UNIVERSITATEA ,,GEORGE BARITIU’’ DIN BRASOV

FACULTATEA DE DREPT

METODE SPECIALE DE SUPRAVEGHERE SAU CERCETARE

Prof. Indrumator : Masterand : Madan Cezara

Conf. Univ. Dr. ALEXANDRU VASILIU

Brasov-2015

1

Cuprins

1. Consideratii generale .................................................................................................. 3

2. Drepturile încălcate prin metodele speciale de supraveghere sau cercetare.................7

3. Concluzie......................................................................................................................11

4. Bibliografie

2

Metode speciale de supraveghere sau cercetare, procedee probatorii în NCPP

1. Consideraţii generale

Metodele speciale de supraveghere sau cercetare sunt reglementate în noul Cod de procedură penală (NCPP) în Capitolul IV la art. 138 – „Dispoziţii generale” ce face parte din Titlul IV intitulat „Probele, mijloacele de probă şi procedeele probatorii”.

Cum în Titlul IV menţionat din NCPP sub denumirea „Probele, mijloacele de probă şi procedeele probatorii” se regăsesc  prevederile art. 97 alin. (1) ce reglementează probele iar mijloacele de probă sunt expres prevăzute în art. 97 alin. (2), rezultă implicit că procedeele probatorii ce completează ca şi titlul probele şi mijloacele de probă pot fi identificate în celelalte articole cuprinse în titlul IV cum sunt cele din Capitolul IV vizând „Tehnici speciale de supraveghere sau cercetare” arătate în art. 138 din acest capitol.

Aceste procedee probatorii din NCPP se adaugă procedeelor probatorii clasice prevăzute şi de vechiul cod de procedură penală, cum ar fi percheziţia, confruntarea ş.a., care se regăsesc şi în NCPP.

Distincţia esenţială între noul şi actualul cod de procedură penală aşa cum rezultă şi din titlurile corespondente este că în NCPP denumirea Titlului IV este „Probele, mijloacele de probă şi procedeele probatorii”, pe când denumirea Titlului III din actualul cod, corespondent Titlului IV din noul cod este „Probele şi mijloacele de probă”.

Rezultă astfel, că, în noul cod s-a adăugat în mod expres categoria „procedeelor probatorii”, printre care se regăsesc, aşa cum s-a menţionat, tehnicile speciale de supraveghere şi cercetare prevăzute de art. 138 alin. (1) .

De altfel, denumirea de „tehnici speciale de supraveghere sau cercetare” prevăzută de noul cod corespunde unei denumiri generice de „tehnici speciale de investigare” aşa cum rezultă din Recomandarea 10 (2005) a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei.

În general, sunt considerate ca tehnici speciale de investigare :

1. interceptarea şi înregistrarea convorbirilor şi comunicaţiilor;

2. supravegherea video, audio sau prin fotografiere;

3

3. localizarea sau urmărirea prin GPS sau prin alte mijloace tehnice de supraveghere;

4. obţinerea listei apelurilor telefonice efectuate de un anumit post telefonic;

5. reţinerea, predarea sau percheziţionarea trimiterilor poştale;

6. conservarea imediată a datelor informatice ori a datelor referitoare la traficul internaţional;

7. accesul într-un sistem informatic; 

8. reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de reţele publice de comunicaţii;

9. utilizarea investigatorilor sub acoperire;

10. livrarea supravegheată;

11. perchiziţia şi altele.

Aceste tehnici speciale de investigare prevăzute de reglementările internaţionale sunt preluate în genere şi în NCPP sub denumirea de „tehnici speciale de supraveghere sau cercetare” care se regăsesc în art. 138 alin. (1):

a) interceptarea convorbirilor şi comunicărilor;

b) accesul la un sistem informatic;

c) supravegherea video, audio sau prin fotografiere;

d) localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice;

e) obţinerea listei convorbirilor telefonice;

f) reţinerea, predarea sau perchiziţionarea trimiterilor poştale;

g) utilizarea investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorilor;

h) participarea autorizată la anumite activităţi;

i) livrarea supravegheată;

j) obţinerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, altele decât conţinutul comunicaţiilor, reţinute de catre acestia in temeiul legii speciale privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice si de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului.

4

Una dintre tehnicile speciale fie ele de investigare, aşa cum sunt denumite în reglementările internaţionale, fie ele denumite de supraveghere sau cercetare în noul cod şi jnanume tehnica specială a supravegherii video, audio sau prin fotografiere, singura pentru care este permisă în reglementarea NCPP pătrunderea în spaţii private.

