Metodica predării Religiei

I.RELIGIA CA DISCIPLINA DE INVATAMANT1. Educatia religioasa si finalitatile acesteia: Religia este o formă a conştiinţei sociale care prin teorii şi practici specifice reprezintă un temei al celor mai profunde reflecţii umane, expresia năzuinţei permanente a omului de cunoaşte, de a şti, de a se indoi de ceea ce cunoaşte, de a depăşi existenţa concretă pentru a pătrunde intr-o lume ce se află dincolo de aspectele obiective. Omul ca existenţă multidimensională se raportează la existenţă nu numai prin raţiune şi pragmatism ci şi prin simţire şi trăire contemplativă, penduland neincetat intre existenţa “profană” şi existenţa “sacră”, ceea ce face ca experienţa religioasă să fie considerată ca fiind cosubstanţială fiinţei umane. “Un om perfect raţional este o abstracţie; el nu poate fi intalnit niciodată in realitate. Orice fiinţă umană este constituită, in acelaşi timp, din activitatea conştientă şi din experienţeleiraţionale”1.Tocmai de aceea, R. Hubert consideră că religia nu poate fi exclusiv raţională sau exclusiv religioasă.Educaţia nu este şi nu poate fi deplină, dacă nu asigură armonia intre cuplul suflet - spirit şi cuplul viaţă - corp, conferind o formaţie spiritual - religioasă personalităţii umane in devenire. Conştiinţa religioasă se situează la baza intregii dezvoltări spirituale, răspunzand necesităţii de implinire a fiinţei umane. Educaţia religioasă pregăteşte omul pentru o percepţie autocuprinzătoare a realităţii, mult mai adancă şi semnificativă. Ea are menirea de a stimula conştiinţa in vederea elaborării unei viziunipersonalizate asupra existenţei şi construirii unui sens existenţial propriu.Educaţia religioasă vizează, in egală măsură, sarcini informative şi sarcini formative.a) Sensul informativ al educaţiei religioase priveşte asimilarea unei culturi religioasecare include un set de cunoştinţe specifice cu caracter teologic, dogmatic, liturgic concepte şi idei privind istoria diverselor credinţe şi religii ale umanităţii şi impactul lor asupra culturii naţionale şi universale. Prin aceasta educaţia religioasă se constituie intr-o componentă a educaţiei pentru valori, a educaţiei integrale,fiind strans legată de educaţia intelectuală,estetică, morală şi civică şi asigurand continuitatea spirituală la nivel social şi individual. La clasele primare şi gimnaziale sarcinile de natură informativă ale educaţiei religioase se pot realiza prin intermediul povestirilor religioase, prin dezvăluirea conţinuturilor morale cuprinse in secvenţele biblice sau alte cărţi sfinte, prin intuirea unor imagini cu conţinut şi mesaj religios.La nivel liceal se va pune accentul pe insuşirea unei culturi religioase, pe studiul istoriei religiilor in ideea stimulării unor reflecţii, meditaţii filosofice profunde. In ambele cazuri demersul educaţiei va fi completat prin acţiuni variate intreprinse mai ales in cadrul bisericii.b) Sensul formativ al educaţiei religioase constă in implicarea tuturor capacităţilor intelectuale in descifrarea şi trăirea sensurilor adanci ale existenţei prin interiorizarea normelor religioase, prin valorificarea substratului moral intrinsec al valorilor religioase şi prin traducerea in fapt a acestora. Privită din perspectiva rolului formativ, educaţia religioasă trebuie să promoveze consecvent vibraţia interioară şi trăiri afective profunde, să stimuleze şi să intreţină vie sensibilitatea şi imaginaţia, să se finalizeze intr-o serie de comportamente ale copilului in relaţiile cu propriul eu, cu semenii şi cu transcendenta.2 Ea trebuie să valorizeze cele mai nobile sentimente ale omului, să mobilizeze şi să orienteze comportamentul, conjugandu-se cu etica, morală. Acţionand in spiritul acestor idei, aderarea individului la o anumită religie va fi expresia cea mai profundă a libertăţii interioare, nu a hazardului, a coerciţiei sau prozelitismului.Educaţia religioasă trebuie să plece de la principiul respectării valorilor fundamentale ale umanităţi;respectarea drepturilor omului, cultivarea toleranţei, libertatea de conştiinţă şi religioasă, dreptul de a crede sau nu, dreptul de a adera sau nu la o

credinţă religioasă.Religia presupune o latură intelectuală, concretizată in dogma sau concepţia religioasă; o componentă afectivă ipostaziată in trăirile de respect şi evlavie; o dimensiune activ – participativă.In conformitate cu acestea se conturează principalele obiective ale educaţiei religioas.3) formarea conştiinţei religioase specifice fiecărui cult. Pentru creştini aceasta se realizează in primul rand, prin cunoaşterea Bibliei, a Vechiului şi Noului Testament,formarea convingerilor, sentimentelor şi atitudinilor religioase, in concordanţă cu conştiinţa religioasă a fiecărui cult; formarea priceperilor, deprinderilor, obişnuinţelor, practicilor religioase corespunzătoare cerinţelor fiecărui cult .Finalităţi ale educaţiei religioase: Educaţia religioasă contribuie din plin la formarea individului, la implicarea lui responsabilă in viaţa activă şi in social. Dimensionată şi realizată in acord cu necesităţile psihice specifice fiecărei varste, educaţia religioasă are mai intai o funcţie informativă, respectiv de punere la dispoziţia elevilor a unui set de cunoştinţe specifice, cu caracter teologic, docmatic, liturgic, de istorie si filozofie a religiilor, dar şi un pronunţat caracter formativ de interiorizare şi punere in practică a normativelor religioase.Educaţia creştină urmăreşte realizarea comuniunii omului cu Dumnezeu, ceea ce presupune din parteaomului o permanentă purificare de patimi şi o creştere in virtute.Cumulul religios constituie un imens capital simbolic, care facilitează comunicarea persoanelor, dar este important ca intre religii sau confesiuni să se instaleze relaţii de inţelegere. Se ştie că religiile sau confesiunile sunt destul de diverse. Chiar dacă aparent ele se trag din aceleaşi rădăcini sau prezintă unele similarităţi de ordin docmatic acestea se diferenţiează in funcţie de conţinuturile doctrinale, forme de celebrare, ritualurile explicite sau implicite etc. religiile sunt forme de manifestare spirituale cu carecter transnaţional. Religia interiorizată şi trăită, precumm şi cea a comunităţilor limitate pot să se indepărteze de modelul standard. Religia trăită şi profesată se leagă de context, este circumstanţiată cultural, spaţial şi material. In interiorul şcolii este important să se ţină cont de referinţele religioase ale tinerilor atunci candse vizează integritatea lor socio-şcolară. Activităţile religioase din interiorul şcolii trebuiesc supravegheate cu mare atenţie deoarece şcoala nu trebuie să fie transformată intr-o scenă a disputelor sau intr-o trambulină de convertire sau de recrutare a credincioşilor. Omul care este intradevăr religios nu crede orbeşte in valorile prezente in religia lui şi nu detestă sauignoră ceea ce iese din universul creat de religie. Omul care respectă religia conştientizează sacrul, nu cunoaşte ura, işi respectă işi iubeşte sincer aproapele incercand să-l cunoască şi să-l inţeleagă. Finalităţile educaţiei religioase sunt strans legate de educaţia morală, intelectuală, estetică şi fizică deoarece a descoperi fiinţa umană aşa cum este ea şi nu cum se manifestă, a descoperi frumosul, noutatea şi mosterul a ceea ce ne inconjoară sunt doar cateva obiective din cadrul educaţiei religioase ce confirmă aceasta idee.Religia este inainte de toate, un mod de viaţă, un mod de a trăi4 .In acest context, identificăm următoarele finalităţi ale educaţiei religioase:a. insuşirea de cunoştinţe, de istorie şi filozofie a religiei, sociologia fenomenului religios,psihologia religiei etcb. formarea conştiinţei religiozităţii care se distinge de conştiinţa religioasăc. formarea unor atitudini spirituale.

2. Locul și rolul disciplinei religie la nivelul învățământului preuniversitar: Educaţia religioasă constituie un aspect important al misiunii Bisericii în lume. Activitatea învăţătorească a Bisericii a fost rânduită de Însuşi Mântuitorul Hristos, pentru ca oamenii să cunoască voia Lui şi să o împlinească. Prin demersul educaţional din cadrul orelor de religie, Biserica vine în ajutorul societăţii în ansamblul ei, promovând dragostea, prietenia, pacea, înţelegerea, întrajutorarea şi cooperarea între semeni, toate acestea constituind principiile de

bază ale credinţei creştine. Alături de multe alte transformări economice, politice şi sociale, anul 1990 a adus cu sine şi posibilitatea unor reforme şi transformări în plan religios. Una dintre noile realităţi religioase o constituie şi introducerea religiei în şcolile laice, educaţia religioasă fiind una din problemele de substanţă ale societăţii în ansamblul ei şi totodată ale politicii educaţionale. Astăzi religia și-a câştigat un loc în cadrul sistemului de învăţământ. În cadrul ariei curriculare ,om şi societate, religia ierarhizează şi structurează conţinuturile educaţionale din perspectiva valorilor şi a moralei creştine. Predarea Religiei în şcoală constituie un act misionar-sacramental, dar totodată are conotaţii educaţionale profunde. Cunoaştera propriilor valori religioase reprezintă o formă de securizare culturală, un semn de civism şi culturalitate. Educaţia religioasă invită la reflecţie, la autocunoaştere, la o convertire la lumea valorilor. Valorile religioase au darul de a aduce comuniunea între oameni, de a solidariza membrii unei comunităţi. Ultimii ani au dovedit că prezenţa religiei în şcoală este necesară nu numai pentru Biserică, ci şi pentru societatea românească în ansamblul ei, care a câştigat prin acest act de dreptate atât accesul la propria-i spiritualitate, cât şi un instrument esenţial în procesul de educare al tinerei generaţii. Pentru spaţiul românesc, credinţa creştină a acţionat ca un factor de coagulare şi de perpetuare al neamului. A fi iniţiat religios, însemnă şi a fi educat, înseamnă a avea capacitatea de a spori şi continua educaţia.

3. Baza legislativă a predării religiei în școală: a) Un prim pas: în 1990, între Ministerul Învățământului şi Ştiinţei şi Secretariatul de Stat pentru Culte s-a încheiat un protocol cu privire la introducerea educaţiei moral-religioase în învăţământul de stat: câte o oră la 2 săptămâni de educație moral-religioasă, obiect de învăţământ, cu statut de disciplină opţională şi facultativă, este inclusă în orar şi se desfăşoară în şcoli. b) În 1991, în Constituţia României, articolul 32, alin (7), se afirmă că Statul asigură libertatea învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult. În şcolile de stat, învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege. c) Abia în anul 1995 când a fost votată Legea Învăţământului (Legea nr. 84/1995) s-a stipulat obligativitatea religiei pentru clasele I-IV, pentru gimnaziu religia era cuprinsă doar în formă opţională, iar pentru licee şi şcoli profesionale religia avea un statut facultativ. d) Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 36/1997, pentru modificarea şi completarea Legii Învățământului nr. 84/1995, în art 9, alin(1), precizează că Planurile-cadru ale învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ Religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun. Elevul, cu acordul părinţilor sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea. Alin(2) preciza că La solicitarea scrisă a părinţilor sau a tutorelui legal instituit, elevul poate să nu frecventeze orele de religie. În acest caz, situaţia şcolară se încheie fără această disciplină. În mod similar se procedează şi pentru elevul căruia, din motive obiective, nu i s-au asigurat condiţiile pentru frecventarea orelor la această disciplină. e) Ordinul nr. 3670 din 2001, cu privire la aplicarea Planurilor-cadru de învăţământ pentru liceu în anul şcolar 2001-2002, la art(5) prevede: Conform articolului 9 din Legea Învăţământului, planurile-cadru ale învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun. Elevul, cu acordul părinţilor sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea. La solicitarea scrisă a părinţilor sau a tutorelui legal instituit, elevul poate să nu frecventeze orele de religie. În acestă ultimă situaţie, elevul îşi va alege în locul disciplinei Religie o disciplină opţională. (Aici Timiș remarcă: „Legislaţia ar putea fi îmbunătăţită dacă aliniatul (2) al Ordinului nr. 3670/din 2001, ar fi modificat în următoarea variantă: în cazul refuzului de a participa la ora de religie elevul va participa la un opţional propus de către profesorul de religie. Se pot propune opţionale înrudite cu religia, cum ar fi: Istoria Religiilor, Elemente de iconografie, Muzică bisericească, Arhitectura şi pictura creştină etc. În acest fel s-ar elimina concurenţa neloială”). Cele două acte normative (Legea Învăţământului şi Ordinul 3670) poziţionează Religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun, aria curriculară Om şi

Societate. În această situaţie disciplina Religie nu mai are un statul opţional şi devine opţională disciplina aleasă în locul Religiei. f) Este îmbucurător faptul că şi Ordinul Ministerului Educaţiei şi Cercetării nr. 5723/2003 include Religia pentru toate specializările din învăţământul preuniversitar. g) Statutul Personalului Didactic, în articolul 136, aliniatul (1) stipulează că: Disciplina Religie poate fi predată numai de personal abilitat, în baza protocoalelor încheiate între Ministerul Învăţământului şi cultele religioase recunoscute oficial de stat. h) Diferitele soluţii ale problemei relaţiei între religie şi educaţie în cadrul sistemului de învăţământ depind de conturarea şi structurarea raportului dintre Biserică şi Stat. O problemă care se va ivi în viitor va fi cea a şcolilor confesionale. Prin noua Constituţie statul asigură posibilitatea înfiinţării de către diferite culte a şcolilor confesionale. Articolul 32 alineatul (5) prevede că Învăţământul de toate gradele se desfăşoară în unităţi de stat, particulare şi confesionale, în condiţiile legii. i) Legea 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor prevede în art.32, alin (1): În învățământul de stat și particular, predarea religiei este asigurată prin lege cultelor recunoscute. j) în noua Lege a Educației Naționale, propusă în 2009, la articolul 18 se prevedea: (1) Planurile-cadru ale învăţământului primar, gimnazial și liceal includ Religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun. Elevul, cu acordul părinţilor sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea. (2) La solicitarea scrisă a elevului major, respectiv a părinților sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor, elevul poate să nu frecventeze orele de religie. În acest caz, situaţia şcolară se încheie fără disciplina Religie. În mod similar se procedează şi pentru elevul căruia, din motive obiective, nu i s-au asigurat condiţiile pentru frecventarea orelor la această disciplină. (3) Disciplina Religie poate fi predată numai de personal didactic calificat,conform prevederilor prezentei legi și abilitat în baza protocoalelor încheiate între Ministerul Educației, Cercetării și Inovării şi cultele religioase recunoscute oficial de stat.

4. Programa școlară: structură, importanță: a) Programele școlare sunt documente oficiale elaborate de Ministerul Educației Naţionale şi Consiliul Naţional pentru Curriculum, şi stabilesc: modelul curricular (prezintă o imagine sintetică a structurii interne a disciplinei, semnificativă pentru procesul de predare-învăţare); obiectivele cadru (sunt obiectivele care se subordonează idealului educaţional şi finalităţilor educaţiei şi se armonizează cu cele ale altor discipline conexe; ele indică schimbările în comportamentul elevilor la care ar trebui să ducă studiul disciplinei, pe nivele de şcolaritate); obiectivele de referinţă (reprezintă rezultatele la care ar trebui să ducă studiul disciplinei la nivelul fiecărui an de studiu); activităţile de învăţare (sunt exemple ale unor demersuri ce conduc la învăţarea, întărirea şi dezvoltarea capacităţilor prevăzute de către obiective; conţinuturile învăţării (sunt mijloace prin care se urmăreşte atingerea obiectivelor cadru şi de referinţă propuse; unităţile de conţinut sunt organizate fie tematic, fie în conformitate cu domeniile constitutive ale obiectelor de studiu); recomandările făcute profesorilor; standardele curriculare de performanţă pentru ciclurile de învăţământ (sunt sisteme de referinţă comune pentru toţi elevii vizând sfârşitul unui nivel de şcolaritate, sunt folosite la evaluarea calităţii procesului de învăţare şi au caracter normativ). b) Programa şcolară pentru disciplina Religie este elaborată de către fiecare cult, avizată de Secretariatul de Stat pentru Culte şi aprobată de Ministerul Educaţiei Naţionale. Elaborarea noilor programe de Religie – Cultul Ortodox s-a realizat având în vedere următoarele aspecte: utilizarea modelului de proiectare curriculară centrată pe competenţe, model care permite asigurarea continuităţii şi progresiei de la o clasă la alta, dar şi continuitatea cu programele de Religie pentru ciclul primar şi cele pentru liceu; asigurarea coerenţei la nivelul ariei curriculare Om şi societate, prin corelarea cu schimbările . ..intervenite la nivelul celorlalte programe şcolare; recomandarea unor valori şi atitudini care să completeze dimensiunea cognitivă a învăţării cu cea morală, din perspectiva finalităţilor educaţiei, dar şi a disciplinei

Religie; contribuţia competenţelor-cheie din aria curriculară Om şi societate la profilul de formare al absolventului învăţământului obligatoriu, în mod deosebit la competenţe care vizează: comunicarea, participarea la rezolvarea problemelor comunităţii, învăţarea eficientă. Disciplina Religie are un rol deosebit de important în formarea personalităţii elevilor, în formarea unor deprinderi şi abilităţi necesare pentru a le asigura accesul la învăţarea pe toată durata vieţii şi integrarea activă într-o societate bazată pe cunoaştere. Scopul studierii Religiei este acela de a forma personalităţi în concordanţă cu valorile creştine, prin integrarea cunoştinţelor religioase în structurarea de atitudini moral-creştine şi prin aplicarea învăţăturii de credinţă în viaţa proprie şi a comunităţii. Disciplina Religie –– Cultul Ortodox face parte din aria curriculară ”Om şi societate” şi i se alocă o oră/săptămână în trunchiul comun pentru toate nivelurile de învăţământ. Competenţele generale se definesc pe obiect de studiu şi se formează pe durata învatamântului gimnazial. Ele au un grad ridicat de generalitate si complexitate şi au rolul de a orienta demersul didactic către achiziţiile finale dobândite de elev prin învatare. Pentru fiecare an de studiu, programa propune competenţe specifice, deduse din competenţele generale; ele reprezintă achiziţii-cheie ale învăţării. Conţinuturile sunt organizate tematic şi au grade diferite de complexitate. Profesorii vor acorda fiecărei teme, numărul de ore pe care îl consideră necesar, astfel încât să trateze în mod adecvat toate acele probleme, pe care le au în vedere în construirea lecţiilor. Un conţinut poate fi tratat în una sau mai multe lecţii, conform deciziei profesorului. Ordinea temelor poate fi schimbată în funcţie de nevoile concrete ale activităţii didactice, în măsura în care nu se modifică sensul programei. COMPETENŢE GENERALE: 1) Cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu ca fundament al desăvârşirii şi mântuirii omului; 2) Utilizarea adecvată a limbajului din sfera valorilor religioase în diferite contexte de comunicare; 3) Manifestarea valorilor şi a cunoştinţelor religioase în propriile atitudini şi comportamente; 4) Cooperarea cu ceilalţi în rezolvarea unor probleme teoretice şi practice, în cadrul diferitelor grupuri; 5) Aplicarea învăţăturii de credinţă în viaţa personală şi a comunităţii. Programa şcolară odată aprobată este obligatorie. Manualele şcolare sunt alcătuite pe baza programelor şcolare.

