Metode utilizate in formare

Breaking the ice – icebreaker-ele sunt folosite la inceputul instruirii pentru a incuraja

implicarea si participarea activa, interactiunea, “incalzirea” si crearea unei atmosfere deschise in

cadrul grupului, facilitarea lucrului in grup, a comunicarii si a cooperarii.

Cu ajutorul lor se identifica si temerile si asteptarile participantilor, dar si nivelul optim de pornire.

Brainstorming-ul – un termen des folosit in organizatii, si nu numai, se refera la formularea cat

mai multor idei, oricat de traznite ar fi, ca raspuns la o situatie enuntata. Regula de aur consta in

faptul ca nicio idee nu este proasta si sub nici un motiv nu se vor admite referiri critice sau sa faca

observatii negative. Se merge pe principiul “cantitatea genereaza calitatea”, conform caruia, pentru a

se ajunge la idei viabile si inedite este necesara o productivitate creativa cat mai mare. Fiecare

participant este incurajat sa isi exprime ideile, toate ideile fiind notate pe un flipchart sau pe tabla.

Ca experienţă de învăţare, tehnica de brainstorming foloseşte câteva reguli simple şi practice pentru a

dezvolta gândirea creativă.

Brainstormingul este o activitate orientată spre lideri şi centrată pe participant. Este ideală pentru

grupuri mai mici de 10 participanţi. Se poate desfăşura într-o încăpere mai mică, cu pereţii liberi,

pentru a fi acoperiţi cu planşe mari de hârtie ce conţin ideile generate. Participanţii vin cu idei, iar

formatorul, care stă lângă planşa de scris, le notează.

Sesiunea tipică de brainstorming se desfăşoară în şase paşi după cum urmează:

Pasul 1: Liderul grupului scrie o problemă pentru care se aşteaptă soluţii ce urmează a fi scrise pe

planşă. Întrebarea trebuie să fie scurtă, clară şi incitantă.

Pasul 2: Liderul explică de ce grupul este preocupat de această problemă.

Pasul 3: Liderul explică regulile tehnicii de brainstorming aşa cum sunt ele prezentate în caseta care

urmează:

Pasul 4: Liderul scrie fiecare idee pe planşă, cât mai repede posibil. Ideile sunt scrise exact aşa cum

sunt formulate. Acest lucru este foarte important. Ezitările în acest sens, pot da impresia de

dezaprobare. Dacă grupul participanţilor este numeros, pot fi desemnate două persoane pentru a scrie

mai repede ideile, pe măsură ce acestea apar.

Pasul 5: Când timpul s-a epuizat, participanţii pot pune întrebări, dar numai pentru clarificare. Numai

persoana care a generat ideea are dreptul să o clarifice.

Pasul 6: Participanţii sunt invitaţi să evalueze ideile. Acest lucru se poate face de către întregul grup,

sau pot fi împarţite ideile spre analiza pe sub-grupuri. Sunt identificate ideile cele mai promiţătoare şi

apoi se face un efort de a ajunge la un consens

Jocul de rol ( role-play ) - este folosit pentru a practica un comportament care sa il pregateasca pe

participant pentru un nou rol sau o situatie noua pe care o anticipeaza, pentru a examina o situatie

problematica sau un incident trecut si a invata cum ar putea fi rezolvata mai bine, dar si pentru a

intelege motivatia altora sau a propriei persoane. Jocul de rol este o metoda prin care se

experimenteaza, participantii jucand un rol pentru a interpreta un scenariu ipotetic. Interactiunea este

una spontana si implica un comportament real intr-o situatie imaginara. Cu aceasta metoda se

examineaza:

puterea si autoritatea,

morala si coeziunea,

scopurile si obiectivele,

normele si standardele,

schimbarea si dezvoltarea,

arii de dificultate intalnite si in viata personala, dar si in cea organizationala.

Identificarea jocului de rol potrivit este esentiala, pentru a ne asigura ca se indeplineste obiectivul. Se

folosesc situatiile de zi cu zi pentru scenariu.

