Metodele de învăţământ utilizate în

învăţământul special

Metodele: reprezintă acele căi prin care elevii

ajung, în procesul de învăţământ, sub coordonarea

educatorilor, la dobândirea de cunoştinţe, deprinderi,

la dezvoltarea capacităţilor intelectuale şi la

valorificarea aptitudinilor specifice.

Metodele de învăţământ sunt selectate în raport cu

scopul şi obiectivele activităţii didactice, conţinutul

lecţiei şi particularităţile elevilor sau de

personalitatea educatorului.

Principalele funcţii ale metodelor de învăţământ

sunt:o   cognitivă - de dirijare a cunoaşterii în scopul însuşirii

unor cunoştinţe;o   normativă - aspecte metodologice, respectiv, modul

cum să predea profesorul şi cum să înveţe elevul;o   motivaţională - de stimulare a interesului cognitiv, de

susţinere a procesului de învăţare;o   formativ-educativ-compensatorie - de exersare,

antrenare şi dezvoltare a proceselor psihice.

Analizând literatura de specialitate (Cerghit, 1980;

Cerghit şi Bunescu, 1988; Mucchielli, 1982 ; Moise,

1996; Cucoş, 2002), putem efectua următoarele

clasificări ale metodelor de învăţământ:

1.  Din punct de vedere istoric :

a)  metode clasice sau tradiţionale - expunerea,

conversaţia, exerciţiul, demonstraţia etc.;

b)  metode de dată mai recentă sau moderne -

problematizarea, expunerea însoţită de mijloace

tehnice, modelarea, algoritmizarea, instruirea

programată etc.;

2.  În funcţie de modalitatea principală de

prezentare a cunoştinţelor:

a)  metode verbale - bazate pe cuvântul scris sau

rostit;

b)  metode intuitive - bazate pe observarea directă,

concret-senzorială a obiectelor şi fenomenelor

realităţii sau a substitutelor acestora;

sau:

a)  metode de comunicare orală:

-    metode expozitive - povestirea, expunerea,

prelegerea, explicaţia, descrierea;

-    metode interogative - conversaţia euristică;

-  metode care presupun discuţii şi dezbateri -

problematizarea, brainstorming-ul;

b)  metode bazate pe contactul cu realitatea -

demonstraţia, modelarea, experimentul;

3.  După gradul de angajare a elevilor la

lecţie:

a)  metode expozitive sau pasive - pun accent pe

memoria reproductivă şi ascultarea pasivă;

b)  metode activ-participative - favorizează

activitatea de explorare personală şi interacţiunea cu

ceilalţi colegi;

4. După forma de organizare a muncii:

a)  metode individuale - adresate fiecărui elev în

parte ;

b)  metode de predare-învăţare în grupuri de elevi

(omogene sau eterogene) ;

c)  metode frontale - aplicate în activităţile cu

întregul efectiv al clasei;

d)  metode combinate - alternări/îmbinări între

variantele de mai sus.

5. După funcţia didactică principală:

a) metode de predare şi comunicare;                       , ,

b) metode de fixare şi consolidare ;

c) metode de verificare şi apreciere a rezultatelor

activităţii şcolare;

6. În funcţie de axa învăţare prin receptare

(învăţare mecanică) - învăţare prin descoperire

(învăţare conştientă), C. Moise (1993)

identifică:                                     

a)  metode bazate pe învăţarea prin receptare -

expunerea, demonstraţia cu caract expozitiv;

b)  metode care aparţin preponderent descoperirii

dirijate - conversaţia euristică observaţia dirijată,

instruirea programată, studiul de caz etc.;

c)   metode de descoperire propriu-zisă - observarea

independentă, exerciţiul, rezolvarea de probleme,

brainstorming-ul etc.

Considerăm utilă prezentarea unor observaţii şi

comentarii asupra utilizării lor în activităţile didactice

circumscrise educaţiei speciale.

Utilizarea metodelor expozitive în activităţile

didactice destinate elevilor cu cerinţe speciale

presupune respectarea unor cerinţe:

-    folosirea unui limbaj adecvat, corespunzător

nivelului comunicării verbale;

-    prezentare clară, precisă şi concisă;

-    sistematizarea ideilor;

-    recurgerea la diferite procedee şi materiale

didactice intuitive;

-  antrenarea elevilor prin întrebări de control pentru

a verifica nivelul înţelegerii conţinuturilor de către

aceştia şi pentru a interveni cu noi explicaţii şi

clarificări atunci când se impune acest lucru.