Ce înseamnă această supraveghere video, audio sau prin fotografiere ca şi tehnică specială de supraveghere sau cercetare rezultă din explicaţiile privind conţinutul termenilor specifici utilizaţi, arătate în art. 138 alin. (6) din NCPP în care se menţionează că „Prin supravegherea video, audio sau prin fotografiere se înţelege fotografierea persoanelor, observarea sau înregistrarea conversaţiilor, mişcărilor ori a altor activităţi ale acestora”.

Aşa cum am arătat,  această tehnică specială a supravegherii video, audio sau prin fotografiere este considerată ca un procedeu probator care nu trebuie confundat cu proba sau cu mijlocul de probă.

Astfel, proba potrivit art. 97 alin. (1) este reprezentată de elementele de fapt desprinse din conţinutul imaginii şi a conversaţiilor ce însoţesc imaginea, ce servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei infracţiunii, la cunoaşterea împrejurărilor în care  s-a săvârşit şi la identificarea autorului acesteia, pe când, mijlocul de probă este identificat de înregistrarea acestor conversaţii, aşa cum rezultă expres din dispoziţiile art. 139 alin. (3),  la care se adaugă ulterior tot ca mijloc de probă procesul verbal de redare a conversaţiilor înregistrate sau planşele foto întocmite ca urmare a înregistrării video ambele prevăzute, de asemenea, expres, ca mijloc de probă în dispoziţiile art. 97 alin. (2) lit. e).

De altfel, în legătură cu natura juridică a acestor noi instituţii vizând tehnicile speciale de supraveghere reglementate de NCPP profesorul Nicolae Volonciu spunea: „Este greu să conturăm de pe acum natura juridică a acestor noi instituţii, întrucât ele nu sunt cu siguranţă nici probe, nici mijloace de probă. Tehnicile speciale seamănă mai degrabă cu procedee probatorii clasice regăsite de multă vreme în reglementările juridice penale. Dar şi aici apare o notă specifică. O cercetare la faţa locului, reconstituire, confruntare, ridicare de obiecte sau percheziţie are loc cu deplina cunoaştere a acestei activităţi de către persoana investigată, pe când în cazul tehnicilor speciale ele rămân oculte pentru subiectul vizat” .

Revenind la analiza tehnicii speciale a supravegherii video, audio sau prin fotografiere ca şi procedeu probatoriu se constată că aceasta serveşte la supravegherea tehnică, o nouă instituţie procesuală introdusă de NCPP prevăzută de art. 139, prin supravegherea tehnică înţelegându-se

5

potrivit dispoziţiilor art. 138 alin. (13) „utilizarea uneia dintre tehnicile prevăzute la alin. (1) lit. a)–d) şi g)”.

De menţionat  că supravegherea tehnică se realizează şi prin celelalte tehnici prevăzute la art. 138 alin. (1) şi anume cele prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. a), b), d) şi g).

La prima vedere s-ar părea că există similitudine, chiar până la confundare sub anumite aspecte, cum este cel audio, între tehnica specială a interceptărilor convorbirilor şi comunicărilor prevăzută de art. 138 alin. (1) lit. a) şi tehnica specială a supravegherii video, audio sau prin fotografiere prevăzută la art. 138 alin. (1) lit. c), ce face obiectul discuţiei de faţă.

Totuşi din analiza conţinutului termenilor vizaţi de aceste  tehnici speciale de supraveghere şi cercetare, aşa cum rezultă în mod expres din dispoziţiile art. 138 alin. (2), respectiv art. 138 alin. (6) rezultă că aceste tehnici speciale sunt diferite, ele fiind poziţionate,  de altfel,  în cuprinsul art. 138 alin. (1), distinct, respectiv la lit. a) şi c), fiind utilizaţi în cazul art. 138 alin. (1) lit. a) termenul de „interceptare” şi „înregistrare” a „convorbirilor”,  iar în cazul art. 138 alin. (1) lit. c) termenul de „înregistrare” a „conversaţiilor”.

Ori termenul folosit de „conversaţie” conduce la concluzia că poate fi vorba de dialoguri sau schimburi de cuvinte care pot fi  asociate imaginii urmare a supravegherii video şi care sunt înregistrate audio odată cu imaginea,  pe când termenii utilizaţi de „convorbire” vizează efectuarea discuţiilor, a dialogurilor prin telefon sau prin alte mijloace de comunicare, însă fără imagine.