Au fost perioade cand existau rezerve referitoare la folosirea jocurilor de rol bazate pe situatii reale

din organizatia careia i se adreseaza instruirea, unul din motive tinand cont de dificultatile

organizationale ce au cauze multiple de ordin relational, caz in care jocul de rol poate duce la

generalizari ce pornesc de la premise gresite. Cele mai indicate sunt simularile unor situatii teoretice.

Role-play-urile/ jocurile de rol reprezintă sesiuni de formare în care facilitatorul/ trainerul/ psihologul

stabilește un scenariu, atribuind câte un rol fiecăruia dintre cei implicați la joc. Role-play-ul este o

tehnică foarte cunoscută în vânzări și nu numai, datorită avantajelor pe care le oferă participanților nu

doar la sesiunea de formare, ci și în viața de zi cu zi.

Role-play-ul oferă participanților la formare oportunitatea de a învăța, prin prisma rolurilor primite de

ei și de ceilalți, cum să se comporte în anumite situații, cum să facă față provocărilor, cum să

negocieze, să aplaneze un conflict, cum să transmită siguranță și încredere, cum să comunice eficient.

Este important ca participanții să vadă situația de pe teren/ din viața cotidiană și din alte perspective

decât cele personale.

Role-play-ul este gândit, de obicei, în trei etape: pregătirea, jocul și discuția.

Pregătirea jocului presupune aranjarea sălii/ spațiului de joc, descrierea scenariului și atribuirea

rolurilor participanților. Facilitatorul împreună cu actorii (participanții) trebuie să decidă ce anume

2

doresc să accentueze, care este intriga jocului și care sunt rezultatele pe care doresc să le obțină.

Fiecare actor trebuie să își schițeze scenariul în funcție de obiectivele jocului și de rolul stabilit de

facilitator. Prin intermediul acestei metode, facilitatorul își dorește să observe modul în care

colaborează participanții și cum reacționează aceștia în situații-problemă/ cheie. Actorii pot fi

spontani, oferindu-li-se posibilitatea de a gândi independent în timpul jocului. Astfel, nu e nevoie ca

actorii să își plănuiască intriga și/ sau linii directoare scrise.

Jocul – acțiunea propriu-zisă – reprezintă interpretarea scenariului. Facilitatorul poate alege dacă

intervine sau nu pe parcursul jocului. Dacă jocul este prea scurt, acesta trebuie să îi încurajeze pe

participanți să dezvolte scenariul, să aducă în prim plan situații care să îi pună în dificultate pe colegii

lor.

Discuția/ follow-up-ul este o etapă la fel de importantă precum celelalte două. Participanții discută

despre ceea ce s-a întâmplat, despre avantajele și dezavantajele jocului, despre ceea ce le-a plăcut și

ceea ce nu le-a plăcut. Totodată, ei pot face recomandări, pot adresa întrebări și pot extrage concluzii.

Scopul follow-up-ului este acela de înțelegere a dinamicii sociale și de rezolvare eficientă a situațiilor

cheie.

Role-play-ul urmărește nu doar atitudinea participanților, ci și sentimentele acestora și modul de

acționare în momente de stres. Important este ca facilitatorul/ trainerul/ psihologul să intervină atunci

când lucrurile scapă de sub control și să îi asigure pe participanți că utilizarea role-play-ului are

intenție constructivă atât pe plan profesional, cât și pe plan personal.

Umorul este un aspect al role-play-ului care nu poate fi omis, mai ales că participanții pot deveni

sceptici atunci când este vorba de situații-problemă sau de situații noi. Prin intermediul umorului se

detensionează atmosfera, se încurajează creativitatea și se stârnește interesul participanților.

Role-play-urile sunt ideale în aproape orice situație-cheie, fiind o metodă eficientă de conștientizare a

diverselor aspecte cu care ne confruntăm zilnic. Acestea ne ajută să ne exteriorizăm sentimentele, să

îi lăsăm pe cei din jurul nostru să ne descopere personalitatea/ caracterul, să punem în practică

aptitudinile și cunoștințele pe care le posedăm. De cele mai multe ori, role-play-urile aduc beneficii

majore programelor de formare. Să nu uităm însă că această metodă este abordată și de unele firme

de recrutare, care doresc să îi cunoască mai bine pe viitorii angajați.

