Derulare automată până la finalul

melodiei

Ce floare oare vei culege?

Ce floare oare vei alege?

Ce floare oare vei culege?

Ce floare oare vei alege?

S-a dus vestea pe la ţară C-am venit de la oraş. În poiana cu flori multe, Eu îs cel mai tare bondăraş.

Voi cânta şi voi dansa, Din floare-n floare voi zbura, Voi cânta şi voi alege: Ce floare oare voi culege?

Eu sunt floarea de mălinLa ţară voi sta puţin

Voi fi aleasă, e precis,Cu parfumul meu a la Paris!

Sunt sensibilă, se ştie,

Plâng la orice melodie

În viitor cu tine-apar

Eu, floarea de mărgăritar.

Laudă în voi aveţi,

Lăudaţi-vă cât mai puteţi.

Victoria mea este precisă,

Sunt inegalabila narcisă!

Când v-aud îmi face rău,

Când vă văd e şi mai greu!Lumea-ntreagă, ea mă ştie,Sunt visătoarea păpădie.

Sunt mică, dar sunt frumoasă,Cresc afară, dar şi-n casă,

Să te-ascult, eu sunt atentăHai, alege-o violetă!

Curcubeul de poveste

Nu pictează doar pe creste.La mine-şi pune penelul,

Panseluţa e modelul!

Şi eu mă laud ca ele

Că-s mai mândră-ntre lalele,Ca mine nu mai găseşti,

Din Olanda la Piteşti!

Vai de mine, nu rezist

Când văd asemenea artist!Parfumul meu sună de liră.Mă recunoşti? Sunt o zambilă!

Sunteţi multe, dar mărunte,Despre voi se spune multe!Dacă vrei ceva regal,

Magnolia are rolul principal!

Decât s-aud atâta vorbărie,Mai bine cântă-ne o melodie!Ce zici, frumosule bondăraş?Duci parfum de iasomie la oraş?

Se spune că într-o vreme-ndepărtată au fost doi tineri ce se iubeau foarte

mult şi doreau să-şi petreacă tot restul vieţii unul lângă altul. Însă o

boală l-a cuprins pe el şi cum atunci nu existau aşa multe leacuri, în scurt timp a murit. Nu trecea seară în care ea să nu stea lângă mormântul lui, plângându-l şi dorindu-l înapoi. Aşa se ducea la el zi de zi, până când,

odată, nici ea nu se mai putu ridica de pe mormântul lui.

Se spune că în locul unde a rămas, a răsărit o floare albastră ca şi ochii ei, pe care oamenii au numit-o Liliac, de

la numele fetei: Lili.

Legenda florii de Liliac (Mălin)

Legenda spune că trăiau odinioară, în mijlocul unui castel din basme, doi copii de rege: un băiat şi o fată. La naştere, cei doi copii primiseră de la zâna lor cea bună

cele mai minunate daruri: frumuseţe, înţelepciune, cuminţenie. Cei doi copii crescuseră împreună şi îşi

petreceau majoritatea timpului împreună, jucându-se în grădinile castelului, grădini pline de flori. Din păcate,

atunci când copiii au împlinit 10 ani, o boală nemiloasă a cuprins ţinutul în care locuiau şi întregul lor regat a fost

cuprins de jale. Printre cei atinşi de boala aceasta nemiloasă s-a numărat şi fata regelui, care devine din ce în ce mai slabă şi până la urmă moare. Băiatul regelui,

care ţinea foarte mult la sora lui, de care era nedespărţit, a început atunci să plângă şi nu s-a mai putut opri. Atunci, lacrimile sale s-au transformat în

nişte flori albe, micuţe, care s-au aşternut peste toate văile şi grădinile unde se jucau până atunci cei doi

prinţi. Prinţul a fugit de la castel şi s-a ascuns în lume, pentru a nu fi văzut de ceilalţi că îşi plânge sora. Florile

născute din lacrimile sale au căpătat numele de Lăcrămioare.

Legenda Lăcrămioarei

Se spune că Narcisele sunt florile care au înflorit la moartea lui Narcis. În mitologia

vechilor greci, Narcis era un tânăr deosebit de frumos şi de singuratic, de care se îndrăgosteau fără succes toate

nimfele (zeiţele). Narcis a fost blestemat de zeiţa răzbunării, Nemesis, să nu

poată iubi niciodată pe nimeni şi să se îndrăgostească de el însuşi. Acest lucru

se şi înfăptuieşte şi Narcis se îndrăgosteşte de propria sa reflexie în apă. Dorind să îşi îmbrăţişeze propriul

chip oglindit în apă, Narcis se îneacă. La moartea lui, au apărut florile Narcise, flori galbene, care îşi ţin capul în jos,

asemenea lui Narcis care se oglindea în apă.