Rezultă astfel că supravegherea audio incidentă prevederilor art. 138 alin. (1) lit. c)

vizează conversaţia ce este înregistrată cu ocazia filmării video, pe când interceptarea

convorbirilor incidentă prevederilor art. 138 alin. (1) lit. a) vizează utilizarea telefonului sau altor

mijloace de comunicare.

Ca atare, interceptările şi înregistrările audio, aşa cum sunt reglementate în actualul cod

de procedură penală în art. 91 ind. 1–91 ind. 3 sunt corespondente interceptării convorbirilor şi

comunicărilor prevăzute în art. 138 alin. (1 ) lit. a) din noul cod de procedură penală, iar

interceptările video,  aşa cum sunt reglementate,  de asemenea,  în actualul cod de procedură

penală în art. 91 ind. 5  sunt corespondente supravegherii, audio sau prin fotografiere

reglementate în art. 138 alin. (1) lit. c) din NCPP.

Având în vedere cele arătate, rezultă că înregistrările audio vizate de tehnica de supraveghere prevăzută de art. 138 alin. (1) lit. c) din NCPP nu pot fi confundate cu înregistrările

6

şi interceptările convorbirilor şi comunicărilor prevăzute de art. 138 alin. (1) lit. a) din acelaşi cod.

2. Drepturile încălcate prin metodele speciale de supraveghere sau cercetare

Mandatul de supraveghere tehnică se poate emite pe o durată de o perioadă de cel mult 30

de zile (art. 140 alin. 1) care poate fi prelungită pe cel mult alte 30 de zile (art. 144 alin. 1), dar

nu mai mult de 120 de zile (art. 144 alin. 3) reflectă caracterul sistematic şi permanent al

înregistrării video efectuată fără ştiinţa persoanei în domiciliul acesteia, realizându-se astfel

ingerinţa în dreptul protejat de Convenţie acceptată în jurisprudenţa europeană, aşa cum s-a

arătat numai în modalitatea în care ea se face sistematic şi permanent.

Un drept însă, ce este profund afectat şi chiar desfiinţat, în opinia mea, este dreptul

fundamental pentru persoana umană cu adânci reverberaţii în timp şi consacrat prin multe

reglementări internaţionale în materia drepturilor omului, şi anume dreptul la inviolabilitatea

domiciliului protejat în egală măsură de Constituţie (art. 27) şi de Convenţie (art. 8).

Practic, prin această reglementare supusă discuţiei ce vizează pătrunderea în domiciliul unei

persoane fără ştiinţa acesteia pentru a activa sau dezactiva mijloacele tehnice în vederea

executării măsurii tehnice a supravegherii video, audio sau prin fotografiere se încalcă grav până

la suprimare inviolabilitatea domiciliului.

Deosebirea esenţială între această procedură de punere în executare a mandatului de

supraveghere tehnică în cazul supravegherii video prevăzută de art. 138–147 din NCPC şi

percheziţia domiciliară reglementată de dispoziţiile art. 157–162 din acelaşi cod, ambele vizând

pătrunderea în domiciliul persoanei,  este aceea că, dacă în cazul percheziţiei domiciliare

persoana vizată ştie de efectuarea perchiziţiei prin prezenţa sa sau a unui reprezentant al acesteia

la domiciliul percheziţionat (art. 159 alin. 6),  în cazul procedurii emiterii mandatului de

supraveghere persoana vizată nu ştie de pătrunderea procurorului, organului de cercetare penală

sau altor lucrători specializaţi din cadrul poliţiei, ori alte organe specializate ale statului (art. 142

alin. 1) care se face pe ascuns,  în domiciliul său, ceea ce este de nepermis în condiţiile unui stat

de drept.De altfel, chiar dacă ar fi acceptată o atare reglementare, aşa cum este prevăzută

7

actualmente de legea procesuală penală, o problemă ce poate fi pusă este şi aceea a modului

concret în care se realizează această pătrundere în spaţiul privat.

Cu privire la acest mod concret al pătrunderii pe ascuns în spaţiul privat al unei persoane

se poate face trimitere la Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională sau la Legea nr. 535/2004

privind prevenirea şi combaterea terorismului, singurele legi ce reglementează pătrunderea în

domiciliul unei persoane suspecte de săvârşirea unor infracţiuni atât de grave ce constituie

ameninţări la securitatea naţională sau infracţiuni de terorism. Astfel art. 20 din Legea nr.

535/2004 reglementează „accesul într-un loc”.