3

Studiul de caz – poate fi foarte practic pentru grupuri mici ce concureaza pentru gasirea de solutii.

Acesta se refera la descrierea orala, scrisa si/sau filmata a unui eveniment sau a unor serii de

evenimente legate. Prin aceasta metoda se rezolva o problema, are loc invatarea procesului de

rezolvare si se creeaza o imagine completa asupra cazului in discutie.

Metoda este folosită ca un instrument educaţional ce-i ajută să gândească eficace pe cei ce studiază în

diferite domenii profesionale.

Cazurile folosite în instruire iau diferite forme. Ele pot fi destul de lungi, descriind complet o situaţie

care există sau a existat. Sau, pot fi scurte şi incitante, ca o schiţă. Orice formă ar avea, scopul este

acelaşi – să-i facă pe participanţi să tragă concluzii dintr-o serie de fapte ce duc la decizii pe care ei le

pot adapta la propriile locuri de muncă.

Studiul de caz presupune discuţii de grup. Cazurile sunt suficient de detaliate şi realiste pentru a

genera o mare varietate de păreri privind:

a) cine este de vină;

b) ce a determinat persoana respectivă să acţioneze în modul respectiv;

c) care este cea mai bună rezolvare.

Folosirea metodei studiului de caz la instruire, aduce următoarele avantaje:

1. Descurajează tendinţa participanţilor de a judeca aspru comportamentul celorlalţi;

2. Descurajează căutarea unui unic “cel mai bun răspuns posibil”;

3. Ilustrează în mod concret cum acelaşi set de evenimente poate fi perceput în mod diferit de

persoane având aceeaşi pregătire;

4. Încurajează participanţii la instruire să discute împreună diferite subiecte şi să cunoască valoarea

interacţiunii de a lărgi orizonturile ;

5. Accentuează valoarea gândirii practice.

Metoda studiului de caz este un instrument orientat pe participant. Studiile de caz bine construite îi

stimulează pe participanţi să-şi asume un rol activ în analizarea şi discutarea cazului respectiv. Ei

sunt încurajaţi să contribuie cu idei, păreri şi reacţii. Pe măsură ce o fac, discuţiile avansează. Ideile

sunt preluate de alţii, analizate, pasate înainte şi înapoi şi apoi asimilate de întregul grup. Rolul

formatorului în metoda studiului de caz constă în a distribui descrierea cazului, în a invita

participanţii să-l citească şi să-l studieze, a da reacţii la ideile generate pe parcursul discutării cazului

şi uneori, a-i incita pe participanţi cu întrebări privitoare la observaţiile lor. Uneori, participanţilor li

se dă un set de întrebări pe baza cărora să discute cazul.

4

În mod obişnuit, studiul de caz se desfăşoară în doi paşi:

Pasul 1: Participanţilor li se dă un caz spre a fi citit. Acesta poate fi distribuit din timp, sau în

momentul începerii derulării exerciţiului. În oricare dintre situaţii, participanţii trebuie să aibă la

dispoziţie timp suficient pentru a citi şi asimila materialul. Dacă se folosesc întrebări, acestea sunt

înmânate de către instructor, pentru a stimula discuţiile.

Pasul 2: Participanţilor li se cere să discute cazul. Este de aşteptat ca toti participanţii să raspundă la

întrebările furnizate de către instructor şi să-şi împărtăşeasca opiniile şi ceea ce consideră că ar fi o

decizie corespunzatoare. Participanţii (şi instructorul) îsi confruntă punctele de vedere şi solicită

reciproc argumente pentru a ajunge la o anumita concluzie. Procesul se incheie când instructorul le

cere participanţilor să concluzioneze, generalizând faptele cazului şi decizia care a decurs din aceasta

Turul galeriei – presupune evaluarea interactiva si profund formativa a ceea ce au realizat intr-un

timp de lucru grupurile de participanti. Se incepe cu discutarea unei teme, in grupuri de cate 3-4

participanti, ce se concretizeaza intr-un produs finit, cum ar fi un tabel sau o diagrama. Ulterior aceste

rezultate se expun pe peretii salii de curs si la final, dupa ce fiecare grup a analizat fiecare produs,

echipele isi reexamineaza propria munca prin comparatie cu celelalte si se citesc observatiile notate.