5. Manualele școlare. Auxiliarele didactice și importanța lor: Manualul şcolar este un document școlar alcătuit pe baza programei şcolare. În cuprinsul lui se prezintă atât cunoștințe, cât şi activităţi care trebuie desfăşurate de către elevi pentru asimilarea acestora. Manualul de religie se alcătuieşte în conformitate cu principiile didactice şi catehetice, cu scopurile propuse şi cu strategiile didactice folosite în activitatea educativă. Pentru fiecare temă din manual, profesorul repartizează una sau mai multe ore, în funcție de gradul de dificultate al conţinutului învăţării şi de specificul clasei. Manualul este instrument de lucru atât pentru profesor, cât şi centru elevi. Pentru profesor, manualul este un instrument de orientare în ceea ce priveşte conţinutul, deoarece trebuie să adapteze sistemul metodologic la particularităţile elevilor. Întrucât în programa şcolară pot interveni modificări, profesorul va utiliza manualul în scopul atingerii obiectivelor propuse de programă. Pentru elevi, este un izvor important de cunoştinţe, un mijloc de perfecţionare a cunoştinţelor, un stimulent în dezvoltarea interesului şi curiozităţii, un ghid în formarea priceperilor şi deprinderilor de muncă individuală. Manualul poate fi utilizat la toate tipurile de lecţie, împreună cu diferite mijloace de învăţământ. Alături de manual, în predarea religiei pot fi utilizate şi alte lucrări: Mica Biblie,Micul Catehism,Vieţile Sfinţilor et

II. PRINCIPIILE DIDACTICE GENERALE/ Principii didactice specifice predării religiei: principiul hristologic si principiul eclesiologicA. Principiile didactice generale: 1. Principiul intuiției- accesul în lumea credinței trece prin simțuri, cunoaşterea concretă, senzorială, fiind baza abstractizării şi generalizării cunoştinţelor. Psihopedagogic-intuiția vizează influența directă a obiectelor din lumea înconjurătoare asupra simțurilor noastre. Mântuitorul: vorbirea directă, parabole.2. Principiul accesibilității (al respectării particularităților de vârstă și individuale ale elevilor / principiul psihologic) profesorul (bun psiholog) să adapteze conţinutul învăţării la gradul de dezvoltare psiho-fizică a elevilor, luând în considerare particularităţile de vârstă și sex, nivelul pregătirii anterioare, starea de sănătate, capacităţile intelectuale, mediul familial, etc.3. Principiul învățării active și conștiente - cere ca transmiterea cunoştinţelor să trezească activitatea sufletească a elevilor, astfel încât elevii să asimileze cunoștințele participând cu rațiunea, voința și sentimentul, pentru înţelegerea și învățarea lor conştientă.4. Principiul sistematizării şi continuităţii cunoştinţelor - pentru a putea fi predate sistematic și continuu, cunoștințele vor fi integrate într-un sistem, astfel-noile cunoștințe să fie învățate prin raportarea și integrarea lor la experiența și cunoștințele anterioare.5. Principiul îmbinării teoriei cu practica- când transmitem elevilor cunoștințe să le legăm de viață și să le transpunem în viață. 6. Principiul însuşirii temeinice a cunoştinţelor (principiul temeiniciei şi durabilităţii)- preocuparea profesorului asupra rezultatelor finale ale procesului instructiv-educativ.7. Principiul asigurării conexiunii inverse (al feed-back-ului, al retroacţiunii)- când dorim să știm care sunt efectele acţiunii noastre, în vederea reglării şi autoreglării continue - ca bază a ameliorării rezultatelor finale. Conexiunea inversă (feed-back) sau informația inversă este urmărită de profesor în fixarea cunoștințelor predate. 8. Principiul motivaţiei (principiul învăţământului interesant şi plăcut)- Motivația învățării-totalitatea intereselor, idealurilor şi mobilurilor care îndeamnă, susţin energic şi direcţionează desfăşurarea activităţii de învăţare. Motivația, numită „motorul învățării”, pune în mișcare rațiunea, voința și sentimentul elevilor. „Doamne, fă-mă robul Tău, ca să fiu liber!"B. Principii didactice specifice predării religiei: principiul hristologic și principiul eclesiologic: 1. Principiul hristocentric (teocentric) cere ca educația religioasă să se orienteze în jurul persoanei Domnului Iisus Hristos, ca Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, pentru că toate prin El s-au făcut.2.Principiul eclesiocentric cere ca profesorul de religie să transmită cunoștințele conform învăţăturii Bisericii şi în legătură cu viața Bisericii.

Concluzii: interdependente/se condiţionează reciproc. Informarea/ luminarea minţii lor si formarea caracterului moral creştin.

III. FORME DE ORGANIZARE A EDUCATIEI RELIGIOASE

1.Lectia de religie; Tipuri de lectieLecția de religie este principala formă de organizare a educației religioase realizată în școală. Lecția este alcătuită dintr-o succesiune de etape care se desfășoară într-un anumit interval de timp. Prin succesiunea acestor etape se asigură legătura între transmiterea cunoștințelor și asimilarea acestora, în vederea atingerii obiectivelor urmărite. Conținutul educației religioase este împărțit în unități de conținut care vor fi transmise și asimilate pe parcursul unei lecții. Lecțiile de religie se desfășoară în școală, sub conducerea profesorului de religie sau a preotului profesor (Șebu, Metodica). Lecția de religie e principala formă de organizare şi desfăşurare a activităţii didactice şi de educaţie religios-morală. Ea vizează realizarea unor obiective instructiv-educative, are un conţinut bine definit, o anumită structură şi un timp determinat de desfăşurare, presupune utilizarea unor strategii didactice, a unor sisteme metodologice (metode şi procedee didactice) şi resurse materiale (instrumente de lucru: Sfânta Scriptură, manuale, cărţi cu conţinut religios ş.a., şi mijloace de învăţământ: icoane, vase liturgice, aparatură audio-video). Prin urmare, lecţia poate fi definită ca "activitate comună a învăţătorului/profesorului cu elevii unei clase, în vederea realizării unor obiective instructiv-educative determinate, în cadrul căreia învăţătorul/profesorul asigură predarea unui conţinut, organizează şi dirijează activitatea de învăţare a elevilor". În ansamblul formelor de lucru desfăşurate cu elevii, lecţia deţine un loc important, constituind o formă principală de activitate a diadei profesor-elev. Înrădăcinată în practica şcolară de multă vreme, "lecţia a demonstrat o adevărată perenitate, situându-se în prim-planul formelor de lucru cu elevii". Prin ordonarea logică a conţinutului instruirii în unităţi didactice corespunzătoare fiecărei lecţii, ansamblul lecţiilor asigură predarea sistematică a disciplinelor de învăţământ, inclusiv a religiei, şi realizarea obiectivelor pedagogice proprii acestora. Concomitent cu realizarea obiectivelor instructive, prin exerciţiul duhovnicesc pe care îl realizează, lecţia de religie constituie activitatea cu rol hotărâtor în planul dezvoltării capacităţilor intelectuale şi religioase ale elevilor. Prin întreaga organizare şi desfăşurare, lecţia de religie exercită o influenţă sistematică cu funcţie formativă sub raportul modelării unor trăsături de personalitate, având incidenţă puternică asupra randamentului şcolar al elevilor şi al formării caracterului moral-religios al acestora (Timiș). Tipuri de lecție: Principalul criteriu de clasificare a tipurilor de lecții este sarcina didactică dominantă (care poate fi comunicarea de cunoștințe, formarea priceperilor și a deprinderilor, recapitularea și sistematizarea, verificarea rezultatelor). În funcție de obiectivul didactic predominant, există diferite tipuri de lecții: lecția de transmitere și însușire de noi cunoștințe; lecția de formare a deprinderilor intelectuale și practice; lecția de recapitulare și sistematizare a cunoștințelor; lecția de evaluare a cunoștințelor; lecția mixtă. a) Lecția mixtă urmăreşte realizarea aproximativ în aceeaşi măsură a mai multor sarcini didactice (comunicare, sistematizare, fixare, verificare). Principalele etape lecţiei mixte sunt: 1. moment organizatoric (este momentul în care profesorul ia contact cu clasa, având și rol educativ; după rostirea rugăciunii de început, se interesează de motivul absenței elevilor, sugerând vizitarea colegilor bolnavi; se pregătesc apoi condițiile materiale necesare desfășurării lecției); 2. verificarea cunoștințelor din lecția precedentă (se verifică activitatea suplimentară – prin sondaj sau la toți elevii – și lecția de zi; se va evita verificarea formală, de control exterior; în cazul în care constată greșeli comune, profesorul va supune atenției întregii clase lămurirea și corectarea acestora); 3. pregătirea pentru lecția nouă (în această etapă, profesorul creează atmosfera adecvată în vederea atingerii obiectivelor propuse; în acest scop se pot folosi rugăciuni, cântări bisericești, fragmente din literatura religioasă, întrebări care să facă legătura dintre conținutul vechi și cel care urmează să fie predat); 4. anunțarea titlului lecției noi și prezentarea obiectivelor propuse (această etapă are drept scop trezirea și dezvoltarea interesului elevilor pentru tema propusă, conștientizarea finalităților lecției de către elevi și orientarea învățării către scopuri precise); 5. comunicarea noilor cunoștințe (cunoștințele transmise elevilor trebuie să fie în concordanță cu programa școlară și să fie conforme cu adevărul religios; în acest sens se vor evita „lecturile pioase” care deformează adevărul religios); 6. fixarea noilor cunoștințe (nu este întotdeauna indicat să facem această fixare prin repetarea lecţiei; fixarea noilor cunoștințe se poate realiza prin: dialog pe tema lecției, rezolvarea unui test, învățarea unei

poezii sau cântări religioase, citirea unei povestiri, rezolvarea unor rebusuri, organizarea unor jocuri, concursuri; fixarea cunoștințelor trebuie să vizeze ideile esențiale; nu se urmărește aprecierea și notarea cunoștințelor noi; în cazul în care profesorul a omis ceva sau elevii nu au înțeles anumite elemente de conținut, se pot face corecturile și completările necesare); 7. aprecierea, asocierea, generalizarea (aprecierea propune analiza elementelor pozitive și negative, urmând deliberarea conștientă a lor și tragerea unor concluzii raționale; asocierea urmărește stabilirea de corelații între atitudinile personajelor din lecție, sau între ele și alte personaje cunoscute; asocierea se poate realiza prin întrebări sau prin citirea unor fragmente din literatura religioasă; aprecierea și asocierea îl conduc pe elev la desprinderea concluziei finale, spre generalizare, care se constituie într-un enunț, un îndreptar pentru viața creștină); 8. evaluarea (profesorul trebuie să evalueze activitatea elevilor pe tot parcursul orei); 9. activitatea suplimentară (poate fi dată sub diferite forme: răspunsul la întrebări, copierea unor texte din Sfânta Scriptură, alcătuirea unor propoziții folosind cuvintele noi, memorarea unei poezii sau a unui verset, etc.; se pot da indicații referitoare la modul de rezolvare a activității suplimentare pentru acasă); 10. încheierea (elevii rostesc împreună cu profesorul rugăciunea). b) lecția de transmitere și însușire de noi cunoștințe se foloseşte cu precădere când profesorul are de transmis un volum mai mare de cunoştinţe şi de o complexitate mai ridicată. În acest tip de lecție se parcurg etapele: 1. moment organizatoric; 2. anunțarea titlului lecției noi și prezentarea obiectivelor propuse; 3. transmiterea noilor cunoștințe; 4. fixarea noilor cunoștințe; 5. aprecierea, asocierea, generalizarea; 6. activitatea suplimentară; 7. încheierea. c) lecția de formare a deprinderilor: Pe lângă asimilarea de către elevi a cunoștințelor religioase, prin predarea religiei se urmărește și formarea unor deprinderi intelectuale și practice. Specifică pentru acest tip de lecţie este ponderea însemnată pe care o ocupă activitatea independentă a elevilor, consacrată efectuării de exerciţii, de teme, de lucrări practice. "Prin comportamente acţionale, cum ar fi priceperi, deprinderi, algoritmi, precum şi prin activitatea destinată formării, consolidării şi perfecţionării acestor acte, se adânceşte înţelegerea, se fixează şi se sistematizează cunoştinţele însuşite de elevi". În aceste lecții se parcurg mai multe etape: 1. moment organizatoric; 2. anunțarea titlului lecției noi și prezentarea obiectivelor propuse; 3. actualizarea unor cunoștințe; 4. efectuarea activității intelectuale și/sau practice; 5. analiza, aprecierea modului de formare a deprinderii; 6. activitatea suplimentară; 7. încheierea. d) lecția de recapitulare și sistematizare a cunoștințelor: Lecția de recapitulare se realizează la sfârșitul unui capitol, unui semestru sau unui an școlar. Obiectivul fundamental urmărit în cadrul acestui tip de lecţie este fixarea şi consolidarea cunoştinţelor prin stabilirea unor corelaţii între cunoştinţele unui capitol sau ale mai multor capitole. Recapitularea nu poate fi redusă la reluarea identică a cunoştinţelor, la simpla redare a celor asimilate anterior, ea presupune, din contră, reluarea din perspectiva unei idei centrale, în jurul căreia să graviteze majoritatea cunoştinţelor, și accentuarea unor noțiuni de bază. Etapele acestui tip de lecție: 1. moment organizatoric; 2. anunțarea titlurilor lecțiilor ce urmează a fi recapitulate și prezentarea obiectivelor propuse; 3. recapitularea, sistematizarea și sinteza cunoștințelor; 4. aprecierea, asocierea, generalizarea; 5. concluziile; 6. activitatea suplimentară; 7. încheierea. e) lecția de verificare și evaluare a cunoștințelor: Scopul fundamental urmărit este acela al controlului şi evaluării randamentului şcolar, respectiv a cantităţii şi calităţii însuşite, a dezvoltării psihice, a formării priceperilor şi deprinderilor. Verificarea se poate realiza prin chestionare orală, prin teme scrise, prin lecţii destinate analizei lucrărilor scrise, prin lecţii de verificare şi apreciere, prin lucrări practice etc. Etapele acestui tip de lecție: 1. moment organizatoric; 2. prezentarea obiectivelor de evaluare; 3. verificarea cunoștințelor elevilor; 4. aprecierea rezultatelor, concluzii; 5. activitatea suplimentară; 6. încheierea.

2. Proiectarea calendaristică si proiectarea lectiei de religie. Etapele proiectării. Obiectivele operationale si contextualizarea lorProiectarea calendaristicăA) 1. Proiectarea didactică reprezintă procesul deliberativ de fixare mentală a etapelor ce vor fi parcurse în realizarea educaţiei religioase. În funcţie de perioada de timp luată ca referinţă, se pot distinge două ipostaze ale proiectării: proiectarea globală și proiectarea eşalonată.

Proiectarea globală are ca referinţă o perioadă mai mare de instruire: semestru sau an de studii. Proiectarea eşalonată se materializează prin elaborarea programelor de instruire specifice unei lecţii aplicabile la o anumită clasă de elevi. 2. Proiectarea unei discipline pentru un an sau semestru şcolar se realizează prin planificarea eşalonată pe lecţii şi date exacte de predare a materiei respective. Documentul orientativ în realizarea acestei operaţii este programa şcolară. Planificarea anuală şi semestială constituie o activitate nu tocmai uşor de realizat, mai ales pentru profesorii începători. Activitatea de planificare şi proiectare presupune: lecturarea programei şcolare (la nivel de disciplină); planificarea calendaristică (anuală şi semestială); proiectarea secvenţională (a unităţilor de învăţare sau a lecţiilor). În aceste condiţii profesorul va avea o imagine de ansamblu asupra întregului curriculum (conţinuturi, ore, etc) alocat unui an de studiu. 3. În consens cu hotărârile Ministerului Educaţiei şi Cercetării, planificarea şi proiectarea didactică, sau altfel spus organizarea procesului de învăţământ, se face pe unităţi de învăţare. O unitate de învăţare reprezintă o structură didactică deschisă şi flexibilă, care are următoarele caracteristici: determină formarea la elevi a unui comportament specific, generat prin integrarea unor obiective de referinţă; este unitară din punct de vedere tematic; se desfăşoară în mod sistematic şi continuu într-o perioadă de timp; se finalizează prin evaluare. 4. Planificările calendaristice anuale şi semestriale au menirea de a organiza activitatea în perspectivă, de a gestiona timpul de învăţământ şi de a asigura îndeplinirea integrală şi cu rezultate bune a programei şcolare a disciplinei respective. Planificarea calendaristică anuală este un document şcolar alcătuit de către profesor pe baza programei şcolare şi cuprinde: tema, numărul total (anual) de ore repartizate obiectului la clasa respectivă, împărţirea acestor ore pe semestre şi repartizarea lor în ore de predare-învăţare, ore de evaluare şi ore la dispoziţia profesorului. Planificarea calendaristică semestrială este un document şcolar alcătuit de către profesor pe baza programei şcolare, prin împărţirea pe unităţi de conţinut (lecţii) a conţinutului învăţării repartizat într-un semestru, eşalonat pe ore şi săptămâni. Planificarea semestrială poate cuprinde şi obiectivele de referinţă, metodele şi mijloacele de învăţământ, modurile de evaluare folosite. Trebuie evidenţiat faptul că profesorul poate stabili numărul de ore pentru o unitate de conţinut în funcţie de condiţiile specifice ale colectivului de elevi cu care lucrează. Deci pentru clase paralele profesorul poate întocmi planificări semestriale diferite. Planificările calendaristice pentru perioada de evaluare se întocmesc înaintea perioadelor de evaluare din fiecare semestru şi conţin obiectivele de referinţă, conţinutul evaluării şi modurile de evaluare. B) 1. Un aspect important pentru o mai bună reuşită a lecţiei îl constituie proiectarea didactică. Se recomandă ca în proiectarea secvenţelor de instruire (a lecţiilor), să fie observate următoarele elemente: a) cunoaştera temeinică a personalităţii elevilor; nivelul lor de pregătire; starea moral duhovnicească a elevilor; stilul lor de învăţare; valorificarea experienţei practice şi personale a elevilor; b) structurarea conţinutului didactic astfel încât să sprijine înţelegerea, interesul şi motivaţia; c) utilizarea unor mijloace de învăţământ adecvate; d) realizarea unei evaluări permanente a modului în care elevii îşi însuşesc noile cunoştinţe şi competenţe. În cadrul proiectării unei lecţii, se recomandă a fi urmărite unele aspecte esenţiale: a) ce cunoştinţe urmează a fi învăţate? b) de ce este necesară învăţarea lor? c) cum se va realiza învăţarea? d) învăţarea noilor cunoştinţe; e) când şi cum vor putea si aplicate cunoştinţele învăţate? 2. Proiectarea didactică a unei lecţii consta în punerea în relaţie a obiectivelor, a conţinutului învăţării şi a strategiei didactice în vederea anticipării desfăşurării procesului instructiv educativ. Proiectarea didactica răspunde la patru întrebări: ce voi face?, cu ce voi face?, cum voi face? și cum voi şti dacă ceea ce trebuia făcut, a fost făcut? a) Proiectul didactic: Proiectul didactic este un plan anticipativ al modului de desfăşurare a lecţiei. Orice proiect didactic are două părţi: I. Date generale cuprind: -Data:... ; Clasa:... ; -Disciplina: Religie; -Subiectul . (titlul lecţiei):... ; -Tipul lecţiei:... ; -Obiective operaţionale:...