Pentru a fi realizabil „accesul într-un loc” au fost stabilite în doctrina de specialitate

anumite reguli tactice .Aceste reguli tactice,  aşa cum sunt ele nuanţate,  confirmă atât de mult –

dacă mai era cazul – sfidarea unui drept atât de elementar pentru persoana umană şi intimitate,

cum este dreptul la inviolabilitatea domiciliului.De altfel, în cazul dat prin noţiunea de „spaţiu

privat” utilizat de legiuitor nu înseamnă numai domiciliul efectiv al persoanei unde aceasta îşi

desfăşoară viaţa privată, viaţa de familie, ci şi orice reşedinţă secundară, noţiunea de domiciliu

având o interpretare extensivă în jurisprudenţa Curţii Europene fiind inclusă noţiunea largă de

viaţă privată .

Pe de altă parte este considerat domiciliu şi locul unde o persoană fizică sau juridică îşi

desfăşoară activitatea profesională sau comercială aşa numitul „sediu profesional” .

Deci în toate aceste „spaţii private” organul de urmărire penală poate să pătrundă fără ştiinţa

proprietarului, a chiriaşului prin metodele ce consfinţesc regulile tactice de care s-a făcut vorbire

pentru a-i „plasa” pe ascuns o cameră de supraveghere video, de pildă, dacă acea persoană este

cel puţin suspectă de pregătirea sau săvârşirea unor infracţiuni dintre cele menţionate expres  în

textul art. 139 alin. (2) din NCP şi anume: infracţiunile contre securităţii naţionale prevăzute de

codul penal şi de legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de droguri, trafic de arme, trafic

de persoane, acte de terorism, spălarea banilor, falsificare de monede ori alte valori, falsificare de

instrumente de plată electronică, şantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, în cazul

infracţiunilor de corupţie, infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, al

infracţiunilor care se săvârşesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică

ori în cazul altor infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare.

8

Acesta este tabloul multiplelor infracţiuni expres prevăzute, care cuprinde şi pe cele pentru care

legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare aşa cum s-a arătat – infracţiuni

numeroase întrucât multe dintre cele prevăzute în noul cod penal sunt sancţionate cu o astfel de

pedeapsă – infracţiuni pentru care este posibilă pătrunderea pe ascuns în domiciliul persoanei

cercetate.

Această pătrundere pe ascuns în domiciliul persoanei vizate se poate realiza şi potrivit

unei alte „reguli tactice” ce poate fi realizată, în opinia mea, printr-un procedeu ce poate fi

considerat legal, cum ar fi acela de a „instala” mijloacele tehnice ce urmează a fi folosite pentru

executarea măsurii supravegherii tehnice odată cu efectuarea percheziţiei, după ce, în prealabil,

organele de urmărire penală au obţinut în condiţiile legii şi un mandat de percheziţie domiciliară.

Mai exact, nimic nu împiedică organul de urmărire penală ca în prealabil în procedura

percheziţiei prevăzută de art. 157–164 din NCPC să obţină mandatul de percheziţie domiciliară,

iar apoi, înainte de efectuarea percheziţiei să obţină după o altă procedură prevăzută de art. 138–

146 din NCP un mandat de supraveghere tehnică.Astfel „acoperit” de cele două mandate organul

de urmărire penală poate pătrunde în domiciliu,  urmare a mandatului de percheziţie şi poate

instala fără a fi observat de persoana percheziţionată – se pot găsi destule modalităţi de a distrage

atenţia acesteia – o cameră video pentru a realiza supravegherea tehnică a suspectului sau

inculpatului, persoană percheziţionată în cauză.

În opinia mea însă, fără a avea mandat de supraveghere tehnică organul de urmărire

penală nu poate instala, odată cu efectuarea percheziţiei în domiciliul persoanei percheziţionate

vreun mijloc tehnic în vederea exercitării supravegherii, pentru că, de pildă o astfel de activitate

pentru a fi considerată legală trebuie să fie consemnată obligatoriu în procesul verbal de

percheziţie domiciliară în care sunt arătate toate activităţile desfăşurate cu ocazia efectuării

percheziţiei (art. 161), ceea ce ar conduce la aflarea  acestei operaţii de către cel perchiziţionat,

situaţie care ar determina ca emiterea unui astfel de mandat de supraveghere să nu-şi atingă

scopul urmărit de organele abilitate.