Pentru elevii cu deficienţe mintale sau pentru cei

cu vârste mai mici este recomandată utilizarea

povestirii ca metodă didactică, însoţită de suporturi

ilustrativ-sugestive sau imagini filmate; astfel se

captează mai uşor atenţia şi este facilitată implicarea

afectiv-motivaţională a elevilor în secvenţele lecţiei.

Metode ca explicaţia şi descrierea sunt folosite mai

rar ca metode de sine stătătoare, ele fiind mai

indicate ca procedee în cadrul altor metode, întrucât

aceste metode solicită un vocabular destul de

dezvoltat la elevi, iar pentru cei cu deficienţe mai

accentuate acest lucru este mai greu de atins.

Metodele interogative (în special cele bazate pe

conversaţie euristică) favorizează descoperirea

noului, exersarea proceselor psihice, clarificarea,

sintetizarea, consolidarea şi sistematizarea

cunoştinţelor, verificarea şi evaluarea

performanţelor. Conversaţia tradiţională (catehetică)

de cele mai multe ori este contraindicată în cazul

elevilor cu deficienţe, deoarece prin această metodă

este favorizată memorarea mecanică. Experienţa

practică a demonstrat necesitatea combinării

metodelor interogative cu celelalte metode

(expozitive, demonstrative, activ-participative); astfel

se înlătură monotonia, sunt stimulate gândirea şi

concentrarea atenţiei, condiţii necesare în obţinerea

succesului la elevii cu cerinţe speciale.

Metodele de simulare (bazate pe jocul didactic şi

dramatizare) pot fi aplicate cu succes atât în ceea ce

priveşte conţinutul unor discipline (dramatizarea

unor lecţii), cât şi în formarea şi dezvoltarea

comunicării la elevii cu deficiente mintale şi

senzoriale. Includerea lor cât mai directă în situaţii şi

circumstanţe de viaţă simulate (activităţi de tip jocul

de-a...") trezeşte motivaţia şi facilitează participarea

activă, emoţională a elevilor.  Metoda demonstraţiei

ajută elevii să înţeleagă sensul structurii/elementelor

de bază

le unui fenomen sau proces, prin intermediul ei

educatorul prezentând elevilor obiectele, fenomenele

realităţii cu scopul de a le asigura o bază perceptivă

concret-senzorială.Demonstraţia, în formele ei

moderne, constituie, mai ales în cazul elevilor cu

dizabilităţi, practică obişnuită la toate disciplinele de

învăţământ şi la toate activităţile de terapie

educaţională care se desfăşoară sub coordonarea

educatorului. Alături de metoda demonstraţiei,

exerciţiul constituie o metodă cu o largă

aplicabilitate în educaţia specială, mai ales în

activităţile de consolidare a cunoştinţelor şi de

antrenare a deprinderilor.

în contextul activităţilor specifice educaţiei speciale,

mai ales pentru copiii cu deficienţe de intelect,

tulburări asociate (autismul, sindromul Down) sau

pentru cei cu tulburări senzoriale, metoda imitaţiei şi

procedeul înlănţuirii şi modelării ocupă un loc foarte

important datorită compatibilităţii existente între

specificul acestora şi particularităţile de învăţare ale

respectivelor categorii de subiecţi, pe de o parte, dar

şi datorită calităţii acestor metode şi procedee,

extrem de potrivite şi eficiente în situaţiile de

prezentare, antrenare şi consolidare a noilor

cunoştinţe şi deprinderi din diverse discipline pe care

elevii trebuie să le însuşească, pe de altă parte.

În activităţile de învăţare a scris-cititului, de

corectare a tulburărilor de limbaj şi în demutizarea

copiilor cu surditate se utilizează cu precădere

metoda fonetică analitico-sintetică. Această metodă

respectă principiul trecerii de la uşor la greu, adică

preconizează iniţial învăţarea cititului, apoi a scrisului

şi pune un accent deosebit pe analiza şi sinteza

fonetică şi grafică a conţinutului verbal după

algoritmul: propoziţie-cuvânt-silabă-sunet-literă.

