1

2

3

CUPRINS:

METODE EFICIENTE DE ÎNVĂŢARE pag. 4

PSIHOLOGIA ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL MILITAR pag. 12

COMUNICAREA DEFICITARĂ ŞI IMPACTUL

ASUPRA CORUPŢIEI pag. 14

SPAŢIUL CULTURAL AFGAN pag. 17

EVALUAREA ÎN EDUCAŢIA FIZICĂ pag. 25

EDUCAŢIA PREVENTIVĂ DESFĂŞURATĂ DE CĂTRE

STRUCTURILE SPECIALIZATE ALE JANDARMERIEI ROMÂNE pag. 29

TORTICOLISUL (gât strâmb) pag. 32

ORGANIZAŢII CRIMINALE MAFIOTE -IV- MAFIA ASIATICĂ pag. 35

ATITUDINEA CORECTĂ ÎN ARTELE MARŢIALE pag. 42

SĂ NE CUNOAȘTEM pag. 44

4

METODE EFICIENTE DE ÎNVĂŢARE

Pornim de la ideea că „învăţătura este frumuseţea cea mai aleasă a

omului, este comoara celui învăţat pe care moştenitorii nu o opt împărţi, hoţii nu

o pot fura, iar dacă din ea dăruieşte şi altora, nu scade niciodată. Nici prin ani,

nici prin părul alb, nici prin avere, nici prin rude nu poţi fi mare. Înţelepţii

străbuni au stabilit legea: cine-i învăţat, acela-i mai mare în ochii tuturor.

Împăraţi şi regi şi şefi de state sunt respectaţi în ţările lor; învăţatul este respectat

pretutindeni‖.

Din aceste considerente, învăţătura, pregătirea trebuie pusă în centrul

preocupărilor noastre pentru a ne apropia cât mai mult de idealul „fiecare

persoană la locul ei de muncă să fie un specialist, ba chiar un expert în

problematica de care se ocupă‖.

Iată de ce, cunoaşterea şi îmbunătăţirea continuă a arsenalului

metodologic constituie o direcţie importantă în ridicarea standardelor în unităţile

de învăţământ, a creşterii competenţelor tuturor cadrelor din Jandarmerie în

îndeplinirea atribuţiilor şi misiunilor ce le revin.

Problema, „ce şi cât să înveţe‖ (conţinutul) şi problema „cum să înveţe‖

(metoda), sunt indisolubil legate între ele, fiind coordonate de prim ordin ale

preocupărilor pentru modernizarea învăţământului.

Termenul de „metodă‖ derivă din grecescul Methodos şi are înţelesul de

cale, drum, traseu, demers, inclusiv modalităţi, procedee, tehnici şi mijloace de

realizare a unei activităţi.

În didactică, metoda se referă la căile care se urmează, drumul care

conduce la atingerea obiectivelor educaţionale; modalităţile, ansamblurile de

5

procedee folosite de către instructor sau de către cei care instruiesc pe parcursul

formelor de organizare a instruirii, în scopul îndeplinirii obiectivelor stabilite

pentru diferite activităţi de învăţare.

Sintetizând mai multe definiţii avansate de diferiţi pedagogi, profesorul

universitar dr. George Văideanu arată că metodele de învăţământ reprezintă

calea sau modalitatea de lucru:

- selecţionată de cadrul didactic şi pusă în aplicare cu ajutorul

cursanţilor şi în beneficiul acestora;

- care presupune în toate cazurile cooperarea între instructor şi cursanţi

şi participarea acestora la căutarea soluţiilor, la distingerea adevărului

de eroare;

- care se foloseşte sub forma unor variante sau procedee selecţionate şi

utilizate în funcţie de nivelul şi trebuinţele sau cerinţele cursanţilor în

vederea asimilării cunoştinţelor; utilizarea metodelor nu vizează numai

asimilarea de cunoştinţe;

- care-i permite instructorului să se manifeste ca purtător competent al

conţinuturilor învăţământului, ca organizator al proceselor de predare-

învăţare; în cursul desfăşurării acestora, instructorul poate juca rolul de

animator, ghid evaluator, predarea fiind o ipostază a învăţăturii.

Metodele de învăţământ îndeplinesc anumite funcţii, dintre care amintim:

Funcţia cognitivă, de organizare şi dirijare a învăţării, de elaborare de noi

cunoştinţe;

Funcţia operaţională, de intermediar între cursant şi materialul de studiat,

între obiectivele de îndeplinit şi rezultate;

Funcţia normativă, de a arăta „cum‖ anume să procedeze, „cum să se

predea‖, „cum să se înveţe‖, pentru a se obţine cele mai bune rezultate în

condiţiile date; prin intermediul metodei, instructorul stăpâneşte acţiunea

instructivă, o dirijează, o corectează şi o reglează continuu.

Funcţia motivaţională, de stimulare a curiozităţii a interesului şi dorinţei

de a cunoaşte şi a acţiona, de organizare a forţelor intelectuale ale cursanţilor.

Funcţia formativ-educativă, de exersare şi dezvoltare a proceselor psihice,

fizice şi motorii, concomitent cu însuşirea cunoştinţelor şi formarea

deprinderilor; de influenţare şi modelare a atitudinilor, opiniilor, convingerilor,

sentimentelor, calităţilor morale.

Există un număr de clasificări ale metodelor de instruire, în raport cu

criteriul adoptat. Aproape fiecare autor le împarte în felul său, ceea ce

îngreunează mult memorarea lor.

Spre exemplu, Jinga şi Istrate dau o clasificare în funcţie de izvorul

principal al cunoaşterii sau învăţării şcolare, care poate fi format din experienţa

social-istorică sau moştenirea culturală (condensată în valorile ştiinţei, tehnicii,

literaturii, artei etc.); experienţa individuală dedusă din contactul nemijlocit (sau

mijlocit) cu realitatea; experienţa dobândită prin acţiune (practică) de intervenţie

activă, transformatoare a realităţii.

Metodele pot fi ordonate astfel:

A. metode de transmitere şi însuşire a cunoştinţelor:

metode de comunicare orală:

- expozitive: expunerea, explicaţia, povestirea, descrierea, instructajul;

6

- conversative: conversaţia, conversaţia euristică;

metode de comunicare scrisă (de muncă cu manualul): lectura explicativă,

lectura independentă, etc.;

B. metode de explorare şi descoperire:

metode de explorare directă a obiectelor şi fenomenelor, observarea

sistematică şi independentă, efectuarea de experimente, studiul de caz, etc.;

metode de explorare prin intermediul substitutelor realităţii: demonstraţia

cu ajutorul imaginilor, graficelor, filmelor didactice, machete, modele, etc.

C. metode bazate pe acţiune

În lucrarea sa „Psihopedagogia instruirii‖, Mihai Mânzat clasifică

metodele de instruire astfel:

A. metode de comunicare verbală

orală:

- expozitive (afirmative);

- interogative (conversative, dialogate);

scrisă (bazate pe mesajul scris);

interioară (limbajul intern);

B. metode de explorare a realităţii (obiective)

explorare directă a obiectelor şi fenomenelor reale (experimentele);

explorare indirectă prin intermediul substitutelor realităţii

(demonstrative);

C. metode de acţiune(operaţionale, instrumentale)

acţiune efectivă(reală);

acţiune fictivă(simulată);

În instituţiile militare de învăţământ ale Ministerului Administraţiei şi

Internelor şi în special în cele aparţinând Jandarmeriei Române foarte răspândită

este clasificarea în metode expozitive, demonstrative, interogative, aplicative,

active, euristice, de examinare şi de evaluare.

Indiferent care este metoda aleasă, aceasta trebuie să rezolve:

- activizarea maximă a cursantului pe plan intelectual şi practic;

- cultivarea atitudinii euristice investigatoare;

- dezvoltarea spiritului de originalitate şi creativitate în abordarea

învăţării.

În realitate, importantă este nu atât clasificarea pe baza diferitelor criterii,

reaşezarea în fel şi chip a aceloraşi cuvinte, cât cunoaşterea esenţei fiecărei

metode, a funcţiilor pe care le poate îndeplini, a avantajelor sau dezavantajelor,

precum şi a regulilor de respectat în timpul aplicării lor, pentru îndeplinirea

sigură a obiectivelor propuse.

Cea mai uzitată metodă şi în acelaşi timp cea mai practică este expunerea

prin care se transmit cunoştinţele prin intermediul limbajului oral. Aceasta

presupune prezentarea de către instructor a temei într-o organizare caracterizată

prin densitate, pregnanţă şi fluenţă. Ori pentru ca expunerea să îşi atingă scopul

propus este necesară o pregătire minuţioasă a temei, un mod fluent, cursiv a

expunerii, o captare a atenţiei cursanţilor în aşa fel încât prezentarea să nu fie

searbădă, să nu plictisească sau să nu fie înţeleasă de către cursanţi.

7

O altă metodă uzitată cu succes în instituţiile de învăţământ ale

Jandarmeriei este studiul de caz care, dacă este suficient de bine pregătit de

către un instructor cu experienţă, poate aduce un aport substanţial la rezolvarea

diferitelor situaţii cu care se vor confrunta cursanţii în misiunile executate.

Pentru aceasta instructorul, pe parcursul timpului trebuie să constituie o

„cazuistică‖ realizată din situaţii problematice reale tipice pentru care sunt

pregătiţi cursanţii. Această cazuistică trebuie foarte bine întocmită pe diferitele

tipuri de misiuni cu care se confruntă cursanţii şi în acelaşi timp presupune o

actualizare permanentă cu noi şi noi situaţii reale.

De asemenea jocul de rol este o metodă activ participativă care permite

însuşirea de cunoştinţe noi şi în acelaşi timp consolidarea celor acumulate pe

calea transpunerii cursanţilor în rolurile diferitelor personaje participante la

activităţi asemănătoare celor pentru care este organizată pregătirea. Prin jocul de

rol instructorul studiază comportamentul cursantului într-o situaţie limită, modul

cum acesta gândeşte, acţionează, indiferent dacă este personajul pozitiv sau cel

negativ. Prin jocul de rol se creează deprinderi solide în a acţiona în timp foarte

scurt şi cu succes pentru a stăpâni o situaţie creată la un moment dat.

Pentru ca instructorul să poată transmite cunoştinţele sale cursanţilor este

necesară diversificarea metodelor utilizate şi adaptarea acestora la specificul

misiunilor pentru care sunt pregătiţi, astfel încât acestea să fie eficiente iar

utilizarea lor în activitatea de pregătire să aibă finalitatea dorită atât de furnizorii

de pregătire, cât şi de beneficiarii programelor de instruire.

Voi detalia în continuare câteva metode mai puţin cunoscute dar

aplicabile şi în învăţământul militar.

Metoda plusurilor şi minusurilor

8

Participanţii la stagiul de pregătire sunt împărţiţi în două tabere. Fiecare

dintre componenţii unei tabere îşi va alege un coleg din cealaltă tabără pentru a

discuta cu el. Prima fază a discuţiilor va cuprinde o centrare pe minusuri (ceea

ce nu a fost învăţat şi ceea ce nu este suficient de stăpânit de către fiecare dintre

cei doi). Aceste minusuri vor fi notate pe foi, cu o anumită culoare (roşu, de

exemplu). Apoi se va trece la aflarea şi trecerea pe listă a plusurilor (elementele

cunoscute de către fiecare din participanţi); acestea vor fi notate pe foi cu altă

culoare (albastru). Când toţi participanţii au trecut de aceste două etape, se va

trece la următoarea etapă, constând în afişarea listelor cu minusuri şi a listelor cu

plusuri. Instructorul va şti (împreună cu întreaga clasă de cursanţi) pe ce se poate

baza în activitatea de învăţare şi căror probleme trebuie să li se acorde o atenţie

sporită.

Metoda interacţiunii observate (fishbowl)

Metoda acvariului (fishbowl) urmăreşte punerea cursanţilor implicaţi, în

dublă ipostază: pe de o parte, participanţi activi la o dezbatere, pe de altă parte,

observatori ai interacţiunilor care se produc. Pentru aceasta, scaunele dintr-o

încăpere sunt aşezate în două cercuri concentrice. Acest lucru se întâmplă în

pauza dintre ore, astfel încât, în momentul în care cursanţii intră în clasă, ei îşi

vor alege singuri locul pe care doresc să se aşeze. Cursanţii aflaţi în cercul

interior primesc un timp de 8-10 minute pentru a discuta o problemă

controversată. Conversaţia din cercul interior trebuie să fie animată, după ce

participanţii au stabilit împreună cu instructorul câteva reguli de bază, specifice

momentului respectiv al activităţii. Această metodă presupune utilizarea

avantajelor lucrului în grupuri mici de discuţie, cu participarea simultană a

întregii clase; ea mai este denumită şi „teatru în cerc‖.

În timpul discuţiei ce are loc în cercul interior, cursanţii care s-au aşezat în

cercul exterior au de asemenea la dispoziţie 8-10 minute în care ascultă ce se

discută în cercul interior, fac observaţii privind modul în care se relaţionează în

acesta, gradul de stabilire a consensului, apariţia conflictului şi tipul de strategii

adoptate de colegii lor din cercul interior pentru a le rezolva. Pentru aceasta,

instructorul le oferă fişe de observare, făcute în acest scop. O astfel de fişă va

conţine rubrici în care cursanţii pot să noteze modul şi gradul de contribuţie a

celor din cercul interior la rezolvarea problemei tipul de concluzionare folosit,

etc. Ulterior, după ce cursanţii din cercul exterior, şi-au expus observaţiile,

urmează schimbarea locurilor între cele două „cercuri‖. Se porneşte cu o altă

idee controversată pe care cei aflaţi acum în cercul interior trebuie să o discute;

cursanţii care s-au mutat în cercul de observare primesc şi ei fişele de observare.

Tehnica controversei decizionale

Controversa decizională aduce grupurile în situaţia de a înţelege în

profunzime problema cu care se confruntă şi de a lua o decizie realistă în funcţie

de obiectivele grupului ca întreg, obiective acceptate de toţi membrii.