Harta mintii - sau mind mapping, este foarte utila organizarii gandirii. O harta mentala are central

un concept sau un cuvant cheie, iar injurul lui graviteaza 5-10 idei principale, semantic legate de

acesta, carora li se alatura derivatele lor.

Discutia facilitata - consta in examinarea si clarificarea in comun a unor aspecte importante

pentru asociatie printr-un schimb organizat de informatii si de idei, de impresii si de pareri, de critici

si de propuneri in jurul unei teme sau chestiuni determinate. Participantii sunt dispusi in cerc sau in

semicerc.

Prelegerea – este frecvent folosita intr-o abordare de formare traditionala, insa perspectiva

interactiva este se poate realiza cu usurinta prin stimularea interesului participantilor, aprofundarea

intelegerii, implicarea participantilor pe parcursul prelegerii prin intreruperea prelegerii sau prin

evitarea unui punct final la final(se poate realiza prin solicitarea participantilor de a rezuma sau

concluziona).

Experientele structurate – facilitarea este un exemplu de acest gen. Aceasta presupune ghidarea

procesului de invatare si este o abilitate ce se dezvolta prin experienta.

5

Discuţiile

Pentru ca participanţii să aplice la clasă lucrurile învăţate în formare, ei trebuie să acţioneze astfel:

- Să se angajeze să aplice conceptele ce le-au fost prezentate de către instructor şi

- Să reţină suficientă informaţie pentru a putea acţiona eficace folosind-o.

Acţiunea cheie atât pentru un angajament, cât şi pentru reţinerea informaţiei, este implicarea, iar una

dintre cele mai eficace metode aflate la îndemâna instructorului pentru a încuraja implicarea

participanţilor în învăţare o reprezintă discuţiile în grup.

Discuţia este interacţiunea a două sau mai multe persoane asupra unui subiect de interes comun.

Discuţiile pot fi de cel puţin trei tipuri, în funcţie de rolul jucat de formator. În discuţia orientată,

instructorul joacă un rol activ şi direct. În discuţiile structurate, formatorul lasă participanţii să

conducă discuţia, urmând regulile şi procedurile stabilite de instructor. În discuţia liberă, formatorul

initiază procesul prin prezentarea subiectului şi lasă în seama participanţilor modalitatea de

desfăşurare a discuţiilor

Discuția orientată - este o activitate centrată pe formator. Acesta trebuie să fie expert în subiectul

abordat, să cunoască metoda întrebărilor şi răspunsurilor şi să ştie în ce direcţie va evolua discuţia. La

modul general, discuţia orientată este o activitate cu două sensuri – formatorul interactionează cu

diferiţi participanţi deodată, timp în care ceilalţi participanţi sunt observatori. Folosind o serie de

întrebări care decurg logic una din alta, formatorul încearcă să-i conducă pe participanţi spre o

decizie prestabilită. De aceea, discuţia orientată nu este o tehnică potrivită pentru luarea deciziilor. Cu

toate acestea, ea are menirea de a-i încuraja pe participanţi să se gândească la noi idei, să facă

legatura între ele şi să le asimileze.

Discuția structurată - poate fi definită ca o activitate concepută de formator, centrată pe participanţi,

care poate fi folosită pentru a angrena participanţii la instruire într-un proces de rezolvare a

problemelor în grup. Discuţia structurată nu impune formatorul să fie expert în problema abordată.

De obicei, formatorul împarte participanţii în mai multe grupuri mici de marimi egale şi trasează

grupurilor aceeaşi sarcină sau sarcini diferite. Apoi, se alocă un interval de timp pentru ca grupurile

să discute sarcina. Li se pot da grupurilor instrucţiuni suplimentare pentru a-şi desemna cate un

leader, un raportor (purtator de cuvant) şi un arbitru de timp. La terminarea fazei de discuţii, grupurile

sunt chemate să se reunească în plen şi să raporteze rezultatele la care au ajuns, de obicei prezentate

în scris pe planşe, care vor fi prinse pe pereţii încăperii de studiu.