; -Obiective formativ-educative:... ; -Strategia didactică: mijloacele de învăţământ folosite la lecţie:... ; metodele de învăţământ utilizate la lecţie:... ; formele de organizare a clasei (frontal, analiză în grupuri mici, lectura individuală, citirea pe roluri, cântarea în comun etc.):... ; -Bibliografia folosită la lecţie:... ; II. Desfăşurarea lecţiei se poate prezenta sub diferite forme: forma desfăşurată (se trec una sub cealaltă etapele lecţiei şi se specifică activitatea profesorului şi a elevului pentru fiecare etapă în parte) sau forma tabelară. Pentru forma tabelară, propunem tabele cu diferite structuri: a) - Etapele lecţiei; - Activitatea profesorului; - Activitatea elevului; - Obiectivele operaţionale; - Metodele şi mijloacele utilizate în lecţie; b) - Etapele lecţiei; - Obiectivele operaţionale; - Elemente de conținut; - Strategia didactică: metode, mijloace și forme de organizare a clasei; - Instrumente de evaluare a rezultatelor. b) Schiţa de lecţie: După obţinerea definitivatului în învăţământ, pentru fiecare lecţie, profesorul va întocmi proiectul didactic redus (schiţa de lecţie). Schiţa de lecţie cuprinde două părţi: datele generale şi punctele esenţiale ale lecţiei. I. Datele generale cuprind: -Data:... ; -Clasa:... ; -Disciplina: Religie; -Subiectul (titlul lecţiei):... ; -Tipul lecţiei:... ; -Durata lecţiei:... ; -Obiective operaţionale:... ; -Obiective formativ-educative:... ; -Strategia didactică: mijloacele de învățământ folosite la lecție:... ; metodele de învățământ utilizate la lecție:... ; formele de organizare a clasei:... ; -Bibliografia folosită la lectie:... II. Se vor prezenta pe scurt punctele esenţiale în desfăşurarea lecţiei, în funcţie de tipul lecţiei, precizându-se eventualele trimiteri bibliografice în afara manualului şi modalităţi de evaluare a cunoştinţelor. Această schiţă poate fi organizată şi mintal, doar cu notarea elementelor de sprijin strict necesare (bibliografia, citatele, datele concrete despre activitatea suplimentară, conţinutul testelor docimologice). O bună întocmire a unui proiect didactic sau a unei schiţe de lecţie constituie premisa unei bune realizări a unei lecţii. De asemenea, realizarea propriu-zisă a lecţiei trebuie să fie urmată de (auto)evaluarea acesteia şi de ameliorarea rezultatelor. c) În cazul în care profesorul a fost asistat la ora de religie, după terminarea orei urmează autoanaliza şi apoi analiza lecţiei. Autoanaliza are trei părți: introducere (motivează tipul de lecție ales, prezintă obiectivele propuse, metodele și mijloacele utilizate pentru atingerea obiectivelor); analiza etapelor lecției (prezintă modul în care a respectat succesiunea etapelor și cerințele acestora); încheiere (trage concluziile referitoare la reușita lecției, din punctul lui de vedere). După autoanaliza lecţiei, cel care inspectează face analiza lecţiei, urmată de concluzii şi recomandări. 3. Pentru reuşita unei lecţii sunt necesare mai multe elemente: proiectarea, realizarea, evaluarea şi reglarea (reluarea dintr-o lecţie a fragmentelor care n-au fost înţelese de către elevi). Aceste elemente definesc metodologia didactică în sens larg. Pentru a avea o vedere de ansamblu asupra modului în care aceste elemente se condiționează, prezentăm următoarea schemă: PROCESUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT A. PROIECTAREA DIDACTICĂ I. Stabilirea obiectivelor 1. Obiective operaționale 2. Obiective formativ-educative 3. Sarcina didactică dominantă a lecției II. Analiza resurselor 1. Conținutul materiei de învățământ 2. Resursele psihologice ale clasei 3. Mijloacele de învățământ III. Strategia didactică 1. Sistemul metodologic a) Metode alese după obiective (operaționale, formativ-educative), sarcina dominantă a lecției, resurse, competența profesorului, unitatea metodă-conținut b) Procedee

c) Tehnici 2. Mijloacele de învățământ 3. Organizarea elevilor IV. Elaborarea proiectului didactic B. REALIZAREA PROPRIU-ZISĂ A LECȚIEI C. EVALUAREA LECȚIEI D. REGLAREA SAU AMELIORAREA C) Obiectivele operaționale sunt enunţuri cu caracter finalist, concret, urmărite în cursul unei activităţi didactice. Aceste obiective sunt transpuse în termeni de acţiuni sau manifestări observabile, prin folosirea verbelor la conjunctiv (să ...). Precizarea obiectivelor se face utilizând un singur verb şi corespunde unuia dintre domeniile: cognitiv (a clasifica, a defini, a preciza, a enumera, a identifica, a explica, a argumenta, a demonstra, a găsi, a corela, a deduce, a raporta, a ilustra, a localiza, a nota, a detalia, a alege, a selecta, a expune etc), afectiv (a aplica, a fi de acord, a avea curiozitatea, a compara etc.), voliţional (a intenţiona etc). Un rol deosebit de important în elaborarea obiectivelor operaţionale pentru nivelul de şcolaritate primar îl are cunoaşterea de către profesorul de religie a obiectivelor cadru şi de referinţă şi a programelor şcolare la următoarele discipline: limba literatura română, educaţie civică, muzică, istorie, geografie, ştiinţe etc Acest lucru prezintă două avantaje majore: elevii lucrează la nivelul dat de particularităţile lor de vârstă şi se realizează interdisciplinaritatea. În elaborarea şi formularea obiectivelor operaţionale se parcurg următoarele etape: 1. precizarea sarcinii de învăţare; 2. precizarea condiţiei de realizare a sarcinii de învăţare; 3. precizarea performanţei minim-acceptabile, a criteriului de succes sau a modului de evaluare. Condiţiile operaţionalizării obiectivelor sunt: -să se refere la activitatea elevilor; -să precizeze şi să descrie sarcina de învăţare; -să se concentreze pe procese, acţiuni, acte; -să conţină o singură sarcină de învăţare; -să fie accesibile elevilor; -să fie formulate sintetic; -să fie grupate logic, în jurul unităţii tematice a lecţiei; -să specifice condiţia de realizare, în contextul căreia elevii vor efectua acţiuni şi vor dovedi că au ajuns la schimbarea preconizată; -să fie precizate facilităţile sau restricţiile: "folosind...", "având la dispoziţie...", "fără a..."; -să conţină criteriile de evaluare şi nivele diferite de performantă. Exemple: La sfârșitul lecției, elevii vor fi capabili: să desprindă învățătura despre Dumnezeu Tatăl, în urma lecturării textului Crezului, folosind cel puţin două din atributele Lui; să localizeze orașele Ierusalim, Betleem și Nazaret, având la dispoziție harta Palestinei Noului Testament, din cel mult trei încercări; să-și formeze deprinderea de a-și face semnul Sfintei Cruci, la începutul și la sfârșitul rugăciunilor rostite în clasă, respectând regulile de închinare învățate. Utilizarea obiectivelor operaţionale prezintă avantaje (profesorul poate conduce lecţia în mod logic, eliminând echivocul obiectivelor generale; prin faptul că sunt concrete, obiectivele operaționale determină o comunicare facilă şi precisă între profesor şi elevi; întrucât sunt prezentate la începutul orei, determină la profesor o rigurozitate în respectarea lor, iar la elevi motivaţia învăţării; sunt un criteriu în alegerea metodelor de învăţământ utilizate în lecţie, iar îndeplinirea lor este un criteriu în reuşita lecţiei; în ce priveşte evaluarea, obiectivele operaţionale asigură criterii concrete de apreciere şi asigură feed-back-ul – conexiunea inversă), dar și dezavantaje (nu toate efectele educaţiei sunt observabile şi măsurabile imediat, de exemplu formarea unor deprinderi de comportament moral; nu pot fi modelate şi măsurate atitudini de complexitate superioară, cum ar fi atitudinile, trăirile, independenţa gândirii). În predarea religiei un rol deosebit de important îl au obiectivele formativ-educative. Ele evidenţiază finalităţile educaţiei religioase în ceea ce priveşte comportamentul elevilor în viaţa de creştin. În formularea obiectivelor formativ-educative se va preciza o singură schimbare de comportament, condiţia de realizare a acesteia şi criteriul de succes. Aceste obiective privesc în mod deosebit latura afectivă şi voliţională a personalităţii elevilor. Se precizează în legătură cu conţinutul fiecărei lecţii, dar se urmăresc pe parcursul mai multor

ani de studiu. Exemplu: -elevii să-şi exprime dorinţa de a face fapte bune, fără a fi îndemnaţi de părinţi sau profesori, ori de câte ori au prilejul.

3. Forme de activitate extrascolare specifice educatiei moral-religioase a elevilor si proiectarea acestora: cateheza, serbarea religioasă, vizitele si pelerinajele, expozitiile, cercurile pe disciplină,participarea la slujbele religioase.Forme de activitate extrascolarăDatorită caracterului programat, planificat şi organizat metodic al tuturor activităţilor educative, educaţia religioasă realizată în şcoală are o deosebită importanţă deoarece conduce la un nivel înalt de dezvoltare a personalităţii religios-morale a elevilor. Complementar cu activităţile în şcoală, cele extraşcolare pun accent într-o mai mare măsură pe latura formativă a educaţiei religioase, urmărind mai ales dezvoltarea vieţii afectiv-religioase a elevilor. Atât creativitatea elevilor dezvoltată la ora de religie prin diverse metode activ-participative, cât şi momentele de relaxare oferite de vizitele şi excursiile la biserici şi mănăstiri, însumate cu serbările şcolare şi concursurile religioase, converg spre dobândirea desăvârşirii creştine şi a mântuirii sufletului elevilor. a) Cateheza – a învăța prin viu grai – activitatea de inițiere în învățătura și viața Bisericii. Când numărul adulților care se botezau a început să scadă, prin cateheză era definită transmiterea cunoştinţelor religioase credincioșilor de toate vârstele şi formarea religioasă a acestora în şi prin Biserică. Spre deosebire de lecţia de religie la care participă elevi organizaţi pe clase, în funcţie de vârstă, catehizarea se adresează tuturor credincioşilor din biserică. Preotul va ţine cont de faptul că în biserică nu poate lămuri toate aspectele şi, de aceea, în vizitele pe care le face la domiciliul credincioşilor, poate continua catehizarea acestora. Cateheza trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să se încadreze într-un ciclu de cateheze, pe o anumită temă din Vechiul şi Noul Testament, Istoria bisericească, Morală, Dogmatică, Liturgică etc; să se desfăşoare după un plan stabilit de către preot; să fie expusă cu claritate şi gradual; să urmărească formarea religios-morală a credincioşilor, desăvârşirea lor; să ţină cont de nivelul de cunoştinţe şi de vârsta credincioşilor; să nu fie lungă, pentru a nu-i obosi pe credincioşi şi, în special, pe copii; să aibă ca finalitate întărirea credinţei şi creşterea moralităţii credincioşilor. Structura unei cateheze cuprinde următoarele etape: ascultarea catehezei anterioare, introducerea, anunţarea, tratarea, intuiţia, reproducerea, aprecierea, asocierea, generalizarea, aplicarea în viaţă şi încheierea. Între intuiţie şi reproducere se poate intercala o cântare religioasă adecvată temei catehezei. b)Serbarea religioasă. Manifestările cultural-religioase antrenează un număr mare de elevi. Aici sunt incluse serbările şcolare, concursurile, conferinţele religioase, întâlniri cu mari duhovnici, vizionările de filme cu subiect religios, expoziţiile de icoane şi alte obiecte de artă religioasă. În cadrul serbărilor religioase se pot prezenta scenete religioase, colinde, etc. Etapele proiectării pentru interpretarea unor scenete religioase: alegerea scenetei și prezentarea în fața elevilor; împărțirea rolurilor ținând cont de opțiunile și talentul elevilor; învățarea textelor (acasă) și a cântecelor (la cerc); repetarea scenetei; realizarea decorului și prezentarea scenetei în serbarea școlară sau cu alte prilejuri. c) Vizitele și pelerinajele: Vizitele și excursiile la biserici și mănăstiri oferă elevilor nu numai momente de relaxare, ci şi posibilitatea dobîndirii sau aprofundării cunoştinţelor religioase. Elevii pot afla direct modul în care a fost și este trăită credința ortodoxă. Excursiile se realizează cu elevi dintr-o clasă, din clase paralele sau cu nivel de şcolaritate apropiat. Vizitele și excursiile la biserici și mănăstiri sunt o formă de organizare a procesului de învățământ prin care se urmărește dobândirea și fixarea cunoștințelor. Putem distinge mai multe tipuri de vizite şi excursii: a) vizite şi excursii introductive (organizate cu scopul de a-i

pregăti pe elevi pentru înţelegerea cunoştinţelor ce urmează să fie predate, elevii fiind orientaţi să urmărească aspectele legate de viaţa personalităţilor religioase, să asculte sfaturile preoţilor duhovnici, să achiziţioneze material intuitiv, precum icoane, vederi, casete, care poate fi folosit în lecțiile de religie; profesorul va urmări modul în care elevii exersează deprinderile formate în timpul orelor cu privire la actele de cult extern); b) vizite şi excursii organizate în vederea comunicării de cunoştinţe (se realizează în vederea însușirii unor cunoștințe referitoare la locașul de cult, la viața unor sfinți, a unor personalități bisericești; spre exemplu, lecţia despre Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava poate fi predată într-o excursie/vizită organizată la Mănăstirea Sfântul Ioan din Suceava; datorită faptului că vizitele oferă o mare varietate de informații, profesorul trebuie să valorifice din plin acest lucru și să puncteze esențialul); c) vizite şi excursii de consolidare şi fixare a cunoştințelor (se organizează la sfârşitul unui capitol sau al unei teme şi prezintă avantajul că elevii au deja multe informaţii, ştiind ce să urmărească şi încercând să afle mai multe amănunte). Pelerinajele sunt călătorii făcute în scop religios, către destinații naționale sau internaționale. Creștinii din întreaga lume au ca locuri de pelerinaj Ierusalimul, Constantinopolul, Muntele Athos, etc. Valoarea educativă și religioasă a pelerinajelor a fost arătată încă din perioada Vechiului Testament, iar mai apoi de Domnul Iisus Hristos, prin participarea la mai multe astfel de acțiuni, atât în copilărie (Iar când a fost El de doisprezece ani, s-au suit la Ierusalim, după obiceiul sărbătorii – Luca 2), cât și în timpul activității Sale mesianice (După acestea era o sărbătoare a iudeilor, și Iisus S-a suit la ierusalim – Ioan 5). Pelerinajele reprezintă un prilej de aprofundare a cunoștințelor religioase și de comuniune de credință cu Dumnezeu, cu sfinții și cu semenii. Date fiind dificultățile legate de lungile călătorii pe care le presupuneau pelerinajele, la acestea participau creștinii cu o credință și o viață religioasă mai intensă, pentru care un astfel de demers religios era expresia unei înalte devoțiuni și o jertfă adusă lui Dumnezeu. d)Expozițiile: În cadrul manifestărilor cultural-religioase se pot organiza expoziții cu lucrări ale elevilor. În vederea realizării acestor expoziții, profesorul de religie trebuie să parcurgă mai multe etape: prezentarea unor lucrări în vederea dezvoltării interesului elevilor spre arta religioasă; dezvoltarea convingerii că, pentru a realiza lucruri de artă religioasă, elevii trebuie să ducă o viață religioasă autentică; prezentarea etapelor executării lucrării; distribuirea materialelor necesare executării lucrărilor; executarea lucrării sub îndrumarea profesorului, în cadrul cercului de religie; analiza lucrărilor și expunerea lor. e)Cercul de religie este o activitate suplimentară, în interdependenţă cu activitatea de la clasă: lecţia este suportul pe care se sprijină activitatea de la cerc, iar cercul îmbunătăţeşte calitatea educaţiei religioase realizată la lecţii. Prin tematica aleasă şi prin lucrările proprii, li se dezvoltă elevilor dragostea pentru religie. Ţinând cont de faptul că participarea la cercul de religie nu este obligatorie, tematica cercului se stabileşte la începutul anului şcolar, pe baza opţiunilor, intereselor şi aptitudinilor elevilor. La cercul de religie se dezvoltă spiritul comunitar prin antrenarea tuturor participanţilor în pregătirea şi desfăşurarea activităţilor propuse. Rezultatele activităţilor trebuie valorificate în funcţie de tematică, în diferite moduri: prin referate, articole, albume (dacă tematica vizează aprofundarea unor cunoştinţe sau vizitarea unor biserici şi mănăstiri), prin spectacole religioase în apropierea sărbătorilor (atunci când tematica vizează învăţarea unor poezii şi cântece religioase sau interpretarea unor scenete religioase care vor fi alese şi din domeniul tradiţiilor poporului român, de ex. Vifleiemul sau Irozii), prin organizarea unor expoziţii (când tematica urmăreşte dezvoltarea artelor decorative: pictură, sculptură, miniaturi), prin întocmirea de rebusuri cu definiţii religioase, poezii proprii (dacă tematica vizează subiecte de creaţie).

IV. Metode de învătământ:1.Metode de comunicare oralăMetodele de comunicare orală sunt acele metode prin care comunicarea noilor cunoștințe se face de către profesor, prin expunere sau conversație. A. Metode expozitive: Expunerea este metoda de predare ce constă în prezentarea pe cale orală a noilor cunoştinţe, folosind povestirea, descrierea, explicaţia, argumentarea, prelegerea şi expunerea cu oponent. În predarea cunoştinţelor prin metoda expozitivă pot fi utilizate şi mijloace de învăţământ: hărţi, fotografii, discuri, casete audio şi video. Prin expunerea noilor cunoştinţe, profesorul urmăreşte formarea Ia elevi a unui mod de gândire logic şi sistematic şi le dă un exemplu de exprimare elevată. Unii pedagogi moderni aduc critici acestei metode susţinând că nu cultivă gândirea elevilor, nu este o metodă creatoare, solicită memoria elevilor, se bazează pe autoritatea profesorului, etc. În predarea adevărului revelat, profesorul de religie va folosi expunerea şi variantele ei, ţinând cont şi de faptul că această metodă a fost folosită cel mai des de către Mântuitorul Iisus Hristos, în activitatea Sa învăţătorească. 1. Povestirea: Povestirea este expunerea orală de către profesor a unor întâmplări, fapte, eveniment reale petrecute într-un anumit timp și spaţiu, cu scopul însuşirii noilor cunoştinţe, dezvoltării unor sentimente şi formării unor atitudini pozitive la elevi. Întrucât unul dintre scopurile predării religiei este formarea caracterelor religios-morale, povestirea urmărește, în același timp, să-i conducă pe elevi la însușirea unor valori care să influențeze pozitiv comportamentul lor. Pentru a avea asupra elevilor efectul dorit, trebuie respectate anumite cerințe legate de conținutul povestirii și modul prezentării ei: a) să fie alese fapte, întâmplări, evenimente cu o profundă semnificaţie pentru susţinerea ideii religioase; b) să se asigure un climat emoțional, prin folosirea de către profesor a intonației, mimicii și gesturilor din care să rezulte clar atitudinea pe care o ia față de eroii povestirii; c) în decursul povestirii să fie prezentate la momentul potrivit materiale ilustrative menite șă impresioneze mai profund pe elevi; d) profesorul poate întrerupe firul acțiunii pentru a introduce o explicație, pentru a prezenta un personaj, pentru a răspunde la întrebările elevilor sau pentru a-și exprima părerile proprii, însă cu foarte mult tact. Întrucât arta de a povesti nu este înnăscută, profesorul trebuie să depună mult efort pentru ca povestirea să dobândească aceste caracteristici. În Sfânta Scriptură, povestirea este frecvent utilizată ca metodă de educație (povestirea spusă de proorocul Natan regelui David după ce acesta a păcătuit, pilda vameșului și a fariseului, etc). În predarea religiei pot fi utilizate povestiri cu conţinut moralizator din evenimentele biblice, din vieţile sfinţilor etc, care să ajute la atingerea obiectivelor propuse. Se vor evita povestirile care deformează adevărul religios şi astfel produc îndoieli în sufletul copiilor. Exemplu: În lecțiile despre monahismul românesc și rolul mănăstirilor în viața și cultura poporului român, profesorul poate povesti viața Sfântului Nicodim de la Tismana, organizatorul vieții monahale în țara noastră. Se pot folosi: icoana Sfântului Nicodim, imagini cu mănăstirea Tismana, cu peștera unde a locuit, cu racla unde se află moaștele sale. 2. Descrierea: Descrierea este metoda expozitivă care prezintă caracteristicile exterioare tipice ale obiectelor, proceselor, fenomenelor, locurilor etc., urmărind, în special, aspectele fizice ale acestora. Descrierea se realizează pe baza observaţiei, motiv pentru care trebuie să îndeplinească anumite cerinţe legate de dirijarea de către profesor a observării: a) să se bazeze pe intuiţie; b) să ţină cont de nivelul de pregătire al elevilor; c) să nu evidenţieze detaliile nesemnificative ale obiectelor şi fenomenelor; d) să dezvolte la elevi spiritul de observaţie. În descriere pot fi folosite mijloace de învăţământ (hărţi, vederi, fotografii, diapozitive, filme etc.) care prezintă obiectele sau fenomenele care se studiază. În paginile Sfintei Scripturi și ale Sfintei Tradiții, găsim nenumărate descrieri: descrierea potopului în Vechiul Testament, descrierea Sfântului Ioan Botezătorul, a lui Zaheu, în Noul Testament, descrierea luminii necreate de către Sf. Grigorie Palama, etc. Exemple: 1) În lecțiile