Tehnica presupune parcurgerea a şase paşi:

1. stabilirea contextului de cooperare – membrii grupului trebuie să

înţeleagă că „se îneacă sau înoată împreună‖; în momentul în care un

asemenea context de cooperare a fost stabilit, participanţii sunt

pregătiţi pentru rezolvarea problemei;

9

2. identificarea şi stabilirea problemei – grupul analizează diferenţa

dintre modul în care decurg lucrurile în prezent şi desfăşurarea dorită

a acestora;

3. diagnoza existenţei, mărimii şi naturii problemei – caracteristici ale

problemei care fac subiectul discuţiei între membrii echipei, pentru

ca fiecare dintre aceştia să înţeleagă fenomenul, precum şi percepţia

colegilor asupra lui;

4. identificarea şi analizarea cursurilor alternative ale acţiunii pentru a

rezolva problema; pentru a asigura corecta şi egala şansă a fiecărei

alternative de a deveni soluţia cea mai bună la problemă, fiecare

dintre ele va fi atribuită unui grup care va avea responsabilitatea de a

deveni avocatul acestei alternative;

5. dezvoltarea unei decizii privind cursul acţiunii în vederea rezolvării

problemei;

6. implementarea soluţiei alese şi evaluarea succesului acesteia în

rezolvarea problemei.

Metoda imunizării

Uneori atunci când analizăm o problemă, nu luăm în calcul toate

elementele ce o pot influenţa; mai târziu, aceste aspecte pot pune sub semnul

întrebării o soluţie ce părea potrivită. Iată de ce explorarea alternativelor ne

poate oferi o imunizare la impactul pericolelor respective.

În cadrul acestei metode, se porneşte de la un ciclu de întrebări de genul:

1. ce este posibil să meargă greşit în această situaţie?

2. care sunt dificultăţile ce pot apărea?

3. care este cel mai catastrofal lucru care este posibil să apară?

În esenţă, metoda imunizării reprezintă un tip de brainstorming negativ;

analiza este iniţiată în urma unei deschideri de tipul „Ce s-ar întâmpla dacă....?‖.

Printre avantajele unui asemenea demers, îl putem evidenţia pe acela al

identificării elementelor care sunt potenţiale declanşatoare a unor probleme

viitoare, elemente care nu au fost identificate până în acel moment.

Deşi metoda are avantaje, după un timp, ea poate produce o stare de

descurajare şi o atmosferă negativă asupra grupului sau persoanei care o

utilizează; pentru a evita această situaţie, se poate realiza o inversare a abordării,

care poate veni în completarea primei, ca o concluzie:

1. ce va merge bine?

2. ce elemente favorizante vor apărea?

3. care este cel mai bun lucru care se poate întâmpla?

Analiza SWOT

Porneşte de la evidenţierea a patru dimensiuni: S (Strenghts) - punctele

tari; W (Weakness) – punctele slabe; O (Opportunities) – oportunităţi; T

(Threats) – ameninţări

10

Cel care învaţă este pus într-o astfel de ipostază: aceea de a diagnostica

aceste patru axe urmând apoi, într-o a doua etapă, să efectueze o combinatorică

a lor în vederea evidenţierii strategiilor de acţiune. Etapa finală constă în

structurarea acestor strategii într-un demers coerent specificat într-un plan de

acţiune practică.

Exerciţiile de spargere a gheţii (ice-breaking) Aceste exerciţii (tehnici) au drept scop principal diminuarea barierelor

inhibitorii privind contribuţia persoanei la o activitate de grup, vizând instituirea

unui climat de lucru relaxant, reconfortant. Rolul exerciţiilor de spargere a gheţii

este tocmai acela de dezinhibare a participanţilor care interpretează diferite

roluri în cadrul grupurilor de lucru constituite.

Un exemplu de asemenea exerciţiu este „ziarul vorbitor‖. În cadrul

acestui exerciţiu, la începutul orei, instructorul cere cursanţilor să-şi exprime

sentimentele (părerile) produse de ziua respectivă acţionând asupra unui ziar pe

care fiecare l-a primit (ruperea ziarului, mototolirea, mâzgălirea acestuia etc.

indicând stările sau sentimentele produse); ceilalţi cursanţi vor trebui să descrie

în cuvinte starea persoanei.

Alt exemplu de spargere a gheţii, este „tehnica grupurilor

zumzăitoare‖(buzz groups), care presupune întreruperea activităţilor cu toată

clasa sau grupa de cursanţi pentru a da posibilitatea şi cursanţilor mai timizi,

care ezită să-şi exprime o opinie în faţa întregii clase sau a grupului, să se

exprime în grupuri de câte patru persoane.

Toate metodele enumerate sau detaliate în prezenta lucrare au fiecare rolul

lor în pregătirea minuţioasă a cursanţilor. Acestea sunt permanent adaptate în

funcţie de specificul cursului, al gradului de pregătire a cursanţilor şi au un rol

bine determinat în pregătirea specifică.

Dar cel mai important rol revine instructorului care prin metodele

adoptate, prin modul cum interacţionează cu fiecare cursant în parte se face

O(oportunităţi) 1...................

2...................

3...................

T(ameninţări) 1...................

2...................

3...................

W (puncte

slabe)

1....................

2....................

S (puncte

tari)

1....................

2....................

Strategii SO (max-max)

Punctele tari sunt utilizate

pentru a dezvolta oportunităţile

Strategii ST (max-min)

Punctele tari sunt folosite în

vederea ocolirii pericolelor

(ameninţărilor)

Strategii WO (min-max)

Punctele slabe sunt diminuate

prin prisma oportunităţilor

Strategii WT (min-min)

Punctele slabe sunt

minimizate pentru a se

evita, astfel, ameninţările

Decizia programului de instruire

11

înţeles astfel încât să poată fi puse în practică cunoştinţele şi deprinderile

dobândite. Indiferent de baza materială la dispoziţie pe care o are o instituţie de

învăţământ, dacă nu are un personal didactic capabil, bine pregătit, cu o mare

dorinţă şi capacitate de transmitere a cunoştinţelor dobândite, de a utiliza

diversificat şi în acelaşi timp punctual metode clasice sau noi în funcţie de

specificul cursului de pregătire atunci activitatea poate fi considerată un eşec.

Consider că un curs trebuie să-şi atingă scopul propus şi nu să fie doar o

activitate bifată şi înregistrată. De asemenea obţinerea de către toţi cursanţii a

unor calificative foarte bune fără niciun suport nu duce decât la o păcăleală care

la un moment dat se poate repercuta asupra cursantului aflat într-o situaţie reală.

MUNTEAN MARICICA,

Şef catedră pregătire de stat major, militară şi fizică

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE:

- Ion Negreţ Dobridor, Ion - Ovidiu Pânişoară – Ştiinţa învăţării de la

teorie la practică – Editura Polirom , Bucureşti – 2005;

- Mihai Mânzat – Psihopedagogia instruirii – Editura „Pro

Transilvania‖, Bucureşti - 2000;

- Ioan Jinga, Elena Istrate – Manual de psihopedagogie - Editura All,

Bucureşti – 2001;

- General de brigadă dr. Anghel Andreescu, cpt. drd. Ştefan Prună –

Psihopedagogie militară – Editura Timpolis, Timişoara - 1999;

- Niculescu, Marina Rodica – Pedagogie generală – Editura Scorpion 7,

Bucureşti – 1996;

12

PSIHOLOGIA ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL MILITAR

Se ştie deja că psihologia nu este unul dintre domeniile de maxim interes

în societatea românească actuală. De ce? Pentru că a fost atâta timp neglijată

(ştiţi doar că decenii întregi, în vreme ce în alte părţi se dezvolta şi avea noi şi

noi orientări, la noi psihologia era interzisă), iar oamenii se obişnuiesc mai greu

cu ce este nou, chiar dacă nou înseamnă de acum 20 de ani! Schimbarea este

uneori extrem de dificilă! Dar, pe cât de hulit este un domeniu, pe atât de

necesar se poate dovedi! Ne este frică de psiholog, dar domeniul pare interesant;

glumim pe seama preocupărilor psihologiei, dar am vrea să ne ajute; psihologia

e frumoasă, dar este şi grea, de parcă ar conţine numai înţelesuri pentru iniţiaţi...

Şi când te gândeşti că nu este nici pe

departe aşa de greoaie pe cât pare;

trebuie doar să ai mintea şi sufletul

deschise. Trebuie să accepţi şi o altă

explicaţie, trebuie să vezi şi o altă

modalitate de rezolvare a

problemelor, trebuie să ai

disponibilitatea de a-ţi apropia

sufletul de oameni altfel decât înţeleg

mulţi să o facă.

Este psihologul vreun Bau-bau?

Vreun psihoceva? Nu am auzit încă

de cineva mâncat de psiholog. Spun

încă...poate, cine ştie, o fi vreo astfel

de situaţie pe la canibali, dar or avea

psiholog?? Cu toate aceste porecle

mai mult sau mai puţin drăguţe,

psihologul şi-a făcut loc în armată,

pentru că a demonstrat că ceea ce face

este de mare valoare. Mai mult, există

şi psihologul profesor. Dacă în cazul

psihologului de unitate, avem măcar

idee care sunt atribuţiile lui, în cazul

profesorului de psihologie lucrurile stau puţin diferit.

Profesorul de psihologie este acela care face cu stagiarii pregătire

psihologică, în sensul că prezintă nişte elemente care să ghideze activitatea ori

viaţa, aminteşte lucruri importante despre oameni, încearcă să formeze sau să

schimbe atitudini, să-l facă pe militar mai conştient de sine, mai responsabil în

relaţiile sale cu ceilalţi. Pe lângă pregătirea solidă necesară oricărui psiholog

militar, profesorul de psihologie (militar şi el) trebuie să aibă clare calităţi

psihopedagogice, care să-i permită să transforme cunoştinţe de psihologie anoste

în informaţii interesante şi utile şi să aibă puterea de a-l face pe cursant să afle

mai mult despre sine, despre ceva ori cineva cu care lucrează.

Să nu vă gândiţi că vreau să înalţ ode profesorului de psihologie militar,

însă încerc să îi fac pe tot mai mulţi să conştientizeze importanţa predării acestei

discipline în armată. Ea nu a apărut de nicăieri şi nici nu are această destinaţie.

13

Ca disciplină de studiu, psihologia are o anumită fascinaţie mai mult sau mai

puţin recunoscută de cursanţi. Probabil unii aşteaptă „să vadă‖ ce li se spune,

dacă şi ce poate fi nou în afară de ceea ce ei ştiu deja, dacă nu cumva unele

informaţii le pot servi pentru rezolvarea problemelor personale nerecunoscute,

nedeclarate, dacă pot afla trucuri despre cunoaşterea oamenilor, dacă e într-

adevăr interesantă psihologia asta...

Lucrurile ar sta poate şi mai bine dacă nu ar exista păreri de genul: „Până

acum m-am descurcat şi fără să ştiu psihologie, de ce mi-ar trebui aşa ceva?‖,

„Orele de psihologie nu au ce căuta în pregătirea cadrelor, pierdem timpul!‖,

„Orele de psihologie nu sunt necesare la cursul...., la ce le-ar trebui lor

(cursanţilor) să ştie psihologie?‖... şi altele.... Acum aş vrea să dau şi nişte

răspunsuri la aceste întrebări, în speranţa că, cine ştie, la un moment dat,

psihologia predată în mediul militar va avea parte de un tratament mai bun, şi nu

unul cu tente de abordare psihiatrică, neavenită şi neaoşă: Este adevărat că

oamenii au trăit mult timp fără psihologie, însă aceasta exista, se practica, se

făceau cercetări, numai că era, oficial, inexistentă....Şi dacă lumea s-a schimbat,

a evoluat, de ce să nu fim şi noi măcar mai receptivi, poate ceva ne va lămuri

unele dileme, poate vom găsi răspunsuri... Orele de psihologie, mai exact de

pregătire psihologică, nu reprezintă nici pe departe o pierdere de timp, atâta timp

cât vezi utilitatea lor în perspectivă (nici psihologia şi nici psihologul nu pot

schimba peste noapte comportamente formate şi stabilizate în ani mulţi).

Oamenii se pot informa şi se pot schimba sau măcar îşi pot schimba anumite

scheme comportamentale. La diverse cursuri, ponderea orelor de pregătire

psihologică ar trebuie stabilită în raport nu de antipatiile sau simpatiile faţă de

această disciplină, ci în acord cu specificul activităţii stagiarilor, având în vedere

implicaţiile profesionale, mai exact la ce solicitări sunt supuşi respectivii, cu

cine intră în contact, care sunt modalităţile optime, adaptative de relaţionare ori

interacţiune etc. Grupul şi individul au nevoie de informaţii şi antrenament, iar

dacă acestea pot fi corelate cu activităţile specifice, avantajul pregătirii

psihologice se simte mai puternic. Nu cred că există o activitate/specializare,

mai mult sau mai puţin militară, care să nu aibă implicaţii psihologice! Într-o

lume care te obligă să te adaptezi rapid tot mai multor variabile, o lume grăbită

şi într-o permanentă schimbare, este bine să îţi păstrezi echilibrul, să ştii că

rămâi acelaşi, dar un acelaşi modern, adaptat şi puternic.

Dr. psih. GIANINA MILITARU-GÂNDEA,

Şef catedră pregătire socio-umană şi limbi străine

14

COMUNICAREA DEFICITARĂ ŞI IMPACTUL ASUPRA CORUPŢIEI

La o activitate de pregătire profesională desfăşurată cu personal MAI,

profesorul aflat în faţa cursanţilor le-a cerut permisiunea acestora să realizeze un

exerciţiu ce presupunea participarea lor. După acordul dat, auditoriul a fost rugat

să îşi scoată portofelele pe masă, iar, ulterior, să prezinte şi conţinutul.