Aplicarea ei presupune parcurgerea mai multor

etape metodologice în învăţarea unui nou sunet:

-   alegerea propoziţiei;

-   împărţirea propoziţiei în cuvinte şi alegerea

cuvântului cu sunetul nou;

-   împărţirea în silabe a cuvântului care conţine

sunetul nou;

-  descompunerea silabelor în sunete, separarea şi

studierea sunetului nou (corectarea şi antrenarea

pronunţiei corecte a noului sunet);

-   prezentarea şi studierea literei de tipar

corespunzătoare sunetului nou;

- compunerea silabei care conţine noua literă, cu

ajutorul alfabetului decupat, şi apoi compunerea

cuvântului şi propoziţiei (tot cu alfabetul decupat);

-   citirea silabei, a cuvântului şi a propoziţiei

alcătuite cu alfabetul decupat;

-  citirea altor cuvinte care conţin noua literă;

- citirea de propoziţii şi texte scurte ;

- prezentarea literei de mână şi scrierea elementelor

grafice ale acesteia, scrierea literei în întregime şi a

cuvintelor care cuprind această literă, apoi scrierea

de propoziţii.

În cazul copiilor cu deficienţe de auz se

recomandă şi folosirea analizei şi sintezei cuvântului

după imaginea labiovizuală (în faţa oglinzii) şi

kinesteziile articulatorii corespunzătoare (palparea

zonei gâtului în dreptul laringelui pentru a sesiza

vibraţiile). De asemenea, la utilizarea acestei

metode, cuvintele şi propoziţiile trebuie să fie

cunoscute sub aspect semantic şi articulator, să aibă

o componentă articulatorie simplă, sunetul nou

(grafemul) să fie situat în cuvânt într-o poziţie

avantajoasă pentru a fi uşor sesizat din punct de

vedere articulator şi vizual, iar cuvintele cu noul

sunet să fie astfel alese încât să cuprindă o singură

literă necunoscută (litera corespunzătoare noului

sunet).

Mijloacele de învăţământ şi materialele

didactice

Reprezintă ansamblul de obiecte, instrumente,

produse (naturale sau de substituţie), aparate,

echipamente şi sisteme tehnice care susţin şi

facilitează transmiterea unor cunoştinţe, formarea

unor deprinderi, evaluarea unor achiziţii şi realizarea

unor aplicaţii in cadrul procesului instructiv-educativ.

în contextul educaţiei speciale, materialele şi

mijloacele de învăţământ deţin un rol fundamental în

valorificarea principiului intuiţiei Şi accesibilizarea

conţinuturilor învăţării, mai ales în cazul elevilor cu

deficienţe mintale Şi al celor cu deficienţe senzoriale.

Mijloacele şi materialele didactice facilitează

percepţia directă a realităţii, solicită şi sprijină

operaţiile gândirii, stimulează căutarea şi descope-

nrea de soluţii, imaginaţia şi creativitatea elevilor, iar

integrarea şi armonizarea lor organică m cadrul

lecţiilor determină creşterea gradului de optimizare

şi eficienţa învăţării.

Mijloacele de învăţământ pot fi grupate în două

mari categorii (Cucoş, 2002):

a) mijloace de învăţământ care cuprind mesajul

didactic:

-    obiecte naturale, originale - animale vii sau

conservate, ierbare, insectare, diorame, acvarii,

materiale şi obiecte din mediul înconjurător etc. ;

-   obiecte substitutive, funcţionale şi acţionale -

machete, mulaje, modele etc. ;

-    suporturi figurative şi grafice - hărţi, planşe,

albume, panouri etc. ;

-   mijloace simbolic-raţionale - tabele cu formule sau

simboluri, planşe cu litere cuvinte, scheme

structurale sau funcţionale etc.;

-    mijloace tehnice audiovizuale - diapozitive, filme,

suporturi audio şi/sau video etc

b) mijloace de învăţământ care facilitează

transmiterea mesajelor didactice :

-    instrumente, aparate şi instalaţii de laborator;

-    echipamente tehnice pentru ateliere;

-    instrumente muzicale şi aparate sportive;

-    maşini de instruit, calculatoare şi echipamente

computerizate;

-   jocuri didactice obiectuale, electrotehnice sau

electronice ;

-   simulatoare didactice, echipamente pentru

laboratoare fonice etc.

Această clasificare are un caracter relativ şi, nu

de puţine ori, mijloacele care cuprind mesaj didactic

sunt şi suporturi pentru facilitarea transmiterii noilor

cunoştinţe, după cum şi suporturile însele induc,

direct sau indirect, mesaje educaţionale.

Selecţia, stabilirea şi integrarea mijloacelor de

învăţământ în cadrul unei lecţii se realizează prin

racordarea permanentă a acestora la obiectivele

instruirii, la conţinuturile concrete ale unităţilor de

învăţare/lecţiilor, la metodele şi procedeele didactice.

în cazul elevilor cu dizabilităţi, unele mijloace pot

avea şi un rol compensator, antrenând dezvoltarea

unor funcţii/procese psihice sau capacităţi fizice.