referitoare la evenimentul intrării Domnului în Ierusalim, profesorul poate descrie imaginea Ierusalimului din vremea Mântuitorului, folosind harta Ierusalimului Noului Testament și a Palestinei Noului Testament. 2) În lecția despre viețile sfinților martiri daco-romani, profesorul poate folosi descrierea caracterului religios-moral al Sfântului Sava Gotul, folosind scrisoarea trimisă de Biserica din Gothia Sfântului Vasile cel Mare. 3. Explicația: Explicația este metoda expozitivă prin care se lămurește o noțiune (un nume propriu, un termen necunoscut, o idee sau un concept), un fapt (o narațiune, o parabolă, o figură de stil, un verset din Sfânta Scriptură, o poruncă dumnezeiască, o normă morală). Explicația poate avea deci caracter teleologic, scopul ei fiind îmbunătățirea vieții religios-morale a elevilor. Înțelegerea poruncilor dumnezeiești și a legilor morale reprezintă fundamentul respectării și aplicării acestora în practică. În acest caz, explicația are două funcții care trebuie să se manifeste împreună: una cognitivă sau informativă și alta formativă. Elevii trebuie informați despre rolul și cerințele poruncilor/normelor morale și despre consecințele respectării sau nerespectării acestora, pentru a fi stimulați spre respectarea și aplicarea lor. Fără funcția formativă, educația morală nu se poate realiza. Explicaţia trebuie să îndeplinească anumite condiţii: a) să ţină cont de pregătirea religioasă şi laică a elevilor şi de natura temei; b) să fie corectă şi din punct de vedere doctrinar; c) să fie completă şi sigură, fară a omite vreun element care ar determina neînţelegerea temei, dar şi fără a intra în detalii obositoare, care îndepărtează elevul de la scopul lecţiei respective; d) să fie clară, pentru a nu crea confuzii în mintea elevilor; e) să fie convingătoare, argumentată şi întregită prin fapte concrete; f) să fie făcută cu căldură, nu ca o simplă informaţie, de aceea şi forma pe care o poate lua este descrierea literară sau naraţiunea. În Vechiul Testament sunt explicate numele de Adam și Eva, apoi pe parcursul unor întregi capitole din Pentateuh li se explică evreilor atât poruncile pe care trebuie să le țină, cât și consecințele respectării sau nerespectării lor. În Predica de pe munte, Mântuitorul explică poruncile Decalogului din perspectiva spirituală a Noii Legi, postul, rugăciunea, milostenia, etc. Adeseori El explică unele pilde pe care ucenicii Lui nu le înțelegeau. Explicația apare și în convorbirile Mântuitorului cu Nicodim, cu femeia samarineancă, etc. În Actul martiric al celor trei surori, Agapi, Irina și Hiona, sunt explicate numele lor de botez (Agapi = Iubirea, Irina = Cea pașnică, Hiona = Cea albă ca zăpada). Exemple: 1) În lecția despre vindecarea slăbănogului din Capernaum, profesorul va explica cuvântul slăbănog, înțeles de copii ca sinonim cu slab. 2) Atunci când profesorul va vorbi elevilor despre post, va explica necesitatea postului, rolul postului în viața creștinului, care este postul bineplăcut lui Dumnezeu, și va da exemple de oameni care prin post au biruit ispitele. B. Metode interogative: Metodele interogative se realizează pe baza dialogului dintre profesor și elev (conversația, problematizarea). Conversația este metoda care valorifică dialogul sau interogaţia şi este cel mai des utilizată în procesul de învăţământ. Prin intermediul dialogului realizat între profesor şi elevi se transmit cunoştinţe şi se oferă posibilitatea atingerii unui nivel moral mai înalt. Conversaţia este folosită în toate tipurile de lecţii alături de alte metode, dar se poate desfăşura şi în afara orelor de religie, sub forma conversaţiei individuale – de la om la om, atunci când elevul sau profesorul o solicită. Conversaţia este generată de conţinutul lecţiilor de religie, de întâmplări din viaţa elevilor, a clasei, a şcolii, a societăţii, de unele articole din ziare, de unele emisiuni. Pentru a fi folosită eficient, această metodă necesită din partea profesorului o adevărată artă în a formula întrebările şi a conduce discuţia pe o cale numai de el ştiută (este singurul dezavantaj al metodei), în vederea realizării obiectivelor propuse. Se cunosc mai multe tipuri de întrebări în funcţie de modul de adresare şi de obiectivul vizat: a) frontală (adresată întregii clase); b) directă (adresată unui elev anume); c) inversată (adresată profesorului de către elev și returnată elevului, de exemplu cu formula: „Tu ce crezi?”); d) de releu și de comunicare (adresată de elev profesorului și repusă de acesta întregii clase); e) imperativă (se

formulează o cerință categorică); f) de revenire (întrebare pe care profesorul o pune reluând o părere emisă de un elev, dar care nu a putut fi luată în seamă în acel moment). Profesorul va ţine cont în formularea întrebărilor de cerințele legate de conţinutul şi forma pe care acestea trebuie să le aibă, şi anume: a) să fie formulate precis; b) să fie concise ca formă şi exprimate cu claritate; c) să nu cuprindă termeni neînţeleşi de elevi; d) să fie accesibile şi variate; e) să conţină un singur enunţ; f) să se refere la materia predată; g) să stimuleze gândirea tuturor elevilor; h) să fie formulate într-o ordine logică; i) să nu fie duble (două întrebări la aceeaşi problemă, formulate diferit şi succesiv şi care necesită două răspunsuri diferite); j) să fie însoţite de întrebări ajutătoare, numai atunci când este nevoie. Ţinând cont că în evaluare se vor urmări conţinutul, organizarea şi prezentarea răspunsurilor, profesorul va urmări ca elevii să-şi formeze deprinderea de a alcătui .răspunsuri corect formulate, care să îndeplinească următoarele cerinţe: a) să fie complete, clare şi precise; b) să aibă o formă îngrijită, folosind un vocabular ales; c) să fie date individual, după un anumit timp de gândire; d) să fie conştiente, iar la nevoie, însoţite de explicaţii. În timpul dialogului, profesorul trebuie să adopte o ţinută corespunzătoare, care să-l ajute pe elev în găsirea şi formularea răspunsurilor. Astfel, profesorul: a) nu va pune întrebări "cursă"; b) nu va întrerupe elevii în timp ce aceştia dau răspunsul; c) va adopta o mimică adecvată, spre a nu-i intimida sau deruta; d) nu va jigni pe elevii care dau răspunsuri eronate; e) nu va ameninţa cu măsuri represive pe elevi. Conversaţia are mai multe forme: conversaţia catehetică, conversaţia euristică şi dezbaterea sau discuţia colectivă. a) Conversaţia catehetică: Conversaţia catehetică este metoda de instruire şi educare a elevilor prin intermediul întrebărilor şi răspunsurilor, cu scopul de a reproduce cele observate, descopente şi asimilate de ei, sub conducerea profesorului. Conversaţia catehetică se foloseşte, de obicei, în verificarea cunoştinţelor (conversaţia de verificare) şi în fixarea cunoştinţelor (conversaţia de fixare). În dialogul cu învăţătorul de Lege care Îl întreabă ce să facă ca să moștenească viața veșnică, Mântuitorul foloseşte conversaţia catehetică. b) Conversaţia euristică: Conversaţia euristică este metoda bazată pe dialog şi pe învăţarea conştientă, şi se foloseşte atunci când noile cunoştinţe pot fi desprinse împreună cu elevii din cunoştinţele anterioare, din analiza unor fapte, unor evenimente sau în urma cercetării unui material intuitiv. Se foloseşte în verificarea cunoştinţelor (conversaţia de verificare), în actualizarea cunoştinţelor şi introducerea în tema nouă a lecţiei (conversaţia de reactualizare), în comunicarea noilor cunoştinţe, în apreciere şi în asociere. Această metodă solicită elevilor inteligenţa productivă, spontaneitatea şi curiozitatea, lăsând elevilor mai multă libertatea de căutare. O metodă foarte asemănătoare cu aceasta, prezentată într-o formă grafică, este explozia solară. Pornind de la un punct central, se nasc întrebări, la care elevii răspund verbal, iar la rândul lor aceste întrebări nasc alte întrebări. c) Dezbaterea sau discuția colectivă: Dezbaterea este o formă a conversației caracterizată printr-un schimb de opinii, impresii, informații, propuneri axate în jurul unui subiect, a unui fapt luat în studiu, cu scopul de a consolida, clarifica și sintetiza cunoștințe, de a analiza anumite cazuri sau texte, de a soluționa unele probleme, de a argumenta anumite idei sau texte, de a dezvolta capacitatea de exprimare a elevilor etc. Pentru reușita acestei metode este necesar ca elevii să-și însușească temeinic cunoștințele anterioare care constituie baza dezbaterii. Se poate folosi material intuitiv (textul biblic, hărți, mijloace audio-vizuale etc.). Dezbaterea sau discuția colectivă este condusă de către profesor pe baza propunerii unei teme ori în urma unor prelegeri sau referate susținute în cadrul lecției sau al cercului de religie. Concluziile dezbaterii au rolul de a clarifica tema pusă în discuție și problemele ridicate de elevi. În domeniul învățăturii de credință este recomandată evitarea speculațiilor.

2. Metode de comunicare scrisă (compunerea; referatul; eseul)

V. Mijloace de învătământ: textul biblic, literatura religioasă, icoana, portretul, harta, mijloacele audiovizuale, calculatorul etc.Mijloace de învătământMijloacele de învățământ sunt instrumente didactice auxiliare care ușurează transmiterea și asimilarea informației didactice, înregistrarea și evaluarea rezultatelor obținute. Ele nu se substituie activităților de predare, învățare și evaluare, oricât de performante ar fi. Clement Alexandrinul îndeamnă pe educator să adune cât mai multe ajutoare pentru ascultătorii săi, dar în niciun caz nu trebuie să-și lipească sufletul de ele, ci să le folosească numai atâta cât să scoată din ele ce este folositor. Funcțiile mijloacelor de învățământ: 1) funcția informativă (cu ajutorul lor se pot transmite mai multe informații în același interval de timp); 2) funcția formativă (prin folosirea lor crește gradul de organizare a informației transmise, și, în consecință, se dezvoltă capacitățile intelectuale ale elevilor); 3) funcția de evaluare (pe care o îndeplinesc mijloacele de învățământ de evaluare); 4) funcția de raționalizare a efortului depus de pofesor și elevi sau funcția ergonomică (folosirea lor reduce efortul intelectual și fizic depus de elevi și profesor în procesul de predare-învățare-evaluare). Funcțiile secundare ale mijloacelor de învățământ: 1) funcția estetică (angajează elevii în perceperea și aprecierea frumosului în natură, societate și artă); 2) funcția de școlarizare substitutivă sau de realizare a învățământului la distanță (prin programe de televiziune sau radio destinate educației religioase). Mijloacele de învățământ se folosesc diferențiat, în funcție de specificul colectivului de elevi (particularitățile de vârstă, nivelul intelectual, orientarea școlii), de specificul disciplinelor, de obiectivele urmărite. Clasificarea mijloacelor de învățământ după natura și funcționalitatea lor: 1) mijloace informativ-demonstrative (Sf. Scriptură și Sf. Tradiție, obiecte de cult, machete ale unor biserici, fotografii, icoane, planșe, hărți, tabele cronologice, elemente de istorie locală, dogme și versete scripturistice, mijloace de învățământ pe suport scris: cărți, cursuri, culegeri de colinde și poezii religioase; mijloace de învățământ tehnice audio, vizuale și audio-vizuale: discuri, casete, benzi magnetice, folii pentru retroproiector, diapozitive, diafilme, filme, casete video, CD-uri, etc); 2) mijloace de exersare și formare (calculatorul); 3) mijloace de evaluare (chestionare, teste). Toate aceste obiecte devin mijloace de învățământ numai în momentul în care răspund unei finalități pedagogice. Pentru a fi folosite eficient, mijloacele de învățământ trebuie să fie de bună calitate, reprezentative, sugestive și cu aspect plăcut. Elevii vor fi orientați referitor la observarea și folosirea lor. 1. Textul biblic: În cadrul orei, Sfânta Scriptură va fi folosită în crearea cadrului religios necesar desfăşurării orei (cu eventuala scriere pe tablă a un verset), în verificarea, comunicarea si fixarea cunoştinţelor, în asociere, apreciere, generalizare, în recapitularea şi sistematizarea cunoştinţelor. Astfel, profesorul: îi va învăţa pe elevi să găsească un text în Biblie, în clasa a III-a; îi va învăţa să găsească locurile paralele; îi va ajuta să-şi formeze deprinderea de a citi zilnic din Sfânta Scriptură; va folosi la ore comentariile Sfinţilor Părinţi şi ale exegeţilor în interpretarea Bibliei; le va explica pericolul interpretării libere a Bibliei; nu va permite elevilor să facă speculaţii pe baza textului Sfintei Scripturi; îi va îndemna să înveţe versetele pe care se sprijină învăţătura de credinţă ortodoxă, pentru a le folosi în sens misionar şi apologetic. 2. Literatura religioasă: Literatura religioasă poate fi folosită ca mijloc de învățământ în

cadrul orelor de religie. Sfântul Vasile cel Mare în Omilia Către tineri, îi îndeamnă să folosească scrierile profane, întrucât trebuie să stăm de vorbă cu poeții, cu scriitorii, cu oratorii și cu toți oamenii de la care am putea avea vreun folos oarecare pentru cultivarea sufletului. În folosirea literaturii laice, tinerii trebuie să procedeze selectiv, întocmai ca albinele, care nici nu se duc fără nicio alegere la toate florile, nici nu încearcă să aducă tot ce găsesc în florile peste care se așează, ci iau cât le trebuie pentru lucrul lor, iar restul îl lasă. Poporul român s-a născut creștin. Literatura sa veche are semnificație religioasă. Începând cu Dosoftei care a scris Psaltirea în versuri (1674), majoritatea scriitorilor și poeților români au scris literatură religioasă. Profesorul de religie va selecta din literatura religioasă acele fragmente care sunt accesibile elevilor și care corespund scopurilor urmărite (desprinderea unor învățături morale, crearea unei atmosfere de religiozitate, dezvoltarea interesului elevilor pentru literatura religioasă și pentru un anumit autor etc.). Fragmentele alese se pot utiliza în următoarele etape ale lecțiilor: a) în verificarea cunoștințelor (de ex. Poezia Rugăciunea mamei, în .verificarea cunoștințelor despre Taina Nunții); b) în pregătirea pentru lecția nouă, profesorul va citi o poezie sau un fragment în proză, cu caracter religios, care să facă legătura între cunoștințele din lecția anterioară și cele ce se vor preda (de ex. strofe din poezia Profetul din Nazaret de Al. Vlahuță, când se trece de la lecțiile legate de minunile Mântuitorului la cele referitoare la Patimile Lui); c) în comunicarea noilor cunoștințe (de ex. poezia Rugăciune de Mihai Eminescu); d) în fixarea cunoștințelor (de ex. lecturarea nuvelei Vecinii de Ioan Slavici, în lecțiile despre iubirea aproapelui); e) în asociere pot fi valorificate versuri cu caracter educativ (de ex. poezia Hristos a înviat de Vasile Militaru în lecțiile despre Învierea Domnului, poezia Milogul de Nichifor Crainic în lecția despre iubirea față de aproapele); f) în generalizare, versul unei poezii religioase sau o frază din literatura religioasă se pot constitui într-o generalizare (de ex. versurile Cuvântul devenit-a carne / Istoria a dobândit cuprins din poezia Poet a lui Ioan Alexandru, pot fi utilizate la liceu, în generalizare, la lecția despre Nașterea Domnului). Profesorul va conduce discuția pe marginea celor citite, pentru ca elevii să înțeleagă corect mesajul și conținutul poeziilor sau fragmentelor respective. De asemenea, poate utiliza în explicarea acestora diferite surse bibliografice de critică literară. 3. Icoana: a) Sfânta icoană este o prezenţă harică. În Istona Bisericii, icoanele au avut un rol important în viaţa liturgică, în domenii misiunii și în latura educaţiei religioase. b) Dintre funcțiile pe care le îndeplinește icoana, amintim: 1) funcţia catehetică sau didactică. Icoana este Biblia în imagini și simboluri; 2) funcția contemplativă. Icoana este o fereastră spre absolut care atrage pe credincios spre comuniunea cu Dumnezeu întru slavă; 3) funcția de mijlocire su harică. Icoana împărtășește puterea nevăzută a lui Dumnezeu prin mijlocirea celui reprezentat pe ea; 4) funcția latreutică. Prin cinstirea icoanei, cinstim pe cel reprezentat pe ea. Doctrina cinstirii icoanelor a fost stabilită la Sinodul VII Ecumenic; 5) funcția educativ-religioasă. Icoana este un mijloc de trezire, întreținere și întărire a vieții religioase, iar vederea ei îndeamnă la fapte bune, la practicarea virtuților creștine. c) Profesorul de religie va utiliza în timpul orelor icoane, ca mijloace de învățământ, în concordanță cu subiectul lecției. Icoanele se folosesc în lecție: la începutul expunerii (când se urmărește cunoașterea vieții sfinților sau a evenimentelor biblice studiate), în comunicarea noilor cunoștințe (înainte de analiza fragmentului, pentru a ușura formularea ideilor principale) sau la sfârșitul expunerii (când se urmărește fixarea cunoștințelor). În manualele de religie sunt prezentate icoane care pot fi folosite ca mijloace de învățământ. d) Analiza icoanei se face prin: 1) pregătirea elevilor pentru înțelegerea ei. Profesorul prezintă anumite elemente referitoare la motivația biblică a cinstirii ei, la tipul icoanei: icoana unui sfânt sau icoană praznicală, locul unde se află persoana sau persoanele pe care le închipuie; 2) analiza propriu-zisă. Se va ține cont de criterii precise, impuse de regulile artei, ale culturii și mai ales ale Bisericii, icoana fiind teologia în imagine. Profesorul poate utiliza o serie de lucrări care tratează despre tehnica realizării icoanei și descifrează mesajul acestora.