În prima fază s-a constatat că portofelele erau de diferite mărimi şi culori,

putându-se diferenţia uşor cele aparţinând femeilor de cele ale bărbaţilor. O

persoană nu deţinea deloc portofel (s-a găsit imediat şi explicaţia!). În a doua

fază, în urma prezentării conţinutului portofelelor, din nou, s-au putut trage nişte

concluzii, de genul: X este o persoană activă, Y este un om ordonat sau Z este

foarte pragmatic.

De asemenea, s-a subliniat că un om poate fi caracterizat, la modul

general, după mai multe criterii, precum: felul în care se îmbracă, obiectele pe

care le foloseşte sau modul în care se comportă.

Ce bine ar fi însă, dacă am putea, pe baza unor indici sau semnale, să ne

dăm seama tot atât de uşor şi de acele persoane care intenţionează să săvârşească

fapte de corupţie!

Din păcate, atunci când este vorba de corupţie, acest lucru nu poate fi, în

totalitate valabil, deoarece am putea să alunecăm cu uşurinţă într-o extremă

periculoasă, în care persoane nevinovate, dar neglijente, să fie etichetate drept

corupte, iar altele, cu o putere mare de disimulare, ar trece neobservate.

Deşi în societatea de astăzi, în plină expansiune, viteza transmiterii

mesajelor scrise creşte de la an la an, în acest vârtej creat intră, paradoxal, şi unii

poliţişti cu funcţii de conducere din cadrul ministerului. Dar nu în sensul de a

comunica cu persoanele pe care le au în subordine, ci, din contră, de a le evita.

Astfel, vitezei de propagare a informaţiei prin mijloace moderne (de ex.

videoconferinţele) îi cade „victimă‖ comunicarea în cadrul colectivul de muncă.

Şedinţele de lucru, reuniunile pentru comunicări de ordine, chiar şi alte

activităţi adiacente care au ca scop subsidiar închegarea unui colectiv, pot fi

considerate în ziua de azi desuete. Nu mai este timp, trebuie repede să ne facem

treaba! Şi când ne gândim că în cazul companiilor private „se investesc bani‖

pentru acest lucru (cunoscutele team-building-uri)!

Ce pretenţii să mai avem de la cei care nu îşi cunosc temeinic

subordonaţii, care nu le ascultă păsul? Ulterior, când nu se mai poate face nimic,

tot ei sunt cei care rămân cu gura căscată atunci când află, pe firul scurt, de

săvârşirea unei infracţiuni de corupţie chiar de către unul dintre subordonaţi. Şi

atunci, încep să curgă întrebările retorice de genul „oare cum a fost posibil?”,

“ce prieteni avea respectivul?”, „cum s-a manifestat în ultimul timp?”.

Din nefericire, aceste abordări din partea unor şefi, care ar trebui „să dea

tonul unor confesiuni‖, au drept consecinţă imediată şi lipsa încrederii din partea

subordonaţilor lor. Problemele de serviciu sau cele personale apărute în viaţa

acestora nu mai sunt aduse la cunoştinţa superiorilor, nu mai prezintă interes, iar

aceştia, necunoscându-le, nu pot lua niciun fel de măsuri.

Şi atunci, cum să nu îi dăm dreptate lui Joseph Priestley, un strălucit

savant al secolului trecut (cel care a descoperit oxigenul şi apa gazoasă -

15

sifonul), care ne-a lăsat o constatare dureroasă: „cu cât mai avansate şi mai

eficiente sunt mijloacele noastre de comunicare, cu atât comunicăm mai puţin‖!

O posibilă explicaţie este dată şi de afirmaţia plastică a unui arhitect

român, ce arăta că „lumea, când se îmbogăţeşte, îşi ridică gard. E primul semn.‖

Aceeaşi tendinţă de „izolare impusă‖ se constată, de regulă, şi la cei care

încalcă legea. Pentru a-şi asigura conspirativitatea faptelor, se distanţează de

restul colegilor, preferând activităţi cu „expunere cât mai scurtă‖ şi menţinerea

contactului cu un număr limitat de persoane, numite „de încredere‖.

În sprijinul acestor afirmaţii vin şi concluziile desprinse din analiza unor

fapte de corupţie săvârşite de personalul MAI în ultimii ani, în sensul în care

autorii acestor fapte nu au făcut parte dintre cei care se remarcau prin activitatea

profesională desfăşurată şi nici nu au avut un comportament profesional ce ar fi

putut anticipa săvârşirea unor fapte de corupţie.

Caracterul disimulat al acţiunilor ilegale poate fi desluşit însă de către

persoanele cu funcţii de conducere, dacă se au în vedere cauzele ce contribuie,

uneori, la săvârşirea unor fapte de corupţie. Astfel, amintim: contactele

frecvente cu exteriorul instituţiei, accesul la informaţii/baze de date, gestionarea

mijloacelor financiare, gestionarea bunurilor şi serviciilor, acordarea de drepturi

(eliberarea de documente, permise de conducere, paşapoarte, cărţi de identitate,

autorizaţii, certificate, cazier judiciar etc.) sau aplicarea legii (atribuţii de

control, supraveghere, constatare aplicare de sancţiuni etc.).

Totul porneşte de la vârf! Statistic vorbind, lipsa unor măsuri ferme din

partea şefilor a făcut ca infracţiunile de corupţie ai ultimilor ani din cadrul MAI,

să fie săvârşite cu preponderenţă de personalul de execuţie, în marea lor

majoritate agenţi/subofiţeri. Unii şefi au înţeles greşit cum stă treaba cu corupţia.

O parte ar dori să fie primii „informaţi‖ de ofiţerii anticorupţie atunci când unii

subordonaţi încep „să devieze‖ de la lege, în timp ce alţii nu se implică suficient,

conform obligaţiilor ce le revin, în prevenirea apariţiei acestor cazuri.

O altă consecinţă a unei comunicări necorespunzătoare în relaţia şef-

subordonat se poate traduce şi prin lipsa aşa-numitelor avertizări în interes

public, conform Legii 571/2004 privind protecţia personalului din autorităţile

publice, instituţiile publice şi din alte unităţi care semnalează încălcări ale legii.

Adică a sesizărilor făcute, de către colegi, cu privire la faptele săvârşite în

instituţiile publice, ce presupun încălcări ale legii sau ale deontologiei

profesionale. Dintr-o abordare greşită a spiritului de colegialitate, sunt acceptate

diferite manifestări reprobabile ce conduc, inevitabil, la perpetuarea lor.

Aici ne referim, în special, la infracţiunile de corupţie, la folosirea abuzivă

a resurselor materiale sau umane, evaluări neobiective ale personalului în

procesul de recrutare, selectare, promovare, retrogradare şi eliberare din funcţie,

sau la încălcări ale procedurilor administrative/stabilirea unor proceduri interne

cu nerespectarea legii.

Un proverb străin menţiona: ―Dacă vrei ca un copac să crească, să nu

tragi de el. Să îl uzi la rădăcină‖.

Astfel, comunicarea, mai precis, comunicarea verbală, folosită cu tact de

către şefii structurilor, cu rol în prevenirea corupţiei, ar trebui să reprezinte

pentru colectivul de muncă şi relaţiile profesionale stabilite în cadrul acestuia,

16

acel liant care să îi apropie pe oameni, să-i facă mai performanţi, mai

încrezători, asigurându-le premiza unei evoluţii sănătoase, integre, în carieră.

NEACŞU ROBERT, Serviciul Prevenire – Direcţia

Generală Anticorupţie

17

SPAŢIUL CULTURAL AFGAN

Afganistanul reprezintă un subiect fierbinte de o bună bucată de vreme,

dacă avem în vedere misiunile desfăşurate şi prezenţa internaţională în acest

teatru de operaţii. Însă atunci când este vorba de asigurarea succesului unei

misiuni, trebuie ţinut cont de particularităţile culturale şi de civilizaţie proprii

zonei de manevră. Cunoaşterea populaţiei, a obiceiurilor adânc înrădăcinate, a

tradiţiilor seculare şi a preceptelor religioase, a culturii în sensul cel mai larg al

termenului, se impune cu necesitate, cu atât mai mult cu cât spaţiul cultural

afgan este unul cu totul diferit de ceea ce cunoaştem ca fiind civilizaţie

europeană. Din acest motiv, voi aborda în continuare câteva elemente de cultură

reprezentative pentru afgani.

Afganistan înseamnă de fapt ţara afganilor şi s-a întemeiat la începutul

secolului al XIX-lea. Englezii au introdus primii denumirea de „ţara afgană‖,

transformându-se mai târziu în Afganistan, denumire preluată şi de afgani.

Termenul „afgan‖ nu se înţelege în sensul de cetăţean al Afganistanului, ci se

referă îndeosebi la poporul pastunilor (fiind denumiţi afgani numai în Persia şi

India). Numele Afganistan a fost folosit pentru prima oară în 1801 în tratatul de

pace dintre Anglia şi Persia referitor la regiunile în care trăiau pastunii. O

denumire foarte veche a regiunii unde astăzi se află Afganistan este Kabulistan.

Afganii tipici sunt

consideraţi etnicii pastun,

cei mai vechi locuitori ai

Afganistanului. Alături de

ei trăiesc tadjici, uzbeci,

turkmeni, baluci, aimaki şi

mongoli hazara. Prevalent

rămâne grupul pastunilor

care au fost din totdeauna

majoritari, iar astăzi

numără circa 40% din

populaţia ţării. Etno-

genetic, pastunii sunt o

ramură a iranienilor de est,

care numără în prezent 43 de milioane de oameni, fapt ce-i face cel mai mare

grup etnic distinct din întreaga lume. Fără nicio excepţie, sunt cu toţii

musulmani sunniţi.

Din cele mai vechi timpuri, afganii au fost războinici aflaţi în căutarea

libertăţii. Închişi între munţii lor, izolaţi la intersecţia marilor imperii, afganii au

fost obligaţi să fie tot timpul pe picior de război contra invaziilor externe. În

afară de invaziile greceşti, hinduse, persane, mongole, britanice, sovietice şi

americane, zona a fost din totdeauna un teatru de operaţiuni pentru desele

conflicte inter-tribale şi, mai ales, interetnice, care au devastat şi încă răvăşesc

viaţa locuitorilor de aici. Aceasta deoarece Afganistanul este compus dintr-un

mozaic de populaţii diverse, cu obiceiuri, religii şi concepţii sociale diferite.

Descendenţi direcţi din vechii arieni, pastunii au moştenit de la aceştia

nobleţea înnăscută, precum şi un temperament bătăios, uşor inflamabil în situaţii

18

tensionate. La fel ca alte populaţii care au apărut şi s-au dezvoltat în zone

muntoase, pastunii sunt extrem de reticenţi la orice contact cu exteriorul, ţin

foarte mult la conceptul de onoare personală, preţuiesc loialitatea faţă de clan,

sunt pasionaţi de arme, pe care le ţin tot timpul asupra lor, fiind oricând gata să

rezolve disputele prin luptă. Luptele inter-tribale şi cultul răzbunării ridicat la

rang de artă întregesc tabloul.

Iată ce afirma un locotenent sovietic, a cărui declaraţie a rămas de altfel în

istorie: „Afganii sunt diferiţi de toţi oamenii de pe Pământ. Ziua stau paşnici,

rezemaţi de ziduri şi ne privesc absent. Dacă ne apropiem de ei sunt prietenoşi şi

comunicativi, invitându-ne să le cumpărăm fructele, legumele şi brânzeturile din

care muşcă în faţa noastră pentru a ne arăta că nu vor să ne otrăvească. Noaptea,

aceiaşi oameni de treabă pândesc pe străzi cu cuţitele la îndemâna pentru a tăia

gâtul oricărui soldat rătăcit.‖

În completarea acestei descrieri, vine şi afirmaţia unui general britanic

care, vorbind despre războaiele anglo-afgane, declară în memoriile sale: „Am

cucerit o ţară, dar nu şi pe locuitorii săi‖.

Afganii nu s-au luptat deschis nici cu imensa maşinărie de război

americană, ci în cel mai clasic stil oriental, s-au mulţumit să-şi observe, aparent

placizi, duşmanii, să trăiască în apropierea bazelor militare, să cunoască

obiceiurile soldaţilor şi tehnica de luptă americană. Războiul din Afganistan a

dovedit tuturor analiştilor politici şi experţilor militari că tehnologia, oricât ar fi

ea de avansată, nu suplineşte factorul uman.

Încă din copilărie, războinicul pastun este şlefuit de un mediu ostil, sărac,

unde violenţa este o prezenţă cotidiană. Spre adolescenţă, tinerii afgani participă

la buzkashi, care începe primăvara, odată cu Noul An islamic. Acesta este

sportul naţional, în care două echipe de călăreţi, denumiţi chapandoz, se înfruntă

pentru a duce un boz (carcasa unei oi decapitate) de la un cerc la un punct situat

la câteva sute de metri

mai departe, şi iar în

cercul respectiv. Jucătorul

care are carcasa oii va fi

atacat pentru a i se lua

prada, uneori chiar şi de

proprii coechipieri care ar

dori prelungirea jocului.

Cavalerii de Kessel

reprezintă o frumoasă

descriere a acestui obicei

din cultura afgană.

Buzkashi este un

joc-luptă deosebit de dur

şi periculos pentru

integritatea fizică a participanţilor. Căliţi în această formă arhaică de rugby-

călare, tinerii pastuni nu mai pot fi impresionaţi de moartea, durerea şi

distrugerea omniprezente. La fel de apreciate sunt şi luptele tradiţionale de câini,

care au fost interzise temporar de regimul taliban, pentru a renaşte fulminant

după intervenţia americană sub egida N.A.T.O.

19

Cele mai multe activităţi de amuzament se desfăşoară în familie, seara.

Tradiţiile orale, precum poveştile sau cântecele sunt foarte dezvoltate. O tradiţie

foarte populară o reprezintă surnai, muzică interpretată cu ajutorul tobelor şi a

unui instrument asemănător clarinetului.