Indiferent însă, ce procedeu poate fi utilizat, legal sau aparent legal, consider că singura

posibilitate reglementată şi de legea noastră naţională, dar acceptată şi de legislaţia internaţională

de a pătrunde în spaţiul privat al unei persoane, fie el domiciliu, este numai percheziţia.

9

Dar percheziţia se face numai cu ştiinţa celui percheziţionat şi nicidecum nu poate fi acceptată

prevederea legală de a pătrunde „pe ascuns” fără ştiinţa celui percheziţionat şi de a instala

mijlocul tehnic necesar pentru exercitarea supravegherii video, audio sau prin fotografiere pentru

infracţiunile menţionate la art. 139 alin. (2). Excepţia poate fi făcută  pentru infracţiunile contra

securităţii naţionale prevăzute de Codul penal şi de legi speciale,  pentru acte de terorism sau

pentru alte infracţiuni deosebit de grave pentru care legiuitorul să prevadă în mod expres

„accesul la domiciliu” aşa cum este reglementat astăzi potrivit art. 20 din Legea nr. 534/2004

privind prevenirea şi reprimarea terorismului.

Totuşi, nici în aceste cazuri statele nu se bucură de o putere nelimitată de a supune

persoanele aflate sub jurisdicţia lor unor măsuri de supraveghere secretă. Acestea nu pot adopta

în numele luptei contra spionajului şi terorismului orice măsuri pe care le  consideră necesare.

Indiferent de sistemul de supraveghere acceptat trebuie să existe garanţii adecvate şi efective

contra abuzurilor.

Cu atât mai mult, în opinia mea, statele nu pot ca în numele luptei contra altor infracţiuni

mai puţin grave decât cele de spionaj sau terorism, cum sunt cele prevăzute de art. 139 alin. (2)

din NCPC să aibă puteri nelimitate de a efectua ingerinţe în drepturile fundamentale ale

persoanei, cum este dreptul la inviolabilitatea domiciliului prin pătrunderea pe ascuns pentru a

instala mijloacele tehnice adecvate în vederea supravegherii persoanei urmărite sau cercetate.

O atare condamnare reflectă cu prisosinţă, în opinia mea, cele semnalate expres şi nuanţat

în articolul de faţă vizând faptul că reglementarea procesuală comentată privind supravegherea

video prin instalarea unui mijloc tehnic de supraveghere video, audio sau prin fotografiere în

domiciliul persoanei nu oferă celor suspecţi sau inculpaţi de săvârşirea infracţiunilor prevăzute

de art. 139 alin. (2) garanţii adecvate contra unor eventuale abuzuri având în vedere marja de

apreciere extrem de largă lăsată nu numai judecătorului, dar şi procurorului – şi procurorul poate

autoriza pe o durată de maxim 48 de ore măsurile de supraveghere tehnică potrivit prevederilor

art. 141 din NCPC – apreciere făcută prin prisma unor condiţii extrem de largi cu caracter

general atât de interpretabile şi permisive ce nu pot fi acceptate,  mai ales într-o reglementare atât

de sensibilă pentru persoana umană, reglementare prin care se aduce atingere atât de profund

10

unor drepturi sau libertăţi fundamentale pentru fiinţa umană, cum este dreptul la viaţa privată şi

de familie, dreptul la inviolabilitatea domiciliului.

3. Concluzie

De altfel, faţă de cele arătate, printr-o atare reglementare se aduce „atingere existenţei sau

libertăţii”, în speţă, a dreptului la viaţă intimă, familială privată aşa cum se prevede în Constituţia

României (art. 26 şi 27) sau într-o altă formulare a dreptului la respectarea vieţii private sau

familiale aşa cum rezultă din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ce nu este acceptată

nici de Constituţie (art. 53 alin. 2 teza finală) şi nici de Convenţie, aşa cum rezultă din

jurisprudenţa sa.

De aceea, o atare reglementare în materie procesuală penală vizând pătrunderea în spaţii

private pentru a activa sau a dezactiva mijloacele tehnice în cazul măsurilor de supraveghere,

cum este măsura supravegherii video, audio sau prin fotografiere, se impune a fi înlăturată pentru

ca România la Curtea Europeană a Drepturilor Omului să nu mai fie condamnată.

11

Bibliografie

1. Constitutia Romaniei

2. Conventia Europeana a Drepturilor Omului

3. Legea 51/1191

4. Legea 535/2004

5. Noul Cod de Procedura Penala

6. Noul Cod de Procedura Civila

7. Vechiul Cod de Procedura Penala

8. www.juridice.ro

12