6

Discuția liberă - poate fi definită ca o activitate facilitată de formator şi orientată pe participant, în

care participanţii sunt responsabili cu derularea evenimentelor.

Discuţiile libere sunt folosite pentru schimbul de informaţii, încercarea unor noi modalităţi de gândire

şi pentru construirea unităţii şi consensului de grup. Discuţia este pornită de formator, care prezintă

subiectul şi apoi se retrage, pentru a permite grupului să evolueze aşa cum doreşte.

Rareori formatorul intervine în rezolvarea sarcinii grupurilor ca facilitator, dar in schimb, se

concentrează asupra procesului urmat de grup pentru a rezolva sarcina trasată. formatorul trebuie să

aibă aptitudini de ascultator şi spirit de observaţie şi să poată interpreta ceea ce se întimplă în grup,

astfel încât participanţii să înveţe din acest lucru.

Fiecare dintre cele trei tipuri de discuţii poate estima într-o anumită măsură implicarea participanţilor

în procesul de învăţare. Discuţiile orientate stimulează în mod deosebit gândirea logică. Totuşi,

formatorului care doreste să planifice o discuţie orientată i se cere un nivel înalt de cunostinţe cu

privire la subiectul abordat. Pe de altă parte, tehnicile centrate pe participanţi îi ajuta pe acesţia să

devină mai siguri pe ei ca echipă şi mai puţin dependenţi de formator. Rolul formatorul în acest tip de

discuţii este mai mult de facilitator şi interpret al celor observate. Prin discuţii, angajare şi cercetare,

participanţii câstigă experienţa în a se autocunoaşte, ceea ce duce la creşterea încrederii în propriile

forţe şi aptitudini.

7

Metode vizuale

Participanţii la un program de formare învaţă mai repede şi mai temeinic atunci când prezentările sunt completate cu imagini vizuale. Studii efectuate la câteva universitaţi au arătat că, atunci când au fost folosite mijloace vizuale pentru a argumenta o prezentare verbală, timpul necesar pentru prezentarea unei idei s-a redus cu 40%, iar rezultatele favorabile au crescut simţitor. Autori de seamă în domeniul eficacitaţii comunicării au subliniat valoarea metodelor vizuale ca stimulente în procesul învatarii. Astfel, o imagine este de trei ori mai eficientă decât simpla folosire a cuvintelor, iar vorbirea însoţită de imagini este de şase ori mai eficentă decât simpla prezentare orală. Din totalitatea informaţiilor învăţate de o persoană, 75% sunt dobândite prin metode vizuale, 13% din ascultare şi 12% dintr-o combinatie de miros, gust şi simţ tactil.

Mijloacele vizuale sunt de două tipuri: - proiectate - filmele, prezentari ppt, diapozitivele, montaje de film, grafica pe calculator, - neproiectate - acestea includ obiecte fizice, imagini, afise, planse scrise, hărţi, casete audio,

tabla de scris şi panouri cu foi mari de scris.

Există mai multe motive pentru care formatorul trebuie să apeleze în mod regulat la diferite materiale vizuale adecvate prezentării, mijloacele vizuale ajutand la: - Atragerea şi menţinerea atenţiei participanţilor; - Accentuarea ideilor principale; - Demonstrarea ideilor prezentate verbal; - Creşterea capacităţii de memorare; - Evitarea înţelegerii greşite; - Aducerea prezentării mai aproape de realitate şi - Asigurarea abordării tuturor punctelor principale.

Videoproiectorul Reprezintă probabil una din tehnicile cele mai folosite din categoria mijloacelor vizuale. Informaţia prezentată oral poate fi dezvoltată şi amplificată folosind videoproiectorul. Eficacitatea folosirii aparatului depinde de capacitatea formatorului de: - A folosi prezentări cu aspect profesional, - A pregăti zona de proiectie în mod adecvat şi - A fi antrenat în folosirea aparatului

Formatorul va obţine cele mai bune rezultate în pregătirea prezentărilor pentru o sesiune de formare respectand urmatoarele : 1. Conţinutul acestora este cât mai simplu; nu mai mult de şase rânduri pe pagină şi maximum şase cuvinte pe rând; 2. Titlurile sunt scrise cu caractere simple şi îngroşate, iar textul este scris cu acelaşi tip de litere, dar mai mici; 3. Se folosesc desene, grafice şi hărţi ori de câte ori acestea pot înlocui multe cuvinte sau cifre; 4. Se folosesc cuvinte comune şi fraze scurte; 5. Se folosesc indicatori de rând pentru idei principale (cercuri, carouri, sageti) sau numerotarea în continuare; 6. Se evită scrierea pe verticală.