Ca gesturi cotidiene ale afganilor, este interesant de ştiut că salutul oficial

constă într-o strângere de mână, apoi mâna este pusă pe inimă pentru a indica

sinceritatea. Trebuie evitată strângerea mâinii unei femei sau atingerea ei în

public. De altfel, o femeie afgană nu trebuie privită drept în ochi şi trebuie

evitate întrebările indiscrete referitoare la femei sau familie. Se adresează

folosind titlurile onorifice: Hadji şi/sau Han, Mollah… De reţinut că Malik este

şeful satului sau al tribului, Mirabul este responsabilul cu distribuirea apei,

Mullahul - învăţătorul Legii islamice, iar Hanul - proprietar de pământuri care

poate controla sate întregi, îndeplinind şi rolurile de Malik şi Mirab.

Un alt obicei este să nu se folosească niciodată mâna stângă care este

considerată impură pentru că este folosită la toaletă; deci nu se oferă niciun

obiect cu mâna stângă, şi nici nu se mănâncă cu stânga. În general, se stă pe jos

şi se mănâncă direct cu mâna, numai mâna dreaptă fiind folosită. La masă, există

un recipient comun cu mâncare, din care un oaspete nu trebuie să termine tot,

spre deosebire de mâncarea din farfuria proprie, care trebuie terminată. Când

farfuria comună este rotită, mesenii trebuie să accepte, ca semn de apreciere a

mâncării. Niciodată nu trebuie refuzat un fel de mâncare, acest lucru ar fi o

insultă, şi nu se bea direct din sticlă în public. Alcoolul este interzis. De

asemenea, nu se îndreaptă picioarele înspre o persoană, nu se aşează cu

picioarele încrucişate, nu se arată talpa pantofilor care este considerată impură

pentru că se află în contact cu mizeria de pe jos. De aceea pantofii se scot înainte

de a intra într-o casă sau moschee.

Bucătăria afgană cuprinde diferite variante de palau (orez amestecat cu

carne şi/sau legume), qorma (sos pe bază de legume), kebab (carne făcută la

frigărui), ashak (foitaj umplut cu praz), mantu (foitaj umplut cu carne), nan

(pâine cu drojdie). Fie că este verde sau negru, chai (ceai) este cea mai populară

băutură. Legea islamică interzice consumul de alcool şi de carne de porc.

Obiectul de îmbrăcăminte tradiţional al femeilor din triburile pastune se

numeşte Burqa şi este purtat exclusiv de afgane. De obicei este de culoare

albastră, iar materialul dintr-o singură bucată acoperă tot corpul, având un fel de

20

„grilaj‖ în dreptul ochilor pentru a putea vedea. Burqa nu este o obligaţie

religioasă (farîza), ci o tradiţie (âda).

Casele au în general o cameră specială, hujra, unde persoanele invitate

sunt primite de gazdă. Femeile stau în celelalte părţi ale locuinţei. Invitaţilor li

se serveşte ceaiul sau ceva de mâncare, în funcţie de momentul zilei. Obiceiul

este de a bea cel puţin trei ceşti de ceai.

Loialitatea etnică şi ierarhia tribală ghidează deciziile individuale, iar

depăşirea lor reprezintă o provocare imensă pentru această societate rurală.

Întreaga viaţă a pastunilor este marcată de respectarea preceptelor şi obligaţiilor

de clan şi individuale cuprinse în Pastunwali - severul cod tradiţional afgan.

Pastunwali este în egală măsură lege nescrisă şi ideologie vie în sânul societăţii

pastunilor. Regula de bază a codului de onoare afgan este ospitalitatea, pe locul

secund fiind răzbunarea. Ambele concepte sunt obligaţii sociale de la care nu se

va dezice niciun pastun. Nicio insultă, nicio jignire, nicio nedreptate nu scapă

nerăzbunată. De asemenea, se pune accent pe cultivarea unor valori precum

stăpânirea de sine, egalitatea, respectul faţă de bătrâni, respectul faţă de toţi

oamenii. Conform etnologilor, Pastunwali cuprinde toate principiile care duc la

perfecţiunea unui grup social. Este alcătuit din concepte primare, care sunt

respectate cu sfinţenie, şi concepte secundare, care le întăresc pe primele,

asigurând funcţionarea armonioasă a clanurilor.

Acest cod de onoare comun triburilor pastune este încă în vigoare şi se

referă la:

Legile primare:

1. Melmastia (ospitalitatea) este cea mai importantă lege, fiecare pastun

fiind obligat să arate ospitalitate şi respect oricărui vizitator străin, indiferent de

rasa, religia, statutul economic sau naţionalitatea oaspetelui. Pastunii sunt

consideraţi drept cel mai ospitalier grup uman din lume.

2. Badal (dreptate, răzbunare) este o îndatorire sfântă pentru orice afgan.

Chiar şi o glumă aparent nevinovată poate duce la moarte de om şi la răzbunări

inter-familiale care se pot extinde pe generaţii întregi.

3. Nanawateh (azil, oferirea de protecţie) este o trăsătură clasică a oricărei

comunităţi tradiţionale care supravieţuieşte într-un mediu ostil, înconjurată tot

21

timpul de duşmani. Chiar şi soldaţii americani care au cerut protecţie au fost

iertaţi şi salvaţi de pastuni, mulţi fiind predaţi înapoi bazelor americane.

4. Zemaka (pământ) obligă un pastun să-şi apere pământul cu preţul vieţii

împotriva oricărei incursiuni duşmănoase.

5. Nang (onoarea) este un concept sfânt la pastuni, şi reprezintă conştiinţa

individuală a onoarei, a curajului şi a valorii războinice a unui pastun care

trebuie să ştie să rămână demn de clanul său în toate situaţiile.

6. Namus (onoarea femeilor) trebuie protejată de bărbaţi cu orice preţ. Un

pastun nu trebuie să-şi precupeţească viaţa pentru a o proteja chiar de atacuri

verbale sau jigniri în public.

7. Hewad (naţiunea): dragostea de ţară nu este doar o trăsătură importantă

a pastunilor, este o obligaţie esenţială de la care nu se dezice niciun bărbat.

8. Dob-pasbani (protejarea tradiţiilor şi a culturii pastune) este o obligaţie

de bază a oricărui pastun, deoarece prin supravieţuirea acesteia, însăşi esenţa

etniei pastune este la adăpost faţă de influenţele dăunătoare care vin din exterior.

9. Tokhm-pasbani (protejarea etniei pastune): pastunii sunt uşor de

recunoscut în Afganistan datorită hainelor şi limbajului specific. Un pastun

trebuie să se căsătorească doar cu o femeie pastună. Acest obicei are la bază

credinţa locală că oamenii pe jumătate pastuni nu cultivă şi nu respectă tradiţiile,

cultura, neavând nici trăsăturile fizice ale pastunilor tipici.

10. De Pastunwali Perawano (credinţa în codul Pastunwali): pentru a se

asigura că urmaşii săi nu devin durvand (ne-pastuni), un bărbat pastun trebuie să

adere din tot sufletul la principiile codului tradiţional. Cei care ignoră această

lege sunt rapid expulzaţi şi goniţi din comunitatea care-i găzduia.

Legile secundare:

1. Lashkar este armata tribală care acţionează în sprijinul deciziilor luate

în Jirga.

2. Jirga sau Loya Jirga este sfatul bătrânilor înţelepţi ai triburilor care

funcţionează ca o instituţie de judecată. O Jirga este convocată de obicei pentru

a preveni războaiele inter-tribale şi a stabili pacea.

3. Tsalweshti: termenul derivă din cuvântul afgan pentru cifra 40 şi se

referă la o forţă tribală care veghează la respectarea oricărei decizii luate în

Jirga. Forţa civică este alcătuită din fiecare al patruzecilea bărbat dintr-un trib.

4. Badragga este escorta tribală care veghează la pacea şi integritatea

oricărui călător care traversează pământurile pastune.

5. Hamsaya îi desemnează pe străinii aflaţi sub protecţia pastunilor; orice

atac la adresa lor este considerat un afront adus către Badragga. De obicei,

această insultă se spală cu sânge.

6. Mlatar este obligaţia oricărui membru al tribului de a lupta sub

conducerea căpeteniilor alese şi recunoscute.

7. Nagha sunt amenzi stabilite de liderii tribali, în funcţie de greşeala

făptaşului.

8. Rogha este un conflict între facţiunile rivale din sânul unui trib.

9. Hujra este locul unde dorm bărbaţii neînsuraţi dintr-un sat. Orice

vizitator sau tânăr neînsurat este obligat să înnopteze într-o Hujra.

10. Lokhay Warkawal este un concept care cuprinde ideea de „a da totul‖

pentru a proteja un membru al tribului de atacurile externe.

22

În Republica Islamică Afgană, în jur de 84% din populaţie sunt sunniţi, iar

15% sunt musulmani şiiţi. A doua religie monoteistă din lume, «ISLAM»

înseamnă „abandon, supunere în faţa lui Dumnezeu‖; este de asemenea, o

filosofie a vieţii, în care fiecare acţiune, fiecare domeniu cuprinde şi o

dimensiune religioasă. Se bazează pe trei axe fondatoare: Allah, Dumnezeul

unic, dar şi unicitatea lui Dumnezeu (nu există nici Fiul, nici Sfântul Duh);

Mahomed, mesagerul lui, ultimul profet; şi Coranul (înseamnă recitare, dictare)

este cuvântul lui Dumnezeu transmis de Allah lui Mahomed prin intermediul

arhanghelului Gabriel.

Coranul este cartea sfântă care conţine cuvintele divine dictate de

arhanghelul Gabriel lui Mahomed. Alcătuită din 114 surate care cuprind 6226

versete, fiecare fiind un „semn‖ al lui Dumnezeu. Oumma reprezintă

comunitatea credincioşilor, naţiune islamică în care se aplică principiile din

Coran şi Sunna. Nu recunoaşte nicio frontieră politică, geografică, ideologică

sau de rasă. Oumma este destinată să se răspândească pe întreg pământul, până

când toţi oamenii i se vor supune lui Dumnezeu. Hadith înseamnă spusele şi

faptele Profetului, povestite de discipolii săi şi care formează Sunna, adică

tradiţia. Există 6 culegeri recunoscute de către toţi musulmanii. Hadith cuprinde

prescripţii pentru credincioşi referitoare la toate aspectele vieţii: cult, viaţa

socială, dreptul privat şi public etc. Charia sau Legea islamică („calea de

urmat‖) cuprinde obligaţiile impuse de cult, denumite în general „cei 5 piloni ai

islamului‖, precum şi relaţiile civile şi sociale. Charia fixează pentru credincioşi

recomandări, puneri în gardă, interdicţii şi obligaţii, cu un anumit grad de

toleranţă pentru fiecare. Djihad înseamnă „efort‖. Distingem Marele Djihad care

reprezintă efortul de a se purifica şi de a se apropia de Dumnezeu şi Micul

Djihad regăsit în a doua surată, şi care nu este legitimat decât de voinţa de a face

bine (de exemplu, apărarea Oumma şi alungarea necredincioşilor de pe teritoriul

islamului).

Cei cinci piloni ai islamului sunt reprezentaţi de Shahâda sau profesiunea

de credinţă: „Nu există alt DUMNEZEU decât ALLAH şi MAHOMED este

profetul său‖. Este de ajuns pronunţarea acestei fraze în prezenţa a 2 martori

demni de încredere, pentru a fi considerat musulman. Rugăciunea sau Salât

trebuie făcută de 5 ori pe zi, în funcţie de soare. Este apoi pomana obligatorie

sau Zakat: orice musulman care are posibilitatea trebuie să dea pomana legală.

Este de fapt un fel de impozit religios în beneficiul celor mai săraci şi a

comunităţii. Datorită acestui precept ţările islamice bogate ajută ţările islamice

mai sărace. Postul din luna Ramadanului sau Sawm: încă de la adolescenţă, acest

post este obligatoriu şi constă în a nu ingera nimic, a nu fuma, a nu avea relaţii

sexuale sau gânduri necurate între răsăritul soarelui şi apus, pe durata întregii

luni a Ramadanului (a noua lună a anului musulman). În fiecare seară, când se

termină postul, se face o petrecere. Luarea mesei este foarte convivială. Sfârşitul

postului culminează cu „mica sărbătoare‖ (Aït el Fitr). În sfârşit, pelerinajul la

Mecca sau Hadj pe care fiecare musulman trebuie să încerce să-l facă cel puţin o

dată în viaţă. Are loc în ultima lună a anului musulman. Pelerinii sunt spălaţi de

păcate şi primesc titlul de Hadj.

Locurile sfinte din islam sunt: Mecca, oraşul unde s-a născut Mahomed şi.

Medina care se află la circa 300 km nord de Mecca. Aici a fost înmormântat

23

Mahomed, în 632. Tot aici a fost înmormântată Fatima, fiica sa preferată, soţie a

lui Ali şi mamă a lui Hussein şi Hassan. Medina este oraşul Profetului, unde

acesta a fost primit împreună cu discipolii săi, în 622 (după calendarul

musulman). Această dată marchează de altfel, începutul calendarului musulman,

iar la puţin timp după aceea, are loc schimbarea Kibla, adică a direcţiei pentru

rugăciune, care nu va mai fi spre Ierusalim, ci spre Mecca. Ierusalim deţine un

loc special în islam. Într-o noapte, Mahomed, care călătorea dinspre Mecca pe

calul său înaripat cu cap de femeie şi coadă de păun (al Bôrak), a ajuns la Stâncă

(pe esplanada moscheilor în Ierusalim). De acolo, o scară i-a permis să urce

până în al 7-lea cer. Hebron face parte tot din locurile sfinte, deoarece

adăposteşte mormintele patriarhilor (Abraham, Iacob, Isaac şi Iosif). Pentru şiiţi,

oraşul Kerbala, în Irak, locul martiriului lui Hussein (fiul lui Ali), este un oraş

sfânt şi un loc de pelerinaj foarte frecventat.