4. Portretul: Portretul reprezintă chipul unor oameni simpli sau al unor personalități. În prezentarea portretului, subiectul analizei îl constituie sublinierea calităților, ținuta corpului și îmbrăcămintea, în contextul perioadei istorice în care a trăit cel reprezentat. Analiza portretului începe cu expresia feței, continuă cu prezentarea gesturilor, a atitudinilor semnificative și se încheie cu detaliile care întregesc imaginea, și cu desprinderea mesajului global. Folosirea acestui mijloc de învățământ necesită din partea profesorului respectarea următoarelor condiții: a) portretul trebuie să fie ales în funcție de conținutul și obiectivele lecției; b) să nu fie un element de supraîncărcare a lecției; c) dimensiunile trebuie să fie corespunzătoare pentru a permite tuturor elevilor din clasă să-l vadă. În caz contrar, profesorul îl va prezenta elevilor mergând printre bănci; d) portretul poate fi folosit în diferite etape ale lecției, în funcție de importanța pe care o are în demersul didactic; e) la orele de religie se pot utiliza portretele (fotografiile) ierarhilor, preoților, compozitorilor de muzică bisericească, domnitorilor creștini, autorilor de literatură creștină. 5. Harta: Harta este folosită în lecțiile de religie cu subiecte din Vechiul Testament, Noul Testament, Istoria Bisericii Universale, Istoria Bisericii Ortodoxe Române. Harta este folosită ca mijloc de învățământ la orele de religie, întrucât permite atât localizarea exactă a evenimentelor în spațiu, cât și stabilirea legăturilor între evenimentele istorice și locul desfășurării acestora. În predarea .religiei se pot folosi: 1) hărți geografice – de exemplu harta Palestinei Vechiului și Noului Testament, harta Ierusalimului Vechiului și Noului Testament, harta Vechiului Orient; 2) hărți istorice: a) generale – ilustrează un teritoriu într-o anumită epocă sub toate aspectele vieții sociale, de exemplu harta Daciei în secolele II-IV; b) tematice – ilustrează un teritoriu sub aspectul unei anumite probleme dintr-o singură perioadă, de exemplu harta călătoriilor Sfântului Apostol Pavel. Cu ajutorul hărții se indică: a) conturul unui teritoriu în diferite momente ale dezvoltării lui (de exemplu Palestina Vechiului și Noului Testament, Ierusalimul Vechiului și Noului Testament, Țările Române în secolele XIV-XV); b) aria de răspândire a unui fenomen (de exemplu principalele centre monahale din Orientul Mijlociu în secolele IV-VIII); c) itinerarele urmate de popoare sau personalități (de exemplu drumul parcurs de evrei din Egipt până în Țara Canaanului, drumurile Mântuitorului prin Țara Sfântă, călătoriile Sfântului Apostol Pavel); d) localitățile în care s-au desfășurat anumite evenimente (de exemplu Betleem – Nașterea Mântuitorului, Ierusalim – Patimile și Învierea Domnului, Constantinopol – capitala Imperiului Bizantin, Biertan – locul în care a fost descoperită tăblița votivă cu inscripția „Ego Zenovius votum posui”); e) apele și formele de relief legate de anumite evenimente (de exemplu muntele Sinai – locul unde Dumnezeu a dat lui Moise tablele Legii, Iordan – râul în care S-a botezat Domnul Iisus Hristos). Harta se folosește de către profesor în timpul comunicării noilor cunoștințe, sau de către elevi în fixarea și verificarea cunoștințelor. Profesorul poate antrena concomitent mai mulți elevi (de exemplu un elev indică pe hartă conform indicațiilor colegilor). În indicarea pe hartă se folosesc coordonatele geografice: localități importante, cursuri de ape, puncte cardinale. 6. Mijloace audio-vizuale: 1) Casetele audio: Folosind mijloacele tehnice audio în timpul orelor de religie, profesorul trebuie să dezvolte în sufletul elevilor dorința de a asculta, de a învăța și interpreta muzică religioasă. Audiția muzicală presupune dezvoltarea atenției auditive realizată printr-o muzică adecvată, care să stârnească interesul elevilor. Printr-o educație auditivă sistematică, elevii pot ajunge la formarea deprinderilor de audiție conștientă, în care cântarea religioasă devine o metodă de cunoaștere a realității religioase. Pentru aceasta este necesară îndeplinirea următoarelor condiții: materialul muzical să fie adecvat particularităților de vârstă ale elevilor, tipului de lecție și momentului lecției; elevii să înțeleagă textul și legătura între text și linia melodică; profesorul să creeze cadrul adecvat audiției muzicale; după audierea integrală a unei piese muzicale, se poate face audierea fragmentară a acesteia. Casetele audio pot conține și înregistrarea unor povestiri cu caracter

religios-moral. În acest caz, după audierea povestirii profesorul va discuta cu elevii conținutul acesteia și concluziile ce se desprind din ea. Cu ajutorul casetelor audio pot fi ascultate colinde, cântări bisericești, povestiri cu conținut religios-moral, în diferite etape ale lecției: în pregătirea pentru lecția nouă, în comunicarea cunoștințelor, în fixarea cunoștințelor, în asociere. 2) Diapozitivele: Sunt mijloace de învățământ statice, deosebit de eficiente, deoarece imaginea vizuală fixă solicită din partea ochiului observatorului o atitudine de contemplare sau de examen profund. Imaginea determină o atitudine de răspuns activ la impresiile pe care le dă. În timpul proiecției, analiza fiecărei imagini se face prin conversație, descriere, explicații, cu evidențierea amănuntelor semnificative. 3) Filmul: Este un mijloc de învățământ dinamic. Pentru a-și atinge scopul didactic, profesorul va ține cont de aspectele care țin de conținutul și calitatea tehnică a proiecției: secvențele prezentate să fie în conformitate cu adevărurile de credință, profesorul optând pentru acele filme care sunt o sursă de trăire, nu numai un izvor de informație; proiecția poate fi făcută integral sau pe secvențe întrerupte de anumite explicații. Demonstrația cu ajutorul filmului prezintă următoarele avantaje: permite reproducerea unor întâmplări, evenimente petrecute în diferite epoci istorice; permite repetarea anumitor secvențe; permite vizionarea mai multor locuri în decursul unei singure lecții; evidențiază anumite detalii; stimulează gândirea elevilor, ajută la concretizarea și aprofundarea cunoștințelor; poate fi făcută la diferite niveluri de școlaritate. I. Cerghit propune mai multe variante de utilizare a filmului în lecția de transmitere și însușire de noi cunoștințe: varianta A, când proiecția filmului are loc la începutul etapei de transmitere a noilor cunoștințe (1. moment organizatoric; 2. anunțarea titlului lecției noi și prezentarea obiectivelor propuse; 3. transmiterea noilor cunoștințe: pregătirea elevilor pentru receptarea filmului; vizionarea filmului în partea de început a etapei de transmitere a noilor cunoștințe; continuarea transmiterii noilor cunoștințe; 4. fixarea noilor cunoștințe; 5. aprecierea, asocierea, generalizarea; 6. activitatea suplimentară; 7. încheierea), varianta B, când filmul se derulează integral sau fragmentar în cursul etapei de transmitere (... 3. transmiterea noilor cunoștințe: transmiterea unor cunoștințe; pregătirea elevilor pentru receptarea filmului; vizionarea filmului integral sau fragmentar, alternând secvențele cu expunerea, explicația, descrierea, conversația; continuarea transmiterii noilor cunoștințe; 4. ...), varianta C, când filmul este vizionat la sfârșitul etapei de transmitere (... 3. transmiterea noilor cunoștințe: transmiterea noilor cunoștințe cu ajutorul altor mijloace de învățământ; pregătirea elevilor pentru receptarea filmului; vizionarea în întregime a filmului în finalul etapei de transmitere, ca mijloc de completare, de concretizare ori de fixare a cunoștințelor; 4. ...). Filmele religioase de lung metraj pot fi vizionate în săli adecvate, după o prealabilă pregătire, mai ales în lecțiile de recapitulare și sistematizare a cunoștințelor. 4) Emisiunile religioase televizate: Ca urmare a importanței din ce în ce mai mari pe care televiziunea o are în viața noastră, profesorul de religie are obligația să-i îndrume pe elevi spre vizionarea emisiunilor educative și să discute cu ei aspectele pozitive și negative surprinse. Se poate folosi înregistrarea pe casete video a unor emisiuni religioase, spre a fi apoi vizionate de toți elevii. 7. Calculatorul: Calculatorul oferă elevilor condițiile unei participări active la procesul de învățământ, dar și ale unei învățări active. Ca instrument de transmitere și asimilare a cunoștințelor, calculatorul contribuie la creșterea randamentului învățării prin modul sistematic și atractiv în care sunt prezentate informațiile. Calculatorul ca mijloc de învățământ poate contribui la o mai bună receptare și fixare a noilor cunoștințe, asigurând interdisciplinaritatea. Prin folosirea calculatorului la ora de religie pot fi prezentate elevilor imagini statice (icoane, imagini cu mănăstiri, biserici, hărți), imagini dinamice (filme religioase) sau teste pentru verificarea cunoștințelor. În cazul utilizării informațiilor de pe rețeaua Internet, acestea vor fi verificate, întrucât rețeaua conține multe informații eronate sau negative pentru educația religioasă. Avantaje ale folosirii calculatorului ca mijloc de

învățământ: crește randamentul învățării; este ușor de utilizat chiar în condițiile unui volum mare de informații; este deosebit de atractiv pentru elevi; elimină inconvenientele tehnice legate de folosirea diascolului, retroproiectorului și proiectorului; îmbină receptarea prin auz și văz, cu acțiunea personală a elevului; în lecțiile de evaluare, încurajează învățarea activă și conștientă, asigură un feed-back foarte bun, micșorează intervalul de timp între evaluare, notare și reglare, prin faptul că rezultatele sunt afișate pe ecran după terminarea testului.

VI. Evaluarea - factor de optimizare a educatiei religioase1. Definirea si rolul evaluăriiI Definirea evaluării: Evaluarea face parte din procesul de învățământ și are ca scop cunoașterea și aprecierea nivelului de cunoștințe, a dezvoltării capacităților și deprinderilor elevilor, oferind o imagine și asupra competențelor și aptitudinilor profesorului. Ea este deosebit de importantă, deoarece pe baza rezultatelor pe care le oferă, profesorul poate să regleze și să amelioreze activitatea didactică; de asemenea, pentru elevi evaluarea este importantă, deoarece în urma ei aceștia vor ști cum au lucrat și ce mai au de făcut spre a-și îmbunătăți rezultatele. Dacă este făcută eficient, evaluarea arată profesorului măsura în care au fost atinse obiectivele propuse, îl ajută să facă o diagnoză a progresului elevilor și să regleze activitățile acestora în funcție de posibilitățile lor. Pentru perioada de evaluare, profesorul va întocmi planificări calendaristice în care evaluarea trebuie să aibă obiective clar definite și moduri eficiente de investigare a rezultatelor școlare pentru fiecare elev și pentru conținuturile care vor fi evaluate (Șebu, Metodica) (Timiș): a) Este ştiut că evaluarea vizează raportul între rezultatele scontate şi cele obţinute. Verbul “a evalua” poate fi asociat cu alte verbe, cum ar fi: a aprecia, a constata, a judeca. În spectrul larg al activităţilor didactice evaluarea constituie o componentă esenţială. Evaluarea educaţională este activitatea didactică prin care se măsoară randamentul şcolar; b) Evaluarea la disciplina religie are un specific aparte în sensul că accentul trebuie să treacă de pe latura informativă pe cea formativă. Apreciem că în cadrul religiei evaluarea are mai multe faze. Într-o primă fază evaluarea defineşte modul de însuşire a informaţiilor, într-o a doua fază se impune motivarea elevului pentru ca acesta să-şi facă o autoevaluare. În faza a treia, elevul este invitat să-şi evalueze relaţia sa cu semenii. Punctul culminant al evaluării - într-o a patra fază - îl constituie etapa în care evaluarea se face în cadrul Tainei Spovedaniei, elevul fiind ajutat să-şi facă o evaluare, o radiografiere obiectivă a stării lui duhovniceşti, a unui sens al existenţei sale, a relaţiei lui cu Dumnezeu, cu părinţii şi cu semenii, a menirii lui în cadrul Bisericii şi a societăţii; c) În jurul termenului de evaluare s-au constituit anumite definiţii şi derivate. Docimologia (știința evaluării) reprezintă studiul sistematic al examenelor, analiza ştiinţifică a modurilor de notare, precum şi identificarea mijloacelor necesare asigurării obiectivităţii în examinare şi evaluare. Evaluarea şcolară este procesul prin care se obţin informaţii necesare în vederea luării unor decizii ulterioare; actul evaluării presupune măsurarea şi aprecierea rezultatelor şcolare. Măsurarea consecinţelor instruirii constă în operaţia de cuantificare a rezultatelor şcolare. Aprecierea şcolară sau evaluarea propriu-zisă constituie elaborarea unor judecăţi de valoare, aprecierea unui rezultat măsurabil într-un cadru de referinţă; d) În cadrul predării – învăţării religiei, evaluarea are o importanţă majoră. În Noul Testament (parabola minelor, Luca 19), Mântuitorul ne prezintă un model de evaluare: un om de neam mare înainte de a pleca într-o călătorie mai îndepărtată chemând la

Sine zece slugi ale Sale, le-a dat zece mine (unitate monetară de aur sau argint), poruncindu-le să negustorească cu ele până ce va veni, în vederea înmulţirii lor. Chiar dacă au primit un dar identic rezultatele au fost diferite. La întoarcere stăpânul a răsplătit fiecăruia după rezultatele obţinute. În alt context (pilda talanţilor, Matei 25) descoperim că uneori darurile sunt diferite: unu, doi, cinci talanţi. Evaluarea (judecarea, aprecierea) chivernisirii lor se va face pentru fiecare după darul primit. În cadrul orelor de religie ucenicii primesc acelaşi dar, adică învăţătura religioasă; e) La religie evaluarea are un specific cu totul aparte. Pentru profesorul de religie, evaluarea are o funcţie de constatare şi reglare a propriei activităţi didactice. Rezultatele elevilor sunt un barometru pentru activitatea fiecărui dascăl. Important este ca la religie să fie vizată cu precădere partea formativă şi pragmatică a evaluarii. Spre exemplificare, dacă în conformitate cu Programa Analitică în vigoare, la clasa I, printre alte conţinuturi este şi acela al rugăciunii Tatăl nostru, precum şi a altor rugăciuni, evaluăm nu doar faptul că un elev a învăţat Tatăl nostru şi rugăciunile predate, ci mai ales observăm dacă aceste rugăciuni sunt rostite de către elevi seara şi dimineaţa, precum şi în alte momente adecvate. La clasa a II-a, programa analitică propune printre altele şi noţiuni de morală creştină (familia creştină, iubirea părinţilor). În cadrul evaluării este imperios necesar ca profesorul de religie să observe dacă în urma lecţiilor predate, elevii sunt mai conştienţi de iubirea datorată părinţilor, precum şi de responsabilitatea şi datoriile ce urmează a fi îndeplinite în cadrul familiei. II Rolul, exigențele și aspectele evaluării: a) Este unanim recunoscut faptul că evaluarea educaţională îndeplineşte atât funcţii cu caracter social cât şi pedagogic. Scopul fundamental al evaluării este acela de diagnosticare şi apreciere a anumitor situaţii didactice, precum şi de reglare a activităţilor şcolare; totodată, evaluarea oferă o imagine asupra abilităţilor profesorului precum şi a cunoştinţelor de specialitate şi de didactica specialităţii. Când se pune problema unei judecăţi de evaluare în predarea religiei, apare o întrebare: ce evaluăm, o stare de moment a elevului sau mai degrabă o metamorfozare sau o evoluţie a acestuia în plan duhovnicesc? Majoritatea cadrelor didactice – apreciază Constantin Cucoş – recunosc că “simpla cumulare de date nu constituie încă o evaluare”; b) Exigenţele evaluării: În vederea conturării şi aplicării adecvate a strategiilor de evaluare la religie se impune ca acestea să fie realizate în consens cu o serie de exigenţe: 1) Lărgirea acţiunii de evaluare de la obiectivele tradiţionale (verificarea şi aprecierea rezultatelor) la evaluarea procesului care a condus la diferite rezultate. La religie, spre exemplu, evaluăm modul în care elevii şi-au însuşit noţiunile legate de statornicia în credinţă. Statornicia în credinţă presupune de la sine şi practicarea credinţei, adică participarea cu regularitate la serviciile religioase ale Bisericii. Chiar dacă elevii vor fi capabili să dea răspunsuri adecvate cu privire la statornicia în credinţă, profesorul de religie se va interesa dacă aceştia participă cu regularitate la slujbele religioase; 2) Observarea unor indicatori, alţii decât achiziţiile intelectuale, precum personalitatea elevilor, conduita elevilor şi a oamenilor din comunitatea de unde aceştia provin. Elevii din diferite comunităţi, în general, au cam aceleaşi competenţe şi capacităţi intelectuale la nivel de clasă (de vârstă), dar nu îşi manifestă şi asumă întotdeauna responsabilităţile sub aceeaşi formă; 3) Diversificarea metodelor şi procedeelor de evaluare şi optimizarea contextualizării acesteia la situaţii didactice concrete. În anumite perioade ale anului şcolar profesorul poate realiza evaluarea şi în cadrul unor activităţi extraşcolare, spre exemplificare, în perioada posturilor, la orice nivel

de clasă profesorul îi poate consilia pe elevi în vederea participării la Taina Spovedaniei, şi totodată poate să-i însoţească pe elevi la Biserică în vederea mărturisirii şi împărtăşirii lor cu Sfintele Taine; 4) Centrarea evaluării asupra rezultatelor pozitive şi nesancţionarea în permanenţă a celor negative; un elev care este catalogat în permanenţă ca neperformant ajunge uneori să se complacă în această situaţie. Utilizarea etichetelor comportamentale poate avea efecte negative imprevizibile; c) Aspectele evaluării: Aspectele cheie ale evaluării pot fi sintetizate astfel: 1) a şti punctul de plecare; 2) a şti ce se cere; 3) a şti cum să măsori progresul; 4) a şti unde te afli în fiecare moment; 5) a percepe ceea ce este realizabil. Estimarea şi notarea rezultatelor şcolare se constituie într-un proces ce angajează mai mulţi parteneri educaţionali: elevul, profesorul, părinţii. a) Aprecierea randamentului învăţării se exprimă afectiv prin laudă, evidenţiere, dojană, sancţionare, iar măsurarea ca aspect al evaluării se exprimă prin calificative şi note. Prin calificative şi note se apreciază nivelul elevului, progresul pe care l-a făcut şi locul lui în ierarhia clasei. b) Indiferent de sistemul de notare, chiar dacă uneori se aduc obiecţii, notarea este necesară. Pe plan mondial sunt folosite mai multe sisteme de notare: prin punctaj, prin note de la: 1-5, 1-6, 1-7, 1-10, 1-20, prin calificative FB, B, S, I. Notarea, indiferent sub ce aspect, constituie un stimulent puternic pentru elevi cu condiţia să fie făcută în mod obiectiv şi întărită de aprecieri favorabile. Orice eroare în notare îl compromite pe profesor şi totodată, produce dezinteres din partea elevului. c) Experienţa de zi cu zi ne arată că în materie de notare şcolară se produc şi unele disfuncţii şi dificultăţi. Cele mai multe erori şi fluctuaţii în notare privesc seriozitatea şi personalitatea profesorului. Redăm câteva efecte perturbatoare în evaluare: 1) efectul halo (aprecierea se face potrivit notei de la alte discipline; aici sunt vizaţi elevii din vârful clasamentului, dar şi cei slabi). 2) efectul oedipian sau Pigmalion (elevul este apreciat în funcţie de părerea pe care profesorul şi-a făcut-o despre capacităţile sale). 3) eroarea logică (elev cuminte – notă mare; elev indisciplinat – notă mică). 4) fenomenul „de ordine” (notarea se face diferit în funcție de momentul zilei sau dacă este începutul ori sfârșitul semestrului). 5) .fenomenul de contrast (influența rezultatelor elevilor notați anterior). 6) Ecuaţia personală a examinatorului (unii profesori folosesc nota pentru motivare şi încurajare, alţii folosesc nota ca o masură coercitivă; fiecare profesor îşi structurează criterii proprii de notare mai generoase sau mai exigente). Diminuarea erorilor în notare este necesară şi posibilă prin însuşirea de către profesor a unui comportament profesional şi docimologic în acelaşi timp riguros şi maleabil care să faciliteze corelarea mai multor metode în vederea reducerii şi chiar a eliminării erorilor de notare. La religie credem că notarea trebuie să fie mai nuanţată. Sunt unele voci care susţin eliminarea notării la religie. Aceste opţiuni nu trebuie neapărat contestate, în schimb nu trebuie ignorată nici psihologia copilului, care se simte bine când ia o notă bună şi mai mult decât atât, aşteaptă să fie notat. Remarcăm uneori şi tendinţa de a stăpâni elevii prin ameninţarea cu acordarea unor note mici. Dacă se întamplă acest lucru este grav. Profesorul care a ajuns să practice acest obicei este lipsit de tact pedagogic. Fără a bagateliza notarea la religie, credem că este binevenită notarea mai generoasă în virtutea iubirii şi a îngăduinţei creştine. În fiecare caz de notare, profesorul urmează să facă aprecieri, întăriri, lămuriri asupra aspectelor pozitive şi negative ale răspunsurilor. Comunicarea notei se face cu promptitudine fără ca profesorul să fie enigmatic. Chiar şi în cazul unor răspunsuri modeste profesorul trebuie să dea dovadă de înţelegere şi echilibru, aşa cum preotul în scaunul de mărturisire dă dovadă de înţelegere şi de compasiune. În cadrul evaluărilor elevii vor fi

atenţionaţi că faptele noastre, fie bune, fie rele sunt evaluate, apreciate şi răsplătite în ultimă instanţă de Dumnezeu. Judecata particulară şi cea universală constituie o formă desăvârşită de evaluare.