Legenda Narcisei

Legenda PăpădieiLa începutul lumii, după ce a făcut toate vietăţile,

Dumnezeu a trimis un înger pe Pământ ca să afle cum doreşte fiecare plantă să arate. Păpădia era tare tristă când a venit îngerul la ea, pentru că nu ştia cum vrea

să arate, aşa că îngerul s-a învoit s-o mai lase o zi ca să se hotărască. Păpădia a ridicat ochii spre cer ca să

ceară ajutor. Atunci l-a văzut pe Soare şi s-a hotărât să arate ca el, pentru că este frumos şi străluceşte foarte

tare. Dar, la căderea serii, a observat Luna şi atunci şi-a schimbat părerea. A hotărât că vrea să arate ca Luna, pentru că este frumoasă, albă şi rotundă. Treptat au apărut şi Stelele şi atunci păpădia s-a întristat foarte tare, pentru că şi-a dat seama că dorea să fie şi ca

Stelele. A doua zi, când a venit îngerul, păpădia încă nu ştia

cum vrea să arate, dar i-a povestit acestuia ce i se întâmplase ziua trecută şi cum dorea ea să fie şi ca Soarele, şi ca Luna, şi ca Stelele. Bunul Dumnezeu a

zâmbit şi i-a îndeplinit păpădiei cele trei dorinţe. Astfel, păpădia este la început galbenă ca Soarele, apoi albă

ca Luna, iar dacă suflăm peste ea, se împrăştie ca Stelele.

Legenda spune că Violeta era o fată săracă şi modestă, fără părinţi, care trăia în

Împărăţia Florilor. Violeta se îndrăgosteşte de un prinţ pe care îl întâlneşte într-o zi în

timp ce îşi împletea o coroniţă de flori. Prinţul se îndrăgosteşte şi el pe loc de

Violeta şi îi cere acesteia să se căsătorească cu el. Din păcate, însă, prinţului îi fusese ursit să nu se poată căsători înainte de a omorî zmeul din

pădurea întunecată. Prinţul porneşte în căutarea zmeului şi îi

promite Violetei că, după ce va omorî zmeul, se va întoarce să o caute şi o va lua de soţie. Violeta îl aşteaptă pe prinţ timp

de 12 ani, timp în care împleteşte coroniţe de flori, de culoare albastru închis, care mai apoi vor fi numite Violete. După 12 ani, prinţul se întoarce şi o găseşte pe

Violeta în acelaşi loc, terminând de construit un cort din împletitură de Violete,

care le va fi, celor doi, castel.

Legenda Violetei

Panseluţele sunt flori delicate şi, de fiecare dată când le priveşti, te fac să zâmbeşti. Delicateţea şi frumuseţea lor te bine-dispun şi în cele mai triste

momente. Numele "panseluţă" provine din cuvântul francez "pensee", care înseamnă gânduri, panseluţa fiind astfel simbolul amintirilor.Deşi pare a fi fragilă, nu este, e chiar foarte

puternică; panseluţa rezistă pentru mult timp şi este o floare pentru toate anotimpurile. Se poate

cultiva atât pe timpul iernii, cât şi vara sau primăvara, pentru a înflori în următorul anotimp.

Panseluţe se găsesc în cele mai variate culori, de la negru la albastru, roz şi galben, până la

portocaliu şi alb.

Despre Panseluţă

Povestea lalelei este una tristă: un băiat persan (din Persia) iubea o fată, dar nu şi-au putut clădi un viitor împreună, pentru că a fost răpit de

aripa morţii. Pe mormântul lui au răsărit nişte flori în formă de turban (tulipan). Curând, şi fata s-a stins de dorul lui, iar lalelele au răsărit şi pe mormântul

ei. Dacă lalelele ar putea vorbi, ar avea multe lucruri interesante de povestit.

În timpul în care marii pictori au început să imortalizeze natura, un singur fir de lalea costa cât

o pungă de galbeni. Pictorii obişnuiau să împartă singura lalea pe care o aveau sau măcar un tablou cu lalele pentru a putea să le introducă în picturile

lor fără a rămâne faliţi. Se spune că, în Europa, lalelele au fost aduse din

grădinile sultanului Turciei. Până şi numele de „lalea” provine de la numele turcesc „turban”

datorita asemănării dintre forma acestuia şi forma lalelei.

Zambila a fost adusă în Europa în jurul anului 1500 şi a fost cultivată

pentru prima dată în Austria. Timp de aproape 200 de ani, asemenea

lalelei, zambila se găsea numai în colecţiile de plante ale oamenilor

înstăriţi, care, de obicei, le colecţionau ca pe nişte trofee de

preţ. Datorită parfumului persistent al zambilelor, bulbii erau foarte scumpi. Acum, zambilele se cultivă aproape

în întreaga lume, pentru încântătoarele lor flori parfumate. Ele

pot avea cele mai diverse culori: purpuriu, violet, alb, roz, albastru,

roşu, galben şi portocaliu.

Despre zambilă

Magnolia este un arbust originar din Asia şi din America.

Are flori mari, frumoase şi cu miros foarte plăcut. Este cultivat ca

plantă de ornament.

Pentru hinduşi, iasomia este floarea lui Kama, zeul iubirii, iar

ghirlandele de iasomie sunt oferite de către orientali celor

mai importanţi oaspeţi. În India, iasomia este numită “Regina

florilor” şi nu lipseşte din ritualurile de nuntă.

Legenda spune că, demult, o frumoasă prinţesă indiană s-a îndrăgostit de zeul soarelui.

Respinsă de acesta, tânăra s-a sinucis, iar din cenuşa ei a răsărit o floare cu un parfum învăluitor, care nu-şi deschide florile decât

după asfinţit: IASOMIA.

Legenda Iasomiei

Material realizat de înv. Florica Plosca, Şc. “Dariu Pop”, Satu Mare

Bibliografie:

• desprenatura.gradinamea.ro

• povestiri pentru copii

• clipart-uri luate de pe Internet