Musulmanii sărbătoresc Întâi Muharram, adică Anul nou după calendarul

musulman. O altă sărbătoare musulmană este Mouloud al Nabi: comemorarea

naşterii Profetului, deşi nu se cunoaşte data exactă, şi este sărbătoarea copiilor

prin excelenţă (vezi Crăciunul). Ramadanul este luna în care se posteşte.

Această lună este cea mai binecuvântată dintre toate deoarece Coranul i s-a

arătat pentru prima dată lui Mahomed în noaptea de 26-27. Denumită „Noaptea

Destinului‖ sau „noaptea decretului‖ (Leilat al Kadr), se spune că este mai bună

decât o mie de luni. Aïd el Seghir (mica sărbătoare) sau Aït el Fitr: sărbătoare

care marchează sfârşitul postului de Ramadan, când se ţine o rugăciune specială

la moschee. Tot atunci, credincioşii dau o pomană suplimentară pentru ca săracii

să poată participa la masa care urmează. În mod tradiţional, este ziua când

credincioşii se reculeg la mormintele apropiaţilor. De cele mai multe ori, tot cu

această ocazie se dau şi haine noi copiilor. Aït el Kébir (marea sărbătoare) sau

Aït el Adha: Sacrificarea Oii, în amintirea sacrificiului lui Abraham. Este

denumită „sărbătoarea oii‖ Tradiţia face ca cel care a cumpărat bovina (un

24

berbec frumos) să nu păstreze decât 1/3 pentru el şi să dea restul apropiaţilor şi

săracilor. Sărbătoarea durează 3 zile şi începe cu o rugăciune colectivă la

moschee. Achoura (sărbătoare şiită) reprezintă Comemorarea Sacrificiului lui

Hussein, al doilea fiu al lui Ali. Pentru şiiţi, este o zi de doliu, marcată prin

penitenţe publice.

Încercarea de a ignora aceste componente importante ale culturii afgane ar

conduce la neînţelegerea unor factori esenţiali din societatea afgană. Pentru cei

mai mulţi dintre săteni, care de altfel formează marea majoritate a populaţiei,

Legea islamică şi legile tribale continuă să fie mult mai importante decât noile

legi statale.

Cornelia DUMITRAŞCU

Instructor – catedra de pregătire socio-umană şi limbi străine

Bibliografie:

1. Le Point nr. 1949 / ianuarie 2010

2. http://ro.wikipedia.org

3. http://www.afghan-web.com

4. http://www.frontpress.ro

5. http://ro.wikiquote.org

25

EVALUAREA ÎN EDUCAŢIA FIZICĂ

Evaluarea este un act necesar şi obligatoriu în conducerea procesului

instructiv. Prin evaluare avem posibilitatea de a cunoaşte nivelul indicilor

calităţilor motrice, complexitatea şi varietatea sistemului de deprinderi şi

priceperi, modul de manifestare a subiecţilor, eficienţa mijloacelor de acţionare

folosite şi capacitatea didactică a profesorului.

Evaluarea este un proces permanent, ritmic, finalizarea sa furnizând datele

şi informaţiile declanşării unui nou proces optim, instructiv-educativ.

Ştiinţa examinării şi aprecierii este denumită „Docimologie‖ - Dokime =

probă, examen; Logos = ştiinţă.

Fazele evaluării în procesul instructiv-educativ sunt:

1.- verificarea;

2.- aprecierea;

3.- notarea, acordarea calificativelor.

1.- VERIFICAREA este procesul prin care un subiect este supus unui efort

generat de o probă sportivă. Natura probelor este diferită şi strict legată de

disciplinele practicate: atletism, gimnastică, autoapărare, exerciţii fizice

specifice etc.

Toate probele de verificare sunt însoţite de norme. Normele sunt

exprimate cantitativ şi calitativ şi se materializează prin bareme. Acestea se

găsesc în ordinele privind activitatea de educaţie fizică, în programele analitice,

în „testele de evaluare a capacităţii fizice‖, etc. şi reprezintă, din punct de vedere

didactic, finalităţile unui proces instructiv-educativ.

După înregistrarea rezultatelor obţinute la verificare se face „judecarea‖

acestora. Ele sunt comparate cu sistemul de valori prestabilite şi transformate în

note sau calificative.

26

Următorul pas este aprecierea. Rezultatele individuale permit aprecierea

subiecţilor, rezultatele globale creează posibilitatea judecării întregului proces

instructiv-educativ.

2.- APRECIEREA reprezintă reflectarea realităţii, şi-i permite profesorului

realizarea unei judecăţi de valoare.

În domeniul militar rezultatele sunt măsurabile (m, km, minute, secunde,

kg, etc.) favorizând o apreciere obiectivă, adevărată, dar şi interpretativă în

sensul judecării execuţiei cu ajutorul analizatorului vizual şi care se referă la

amplitudine, precizie, integralitate, formă etc. care ţin mai mult de

subiectivism.

3.- NOTAREA reprezintă materializarea actului de evaluare; constituie

rezultatul dialecticii dintre verificare şi apreciere.

Dincolo de a exprima sub altă formă o anumită cantitate sau calitate, nota

joacă un rol deosebit în asigurarea cadrului didactic moral şi volitiv în care se

desfăşoară procesul instructiv.

Funcţiile notei sunt:

a-didactică:

- să surprindă eficienţa mecanismului intern de instruire;

- să fie reper pentru optimizarea acestuia;

- să răspundă corect la cât a „recepţionat‖ subiectul şi cum a fost

transmisă informaţia (cum a „funcţionat‖ emisia ). Totul trebuie raportat

la cerinţele programei de specialitate.

b-educativă:

- determinarea la subiecţi a unei atitudini active, conştiente, pozitive faţă

de educaţia fizică;

- motivarea valorii ei ;

- asigurarea „coincidenţei‖ între profesor-colegi-subiect.

c-socială: să surprindă evoluţia ulterioară optimă a militarului prin ierarhizarea

aptitudinilor sale. Între cele trei funcţii trebuie să existe o corelaţie

optimă.

Criteriile de evaluare decurg din obiectivele educaţiei fizice şi asigură

un sistem logic de notate.

Principalele criterii de evaluare sunt :

- performanţa motrică ;

- progresul ;

- nivelul însuşirii programei ;

- capacitatea de practicare sistematică şi independentă a activităţii ;

- atitudinea faţă de disciplina educaţie fizică.

Metode şi tehnici de evaluare

a-metode şi tehnici de verificare:

- trecerea probelor de control ;

- executarea unor deprinderi şi acte motrice în condiţii concrete de

concurs (luptă, parcursuri aplicative);

27

- îndeplinirea unor sarcini speciale –exerciţii fizice specifice;

- observarea curentă a subiecţilor.

b-metode şi tehnici de apreciere şi notare:

- aprecierea pe baza normelor = metodă absolută;

- aprecierea prin comparaţie = metodă relativă;

- aprecierea şi notarea progresului individual;

- aprecierea şi notarea nivelului de execuţie.

Judecând din punct de vedere formal, există două tipuri de evaluare pe

care profesorii le mai pot efectua: sumative şi formative.

Evaluarea sumativă include:

- o declaraţie rezumativă asupra eficacităţii programului (procesului);

- o descriere a programului;

- o declaraţie documentară despre realizarea scopurilor programului;

- rezultatele neanticipate ale programului;

- competiţii cu rezultatele programelor-proceselor-desfăşurate anterior.

Evaluarea formativă include:

- identificarea problemelor potenţiale din cadrul programului de pregătire;

- identificarea componentelor procesului care are nevoie de întărire (creştere

valorică);

- identificarea punctelor forte ale programului;

- monitorizarea obiectivelor programului.

Profesorul trebuie să se străduiască să includă cât mai multă informaţie

comparativă cu putinţă în evaluarea programului, lucru util în aprecierea calităţii

unui program, în comparaţie cu alte programe de acelaşi tip.

ILIE POP, profesor de educaţie fizică şi sport

28

Bibliografie:

- LEONTE ION - Metodica educaţiei fizice militare – Editura A.I.S.M.,

Bucureşti 1998.

-CÎRSTEA GHEORGHE - Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului –

Editura Universul, 1993.

- POPA I. şi VESPAN V. – Metodica organizării şi desfăşurării pregătirii fizice

a cadrelor din unităţile M.I. –Bucureşti 1989.

29

EDUCAŢIA PREVENTIVĂ DESFĂŞURATĂ DE CĂTRE STRUCTURILE

SPECIALIZATE ALE JANDARMERIEI ROMÂNE

Prevenirea criminalităţii, prin acţiuni educative, este o componentă a

prevenirii sociale, desfăşurată de vectori educaţionali (familie, şcoală, forţe

poliţieneşti), în cadrul legal, prin propagandă juridică, pregătire anti-

infracţională şi anti-victimală, cu scopul de a limita posibilitatea apariţiei

faptelor antisociale.

Prevenirea criminalităţii, aşa cum este înţeleasă de lucrătorii de

jandarmerie, are un caracter colectiv şi nu individual (prin natura atribuţiilor,

gestionăm mase de oameni, din punct de vedere al siguranţei), nu este

coercitivă, acţionează înainte de producerea faptelor antisociale, exclude

măsurile de pedepsire sau intimidare. Având încredere în prevenire, credem că

personalitatea omului poate fi modificată prin educaţie şi prin schimbarea

contextelor situaţionale.

Totuşi, identificăm unele limite ale activităţii de prevenire: diversitatea

mare a faptelor antisociale, costuri ridicate ale unor modalităţi de intervenţie,

uneori starea mentală nu poate fi prevăzută/influenţată, anumite măsuri pot veni

în contradicţie cu valorile locale etc.

În sens larg, prevenirea criminalităţii se realizează, în afara educaţiei

preventive, şi prin măsuri administrative de organizare a spaţiului public,

iluminat stradal, patrularea forţelor de ordine, prioritizarea zonelor de intervenţie

prin direcţionarea efectivelor poliţieneşti, apeluri de urgenţă tip 112,

supraveghere video a punctelor comunitare vulnerabile, gestionarea situaţiei

operative prin utilizarea elementelor poliţieneşti în ţinută civilă.

Inspectoratul de Jandarmi Judeţean Argeş este structură a Jandarmeriei

Române, forţă principală de ordine şi siguranţă publică, instituţie specializată a

statului, cu statut militar, componentă a Ministerului Administraţiei şi Internelor,

care exercită, în condiţiile legii, atribuţiile ce îi revin cu privire la apărarea

ordinii şi liniştii publice, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor,

a proprietăţii publice şi private, la prevenirea şi descoperirea infracţiunilor şi a

altor încălcări ale legilor în vigoare, precum şi la protecţia instituţiilor

fundamentale ale statului şi combaterea actelor de terorism.

Inspectoratul de Jandarmi Judeţean Argeş desfăşoară acţiuni preventiv-

educative în mediul şcolar preuniversitar, folosind efective specializate din

compartimentul Prevenirea şi combaterea criminalităţii.

Temeiul legal al acestor acţiuni este reprezentat de Legea 550/2004

privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române, Legea 35/2007

privind creşterea siguranţei în unităţile de învăţământ şi Legea 4/2008 privind

prevenirea şi combaterea violenţei cu ocazia competiţiilor şi jocurilor sportive.

Lucrătorii de jandarmerie prestează servicii de ordine şi siguranţă publică

prin desfăşurarea unor acţiuni preventiv-educative în unităţile şcolare din mediul

urban şi rural. Toate acestea se desfăşoară în baza actelor normative enunţate

mai sus, a unui Plan general de acţiune pentru activitatea de prevenire a

criminalităţii şi a unui Plan comun de acţiune cu I.S.J. Argeş pentru activitatea

de prevenire a criminalităţii în instituţiile de învăţământ, plan denumit

30

„Împreună, pentru siguranţă!‖. Cu unele unităţi şcolare, se desfăşoară

parteneriate/proiecte educaţionale în care sunt detaliate activităţile prestate de

părţile implicate.

În concret, fie şcoala solicită telefonic cadrele militare din jandarmerie

pentru susţinerea unei prelegeri/şedinţe de pregătire, fie, la începutul unui

semestru, se realizează o planificare de principiu a acţiunilor comune.

Personalul specializat al I.J.J. Argeş desfăşoară acţiunile preventiv-

educative în uniformă, imprimând însă discuţiilor un caracter neformalizat,

pentru a uşura comunicarea, interacţiunea. Temele discutate şi mijloacele

pedagogice sunt adaptate categoriilor de vârstă. Informaţia este transmisă, în

special, prin imagini/filme şi prezentări în format PowerPoint.

Activităţile de pregătire anti-infracţională, anti-victimală şi propagandă

juridică se desfăşoară prin distribuirea de pliante informative, broşuri, materiale

didactice, diseminarea informaţiilor legislative şi prezentarea temelor specifice

în cadrul unor şedinţe de pregătire, folosirea sistemului de pregătire tip releu, în

instituţiile de învăţământ preuniversitar. Materialele de pregătire pot fi

transmise, pe bază de proces-verbal, către profesorii-diriginţi ai claselor unde

Jandarmeria prestează servicii de prevenire a criminalităţii, care devin astfel

vectori de pregătire, în scopul distribuirii către elevi.

Principiul didactic de acţiune al jandarmilor argeşeni, pe acest domeniu,

este că dacă din 30 de elevi care aud şi interacţionează, 25 ascultă, 20 înţeleg, 15

reţin şi 10 (chiar şi 1) aplică, atunci misiunea este perfect justificată.

Cantitativ, această activitate s-a concretizat prin realizarea unui număr de

139 de acţiuni preventiv-educative, în cursul anului 2009 şi 150 de acţiuni

desfăşurate până la data de 01.11.2010, în diferite instituţii de învăţământ, atât

din mun. Piteşti cât şi din alte localităţi.

Cu ocazia activităţilor de prevenire s-au distribuit pliante informative

(„Drogurile între iluzie şi realitate‖, „Nu te lăsa amăgit de alcool‖, „Pahare mici,

probleme mari‖, „Sănătatea sau tutunul‖ etc.).

Acţiunile se desfăşoară, cu preponderenţă, pe raza municipiului Piteşti. În

zonele rurale folosim efective cu specializare dublă, care execută şi alte misiuni.