2. Principiile, obiectivele si functiile evaluăriiEvaluarea şcolară vizează un ansamblu de activităţi care urmăresc validarea rezultatelor obţinute pe parcursul unor secvenţe educative. Finalitatea evaluării nu este doar aceea de a achiziţiona anumite date cu privire la un proces educaţional, ci de a perfecţiona procesul educaţional în sine. 1. Principiile evaluării: O evaluare adecvată la religie obligă la observarea unor principii care propun următoarele norme de ghidare: a) Evaluarea la religie este o activitate de bază care facilitează realizarea unui proces eficient de instruire şi învăţare. Printr-o evaluare obiectivă, putem aprecia atât maniera prin care elevii şi-au însuşit noţiunile predate, precum şi nivelul moral – duhovnicesc al elevilor noştri şi al familiilor din care provin. b) Evaluarea trebuie să aibă obiective bine definite, să apeleze la metode şi tehnici eficiente de investigare; totodată, în urma evaluării, profesorul de religie are obligaţia de a comunica rezultatele şi performanţele şcolare atât elevilor cât şi familiei şi comunităţii parohiale. c) Prin evaluare profesorii pot realiza o diagnoză a progresului realizat de către elevi, şi în acelasi timp pot să îşi adapteze activităţile în funcţie de posibilităţile elevilor. d) Evaluarea creează condiţiile necesare ca profesorul să îşi evalueze propria activitate. e) Prin evaluare profesorii pot să conştientizeze dacă şi-au atins obiectivele curriculare. f) Evaluarea vine în ajutorul elevilor pentru ca aceştia să îşi aleagă cele mai bune modalităţi de îndreptare şi de desăvârşire duhovnicească. g) Evaluarea furnizează un feed-back pentru şcoală, părinţi, comunitate parohială, comunitate locală, centrul eparhial. Sintetizând, putem afirma că atunci când principiile evaluării sunt urmărite de către profesor, evaluarea primeşte o conotaţie formativă atât pentru elevi cât şi pentru profesor. 2. Obiectivele evaluării: În cadrul obiectivelor generale ale evaluării la religie, cele mai relevante ar fi: a) Să verifice realizarea principalelor obiective curriculare; b) Să realizeze recapitularea, sistematizarea şi consolidarea capacităţilor elevilor; c) Să amelioreze rezultatele învăţării; d) Să stabilească programe suplimentare pentru elevii cu rezultate bune şi foarte bune şi totodată să stabilească programe de recuperare pentru elevii cu rezultate slabe sau modeste; e) Să facă o diagnoză a procesului de realizare a educaţiei religioase. 3. Functiile evaluării: Funcţiile evaluării pot fi structurate astfel: 1) Funcţia educativ-formativă (motivaţională) conduce la autocunoaştere şi autoapreciere din partea elevului. În egală măsură experienţa a demonstrat că referitor la activităţile şcolare „predicţiile optimiste au un efect pozitiv, de angajare a celor în cauză la confirmarea lor”. Este important ca un profesor să motiveze într-o formă optimistă obţinerea unei note de către elev. Atunci când se anunţă o notă, se face referire la aspectele pozitive: ai luat 9,50 la test, pentru că la subiectul numărul 1 ai prezentat foarte bine cutare aspect, pentru că ai rezolvat foarte bine problema de la subiectul 2 … şi numai după aceea se va spune, nu ai primit nota zece pentru că la subiectul “x” ai omis cutare aspect cerut. Dar i se va preciza elevului în continuare: cu siguranţă tu poţi mai mult, dovadă nota bună pe care ai primit-o. Dincolo de nota acordată, elevul va fi conştientizat de faptul că mai presus de toate este important ca el să păstreze şi să trăiască ortodoxia credinţei, “adică dreapta credinţă care înseamnă respectarea dogmelor, a tradiţiei şi canoanelor pe care Biserica Ortodoxă le păstrează cu fidelitate”. 2) Funcția de constatare și apreciere a rezultatelor produse. 3) Funcţia de diagnoză prin care se constată modul în care s-au realizat expectanţele unei activităţi didactice. Totodată diagnoza oferă date despre situaţiile care au condus la obţinerea unor rezultate. „Atunci când acţiunea evaluativă

pune în evidenţă ceea ce se află la originea situaţiei constatate ea îndeplineşte o diagnoză etiologică”. 4) Funcţia de prognoză a nevoilor şi disponibilităţilor viitoare ale elevilor sau ale unităţilor şcolare se realizează prin teste de aptitudini şi de capacitate. În acest sens, deducem că menirea evaluării nu este numai de constatare, ci şi de a favoriza desăvârşirea activităţii pe care o are în vedere. Așadar, funcția de diagnoză oferă date despre factorii și situațiile care au condus la obținerea rezultatelor, iar funcția de prognoză este complementară și conduce la valorificarea acestor rezultate. 5) Funcţia de clasificare a elevilor (funcția de decizie) se referă la integrarea unui elev într-o ierarhie sau la un anumit nivel al pregătirilor şi posibilităţilor sale. 6) Funcţia de selecție a elevilor conduce la clasificarea elevilor în urma unui examen sau a unui concurs. 7) Funcția de conexiune inversă. 8) Funcţia pedagogică este aceea prin care se urmăreşte ca elevul să fie conştientizat de posibilităţile sale concrete. În relaţie cu învăţarea, evaluarea elevilor oferă posibilitatea de a cunoaşte gradul de îndeplinire a sarcinilor şcolare, elevii conştientizând distanţa la care se află faţă de expectanţele propuse, precum şi munca necesară pentru atingerea acestor expectanţe. 9) Funcţia socială sau de informare a partenerilor educaţionali (Biserica, societatea etc.) priveşte stadiul şi evoluţia pregătirii şcolare. Şcoala are obligaţia să informeze societatea cu privire la rezultatele procesului instructiv educativ. Mai mult, profesorul de religie are obligaţia de a informa Biserica, (comunitatea parohială, preotul, Facultaţile de Teologie, Eparhia) în legatură cu rezultatele şi deprinderile obţinute de elevi pe parcursul desfăşurării orelor de religie. În evaluarea rezultatelor la disciplina religie, „o apreciere facută corect, stimulativ, poate influenţa benefic întărirea convingerilor religioase ale elevilor, după cum o apreciere făcută cu acrivie, poate diminua aceste convingeri îndepărtându-i pe elevi de Dumnezeu”. În cazul educaţiei religioase, criticismul sau aprecierea foarte severă a unei situaţii, a unui elev, îl poate conduce pe acesta spre stări de anxietate, deznădejde sau chiar depresie. Important este ca profesorul de religie „să înceapă prin a-şi câstiga încrederea adolescenţilor încredinţaţi lui, proces prealabil care elimină şocul întâlnirii şi canalizează influenţa”. Formarea unui sistem de valori, convingeri şi atitudini responsabile nu poate fi realizată prin prelegeri şi evaluări cu tentă moralistă sau criticistă, metodele interactive, de învăţare prin descoperire fiind cele mai eficiente. Într-o epocă în care tineretul este foarte critic cu privire la orice formă de instituţie şi instituţionalizare suntem obligaţi să micşorăm distanţa dintre bancă şi catedră, dintre elev şi profesor. Orice formă de impunere brutală a autorităţii va avea efecte nefaste atât în planul educaţional cât şi în planul relaţiei profesor-elev. Este important de subliniat faptul că elevul nu respinge autoritatea profesorului, ci el respinge impunerea forţată a acestei autorităţi. Atunci când discutăm despre anumite vicii este de dorit ca în prima fază să nu îl întrebăm pe elev dacă a practicat cutare sau cutare viciu, sau dacă s-a debarasat de cutare viciu, ci mai degrabă, îl întrebăm pentru început ce părere are despre cutare viciu. Acest mod de abordare facilitează desfăşurarea unui dialog sincer între profesor şi elev. Pentru Biserică evaluarea desfăşurării educaţiei religioase şi a rezultatelor în materie de educaţie religioasă este importantă, deoarece aceasta facilitează crearea unui feed-back prin care profesorul de religie, preotul unei comunităţi, dar şi alţi reprezentanţi ai Bisericii sunt informaţi în legătură cu starea duhovnicească a elevilor, precum şi a preocupărilor şi intereselor lor. Elevul îşi mărturiseşte credinţa, o trăieşte şi o păstrează numai ca membru al comunităţii liturgice. „Cultul şi tradiţia Bisericii constituie mediul prin excelenţă în care se transmite credinţa adevărată. Cultul în general, dar în special Sfânta Liturghie constituie energia care mişcă Biserica în devenirea ei misionară … Cultul constituie mediul de restituire a istoriei mântuirii în fiecare timp şi loc şi de permanenta actualizare a comuniunii cu Hristos în Duhul Sfânt; predarea explicită a credinţei constituie mijlocul prin care istoria mântuirii universale este pusă în relaţie directă cu istoria mântuirii personale”. Conştientizarea apartenenţei la comunitatea parohială, precum şi participarea la cult sunt mijloace de păstrare şi de întărire a credinţei, precum şi cale de progres duhovnicesc pentru elevi. „Liturghia oferă

totul pentru sfinţirea vieţii spirituale; de aceea, credinciosul (elevul) nu trebuie lăsat să caute un substitut pentru trupul lui Hristos”. Instrucţia religioasă se impune a fi pătrunsă de dinamica liturghiei: „În cult, creştinii se împărtăşesc cu harul lui Dumnezeu şi primesc puterea de a deveni mărturisitori ai lui Hristos şi a Evangheliei Sale în lume”.

3.Strategii si procedee de realizare a evaluăriiA. Strategii: Prin strategie înţelegem o acţiune ordonată în vederea atingerii unui scop. Strategiile de predare–învăţare definesc metodologiile generale care facilitează predarea şi însuşirea cunoştinţelor, formarea deprinderilor precum şi a unor trăsături comportamentale. Strategiile de evaluare definesc procedurile de verificare, de măsurare, de estimare şi apreciere. Ele însoţesc întotdeauna strategiile de predare-învăţare, între ele existând o relaţie de interferenţă. Procedeele de evaluare permit o anumită clasificare a strategiilor de evaluare în funcţie de cantitatea de cunoştinţe evaluate şi în funcţie de perioada de timp la care se raportează evaluarea. În raport cu cantitatea de informaţie verificată avem evaluarea parţială şi globală. Raportat la perioadele de evaluare putem identifica evaluarea iniţială, curentă şi finală. Prin conjugarea strategiilor mai sus amintite se poate ajunge la o a treia clasificare: evaluarea formativă (continuă) şi evaluarea normativă (cumulativă sau sumativă). 1. Evaluarea parţială și globală: a) evaluarea parțială: Prin strategia de evaluare parţială „se verifică elemente cognitive sau comportamentale secvenţiale, prin ascultarea curentă, extemporale, probe practice curente”. Această strategie de evaluare se poate aplica după fiecare oră de curs sau după parcurgerea anumitor capitole. Evaluarea parţială se realizează în cadrul activităţilor didactice. Poate fi realizată atât prin observarea activităţilor elevilor, cât şi prin crearea unor situaţii adecvate, dar şi prin elaborarea şi aplicarea unor probe în care elevii percep faptul că sunt antrenaţi într-o activitate de verificare. b) evaluarea globală: Acest tip de evaluare se foloseşte atunci când cantitatea de informaţii şi deprinderi este mare. Se realizează prin organizarea unor examene şi concursuri. 2. Evaluarea iniţială, curentă și finală: a) evaluarea inițială: Evaluarea iniţială se recomandă a fi facută la început de semestru, la început de an şcolar, începutul unei etape de instruire sau atunci când un profesor îşi intră în atribuţii într-o nouă unitate şcolară. „Ea are ca scop identificarea şi diagnosticarea nivelului de cunoştinţe al elevilor, în vederea organizării procesului didactic ulterior. Calificativele acordate nu se trec în catalog. Subiectele vor avea o dificultate medie”. Se poate realiza prin aplicarea unui test, a unui chestionar sau chiar a organizării unei forme de concurs. La începutul unei etape de instruire există o oarecare lipsă de omogenitate în rândul elevilor cu privire la posibilităţile de receptare a noilor cunoştinţe. În acest context, „apare necesitatea anticipării procesului de formare prin cunoaşterea pregătirii anterioare a elevilor, a nevoilor de învăţare cât şi de crearea premiselor necesare pentru asimilarea noilor conţinuturi”. A. Robinson este de părere că ceea ce influenţează cel mai mult învăţarea este ceea ce ştie elevul la plecare. Odată ce profesorul s-a documentat în această privinţă va lucra în consecinţă în perioada viitoare de instruire. Se poate întâmpla ca în urma unei evaluări iniţiale să se impună anumite activităţi de recuperare a unor cunoştinţe şi deprinderi esenţiale. b) evaluarea curentă: Acest tip de evaluare se face în timpul secvenţei de instruire prin metodologii de ascultare orală, de verificare scrisă şi teze. Se aplică în mod constant „pentru a evidenţia pregătirea sistematică şi dificultăţile întâmpinate de către elevi în pregătirea lor…; întrucât învăţarea trebuie să se realizeze permanent, evaluarea curentă nu se anunţă”. Este recomandat ca pe parcursul orelor de religie profesorii să nu abuzeze în evaluare, deoarece o exagerare în acest sens poate conduce la reacţii adverse faţă de disciplină din partea elevilor. Evaluarea curentă se poate realiza sub orice formă: orală, scrisă, teste, portofoliu, proiecte. În cadrul evaluării curente se poate folosi verificarea de tip colocviu. Colocviul poate fi aplicat atât în lecţiile de fixare şi de sistematizare a cunoştinţelor

din perioada de predare-învăţare, cât şi în perioada specifică evaluării. Colocviul se desfăşoară sub forma unei discuţii libere, profesorul având obligaţia de a crea o atmosferă destinsă, degajată, de colaborare. La sfârşitul activităţii profesorul face aprecieri individuale, cât şi frontale (la adresa grupului), asupra modului de desfăşurare şi participare la colocviu. c) evaluarea finală: Se realizează la sfârşitul unei perioade de instruire în vederea estimării şi aprecierii gradului de acumulare a informaţiei primite pe parcursul unui semestru sau al unui an şcolar. De obicei se realizează prin examene, elevii percepând acest tip de evaluare ca fiind mult mai sever. Evaluarea finală, în comparaţie cu evaluarea realizată pe parcurs, este retrospectivă şi de sinteză. Evaluarea finală realizează unele funcţii specifice: Funcţia de verificare, ce .se manifestă ca o sinteză a secvenţelor educaţionale concretizate în cunoştinţe, competenţe, atitudini comportamentale; Funcţia de comunicare, prin care randamentul activităţilor este subliniat atât în interiorul sistemului, elev-profesor-şcoală, cât şi în afara lui: părinţi, comunitate parohială, autorităţi, comunitate locală, instituţii centrale. 3. Evaluarea formativă și normativă: a) evaluarea formativă (continuă): În ultimele decenii s-a recurs la unele reconsiderări esenţiale asupra evaluării. Procesul de evaluare a fost perceput nu doar din perspectiva funcţiilor sale de constatare, diagnoză şi prognoză, ci şi din perspectiva funcţiilor sale formative, latura formativă a evaluării sporind potenţialul ei de ameliorare a întregului proces de învăţământ, îndeosebi a secvenţelor de evaluare. Inovarea de substanţă pe care o aduce evaluarea formativă se conturează în efectul său reglator pe care îl produce, te ajută să ştii unde te afli, ca să ştii ce ai de făcut. Pentru religie acest tip de evaluare conduce la obiectivitate şi seriozitate în aprecierea şi constatarea stării morale şi duhovniceşti a tinerilor noştri. Fără să ţinem cont de această funcţie reglatorie a evaluării riscăm să fim lipsiţi de realism şi pragmatism în activităţile noastre didactice. Putem vorbi de modele, de virtuţi, la modul superlativ, iar elevii să ne asculte cu bunăvoinţă, însă fără ca aceştia să fie interesaţi în a urma unele modele sau să experimenteze anumite virtuţi. Se cuvine să atenţionăm elevii că experienţa religiosă şi practicarea virtuţilor are incidente benefice atât pentru viaţa de aici cât şi pentru dobândirea Împărăţiei Cerurilor. Teoreticienii învaţă că atunci când performanţele elevilor sunt evaluate, după fiecare lecţie profesorul obţine informaţii despre felul cum şi-a realizat obiectivele propuse, şi totodată facilitează identificarea neajunsurilor şi a aspectelor critice. „Evaluarea formativă se aplică atât cunoştinţelor sau abilităţilor dobândite în lecţia curentă cât şi achiziţiilor dobândite în lecţia precedentă”. Pentru o mai bună imagine a evoluţiei elevilor într-o anumită perioadă de timp este recomandabilă întocmirea unui portofoliu de evaluare continuă. b) evaluarea normativă (cumulativă sau sumativă): Evaluarea normativă se realizează la finalul unei etape de instruire, semestru, an şcolar, ciclu de studii în vederea obţinerii unui bilanţ al performanţelor elevilor pe o perioadă delimitată. Evaluarea realizată în acest mod nu însoţeşte procesul didactic în toate secvenţele sale. Ea facilitează o sondare în ceea ce îi priveşte pe elevi, disciplina predată şi profesorul care a predat-o. Evaluarea normativă are un caracter retrospectiv în raport cu activităţile de învăţare evaluate şi, drept urmare, nu oferă posibilitatea de corecţie imediată în scopul ameliorării şi perfecţionării procesului. Datele oferite de evaluarea normativă (sumativă) pot constitui probe în vederea ameliorării viitoare a strategiilor de predare. „Estimările finale pot să servească drept mijloc de diagnosticare şi să furnizeze informaţiile necesare care conduc în final la ameliorarea situaţiei învăţământului, prin înlăturarea unor neajunsuri şi corectarea erorilor. Dar aceste ameliorări nu mai folosesc elevilor care au parcurs perioada de instruire evaluată”. Principala funcţie a evaluării normative este de a contribui la clasificarea elevilor. Planificarea probelor de evaluare sumativă necesită o abordare raţională a efortului, evitându-se supraîncărcarea elevilor. Un exemplu de evaluare normativă îl constituie examenul de bacalaureat. În cadrul concursurilor şcolare elevii îşi demonstrează competenţele printr-o confruntare concurenţială, evaluarea normativă astfel realizată având un caracter pronunţat selectiv, urmărindu-se ocuparea unui

număr limitat de locuri. La disciplina religie sunt rare cazurile în care apelăm la evaluarea normativă. Acestea se reduc la olimpiadele şi concursurile şcolare, precum şi la examenele de admitere la Seminariile Teologice. Totuşi, acest tip de evaluare la religie se va impune a fi utilizat dacă în legislaţia viitoare cu referire la organizarea şi susţinerea examenului de bacalaureat, religia va fi acceptată ca disciplină de bacalaureat, sub forma opţională. B. Procedee: Estimarea, aprecierea şi verificarea rezultatelor şcolare se realizează în situaţii şi forme diferite. În vederea perfecţionării rezultatelor şcolare la disciplina religie, profesorul are la dispoziţie o sumedenie de procedee şi metode de evaluare. Printre cele mai cunoscute procedee de evaluare, amintim verificarea curentă (continuă), verificarea orală, verificarea prin lucrări scrise, concursurile şi olimpiadele şcolare, metode alternative de evaluare. Procedura de evaluare se lege în funcţie de scopurile urmărite în cadrul sistemului şcolar la disciplina religie, precum şi de natura rezultatelor şcolare pe care le vizează. 1. Verificarea curentă: Verificarea curentă este cea care se realizează pe parcursul instruirii în mod individual sau colectiv. Prin intermediul observării curente profesorul urmăreşte dacă elevii sunt atenți la explicațiile profesorului (prin întrebări adresate elevilor în timpul expunerii), dacă sunt atenți la oră atunci când nu sunt ascultați (prin întrebări prin care li se cere să corecteze răspunsurile celor ascultați), dacă realizează activitatea individuală, precum și modul în care elevii pun în practică cunoștințele moral-religioase dobândite la orele de religie. Verificarea curentă se realizează practic lecţie de lecţie. La disciplina religie se impune ca această evaluare curentă să fie realizată atât de către profesorul, cât şi de către familie şi preotul paroh, pe parcursul orelor de curs, dar şi în afara acestora. 2. Verificarea orală se poate aplica individual, pe grupe de elevi sau frontal. a) Verificarea orală individuală se realizează prin ascultarea a unuia până la patru sau cinci elevi într-o oră. Avantaje: permite elevilor expunerea mai amănunțită a cunoștințelor; profesorul își dă seama mai bine de nivelul de cunoștințe al elevilor și de modul în care gândesc aceștia; profesorul poate cere motivarea sau argumentarea unui răspuns; elevii pot fi ajutați prin întrebări suplimentare. Dezavantaje: este neglijată parțial clasa; dăunează pregătirii constante a elevilor; favorizează învățarea în salturi, în funcție de numărul de note și valoarea acestora la un moment dat; poate favoriza apariția emotivității la unii elevi; prezintă un grad de varietate inter-individuală (de la un profesor la altul) și intra-individuală (la același profesor, în momente diferite). b) Verificarea orală frontală se realizează prin „punerea de întrebări de către profesor întregii clase, după care este indicat elevul care va răspunde”. Avantajele folosirii acestui tip de evaluare ar fi acelea că stimulează gândirea întregii clase, asigură participarea activă a elevilor la lecție, încurajează pregătirea ritmică, permite notarea elevilor prin adresarea mai multor întrebări celor vizați. Dezavantajele verificării orale frontale sunt: profesorul nu poate aprecia obiectiv calitatea și cantitatea cunoștințelor fiecărui elev; nu oferă întotdeauna condițiile unei notări juste, prin faptul că întrebările nu au același grad de dificultate; se poate face diferit de la o oră la alta, din cauza variației stărilor afective ale profesorului. Verificarea orală are şi dezavantajul că este mare consumatoare de timp, timp care adesea le lipseşte profesorilor cu număr mic de ore. Un alt dezavantaj este acela că pot fi strecurate aprecieri subiective. La religie este indicată verificarea orală cu următoarele condiţii: întotdeauna întrebările vor fi formulate clar şi fără echivoc; întotdeauna va fi adresată întâi întrebarea şi apoi va fi numit elevul care va răspunde, în caz contrar elevul desemnat poate să aibă impresia că profesorul vrea să îl pună într-o situaţie dificilă; profesorul nu trebuie sub nicio formă să critice foarte aspru un anumit răspuns, dar nici nu va tolera atitudini care vin în contradicţie cu normativele creştine. Corectările trebuie făcute cu multă delicateţe: „nu crezi că lucrurile stau altfel?” sau „este interesantă părerea ta în legătură cu… dar, totuşi, Biserica ne învaţă că… ”. O importanţă deosebită în cadrul evaluării orale o constituie atât anunţarea imediată a notei primite, precum şi motivarea notei acordate. 3. Verificarea scrisă: Acest tip de verificare se utilizează de regulă după parcurgerea unuia