Aşezarea proiectorului poate influenţa folosirea mijloacelor vizuale. Atunci când faceţi aranjarea, fiti atenţi ca:

8

1. Fiecare persoană din încăpere să poată vedea stând confortabil pe scaun; 2. Ecranul să fie plasat într-un colţ şi să fie orientat spre centrul încăperii; 3. Proiectorul să nu împiedice participanţii să vadă ecranul; 4. Lumina proiectorului să atingă ecranul la un unghi de 90 de grade, pentru a evita distorsionarea imaginilor; 5. Să fie la îndemână un prelungitor; 6. Lentila proiectorului să fie curată, fără urme de amprente.

Este foarte util pentru formator să se acomodeze din timp cu folosirea acestor echipamente. Neglijarea unor detalii poate crea probleme.

Filmele Faţă de prezentările clasice, filmele au avantajul că prezintă imagini în mişcare. Astfel, ele reprezintă o modalitate foarte eficientă de a-i ajuta pe participanţi să se identifice cu alţi oameni aflaţi în situaţii sau relaţii similare - de exemplu, un manager sfătuind un angajat sau un funcţionar care trebuie să rezolve reclamaţia unui client. Dacă sunt folosite în mod corespunzător, filmele pot constitui un instrument de învăţare foarte util; dacă sunt însă folosite în mod necorespunzător, ele reprezintă o imensă pierdere de timp şi bani. Filmele sunt folosite pentru a îndeplini nevoile participanţilor. De exemplu, se poate folosi un film pentru o schimbare de ritm, pentru că este mai sugestiv decât o prezentare. Atenție! filmele pot fi folosite din motive greşite si pot fi şi prezentate în mod greşit. Astfel, filmele lungi (de peste 30 de minute), prezentate fără pauză, pot avea acelaşi efect asupra participanţilor, ca şi o lungă prezentare, care nu le oferă ocazia să intervină. Rezultatul probabil: plictiseală, lipsa atenţiei, gălăgie. Folosit astfel, un film bun şi util poate avea un impact slab sau chiar nici un impact asupra grupului de participanţi. Prezentându-li-se filme în această manieră, participanţii pot ajunge la concluzia, poate corectă, că instructorul nu ştie ce face. Atunci când doreşte să includă un film în programul de instruire, instructorul trebuie să se gândească la următoarele întrebări: 1. Filmul conţine toate informaţiile de care au nevoie participanţii pentru a înţelege subiectul filmului? 2. Participanţii vor considera subiectul filmului folositor pentru nevoile lor? 3. Limbajul filmului va fi accesibil participanţilor, sau vor trebui să înveţe o nouă terminologie? 4. Situaţiile din film vor putea fi aplicate direct în activitatea participanţilor? 5. Prezintă filmul activităţi de îndrumare şi care pot fi aplicate, sau acestea vor trebui dezvoltate ulterior?

Iată câteva tehnici simple care pot îmbunătăţi valoarea educativă a filmului: - Prezentaţi filmul, explicând care este scopul lui şi ce vor putea urmări participanţii pe parcursul derulării lui. Participanţii pot fi împărtiţi în grupuri mici, iar fiecarui grup i se poate cere să urmarească anumite idei din film. După prezentarea filmului, participanţii pot discuta asupra diferitelor idei observate de fiecare grup.

- Dacă filmul este mai lung de 10 minute, prezentaţi-l pe fragmente, care pot fi asimilate mai uşor de participanţi. Implicţi participanţii în discuţii asupra fiecarui fragment, înainte de a trece mai departe cu vizionarea.

9