Ca oportunităţi identificate în acest palier acţional al Jandarmeriei,

enumerăm:

- posibilitatea perfecţionării efectivelor de jandarmerie în tehnici de

comunicare adult-minor, precum şi în metode didactice (activitate în desfăşurare

cu Şcoala Generală nr. 6 „Nicolae Bălcescu‖ Piteşti, prin utilizarea unor

materiale foarte utile atingerii scopului, transmise de către doamna profesoară

Silvia NEAGOE - director);

- posibilitatea acţionării în sistem integrat cu efectivele specializate

ale Poliţiei (avem metode şi mijloace similare);

- posibilitatea utilizării, potrivit normelor legale, a mijloacelor

logistice puse la dispoziţie de către beneficiarul serviciilor noastre.

Dincolo de unele statistici mai mult sau mai puţin sterile, din punct de

vedere calitativ, beneficiarul serviciilor este cel mai în măsură să se pronunţe.

Astfel, familia şi şcoala pot observa modelarea comportamentală a minorului iar

forţele poliţieneşti şi administraţia locală pot analiza evoluţia numărului faptelor

31

antisociale comise de către minori în zona instituţiilor de învăţământ

preuniversitar şi nu numai.

CEZAR TOMA, Ofiţer Prevenirea şi combaterea criminalităţii

Inspectoratul de jandarmi judeţean Argeş

32

TORTICOLISUL (gât strâmb)

Atitudinea corectă a corpului este semn al echilibrului fizic şi psihic,

rezultantă a dezvoltării armonioase a corpului. Atitudinea corectă depinde deci

de un organism şi un sistem nervos sănătos.

Afecţiunea unuia dintre cei doi muşchi sterno-cleido-mastoidieni,

determină înclinarea capului în partea opusă muşchiului scurtat şi răsucirea

capului spre umărul opus. Şanţul median al cefei este înclinat în raport cu

verticala.

Cauzele torticolisului sunt multiple:

- diformităţi congenitale osoase;

- retracţia musculară a muşchiului sterno-cleido-mastoidian (torticolis

congenital);

- câştigate:

- infecţii ale faringelui;

- traumatisme;

- discopatii cervicale;

- deficienţe oculare sau auditive;

- afecţiuni neurologice (paralitice sau spastice);

- afecţiuni psihice (isteria).

Urmărind cauzele producătoare ale torticolisului vom prezenta tipurile cel

mai des întîlnite.

a) TORTICOLISUL CONGENITAL, ca

o malformaţie congenitală, îl găsim nu numai la

copiii născuţi cu forcepsul, cum se credea, ci şi

la cei născuţi prin cezariană sau la cei cu alte

malformaţii congenitale.

Nou-născutul prezintă o tumoretă ovoidă,

în urma hematomului intramuscular care creşte

în primele două luni ca apoi să dispară sau poate

să persiste. Fibrele rupte se sclerozează şi

muşchiul se retractă determinând mai târziu

torticolisul (fig. 1).

b) TORTICOLISUL OCULAR ŞI CEL AUDITIV. In cazul paraliziei

unor muşchi ai ochiului (marele oblic mai ales), se produce o diplopie

(perceperea a două imagini ale unui obiect privit). Pentru a o corecta, copilul

înclină capul în partea ochiului sănătos, fără a-1 roti în partea opusă.

La fel, copilul care are o diminuare a auzului ţine capul înclinat de partea

unde aude mai bine, ca după un timp coloana cervicală să se fixeze în această

poziţie.

c) TORTICOLISUL PRIN LUXAŢIE ATLOIDO-AXOIDIANA

UNILATERALA, cu contracţia muşchilor şanţurilor cervicale şi relaxarea

muşchiului sterno-cleido-mastoidian în partea înclinării capului, dar cu

contracţia celuilalt în partea unde se răsuceşte.

d) TORTICOLISUL PARALITIC prin afecţiunea unuia din muşchii

sterno-cleido-mastoidieni. Acţiunea celuilalt muşchi fiind normală produce

torticolisul pe partea sănătoasă.

33

Dorind să corectăm poziţia capului în torticolis suntem blocaţi de

tensiunea muşchiului sterno-cleido-mastoidian. Executând mişcarea în partea

cealaltă în care se accentuează torticolisul, o putem face cu uşurinţă.

Copilul cu torticolis foloseşte două poziţii de compensare pentru a putea

menţine capul pe verticală, pentru a nu-şi stânjeni vederea:

- ridică umărul de partea bolnavă, muşchiul sterno-cleido-mastoidian

rămânând la lungimea sa. (fig. 2).

Fig. 2. Torticolis compensat prin ridicarea umărului din partea

bolnavă.

Fig. 3. Torticolis redresat printr-o scolioză cervicală în baionetă.

Această poziţie menţinută mult timp va determina modificări în poziţia

coloanei vertebrale:

- redresează capul printr-o translaţie a gîtului de partea bolnavă, fără a

ridica umărul, dar aceasta determină o scolioză cervicală în baionetă (fig. 3).

TRATAMENTUL trebuie aplicat cât mai devreme, deoarece torticolisul

se accentuează treptat şi se fixează deja la adolescenţă.

În torticolisul recent produs prin luxaţie, până nu s-a instalat reacţia

inflamatorie, este suficientă o extensie continuă.

În torticolisul congenital se poate încerca un tratament de postură, aşezând

copilul cu partea afectată spre lumină sau în direcţia din care intră părinţii în

cameră, obligându-l astfel să-şi întoarcă faţa spre partea corectoare. Adăugăm la

acest tratament de postură, masajul muşchiului scurtat, urmat de exerciţii pasive

şi active care să întindă muşchiul şi să-l tonifice pe cel opus.

Tratamentul început la un copil mai mare foloseşte exerciţii cu

autocontrol în oglindă şi transport de greutăţi aşezate pe cap, care obligă la o

poziţie pe verticală a capului, pentru a menţine în echilibru această greutate,

precum şi elongaţii la căpăstru Glisson. Imobilizarea în corset este mai greu de

suportat.

Un alt tratament este tenotomia (secţionarea tendonului) capătului

retractat al muşchiului stern-cleido-mastoidian, sau alungirea muşchiului urmată

de elongaţii la căpăstru. Intervenţia chirurgicală pe muşchi se poate face numai

după vârsta de doi ani. Cicatricea după operaţie nu va fi masată.

34

Exerciţii pentru torticolis

1. Şezând: elongaţii la căpăstru Glisson (dispozitiv de imobilizare cap, gât),

concomitent cu vibromasaj pe muşchiul scurtat.

2. Şezând în faţa oglinzii: corectarea poziţiei capului cu menţinerea ei.

3. Şezând: ridicarea braţelor întinse sus odată cu ridicarea capului, privire în sus

spre braţe.

4. Culcat pe partea muşchiului sănătos: se lasă capul să cadă spre sol odată cu

răsucirea lui şi privirea în sus.

5. Poziţia sfinxului: ridicarea şi răsucirea capului spre partea corectoare şi

menţinerea timp de 5—10 s.

6. Culcat pe spate: inspiraţie cu ridicarea şi răsucirea capului spre partea

corectoare odată cu expiraţia.

7. Şezând: inspiraţie şi înclinarea capului spre partea corectoare contra

rezistenţei opusă de specialist, menţinerea timp de 5—10 s, cu expiraţie.

8. Şezând la masă, bărbia ţinută în palme, capul în extensie: menţinerea acestei

poziţii un timp, apoi fără sprijinul palmelor, caută să menţină poziţia corectată,

după care se revine la sprijin în palme.

9. Şezând: răsucirea capului privind peste umăr în partea corectoare.

10. Culcat înainte: răsucirea capului spre partea corectoare, sprijin pe sol în

această poziţie şi menţinerea poziţiei.

COSMIN BIDIREANU, profesor de educaţie fizică şi sport

Bibliografie:

- Dumitru Dumitru: Reeducarea funcţională în afecţiunile coloanei vertebrale, Editura

Sport- Turism Bucureşti 1984

- Ionescu A. Mazilu: Educaţia fizică în slujba sănătăţii, Editura Stadion, Bucureşti

1971

- Baciu Popovici: Examenul Clinic al coloanei vertebrale, Viaţa Medicală, Bucureşti

1964

35

ORGANIZAŢII CRIMINALE MAFIOTE

-IV-

MAFIA ASIATICĂ

Pe piaţa lumii interlope s-au răspândit şi s-au dezvoltat tot mai mult

grupările criminale din Asia. Prin crearea de mari comunităţi în principalele

metropole, prin implicarea tot mai adâncă în omoruri, răpiri, şantaj, jocuri de

noroc, traficul de droguri şi armament s-a afirmat, şi pe bună dreptate, că mafia

asiatică are potenţialul de a deveni în viitor problema numărul unu atât pentru

autorităţile americane cât şi pentru cele europene, cu atât mai mult cu cât

combaterea organizaţiilor criminale de origine asiatică se dovedeşte extrem de

dificilă datorită câtorva caracteristici care le fac aproape de nepătruns în ceea ce

priveşte anchetarea lor.

Mafia Chineză. Triadele sunt considerate cele mai vechi societăţi criminale asiatice. La

început au fost grupuri de rezistenţă împotriva dinastiei chineze, care a condus

China la începutul secolului al XVII-lea, având ca scop protejarea populaţiei

sărace de asuprirea claselor bogate şi răsturnarea de la putere a dinastiei

Manchu.

Membrii triadelor s-au refugiat în Hong Kong. Anul 1912 părea a fi un an

de glorie pentru organizaţie, deoarece a căzut dinastia Manchu şi s-a format

Republica China, dar autorităţile comuniste care au acaparat puterea nu au fost

de acord cu existenţa unor organizaţii secrete chineze, care în anumite regiuni

avea o autoritate mai mare decât statul.

Cuvântul „triada‖ este un termen englezesc folosit încă de la începutul

dominaţiei engleze asupra unor porturi şi teritorii chineze, el reprezentând

emblema sacră a acestor organizaţii, respectiv triunghiul cu cele trei mari puteri

de bază: aerul, omul şi pământul.

După 1912, „triadele‖ s-au dezvoltat foarte mult în Hong Kong, unde se

estimează că există în jur de 50-55 de organizaţii, cu un număr de cel puţin

câteva zeci de mii de membri. Alt loc unde organizaţia s-a dezvoltat puternic

este Taiwanul, unde se estimează că ar exista 700 de bande organizate în şase

mari sindicate; în 1984 numărul membrilor depăşind 15.000 de oameni. Cel mai

puternic sindicat al crimei taiwaneze este „United Bambo‖.

Organizaţiile chineze conduc şi crima organizată din Vietnam, Thailanda,

Laos, Birmania, Filipine, Macao şi Malaysia.

Triadele au o organizare tipic asiatică, toate gradele din triadă au un cod

numeric, de la cel mai mic număr la cel mai mare, 49-498.

Structura unei triade se prezintă astfel:

Un Tai Lo 498 este echivalentul unui „naş‖ de familie italiană, el are cea

mai mare putere din triadă şi este cel care hotărăşte în privinţa unor probleme

foarte importante: o afacere importantă, declanşarea războiului împotriva unei

alte triade sau uciderea unor persoane importante.

Gross Sandal 432 şi 489 sunt principalii locotenenţi ai unui Tai Lo; ei se

ocupă de buna funcţionare a triadei şi de problemele care se ivesc pe teritoriul

controlat de organizaţie.

36

Organizaţiile chineze lucrează cu sume imense de bani şi de aceea într-o

triadă va exista un consilier financiar „White Paper Fan‖ care va administra

banii şi îl va ajuta pe şeful triadei atunci când are de încheiat o afacere.

El este responsabil şi cu spălarea banilor murdari şi cu investirea lor în

afaceri profitabile legale, lucru pe care îl realizează cu ajutorul unor afacerişti

importanţi: Dragon Head. Aceşti afacerişti investesc banii organizaţiei şi de

multe ori contribuie cu relaţiile lor politice la salvarea unui membru important al

triadei din mâinile poliţiei.

Red Pole 426 este omul care se ocupă cu securitatea internă şi externă a

triadei. El este de obicei un expert în arte marţiale şi are în subordine un grup de

luptători la fel de bine antrenaţi şi care îl ascultă orbeşte. Cu ajutorul lui Red

Pole 426 sunt eliminaţi trădătorii şi este împiedicată infiltrarea agenţilor poliţiei

în organizaţie. ―Cea mai importantă sarcină a unui Red Pole este de a apăra şi a

răzbuna membrii triadei atunci când aceştia sunt atacaţi de o grupare rivală. Sunt

folosiţi pentru a elimina sau a înspăimânta adversarii; ei sun vestiţii „hit-man‖,

oameni care nu ezită să ucidă şi care pot organiza asasinate pe tot globul.‖

Penultimul eşalon al triadei este ocupat de şefii soldaţilor (Mah Jais), de

stăpânii unor activităţi ilicite precum consumul de droguri şi prostituţia (Pong

Jue) şi de omul care se ocupă cu recrutarea soldaţilor.

La baza triadei se află soldaţii - Szekon, Tin Mantoi, Jan Gud Rai 49.

Soldaţii sunt majoritatea adolescenţi care provin din familii sărace şi care

intră în triadă, deoarece este cea mai uşoară formă de procurare a banilor din

Asia. La început, execută un fel de ucenicie care constă în bătăi, ameninţări,

violuri la comandă.

Intrarea într-o astfel de organizaţie este urmată întotdeauna de un

jurământ de credinţă faţă de triadă. În timp, acest jurământ a suferit modificări,

în trecut el dura trei zile, acum este depus în câteva ore.

Jurământul debutează cu câteva întrebări cheie care evidenţiază loialitatea

noului triad faţă de organizaţie. Aceste întrebări se pun în faţa templului taoist.

