din afara, de caderea continua a razelor lunii, de prabusirea lenta a florilor de tei, de unduirea apei, de buciumul de la stana. Toate aceste ritmuri inchipuiesc viata cosmica.”

“Eminescu e un poet de conceptie si asta a stanjenit pe critici, care au evitat sa analizeze poezia lui cu subintelesul discret ca ea se va perima. Toata arta lui Eminescu sta in a preface ideile in muzica si in metafore, de-a dreptul, fara planuri paralele. Eminescu nu filozofeaza niciodata, propozitiile lui sunt viziuni.”

George Calinescu

Eminescu scria: „Kant mi-a căzut în mână relativ târziu, Schopenhauer de asemenea; ce-i drept, îi cunosc, însă renaşterea intuitivă a cugetării lor în mintea mea, cu specificul miros de pământ proaspăt al propriului meu suflet, nu s-a desăvârşit încă. La Viena am stat sub influenţa nefastă a filosofiei lui Herbart care, prin natura ei, te dispensează de studiul lui Kant [...]. Metafizica schopenhaueriană este corectă atunci când împarte lumea în voinţă şi reprezentare. Lucrul în sine, întrucât nu poate fi cercetat nici prin percepţie interioară, nici prin una exterioară, trebuie lăsat în pace”1.

înrâurirea filosofiei kantiene şi schopenhaueriene şi, respectiv, de

alte multiple înrâuriri (de la Pitagora, Parmenide şi Platon, la Bruno şi Spinoza pe de o parte,

până la Budha şi budism, la romantici

Citate despre Mihai Eminescu de Tudor Vianu

“Eminescu n-a trebuit sa se lupte cu limba, asa cum au facut unii din emulii sai de mai tarziu. I-a fost de ajuns sa se aseza in curentul limbii si sa-si inalte panzele in directia in care sufla duhul ei.”---“Mintea lui Eminescu lucreazã cu ideea originilor lumii, a infinitului, a creatiei, adicã cu cele mai inalte concepte fãurite de ratiunea omului. Printre acestea, ideea eternitãtii stãpaneste mintea sa intr-asemenea mãsurã, incat una din atitudinile cele mai obisnuite ale poeziei sale este considerarea lucrurilor in perspectiva eternitãtii. Este, in toatã poezia lui Eminescu, o considerare a lucrurilor foarte de sus si foarte de departe, dintr-un punct de vedere care rusineazã orice ingustime a mintii, orice egoism limitat. Marea superioritate intelectualã a poetului este una din formale cele mai izbitoare ale manifestãrii lui si aceea care explicã prestigiul atat de covarsitor al operei sale.”

Tudor Vianu

1

Ion Luca CaragialeEra o frumusete! O figura clasica incadrata de niste plete mari negre; o frunte inalta si senina; niste ochi mari - la aceste ferestre ale sufletului se vedea ca cineva este inauntru; un zambet bland si adanc melancolic. Avea aerul unui sfant tanar coborat dintr-o veche icoana, un copil predestinat durerii, pe chipul caruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.----- Emil CioranL-am idolatrizat intotdeauna pe Eminescu si daca n-am comentat niciodata opera lui este pentru ca viziunea lui despre lume imi este foarte, apropiata. Tot ce este negativ in el, tot ce este spaima in lume, eu in el o regasesc. Nimic nu te paralizeaza in asa masura pe cat afinitatea intemeiata pe admiratie.Constantin NoicaPrin Eminescu si mostenirea miraculos ramasa de la el, ni s-a facut un dar de care n-au avut parte alte culturi, fie si cele mari. La scara culturii noastre, functia lui Eminescu poate fi mai vie decat cea a lui Shakespeare in Anglia, sau a lui Goethe in Germania, caci el nu e un simplu poet, nici un simplu suflet nenorocit, ci o constiinta de cultura completa, de la deschiderea catre matematici, pe care abia le cunostea, pana la aceea catre istorie.

Garabet IbraileanuEminescu este unul din exemplarele cele mai splendide pe care le-a produs umanitatea. Avem convingerea cã daca mai traia, sanatos, incã douazeci de ani, el ar fi fost considerat, fara putinta de contestare, ca unul din cei mai mari creatori de poezie din intreaga literatura a lumii. [...] Dar Eminescu nu este numai un poet de geniu. Este ceva mai mult. El este cel dintai care a dat un stil sufletului romanesc si cel dintai roman in care s-a fãcut fuziunea cea mai serioasã a sufletului daco-roman cu cultura occidentala.

Ioan SlaviciEl crescuse in Moldova, in Bucovina, la Sibiu, la Blaj, la Bucuresti, si in multele lui cutreierari, mereu in mijlocul poporului roman, citise cronicarii si multe carti bisericesti, cunostea literatura romana in toate fazele ei si n-am cunoscut om stapanit, deopotriva cu dansul, de gandul unitatii nationale si de pornirea de a se da intreg pentru ridicarea neamului romanesc.Nicolae IorgaEminescu e intruparea literara a constiintei romanesti, una si nedespartita.