sau mai multor capitole. Acest mod de evaluare se realizează sub mai multe forme: extemporal, teză, test, chestionar, temă pentru acasă, referat. Verificarea scrisă urmăreşte atât gradul de însuşire a cunoştinţelor parcurse într-o anumită etapă cât şi capacitatea de sinteză a elevilor. Acest mod de evaluare poate îmbrăca mai multe forme: a) verificarea scrisă cu subiect unic: acelaşi subiect este prezentat întregii clase; b) verificarea scrisă cu subiecte diferenţiate: subiecte cu diferite nivele de dificultate care urmează a fi alese de către elevi în funcţie de cunoştinţele şi capacităţile proprii. Avantajele evaluării scrise ar fi acelea că prezintă un grad mai mare de obiectivitate din partea profesorului şi totodată îi protejează pe elevii emotivi, dându-le posibilitatea să se exprime mai deschis. Pentru ca acest mod de evaluare să fie eficient, profesorul va ține cont de următoarele aspecte: lucrarea scrisă se dă neanunțată, dacă volumul cunoștințelor ce se vor verifica este mic, și se poate anunța, dacă se verifică cunoștințe din mai multe lecții; subiectele să fie formulate clar, fără întrebări capcană; profesorul va prezenta punctajul pentru fiecare subiect în parte; elevilor li se va atrage atenția că încercarea de a copia va fi sancționată, prin ea încălcându-se și porunca a opta a Decalogului; lucrările vor fi corectate într-un timp cât mai scurt, astfel încât rezultatele evaluării să poată fi valorificate; profesorul va comunica și va argumenta calificativele sau notele acordate; frecvența lucrărilor scrise va fi stabilită de fiecare profesor în funcție de caracteristicile colectivului de elevi; este contraindicată folosirea exclusivă a acestei modalități de evaluare. În legătură cu tema de casă la religie părerile sunt foarte împărţite. Unii susţin că la religie nu ar fi cazul să dăm teme de casă, alţi profesori şi părinţi optează pentru tema de casă. Dacă observăm funcţiile temei pentru acasă ne dăm seama că ea creează deprinderi, motivează creativitatea şi susţine consecvenţa. Un profesor de religie cu tact pedagogic va şti să dea teme pentru acasă prin care elevii să nu fie împovăraţi. Pot fi consultaţi şi elevii în legătură cu alegerea temei pentru acasă. Iar dacă în anumite situaţii constatăm că elevii sunt foarte încărcaţi, putem înlocui tema scrisă cu recomandarea unei lecturi. La clasele mici se pot construi unele rebusuri care să fie dezlegate acasă. 4. Concursurile şi olimpiadele şcolare: Am putea defini concursurile ca fiind examene de selecţie a participanţilor. Între concursuri şi examene există o diferenţă atât în ce priveşte modul de organizare cât şi finalitatea acestora. Un simplu examen reliefează gradul de cunoştinţe sau de dezvoltare intelectuală atins de elevi într-un anumit moment, în timp ce concursul reprezintă o competiţie între persoane ce cred că posedă acelaşi nivel cognitiv. Concursurile de cunoştinţe religioase se realizează în vederea cuantificării rezultatelor învăţării, urmărindu-se următoarele obiective: verificarea cunoştinţelor la un moment dat; aprecierea calitativă şi cantitativă a cunoştinţelor; selecţia pentru intrarea într-o unitate şcolară, cum ar fi o şcoală teologică. Odată cu reintroducerea religiei în şcoală, s-au organizat şi primele forme, mai timide, de concursuri şcolare. În ultimii ani s-au organizat sistematic olimpiade de religie, atât pentru şcolile teologice, cât şi pentru elevii care studiază religia în cadrul altor unităţi şcolare. În legătură cu olimpiada de religie credem că aceasta este binevenită. Mântuitorul ne învăţa că „Împărăţia lui Dumnezeu se ia prin străduinţă” (Matei 11), iar în 1 Corinteni 9, Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă că fiecare trebuie să alergăm pentru a primi cununa. Cu toate aceastea, în ceea ce priveşte desfăşurarea olimpiadei de religie se impun unele precizări: este indicat ca cei implicaţi în organizarea olimpiadei să reamintească elevilor că Împărăţia lui Dumnezeu este comuniune şi iubire în Duhul Sfânt; elevii trebuie să fie conştientizaţi că fiecare participant, indiferent de locul obţinut, este un câştigător. Să ştie că orice formă de concurs creează momente de bucurie pentru cei ce se clasează pe locurile bune, dar şi momente de regret şi supărare pentru cei ce se clasează pe locurile inferioare. Ar fi de dorit ca fiecare participant să fie răsplătit într-un fel sau altul. În evaluarea lucrărilor la olimpiadă, profesorii corectori sunt obligaţi să facă o ierarhizare cât mai bună a lucrărilor, dar în acelaşi timp ar fi de dorit să nu se opereze cu un barem de notare foarte sever. Un elev care ia o notă mică poate fi marcat pe o perioadă lungă de timp, iar unul

care va lua o notă de nivel mediu sau bună, chiar dacă nu va primi premiu, va ramâne cu o amintire plăcută de la olimpiadă, şi îl va motiva ca în anul următor să-şi propună rezultate mai bune. Organizarea unui concurs presupune trei faze: pregătirea concursului (anunțarea lui, a modului de desfășurare – scris, oral, practic – a fazelor la care se desfășoară – pe clasă, pe școală, pe municipiu, etc. – a tematicii de concurs, a bibliografiei, organizarea comisiei de elaborare a subiectelor, a comisiei de corectare sau de examinare, a supraveghetorilor, a locului de desfășurare, a materialelor necesare, etc.), desfășurarea propriu-zisă și valorificarea rezultatelor (premierea câștigătorilor).

4. Metode si instrumente complementare de evaluare

La disciplina religie, putem folosi metode alternative de evaluare. Aceste metode şi le poate propune fiecare profesor în parte. Metodele alternative prezintă unele valenţe formative, deosebite: pun în aplicare abilităţile practice ale elevilor; oferă profesorului o imagine şi informaţii aduse la zi; pe baza acestor informaţii profesorul îşi fundamentează judecăţi de valoare apreciind obiectiv achiziţiile elevilor şi progresele realizate; oferă elevului şansa de a demonstra ceea ce ştie să facă într-o situaţie concretă; prin evaluarea alternativă profesorul de religie va urmări cunoştinţele şi aptitudinile practice ale elevilor, precum şi capacitatea lor de a-şi constitui un anumit sistem axiologic (opinii, comportamente, reacţii). Ca metode alternative de evaluare aplicabile la religie, propunem: A. Testele docimologice (testele de evaluare didactică) se realizează sub forma unui set de întrebări (itemi). 1. Testul este definit ca o probă care implică nişte sarcini reunite pe baza unui criteriu unitar. Elementele constitutive ale unui test poartă denumirea de itemi. Testul reprezintă un instrument de apreciere şi verificare a cunoştinţelor, a deprinderilor prin intermediul căruia este asigurată mai multă obiectivitate în evaluare. Elementele componente ale unui instrument de evaluare, itemii, se pot constitui din enunţuri, întrebări, probleme, exerciţii, eseuri. Testul docimologic constituie o alternativă la metodologia tradiţională de evaluare. Structura testului cuprinde instrucţiunile de folosire, itemii propriu zişi (sarcinile de rezolvat), punctajul. Se consemnează datele personale ale celui examinat: nume, vârstă, şcoală. După natura lor sunt două mari categorii de teste: a) teste obiective, standardizate, validate, etalonate, create de gurpuri de specialişti şi b) teste create de profesori, mai puţin riguroase, cu accentuate note subiective, dar mai elastice. a) Elena Macavei, preluând punctul de vedere al pedagogului belgian Emile Blanchard, împarte testele obiective în: Testul de cunoştinţe, care pune în evidenţă calitatea şi varietatea cunoştinţelor; Testul de nivel, care constată şi măsoară gradul de cunoaştere şi aptitudinile la care a ajuns elevul; Testul de maturitate, care măsoară nivelul achiziţiilor; permite evaluarea unei acţiuni; Testul de randament global; Testul analitic, pentru a descoperi deficienţele particulare şi cauzele lor; Testul de prognoză cu rolul de a recomanda predicţii. b) Testele elaborate de profesori chiar dacă sunt mai puţin riguroase nu sunt lipsite de interes fiind folosite mai mult pentru uz intern. Prin tradiţie forma cea mai populară în învăţământul românesc este aceea de a folosi itemi de tip eseu. Itemii de tip eseu oferă o viziune globală asupra modului de gândire şi raţionament al elevului evaluat. 2. În elaborarea testelor docimologice se parcurg mai multe etape: selectarea conţinuturilor ce urmează a fi evaluate, alegerea obiectivelor operaţionale a căror realizare se va urmări prin evaluare, fragmentarea sarcinilor, elaborarea itemilor, aranjarea logică a itemilor, prezentarea instrucțiunilor de lucru, notarea timpului de realizare (dacă este cazul), precizarea punctajului şi multiplicarea testului docimologic. Este esenţială relaţia între obiectivele de evaluare şi itemi. 3. Avantaje: uniformitatea și obiectivitatea verificării, posibilitatea verificării unui volum mare de cunoștințe, lipsa influenței simpatiei sau antipatiei datorită unicității criteriului de apreciere, economie de timp, eliminarea

stresului evaluării orale, dezvoltarea capacității de autoevaluare la elevi. Dezavantaje: nu pot fi apreciate formarea deprinderilor și atitudinile de complexitate superioară, se neglijează calitatea în favoarea volumului mare de cunoștințe, apariția fraudei prin faptul că răspunsurile pot fi alese din întâmplare, lipsa de experiență a profesorilor în elaborarea testelor, lipsa întrebărilor ajutătoare, încurajarea metodelor deficitare de învățare, consum mare de efort în elaborarea lor). 4. Clasificarea testelor docimologice elaborate de profesori: a) în funcție de momentul evaluării: teste inițiale (se dau la începutul anului școlar, semestrului, sau când profesorul preia o clasă de elevi), teste de progres (se dau în mod curent și periodic, pentru ca profesorul să evidențieze progresul făcut de elevi), teste finale (se dau la sfârșitul unui capitol, semestru sau an școlar); b) în funcție de modul în care profesorul așteaptă să primească răspunsul: teste cu itemi închiși, care presupun răspunsuri binare (corect-greșit, adevărat-fals, da-nu), răspunsuri cu alegere multiplă (un enunț cu un singur răspuns corect, la alegere din mai multe, sau cu mai multe răspunsuri corecte, la alegere din mai multe), răspunsuri corelate (de potrivire: solicită completarea unor răspunsuri eliptice sau stabilirea unor corespondențe între elementele date); teste cu itemi deschiși, care presupun din partea elevilor construirea unor răspunsuri logice la întrebări, completarea propozițiilor lacunare, elaborarea unor eseuri. 5. Testele trebuie să corespundă unor cerinţe, cum ar fi: validitatea, fidelitatea, etalonarea, standardizarea, aplicarea şi corectarea testului în mod uniform pentru toţi elevii. B. Portofoliul constituie un instrument de evaluare care include experienţa şi rezultatele obţinute prin celelalte metode de evaluare, reprezentând o alternativă viabilă la modalităţile tradiţionale de evaluare. Portofoliul se constituie într-o carte de vizită a elevului, deoarece prin utilizarea acestui tip de evaluare se poate urmări progresul, modul de a gândi, maturizarea intelectuală şi duhovnicească a elevului de la un an la altul. Portofoliul unui elev se constituie din lucrări scrise şi practice, probe orale, proiecte, fişe de autoevaluare. Portofolilul are ca scop prezentarea, evaluarea şi autoevaluarea elevului în cauză. El serveşte atât ca instrument de evaluare destinat profesorului, părinţilor sau comunităţii, dar şi ca instrument de autoevaluare pentru elev. Din experienţa personală a folosirii portofoliului ca instrument de evaluare, precizăm câteva utilităţi: elevii se implică într-un mod participativ în realizarea activităţilor în cadrul disciplinei; este motivată creativitatea elevilor; atât factorii de decizie din şcoală cât şi părinţii, având la dispoziţie portofoliile elevilor, vor avea o imagine mai bine conturată asupra a ceea ce se realizează în cadrul disciplinei. Conţinutul unui portofoliu se poate constitui din fişele de lectură, fişe de observare, articole, eseuri, răspunsuri la unele chestionare, teme pentru acasă. Evaluarea tip portofoliu constituie o formă modernă de evaluare, „iar aplicarea ei se pretează perioadei de sfârşit de semestru”. C. Observarea directă se realizează pe baza unui plan dinainte elaborat şi structurat, folosindu-se o fişă de observaţii, precum şi fişa de caracterizare psihopedagogică. Acest tip de evaluare se realizează în contextul activităţilor didactice, urmărindu-se interesul şi deprinderile elevilor şi totodată atitudinea lor faţă de şcoală, în cazul religiei, atitudinea faţă de normele şi preceptele doctrinare ale Bisericii. Participarea elevilor la realizarea activităţilor didactice, dorinţa de a participa la activităţi extraşcolare, îndeplinirea sarcinilor trasate sunt relevante în ceea ce priveşte nivelul de pregătire al elevilor. Metoda este mai eficientă atunci când este aplicată cu consecvenţă, când sunt folosite unele instrumente de înregistrare şi structurare a constatărilor. D. Proiectul: Este o activitate mai complexă şi dacă implică un volum de muncă mai ridicat din partea elevului, acest tip de evaluare este foarte motivant. Profesorul va trasa sarcinile, limitele proiectului după care elevul va continua acasă pe parcursul unei perioade mai îndelungate de timp să realizeze proiectul propus. La religie, pentru acest tip de evaluare propunem unele proiecte concrete cum ar fi: realizarea unor lucrări de pictură religioasă; confecţionarea unor mijloace didactice. Proiectul poate fi realizat de unul sau mai mulţi elevi,

iar aprecierea lui poate fi făcută atât în clasă cât şi în cadrul comunităţii parohiale: expoziţie de icoane, organizată în cadrul parohiei sau al şcolii, o expoziţie de ouă încondeiate de Paşti etc. E. Evaluarea activităţii de grup: Reprezintă o formă de evaluare în care, pe o perioadă mai îndelungată de timp, profesorul de religie îşi va da seama dacă în urma activităţilor sale a reuşit să omogenizeze grupurile de elevi, dacă elevii recurg la milostenie, cooperare, întrajutorare. Profesorul poate organiza unele activităţi de caritate în care să implice şi alţi parteneri educaţionali: părinţi, parohie, reprezentanţi ai instituţiilor locale. F. Contextualizarea practică a cunoştinţelor acumulate: Acumularea cunoştinţelor nu reprezintă un scop în sine, ci se face întotdeauna în vederea transpunerii în practică a efectelor pe care acestea le produc în planul dezvoltării intelectuale al elevilor. Altfel spus „nivelul de instruire al elevilor nu este dependent numai de cantitatea de informaţii acumulată, ci mai ales de valoarea instrumentală şi operaţională a acesteia”. Credem că la disciplina religie, aplicabilitatea practică a cunoştinţelor este una dintre cele mai importante metode de evaluare. Este deosebit de important ca profesorul de religie să îşi urmărească elevii, pas cu pas, să îi îndemne să participe la slujbele Bisericii, precum şi la o observare atentă a poruncilor şi normativelor creştine. O colaborare bună între preotul paroh şi profesorul de religie poate conduce atât la o observare mai atentă a comportamentului şi a felului de a gândi al elevilor, cât şi la un îndemn pentru elevi de a pune în practică cunoştinţele şi informaţiile primite. La clasele mici profesorul poate realiza acest tip de evaluare în colaborare cu părinţii. După ce profesorul a predat noţiunile legate de familia creştină sau despre faptele bune, el va înştiinţa părinţii în legătură cu temele predate. Pe parcursul prezentării acestor teme el va vorbi elevilor despre importanţa întrajutorării părinţilor, despre faptul că Dumnezeu îi iubeşte pe cei care îşi ascultă părinţii, despre faptul că Dumnezeu răsplăteşte orice faptă bună. După o anumită perioadă de timp profesorul le va cere părinţilor să schiţeze în câteva fraze o scurtă evaluare a elevului: despre felul în care îşi face temele, despre felul cum se comportă la masă, despre modul în care îşi ascultă părinţii. Acest tip de evaluare are cel puţin două aspecte importante: pe de o parte elevul va învăţa să fie mai responsabil, iar pe de altă parte chiar şi părinţii vor fi familiarizaţi cu unele aspecte ale educaţiei religioase. Misiunea profesorului se va extinde de la elevi la părinţi. Un alt mod de realizare a acestui tip de evaluare ar fi ca profesorul de religie să organizeze anumite activităţi cu caracter religios şi cultural în cadrul parohiei, iar părinţii acestora să fie invitaţi la aceste activităţi în vederea aprecierii şi evaluării. G. Chestionarul poate fi completat la sfârşitul unei lecţii, capitol sau semestru şi poate fi structurat pe mai multe compartimente: am învăţat …, am descoperit că …, am folosit metoda …, îmi place să citesc … . Chestionarele pot fi nominale sau anonime. Pentru o mai bună autosituare profesorul poate apela la chestionarele anonime, încurajându-i pe elevi să noteze şi unele sugestii cu privire la îmbunătăţirea activităţii profesorului. Tot prin intermediul chestionarelor anonime elevii pot fi îndemnati să-şi facă o autoevaluare în care să-şi prezinte realizările dar şi erorile comise; în urma experimentării acestui tip de chestionar, am constatat că elevii sunt foarte sinceri. Reţinem faptul că profesorul trebuie să păstreze confidenţialitatea acestor chestionare. Remarcile trebuie să fie făcute cu un mare grad de generalitate. Poate fi în liniile generale informat şi preotul paroh vizavi de răspunsurile date de elevi pe parcursul chestionarelor. H. Autoevaluarea elevilor: Autoevaluarea reprezintă o modalitate de stabilire a eficienţei desfăşurării educaţiei religioase în şcoală. Orice metodă de evaluare folosită în cadrul oricărei discipline prezintă cel putin două aspecte esenţiale, gradul de însuşire a noţiunilor predate şi capacităţile elevului de a le transpune în practică. La religie acest tip de abordare a evaluării este acceptabil dar nu complet, nu desăvârşit. Important este ca atât profesorul cât şi elevul să ducă evaluarea mai departe în sensul conştientizării rolului autoevaluării. Elevul va fi

îndemnat spre autosituare, va fi condus înspre realizarea unei radiografii moral-duhovniceşti, „va fi invitat la reflecţia asupra lui însuşi”. Este de dorit ca orice dascăl de religie să încerce să-i determine pe elevi să-şi analizeze calitatea relaţiei lor cu Dumnezeu, cu duhovnicul lor, cu părinţii, cu colegii. Împlinirea şi trăirea poruncilor de către elevi este una din finalităţile educaţiei religioase. Acest lucru va fi realizabil în măsura în care credinţa, trăirea poruncilor, participarea la slujbele Bisericii vor fi experimentate mai întâi de către profesor. Vrând nevrând, dascălul de religie se constituie într-un model pentru elevii săi. Una dintre însuşirile de bază ale profesorului de religie este „să creadă şi să-i facă pe alţii să creadă … în crezul pe care îl predă... să ştie și ceilalți că acest crez este însuşirea sa de căpetenie”. O metodă mai profundă de autoevaluare o realizează profesorul de religie atunci când elevul trece de la autoevaluare la Taina Spovedaniei. În această formă evaluarea la disciplina religie trece din sfera educaţională în sfera sacramentală, de data aceasta evaluarea trecând printr-o formă de metamorfozare, de la evaluarea făcută de profesor şi elevi la cea facută de duhovnic. În constatările făcute pe teren, reiese că elevii noştri acordă o însemnătate deosebită Tainei Spovedaniei. Îndreptarea sau sfinţirea omului prin harul divin se realizează în Biserică, Sfintele Taine „încredinţate de Mântuitorul Bisericii Sale fiind absolut necesare oricărui creştin în vederea mântuirii”.