După ce se întreabă dacă există trădători în templu, se trece la înscrierea

într-o carte foarte veche a numelui şi adresei recrutului, care va plăti şi o taxa de

iniţiere. Incense Master va pune în faţa recruţilor trei figurine de ceară care

reprezintă trei mari trădători ai triadei, iar figurinele vor fi apoi decapitate cu

sabia Credinţei şi a Dreptăţii. Noii recruţi se vor târî apoi pe coate şi pe

genunchi, acest gest se numeşte trecerea muntelui cuţitelor. Fiecărui recrut îi

este atins gâtul cu sabia şi întrebat cine este mai tare; răspunsul este gâtul pentru

că recrutul este gata să moară pentru organizaţie.

Maestrul va arde o foaie de hârtie galbenă ce reprezintă giulgiul sacru care

îi protejează pe călugări de focul pus mănăstirii de către dinastia Manchu.

Cenuşa este amestecată într-un vas cu vin şi zahăr. Noilor triazi li se împunge

degetul cu un ac de argint, iar sângele este amestecat în vasul cu cenuşă, zahăr şi

vin, apoi fiecare recrut îşi înmoaie un deget în vasul cu vin şi îl pune pe buze;

acesta este jurământul de sânge. Vasul este spart şi fiecare triad va spune

individual cele 36 de jurăminte: „Nu voi dezvălui secretele familiei Hung nici

măcar părinţilor, fraţilor, soţiei mele, Nu voi dezvălui secretele nici pentru bani

şi voi fi ucis de mii de săbii dacă aş face asta, spune noului triad‖.

37

Toţi triazii cunosc vechea regulă care spune: „Când eşti viu nu te duce la

autorităţi, când eşti mort nu te duce în iad‖ şi oricine va încălca codul tăcerii va

muri.

Între triada există numeroase lupte pentru a stăpâni teritoriul şi a realiza

venituri şi mai mari. Crimele comise de mafia chineză sunt groaznice deoarece

mafioţii folosesc în luptă mai ales satâre şi toporişti, un mod tipic organizaţiilor

chineze. Se folosesc arme de foc în confruntarea cu alte organizaţii criminale.

Mafia chineză este implicată în toate activităţile crimei organizate,

veniturile ei fiind de miliarde de dolari.

Principala activitate este traficul de droguri, mafia chineză controlând

aproape 85% din traficul de heroină mondial.

Un domeniu tradiţional al triadelor este prostituţia, aceasta fiind monopol

al mafiei chineze în toată Asia şi mai nou S.U.A şi Europa.

Mafia chineză s-a specializat şi în traficul de mână de lucru ilegală. Se

scot mai mulţi bani ca din alte domenii. De obicei imigranţii plătesc în jur de

5.000 – 10.000 de dolari pentru a ajunge în America, Canada, Europa sau

Australia. Avantajul este că toate ţările asiatice sunt controlate de triade şi deci,

numărul de imigranţi este mai mare.

Se scot profituri uriaşe şi din falsuri. Mafioţii chinezi execută cea mai

mare gamă de falsuri, de la Rolex-uri şi genţi Gucci, la cărţi de credit şi CD-uri

false, care invadează lumea şi care au creat mari tensiuni diplomatice între

S.U.A. şi China cu privire la protejarea dreptului de autor.

Triadele controlează toate jocurile de noroc din Hong Kong, Macao,

Taiwan, Filipine, Coreea de Sud, Thailanda şi parte din Australia.

La fel cum în S.U.A. toate ramurile industriale plătesc o taxă Cosa Nostrei

americane, aşa în Asia toată lumea plăteşte triadelor. Restaurantele, magazinele,

discotecile plătesc taxă de protecţie; dacă nu plătesc, localul este incendiat,

distrus ori se îndepărtează clienţii prin orice metode.

Spălarea banilor murdari ai mafiei chineze se face prin băncile din Europa

dar şi prin intermediul unui sistem bancar clandestin. Un labirint de bănci

chinezeşti internaţionale, agenţii turistice etc. deplasează miliarde de dolari în

câteva ore fără să lase urme.

Lupta împotriva mafiei chineze este mai grea decât împotriva mafiilor

americane, italiene, ruseşti, din cauza barierei limbajului şi caracterului dârz,

fanatic al celor anchetaţi. Atât în China, cât şi în alte ţări, sunt executaţi sute de

traficanţi anual.

Mafia Japoneză

Yakuza, denumită şi Boriokudan, este o organizaţie care săvârşeşte fapte

ilicite, printr-o organizare în bande ce-şi creează zone speciale de influenţă şi se

foloseşte fără ezitare de violenţa extremă.

Originea Yakuzei, ca şi a triadelor, se plasează cu peste trei sute de ani în

urmă, când Japonia a fost invadată de navigatori europeni, mai ales portughezi,

spanioli şi englezi, dar totodată şi de misionarii bisericii catolice, astfel că o

38

parte dintre japonezi s-au constituit în grupuri de rezistenţă care să apere

tradiţiile şi obiceiurile vechi japoneze, mai ales cele ale samurailor.

După războaiele civile japoneze şi consolidarea puterii statului, mulţi

luptători, mai ales samurai, s-au adaptat la noile realităţi şi au devenit tâlhari

care jefuiau sate. Dar marea schimbare a survenit după Al Doilea Război

Mondial, ca urmare a noilor transformări care au avut loc în Japonia. Aceste

grupări s-au asociat într-o singură grupare, Yakuza, o organizaţie specifică

Japoniei.

Datorită marilor transformări şi schimbări, mai ales în plan social,

dispariţia diferenţelor dintre oameni, dar mai ales datorită creşterii economice a

Japoniei care va deveni unul dintre cele mai puternice state din punct de vedere

financiar şi a extinderii puterii economice japoneze în toată lumea, şi yakuza a

cunoscut o creştere asemănătoare economiei japoneze.

Nivelul record al activităţii Yakuzei a fost atins în anul 1963, când ea avea

în structură 5.200 de bande cu 184.000 de membri, dar apoi, datorită acţiunilor

autorităţilor japoneze, numărul bandelor a scăzut la 2.500, iar cel al membrilor

la 85-90.000 de membri.

Bandele sunt constituite în trei mari sindicate ale crimei: ‖Yamaguchi-

gumi‖, „Ynagaua-kai‖ şi „Sumiyoschi-nengo-kai‖. În aceste organizaţii se

percepe un tribut de la membri şi afiliaţi, numit „janokin‖, şi se urmăreşte ca

majoritatea bandelor mici să fie acaparate şi să crească puterea organizaţiei.

Organizarea bandei este făcută după modelul tipic al familiei japoneze

feudale: trupele se numesc „ikka‖- familie; şeful „oyabun‖- tată; membri sunt

numiţi „kobun‖- copil; bătrânii sunt „aniki‖- frate mai în vârstă; tinerii, recruţii

sunt numiţi „shantei‖- frate mai mic; fraţii şefului sunt „oyi‖-unchii.

Organizarea de la bază se întâlneşte şi la nivelele superioare, şefii de rang

înalt având aceleaşi relaţii familiare cu şefii grupurilor mai mici, formându-se

astfel o mare organizaţie, piramidală, astfel că „oyabun-ii‖ şi „kobun-ii‖ au o

foarte strânsă legătură între ei. Ultimii membri ai organizaţiei trebuie să execute

fără şovăire ori vreun protest, toate ordinele şefilor.

Este tipic pentru japonezi acest gen de supunere oarbă şi aşa va fi în

continuare, orice mic gest care trădează o lipsă de respect faţă de o persoană mai

în vârstă sau faţă de o autoritate mai mare este imediat sancţionată de japonezi.

În cadrul organizaţiei întâlnim aceleaşi principii ca şi la Cosa Nostra:

şeful organizaţiei şi eşaloanele superioare se sustrag de la responsabilitatea

penală aruncând vina asupra subordonaţilor care acceptă acest lucru.

Mafia japoneză dispune de un număr uriaş de bani rezultaţi din activităţi

ilegale. Poliţia japoneză a estimat că venitul anual al Yakuzei este de 9-10

miliarde de dolari, din care circa 7-8 miliarde profit din activităţi de tip mafiot.

La ora actuală s-au intensificat activităţile de şantaj, cărora le cad victime nu

numai persoane, dar şi instituţii şi bănci. Acestea sunt obligate să plătească sume

de bani pentru a-şi putea desfăşura activitatea în linişte.

În ceea ce priveşte traficul de droguri, nici statul nipon nu poate fi

considerat ocolit de acest flagel, deoarece cantităţile de heroină şi substanţe

psihotrope confiscate se situează pe o linie ascendentă. Japonia a devenit o placă

turnantă în traficul ilicit de droguri, mai ales heroină, în zona Asiei de Sud-Est

spre S.U.A. şi Europa.

39

Yakuza se implică şi în jocuri de noroc, taxe de protecţie, acţiuni de tip

„roket‖, prostituţie, trafic de arme.

Pericolul reprezentat de Boryokudan nu se limitează doar la infiltrarea

Organizaţiei pe coasta de vest a S.U.A., în Hawaii, Guam şi alte teritorii din

Pacific, unde organizaţia deţine monopolul asupra traficului de droguri ci şi

prezenţa organizaţiei în tot mai multe oraşe americane: Los Angeles, San

Francisco, Las Vegas, San Diego, New York.

Dispunând de sume mari de bani, Yakuza foloseşte tot mai mult băncile

nipone sau americane pentru a spăla banii şi ai investi apoi în afaceri legale.

Sunt preferate mai ales investiţiile în domeniul imobiliar. În ultimul timp se

observă un proces intens, în care companii de construcţii din Japonia îşi deschid

filiale în S.U.A..

Lupta pe care o duc autorităţile japoneze şi americane contra Yakuza este

una foarte grea şi cu

foarte puţine victorii

pentru primii.

Legăturile

organizaţiei în viaţa

politică, socială, culturală

este o altă piedică în

distrugerea ei. Membrii

Yakuzei sunt tatuaţi pe

tot corpul cu dragoni,

şerpi, figurine mitologice.

La interogatoriu se

rezumă la a-şi arăta

tatuajele cu semnele

Yakuzei, iar în cazul în

care cred că nu vor

rezista, se sinucid. Deşi

se încearcă eradicarea

Yakuzei, numărul membrilor acesteia este în continuă creştere.

La fel ca şi în cazul triadelor, poliţia se izbeşte de aceeaşi lege a tăcerii.

Mafioţii japonezi ştiu că dacă vorbesc vor fi ucişi sau supuşi la torturi, cea mai

uşoară pedeapsă fiind tăierea unui deget, dacă a ratat o misiune, sau nu se

supune. Dacă nu este ucis, atunci mafiotul va avea de suportat calvarul sărăciei

şi al foamei, care este considerată pedeapsa cea mai dură, deoarece toate

grupările Yakuza vor fi informate de excluderea sa şi acestea îşi vor folosi

influenţa ca trădătorul să nu poată exercita nici o activitate salarială.

Grupările criminale vietnameze şi coreene. Sunt cele mai tinere grupări criminale asiatice. Ele s-au dezvoltat în două

mari etape: înainte de 1975 /şi odată cu căderea Saigon-ului, când mulţi

vietnamezi au emigrat în S.U.A. Mafioţii vietnamezi sun organizaţi în mai multe

grupuri, până acum nu s-a reuşit o unire a tuturor într-o mare organizaţie.

Un grup are între 4-10 persoane şi nu are stabilitate din cauză că membri

nu sunt loiali, mulţi vietnamezi fiind soldaţi în triade şi luptând pentru acestea,

40

fiind cei mai cunoscuţi mercenari asiatici. Sunt conduşi întotdeauna de un

infractor mai în vârstă numit „doică‖ sau frate mai mare, nu de puţine ori doicile

fiind foşti ofiţeri sud-vietnamezi.

Cea mai cunoscută grupare vietnameză este BORN TO KILL (BTK) care

acţionează pe coasta de est a S.U.A., dar în ultimul timp s-a extins şi pe coasta

de vest. Se remarcă printr-o bună organizare şi o strictă respectare a secretelor

organizaţiei.

Se încearcă atragerea în BTK a amerasiaticilor care sunt buni luptători şi

executanţi în cadrul unor activităţi mafiote. Vietnamezii se ocupă de droguri,

prostituţie, jafuri şi jocuri de noroc.

Organizaţiile coreene sunt foarte tinere în comparaţie cu triadele sau

Yakuza, dar ele sunt într-o continuă creştere mai ales că în ultimii ani acţionează

împreună cu mafia japoneză. Principalele venituri sunt realizate din traficul de

droguri, prostituţie, şantaj, camătă, fraudă prin cărţi de credit sau contrafăcute.

În traficul de droguri, organizaţiile coreene cooperează cu Yakuza şi

împreună domină piaţa americană a „ice-ului‖, un nou drog foarte tare.

Coreenii şi japonezii produc în Coreea de Sud mari cantităţi de

metaamfetamină, care este exportată în toată Asia, în special în Japonia.

În S.U.A., organizaţiile coreene cele mai cunoscute sunt: „Korean Power‖

din New York; „Korean Killer‖ (ucigaşii coreeni) şi „Magui‖ (Maestrul); mai

există câteva organizaţii mai mici aservite direct Yakuzei. Ele se ocupă cu

traficul de droguri, şantaj, controlul restituirii împrumuturilor şi prostituţia.

Deoarece Yakuza cunoaşte o expansiune rapidă în S.U.A., ea va folosi ca

forţă armată, care să-i protejeze unele teritorii, şi bande formate din coreeni.

Crima organizată asiatică are potenţialul ca într-un viitor nu prea

îndepărtat să devină numărul 1 în domeniul crimei organizate şi, astfel, o foarte

mare problemă pentru autorităţile americane şi pentru cele europene.