VII. Profesorul de religie – model si formator de caractere în scoala contemporană. Consilierea si îndrumarea duhovnicească în cadrul educatiei religioase.A. Profesorul de religie, model și formator de caractere în școala contemporană: Gordon: Reuşita orei de religie depinde nemijlocit de conştiinciozitatea celui care o predă. Copiii văd religia prin prisma profesorului, deoarece calităţile şi defectele lui se proiectează fast sau nefast asupra materiei în sine. Unui profesor de care depinde formarea caracterelor, i se cere neapărat a fi un om cu personalitate. Fără a i se cere să fie desăvârșit, el trebuie însă să dovedească o permanentă strădanie spre a-şi contura personalitatea, să tindă neîncetat spre desăvârşire. Din punct de vedere intelectual, un profesor de religie trebuie să posede o bună cultură generală, dublată de cultură specială teologică. De asemenea, să aibă, între altele, inteligenţă vie, imaginaţie creatoare, memorie durabilă şi fidelă. El trebuie să fie un specialist în materia pe care o predă, având totodată şi cunoştinţe psiho-pedagogice solide, care să-i permită o comunicare optimă cu elevii. În acelaşi context al calităţilor intelectuale, profesorul de religie trebuie să fie un cititor pasionat al literaturii teologice, dar şi al cărţilor din domeniile ajutătoare. Mai ales, el nu este un simplu transmiţător de cunoştinţe, ci un propovăduitor, iar una dintre notele esenţiale ale personalităţii propovăduitorului creştin, din punct de vedere intelectual, este cunoaşterea Sfintei Scripturi şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi. Din punctul de vedere al calităţilor morale, nominalizăm: credinţă puternică, iubire neţărmurită, smerenie, discreţie, discernământ şi bun simț. Întâi de toate, profesorul de religie trebuie să aibă conştiinţa că nu predă o lecţie oarecare, ci un crez anume, drept, curat, deplin şi neştirbit al adevărului, al mântuirii: crezul ortodox. Astfel, credinţa neabătută, unită cu celelalte virtuţi pomenite, vor confirma vocaţia autentică şi mărturia lui de catehet. Căci profesorul de vocaţie este, de fapt, un martor şi mărturisitor al Învăţătorului Suprem, Iisus Hristos şi al Evangheliei Sale. Profesorul nu învaţă în nume personal, ci în numele lui Hristos. Cu privire la calităţile fizice menţionăm că profesorului i se cer: un trup sănătos, fără defecte izbitoare; voce plăcută, curată, sonoră; faţa prietenoasă, atrăgătoare; ţinută vestimentară curată şi lipsită de excentrisme. Ordinea sau dezordinea externă a unui om, o reflectă, desigur, pe cea interioară. Este de prisos să insistăm că profesorul de religie reprezintă Biserica nu numai prin cultura teologică şi viaţa morală, ci şi prin înfăţişare, îmbrăcăminte, gestică, mimică. El trebuie să fie îmbrăcat la ore la fel ca pentru biserică, ca pentru Sfânta Împărtăşanie. Căci catedra orei de religie trebuie să fie pentru el un altar sfânt,

nu o tribună oarecare. Timiș: a) Profesorul de religie este mentorul şi conducătorul oricărei activităţi didactice de factură religioasă. Profesorul este cel care dă sens şi finalitate proiectelor, obiectivelor şi secvenţelor educaţionale propuse. Personalitatea profesorului de religie se conturează în funcţie de calităţile aptitudinale (vocaţia) şi în funcţie de cultura de specialitate (formaţia teologică). Componentele pregătirii profesionale a dascălului de religie sunt cultura generală, cultura de specialitate şi pregătirea psihopedagogică. b) Într-o primă etapă orice profesor începător este marcat de optimism, dar nu întotdeauna are şi deprinderile formate. Lipsurile sunt foarte greu sesizabile din partea celui în cauză. Etapa a doua este marcată prin conştientizarea anumitor lipsuri şi chiar prin unele îndoieli. În timp, odată cu unele neîmpliniri scade şi optimismul. La unii dintre dascăli apare un moment critic, care dacă este dublat de speranţă, se poate converti în realism, pragmatism şi revizuiri, iar dacă acest moment critic este dublat de îndoială se poate ajunge la renunţări. Etapa a treia e marcată de realism şi de câştigarea unor competenţe profesionale. Etapa a patra se constituie într-o etapă a competenţelor şi a realizărilor. Există şi riscul ca în această etapă să apară o formă de plafonare sau rutină. Etapa a cincea este etapa în care profesorul îşi desăvârşeşte anumite abilităţi, aici putem vorbi de profesionalism. Într-o a şasea etapă se trece de la competenţă si profesionalism la creativitate şi măiestrie. Apogeul unei cariere didactice, am putea spune că se împlineşte într-o a şaptea etapă, atunci când putem vorbi de erudiţie. c) Pentru o mai bună formare a deprinderilor profesionale, e imperios necesară colaborarea cu colegii de catedră, cu colegii de cerc pedagogic, dar mai ales cu duhovnicul. Important este să conştientizăm faptul că a fi profesor de religie înseamnă a avea o bună pregătire teoretică şi didactică, înseamnă a ne pregăti mereu, şi mai presus de toate a cere ajutorul şi binecuvântarea lui Dumnezeu în tot ceea ce facem. B. Consilierea și îndrumarea duhovnicească în cadrul educației religioase. Aspecte și atitudini: 1. Consilierea educaţională: Reforma învăţământului în România subliniază importanţa comutării accentului de pe latura informativă a procesului educaţional pe cea formativă, precum și optimizării relaţiei profesor-elev, elevul trecând drept partener în derularea actului didactic. Învăţământul românesc trebuie să aibă ca scop nu doar formarea unor specialişti bine informaţi, ci şi formarea de persoane cu putere de adaptare la solicitările sociale şi psihologice ale vieţii, şcoala fiind o instituţie socială cu funcţii multiple, aptă să răspundă nevoilor sociale şi psihologice ale elevilor. Observăm o creştere a eşecului şi abandonului şcolar; aceşti indicatori atenţionează asupra faptului că şcoala este obligată să observe mai atent problemele legate de consiliere şi orientare. Disciplina de consiliere şi orientare oferă cadrul formal în care profesorul poate să lucreze nu doar cu dimensiunea raţional-intelectuală a elevului, ci şi cu cea afectivă şi motivaţională, atitudinală şi socială. Prin consilerea şcolară, instituţiile de învăţământ îşi urmează scopul primordial de proces formativ centrat pe elev şi totodată răspund nevoilor comunităţii, dând societăţii persoane competente pentru viaţa privată, profesională şi publică. În acest sens, se cere o concretizare a spectrului consilierii. Definirea consilierii impune accentuarea anumitor caracteristici care o diferenţiază vizavi de asistenţa psihologică. După A. Băban, o primă caracteristică este dată de tipul de persoane cărora li se adresează. Consilierea vizează persoane normale ce nu prezintă tulburări psihice. Consilierea le ajută să facă faţă mai eficient sarcinilor vieţii cotidiene. O a doua caracteristică definitorie pentru consiliere este aceea de asistenţă pe care o oferă utilizarea unui model educaţional şi al dezvoltării, nu unul clinic curativ. Sarcina consilierului este de a învaţa pe elevii să-şi valorizeze propriul potenţial. A treia caracteristică a consilierii este preocuparea pentru prevenirea problemelor ce pot afecta dezvoltarea şi funcţionarea armonioasă a persoanei. Astfel spus, procesul de consiliere pune accentul pe dimensiunea de prevenţie a tulburărilor emoţionale şi comportamentale, pe cea a dezvoltării personale şi a rezolvării de

probleme. Scopul fundamental al consilierii educaţionale este funcţionarea psihologică optimă a elevului şi a grupului de elevi. 2. Consilierea şi îndrumarea duhovnicească: Între diferitele tipuri de consiliere: educaţională, profesională, informaţională, vocaţională, de dezvoltare profesională, consilierea duhovnicească are un loc privilegiat. La prima vedere termenul de consiliere duhovnicească ne trimite la o consiliere pastorală pe care o realizează preotul în relaţia cu enoriaşii săi. Totuşi, consilierea duhovnicească are un spectru mult mai larg. O consiliere duhovnicească susţinută o pot face atât părinţii, cât şi profesorul de religie, care, împreună cu duhovnicul poate contribui atât la dezvoltarea capacităţii elevilor de a înţelege unele realităţi duhovniceşti cât şi la sprijinirea elevilor în vederea rezolvării anumitor probleme. Zi de zi, elevii au parte de conflicte unii cu alţii, în familie şi în societate. Modul în care rezolvăm anumite conflicte sau situaţii delicate este influenţat de ceea ce simţim faţă de noi înşine, de relaţiile pe care le avem cu semenii, de valorile la care ne raportăm, de felul cum vedem lumea. Pregătirea universitară a viitorilor profesori de religie nu oferă suficiente cursuri care să furnizeze suport informaţional şi formativ relevant pentru consiliere. La disciplina religie, mai mult ca la oricare disciplină, avem obligaţia de a consilia şi îndruma elevii atât sub aspect educaţional cât şi duhovnicesc. Pentru a consilia şi îndruma pe altul se impune cunoaşterea unor strategii, a unor procedee şi tehnici de consiliere şi totodată se impune să ne cunoaştem pe noi înşine. Dictonul cunoaşte-te pe tine însuţi a rămas celebru peste veacuri deoarece el are valenţe duhovniceşti, axiologice, pragmatice şi mai ales ontologice. Fiecare dintre noi avem pretenţia că ne cunoaştem foarte bine, dar în realitate ne cunoaştem foarte puţin, unii cercetători susţinând că asistăm la o superficializare a cunoaşterii de sine. În lumina doctrinei creştine, cunoaşterea este un act teandric, un act de împreună lucrare (Dumnezeu-om), un act interferenţial (transcendent-imanent). Din perspectivă ontologică, cunoaşterea de sine are valenţele infinitului, ale veşniciei. Percepând cunoaşterea de sine ca fiind un proces ce interferează cu cunoaşterea adevărului, deducem că acest fapt ţine şi de domeniul revelaţiei. Mântuitorul Iisus Hristos proclamă: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14). Consilierea duhovnicească a elevilor se poate focaliza atât pe identificarea unor soluţii pentru problemele cu care se confruntă elevii, cât şi pe cunoaşterea de sine ca ipostază a cunoaşterii şi aprecierii de Dumnezeu. Prin consilierea duhovnicească elevii pot fi conştientizaţi de faptul că toate relele pe care le suferă omul sunt o urmare a păcatului. Omul înnoit în şi prin Iisus Hristos are puterea, prin credinţă, de a găsi soluţii la problemele şi conflictele cu care se confruntă. Cunoaşterea noastră înşine, precum şi a surselor problemelor cu care ne confruntăm, se face prin lucrarea Sfântului Duh; vindecarea şi iluminarea minţii noastre dezvăluie existenţa patimilor şi a nejunsurilor noastre şi, luminaţi fiind de Duhul Sfânt, putem să luptăm împotriva acestora. Dincolo de legile biologice şi fizice care reglează viaţa, există şi legile duhovniceşti, iar „nerecunoaşterea acestora din urmă constituie boala duhovnicească, în timp ce cunoaşterea lor constituie sănătatea duhovnicească”. Cine are sănătate duhovnicească priveşte fenomenele şi aspectele vieţii din altă perspectivă, omul sănătos şi matur duhovniceşte raportează totul la Dumnezeu. Omul supus patimilor nu se poate privi înlăuntrul său şi îi este greu să se separe de patimi, trăind în ele şi prin ele. Însă, atunci când harul lui Dumnezeu începe să lucreze asupra lui, omul poate să distingă între ce este pătimaş şi păcătos, recunoscându-şi greşelile şi căutând soluţii pentru îndreptare. Acesta este motivul pentru care elevii trebuie să fie consiliaţi că singurul lucru de care trebuie să se teamă este moartea spirituală, adică păcatul. Luptând împotriva păcatului putem accede spre fericire, atât pentru viaţa de aici, cât şi pentru viaţa veşnică. 3. Atitudini fundamentale în cadrul relaţiei de consiliere: 1) Crearea unei atmosfere degajate de dialog (constituie un factor decisiv pentru reuşita actului pedagogic; măcar din când în când este indicat ca profesorul şi elevii să se găsească de aceeaşi parte a catedrei: în timp ce elevii învaţă anumite lucruri despre materia profesorului, profesorul să înveţe ceva despre

elevii săi); 2) Informarea (o bună informare asupra problemelor cu care se confruntă elevii ne ajută foarte mult în alegerea strategiilor şi a tehnicilor de consiliere; informarea se poate face prin discuţii directe cu elevii, prin discuţii cu alţi colegi profesori despre problemele elevilor, prin teste şi chestionare anonime); 3) Reflecţia (încercând să observăm în profunzime problemele elevilor putem să înţelegem starea celui în cauză; este contraproductivă etichetarea imediată a unui tip de comportament sau a unei atitudini; orice problemă mai gravă sau mai puţin gravă a unui elev trebuie privită şi prin prisma mediului familial şi social din care provine elevul); 4) Dialogul (a avea un dialog cu cineva nu înseamnă doar a sta de vorbă, ci şi a ştii să-l asculţi pe acesta, înseamnă a încerca să-l cunoşti mai profund; un dialog degajat şi deschis poate inspira încredere, ba mai mult, elevul îl va considera pe profesor ca fiind o persoană în care poate avea încredere, o persoană la care poate apela la nevoie); 5) Încrederea (s-ar putea ca la un moment dat să apară senzaţia de ineficienţă a activităţii de consiliere; totuşi, nu e indicat să-i întoarcem spatele celui care nu ne ascultă; manifestând încredere în activitatea noastră, nu vom dramatiza situaţia şi atunci există şanse de reuşită); 6) Păstrarea calmului (dacă vom dramatiza o situaţie pe parcursul consilierii, există riscul ca persoana consiliată să nu ne mai asculte; elevul va încerca să evite anumite discuţii sau va minţi în unele privinţe; orice discuţie trebuie purtată cu calm şi bunăvoinţă; se recomandă să se pornească de la identificarea şi anticiparea cauzelor care le creează probleme elevilor noştri); 7) Apelul la rugăciune şi la ajutorul lui Dumnezeu (de fiecare dată când încercăm să ajutăm un elev ca acesta să-şi rezolve problemele, nu trebuie să uităm cuvintele Mântuitorului care spune: Fără Mine nu puteţi face nimic – Ioan 15). 4. Aspecte ale consilierii duhovniceşti: Consilierea şi îndrumarea duhovnicească vizează nu doar rezolvarea problemelor, ci urmăreşte şi dobândirea de către elevi a unor deprinderi şi practici religioase. Profesorul de religie poate influenţa elevii privind felul lor de a se raporta la Dumnezeu, de a-şi asuma calitatea de creştin. Din aceste considerente, consilierea duhovnicească trebuie focalizată pe mai multe aspecte: 1) Viaţa duhovnicească; 2) Descoperirea unui sens al existenţei: Remarcăm că mulţi dintre părinţi sunt preocupaţi realmente de cariera copiilor lor, dar sunt indiferenţi faţă de învăţătura creştină şi neglijează să-i înveţe pe copiii lor să trăiască precum nişte creştini. Astfel de părinţi îşi nasc copiii pentru viaţa de aici, dar le închid poarta spre veşnicie. Buna educaţie dată copiilor vizează nu doar pregătirea lor pentru viaţa de aici, ci şi pentru viaţa de dincolo. 3) Mărturisirea credinţei: Credinţa este păstrată şi transmisă de toţi cei ce formează poporul lui Dumnezeu. De aceea, fiecare preot, fiecare credincios, bărbat sau femeie, după rânduiala proprie fiecăruia în locul şi la timpul lor, sunt obligaţi să înveţe şi să mijlocească credinţa comună care leagă mădularele între ele pentru ca astfel să ajungem toţi la unirea credinţei şi la cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu (Efeseni 4). 4) Împărtăşirea cu Sfintele Taine: Profesorul de religie va monitoriza şi îndruma elevii să participe sistematic la împărtăşirea cu Sfintele Taine. 5) Citirea Sfintei Scripturi: Orice profesor de religie are obligaţia de a consilia elevii să citească sistematic din Sfânta Scriptură. 6) Practicarea postului şi a rugăciunii: Orice tânăr trebuie îndrumat şi învăţat că postul şi rugăciunea ajută atât în ceea ce priveşte problemele de zi cu zi, cât şi în ceea ce priveşte formarea personalităţii, modelarea caracterului, felul de a fi. Prin asceză, omul cel vechi se răstigneşte cu Hristos, astfel încât omul nou să învieze cu El şi să trăiască pentru Dumnezeu (Romani 6). 7) Conştientizarea apartenenţei la comunitatea parohială: Încă de mici, elevii vor fi consiliaţi spre înţelegerea faptului că au datoria şi responsabilitatea de a se angaja în viaţa parohiei, de a participa şi sprijini activităţile parohiei. Iată motivul pentru care considerăm că ar fi bine ca tinerii să-şi cunoască bine preotul paroh, să-l cunoască pe episcopul locului. Pentru o apropiere a tinerilor de parohie şi de activităţile acesteia se impune realizarea unor activităţi comune ale preotului şi profesorului de religie. Preotul sau profesorul de religie, folosindu-se de unele tehnici şi procedee propuse de către unii specialişti în domeniul învăţării comportamentului, pot determina unele modificări

comportamentale ale elevilor cu probleme. Cât timp un comportament poate fi indus, poate fi învăţat, de multe ori el poate fi şi dezvăţat. Când ne propunem să schimbăm un anumit tip de comportament sau o anumită atitudine a elevilor, se impune ca prin acţiunile noastre să-i determinăm pe elevi să-şi aleagă priorităţile, să-şi găsească un rost în tot ceea ce fac. O intervenţie pragmatică propune o radiografiere clară a idealurilor, a propunerilor şi a simţămintelor elevilor: ce-şi doresc de la viaţă, cum gândesc, care le sunt bucuriile, care le sunt împlinirile şi lipsurile, etc. Pentru mulţi tineri şi tinere, dorinţa de a fi în centrul atenţiei, de a fi vedetă, este mai mare decât dorinţa de a fi bine instruit. Înainte, idealul pentru o fată era să devină o mamă bună, o soţie respectată, o creştină devotată. Pentru mulţi tineri, aceste idealuri sunt de domeniul trecutului. Zygmund Baumand, făcând o diagnoză a stării morale a societăţii contemporane, afirmă că în zilele noastre ideea de sacrificiu de sine a fost delegitimizată; oamenii nu sunt stimulaţi sau nu doresc să facă eforturi pentru a atinge idealuri morale şi pentru a păstra valorile morale. Tehnologizarea excesivă presupune fragmentarea vieţii într-o succesiune de probleme. Viaţa duhovnicească reprezintă una dintre victimele tehnologizării; eul moral nu poate supravieţui fragmentării şi izolării. Iată motivele pentru care preotul şi profesorul de religie au obligaţia de a face din ora de religie o oră de consiliere şi îndrumare a elevilor spre viaţa cu şi în Hristos, spre împărtăşirea cu Sfintele Taine, spre o viaţă responsabilă, mai plină de sens. Să încercăm, în măsura posibilităţilor, să ajungem la inima tinerilor, chiar dacă uneori trebuie să le vorbim pe limba lor. Oare nu ne învaţă Sf. Apostol Pavel în acest sens: Tuturor toate m-am făcut, pentru ca-n orice chip să-i mântuiesc pe unii (1 Corinteni 9)?