IULIAN SEBASTIAN PEŢENCHIA, profesor de tactică de jandarmi

BIBLIOGRAFIE: - V.Ursa, Criminologie, ed. 1 sept, Bucureşti, 1996

- Barlow, Hugh.D, Kauzlarich, David, Introduction to Criminology, Prentice Hall,

2001

- Cutrera, Antonino, La Mafia- Palermo, 1900

- Falcone Giovanni, Mafia, Editura Danubius, Galaţi, 1994

- Vergulini Giorgio, Istoria Mafiei, Editura Enmar, Bucureşti, 1998

- Pitulescu Ion, Al treilea război mondial: Crima Organizată, Editura Naţional,

Bucureşti, 1996

- Kerr Philip, Mafia Rusească, Editura Aldo Press, Bucureşti, 1997

- Pantaleone, Michele, Mafia şi Politica, Editura Politică, Bucureşti, 1964

- R Negru, Banii şi Puterea, Editura Naţional, Bucureşti

- Lallemand Alain, Organizaţii criminale ruse conduse de etnici evrei cuceresc

lumea, Editura Aurelia, 1997

- Hosking Geoffrey, Rusia, popor şi imperiu, Editura Polirom, 2001

41

- Heinen Armin, Legiunea Arhanghelul Mihail. O contribuţie la problema fascismului

internaţional, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999

- Stefanescu Paul, Asasinatele politice în istoria României, Editura Vestala, Resita,

2000

- Sudaplatov Pavel, Arhitectura terorii, Editura Eleusis, Ploiesti, 1994

- Ockrent Christine, Contele de Marenches –Consilier de taină al puterii, Editura

Humanitas, Bucureşti, 1992

- Le Doren Serge, Rose Philippe, Cyber-Mafia, Editura Antet, Bucureşti, 1998

- Pezzino Paolo, Mafiile, Editura All, Bucureşti, 2003

- Niediek Norbert Mappes, Mafia din Balcani, Editura Vivaldi, Bucureşti, 2005

42

ATITUDINEA CORECTĂ ÎN ARTELE MARŢIALE

Oricine începe practica artelor marţiale e motivat de un scop anume sau

de un set de obiective. Printre cele mai frecvente, se numără dorinţa de a se

putea apăra în anumite situaţii, de a-şi dezvolta condiţia fizică sau de a căuta

companie. În timp, aceste scopuri iniţiale capătă un alt înţeles pe măsură ce

începem să simţim efectul transformator pe care arta marţială îl are asupra vieţii

noastre. Pentru că artele marţiale sunt, în general, discipline care predau tehnici

capabile să rănească şi să ucidă un adversar, ele trebuie practicate cu un simţ al

seriozităţii şi cu o atenţie pentru cel mai mic detaliu din cauza riscurilor inerente

existente.

Arta

marţială este şi o

cale de dezvoltare

spirituală. Ea

conţine

imperativul moral

de a respecta şi a

proteja toate

fiinţele vii.

Elementul „bu‖

sau marţial este o

parte atât de

vitală a

antrenamentului

încât îndepărtarea

lui ar reduce arta

la un sistem de exerciţii pentru sănătate.

Artele marţiale proiectează o vedere idealizată a unei lumi în armonie, iar

tehnicile artei exemplifică această viziune abstractă într-un context tangibil,

fizic. Mai mult, tehnicile întruchipează principiul non-rezistenţei.

Eticheta este una dintre pietrele de temelie ale comportamentului corect în

sala de antrenament. Mulţi înţeleg greşit importanţa formalităţilor care trebuie

respectate în sală. Obiceiurile pe care le observăm înainte, în timpul şi după

antrenament sunt concepute pentru a stabili un cadru controlat în care tehnici

foarte periculoase pot fi practicate în siguranţă.

Eticheta nu trebuie înlăturată ca fiind un set gol de ritualuri îndeplinite

numai din obişnuinţă. Ea are o valoare mare şi în afara sălii. Oamenii extrem de

politicoşi îşi fac mai puţini duşmani, lucru pe care şi-l doreşte în mod evident

orice exponent al artelor marţiale.

Practicantul are nevoie de un atac hotărât pentru a înţelege problemele de

echilibru, mecanica corpului şi curgerea energiei. Atitudinea marţială a

atacatorului îl va proteja de accidentări şi-i va susţine propriul progres şi pe cel

al partenerilor de antrenament. Atacantul va mai fi răsplătit pentru eforturile sale

şi printr-un corp flexibil, bine antrenat, care e obişnuit cu căderea, o experienţă

incomodă, dacă nu periculoasă pentru cei mai mulţi oameni. Mişcarea iniţială a

apărătorului trebuie să-l dezechilibreze pe partener pentru că atacatorul nu va

43

mai putea să se opună dacă şi-a pierdut

centrul de greutate. El învaţă să-şi

menţină stăpânirea de sine fizică şi

mentală în faţa atacurilor care ar

nelinişti o persoană neantrenată.

Dar oare noi ne antrenăm într-

adevăr pentru a putea învinge un

campion de karate, un boxer

profesionist sau un luptător olimpic?

Esenţial e că scopul nostru final

trebuie să fie protejarea vieţii, a

libertăţii şi a proprietăţii, nu învingerea

unui adversar într-un meci. Trebuie să

ne dezvoltăm o stare constantă de

vigilenţă şi să fim capabili să

răspundem instinctiv la ameninţări

neprevăzute. Trebuie să devenim

indivizi sănătoşi, flexibili şi bine

antrenaţi, capabili să se adapteze rapid

la situaţiile provocatoare.

PETER ARPAD - Instructor de educaţie fizică şi intervenţie profesională

44

SĂ NE CUNOAȘTEM

Poziţia mea de „decan‖ al Şcolii de Aplicaţie

a Jandarmeriei Române (decan de vârstă), îmi oferă

posibilitatea de a privi în urmă pentru a puncta

câteva aspecte din viaţa şi activitatea mea

profesională.

M-am născut (anul 1957) şi am copilărit pe

plaiuri mureşene, în inima Ardealului, la poalele

munţilor Gurghiului în imediata vecinătate a

staţiunii Sovata. Am avut privilegiul de a descoperi,

prin intermediul aventurilor şi jocurilor specifice

copilăriei, natura şi fenomenele ce o guvernează ,iar

părinţii şi „bunii‖ mei m-au învăţat să fiu drept la

trup şi bun la suflet.

În perioada liceului am început să practic

sportul în cadru organizat, ceea ce mi-a dat posibilitatea să cunosc oameni şi

culturi diferite (datorită participării la competiţii sportive peste hotare), oameni

cu dorinţele, idealurile şi concepţiile lor despre lume şi viaţă, dar mai ales despre

mişcarea fizică, parte din educaţia fiinţei umane dornică de a trece peste

barierele şi hopurile apărute în cotidian.

Entuziasmul vârstei adolescenţei, practicarea sportului şi valorile lui

moral-volitive, au contribuit din plin la formarea mea profesională – profesor de

educaţie fizică şi sport.

În anul 1983 am absolvit Facultatea de educaţie fizică şi sport din cadrul

Universităţii din Constanţa şi am devenit profesor în ale mişcării fizice.

Repartizat fiind la Liceul „Ion Maiorescu‖ din municipiul Giurgiu, am încercat

să dezvolt spiritul de emulaţie (de întrecere) al elevilor prin participarea lor la

concursuri şi întreceri sportive, să modelez caractere şi personalităţi.

În perioada 1989-1991 mi-am desfăşurat activitatea sub titulatura unei noi

specializări, aceea de profesor C.F.M. (cultură fizică medicală) la Policlinica

pentru sportivi - Bucureşti unde am „oblojit‖ deficienţe şi afecţiuni corporale în

urma unor accidentări ale sportivilor în timpul activităţii competiţionale.

Peste puţin timp, se vor împlini 20 de ani de când am păşit în această

unitate a Jandarmeriei Române, pe atunci (iulie 1991) Brigada de pază a

Municipiului Bucureşti, fiind încadrat pe funcţia de ofiţer cu educaţia fizică;

veneam cu dorinţa de a pune bazele unei pregătiri judicioase în cadrul procesului

instructiv-educativ.

Au urmat ani buni în care, alături de colegi, am contribuit la completarea

şi îmbunătăţirea spaţiilor de desfăşurare a activităţii - terenuri de fotbal, de tenis

de câmp, de volei, pistă de atletism, utilarea sălilor de sport şi de forţă cu

aparate, instalaţii şi materiale specifice.

Am absolvit modulul de pedagogie şi metodică aplicată în cadrul

Academiei Naţionale de educaţie fizică şi sport în anul 1994 şi cursul

postuniversitar în domeniul educaţiei fizice şi sportului militar –Facultatea

militară de educaţie fizică din cadrul A.N.E.F.S. în anul 2000.

45

Din anul 2000, în urma promovării concursului, sunt profesor în cadrul

Şcolii de Aplicaţie –titularul disciplinei de educaţie fizică.

.......În rest numai de bine!!! Ilie Pop

„Epopeea‖ mea începe în august 1997. Atunci am absolvit Şcoala de

Ofiţeri „Nicolae Bălcescu‖ din Sibiu.

Coincidenţă ar spune unii, destin ar spune

alţii, am fost repartizată comandant de pluton la

Institutul Agronomic „Nicolae Bălcescu‖ din

Bucureşti, unde am avut privilegiul să încep o

muncă plăcută, utilă şi deosebit de grea: „munca

cu omul‖. Aveam în faţă tinere de aceeaşi vârstă

cu mine, bine pregătite din punct de vedere

intelectual cu care trebuia să fac instrucţie, să le

predau, sau să port o conversaţie decentă. Cine a

trecut prin aşa ceva trebuie să ştie că este văzut

de multe perechi de ochi care îţi urmăresc

mimica, gestica, ţinuta şi orice fel de greşeală.

Forţa exemplului personal şi pregătirea de calitate

reprezentau atuurile unui tânăr comandant de

subunitate. Doi ani de zile au reprezentat pentru

mine o experienţă unică ce s-a materializat în

perioada următoare. În august 1988 la parada de la „23 AUGUST‖ am întâlnit

un tânăr ofiţer de jandarmi. Eu aveam gradul de sublocotenent, iar el de

locotenent! Urmarea: în septembrie 1989 mi-am schimbat statutul devenind

doamna Muntean iar în anul 1990 mămica unei superbe fetiţe (fiecare mamă

spune că puiul ei este cel mai frumos şi cel mai deştept).

Anul 1991 a adus o schimbare în activitatea mea profesională, fiind

repartizată (în urma desfiinţării pregătirii studentelor) la Serviciul de paşapoarte

al municipiului Bucureşti. În acea perioadă tot românul, fie că pleca sau nu în

străinătate îşi făcea paşaport („să fie‖). Seara, în familie, povesteam ce nume

interesante am descoperit (ex. Pardalian, Mercedesa, Isaura) sau ce inepţii am

găsit în cereri, acestea fiind completate cam aşa: ochi: „doi‖, semne particulare:

„frumos‖. Erau şedinţe de terapie prin râs care ne încărcau bateriile pentru a

doua zi.

În anul 1995, după absolvirea Facultăţii de Comerţ specialitatea

Marketing din cadrul A.S.E. mi-am schimbat profilul, transformându-mă în

jandarmeriţă în cadrul Brigăzii 17 Jandarmi, ca ofiţer în statul major. Trei ani

mai târziu am absolvit cursul postuniversitar în cadrul Academiei de poliţie

„Alexandru Ioan Cuza‖ cu specializarea Ştiinţe poliţieneşti.

În anul 2000 a fost înfiinţată Şcoala de Aplicaţie pentru ofiţeri Mihai

Viteazul a Jandarmeriei Române şi, în urma unui concurs, am ocupat funcţia de

instructor militar. Aşa am revenit la vechea mea „dragoste‖, aceea de a preda

unor cadre militare. De reţinut faptul că pregătirea mea de bază m-a ajutat să îmi

înving temerile şi să pot preda diversele teme în faţa cursanţilor, preponderent

46

bărbaţi. În anul 2007, în urma unui concurs am ocupat funcţia de şef al Catedrei

de pregătire de stat major, militară şi fizică. Sper că sunteţi cu toţi conştienţi că

peste tot există şi misogini. Iar Jandarmeria nu face excepţie. Puteţi să vă daţi

seama ce surpriză era pentru unii ofiţeri şi subofiţeri bărbaţi să constate că

pregătirea militară şi în special instrucţia tragerii le este predată de un ofiţer

femeie. Beneficiind de susţinerea conducerii şcolii, şi cu aportul unor colegi

deosebiţi am reuşit să îmi îndeplinesc obiectivele pe care mi le-am propus, de a

realiza o pregătire de calitate.

Şi satisfacţia cea mai mare a unui profesor, îndrumător sau instructor este

de a vedea că munca sa este apreciată, utilă iar atunci când se deplasează în alte

unităţi sau chiar pe stradă este salutat cu respect şi este întrebat: ‖vă mai aduceţi

aminte de mine, v-am fost cursant la cursul.......‖ sau „dumneavoastră m-aţi

învăţat să trag cu pistolul‖..... şi atunci realizezi că eforturile pe care le-ai făcut

au meritat.

Chiar dacă au trecut şi trec anii, sentimentul de încredere în ceea ce fac cu

dăruire şi pasiune rămâne la fel de viu.

Maricica Muntean

Sunt Cosmin Bidireanu. M-am născut în ziua de 28 iunie 1978, în

Târgovişte, oraş în care mi-am petrecut copilăria până la vârsta de 14 ani, când

în urma unor selecţii riguroase am fost ales pentru a face parte din Lotul naţional

de juniori reprezentând clubul sportiv şcolar C.P.S- L.P.S Constanţa.

Pot spune că începând cu vârsta de 14 ani mi-am dedicat viaţa sportului.

Am început cu canotajul, sport pe care l-am făcut

cu tot sufletul, chiar dacă pe atunci un suflet de

copil. Canotajul nu este un sport uşor. Cu multă

muncă, alături de colegii şi antrenorii mei am

reuşit să fiu multiplu campion naţional, balcanic

şi apoi, mondial. Dovadă sunt zecile de medalii

de aur, argint şi bronz primite pe podiumurile de

festivitate în ţări de pe aproape tot mapamondul.

La fiecare festivitate de premiere eram cuprins de

fiorii pe care numai imnul ţării tale ţi-i poate

stârni. Sunt mândru că prin sport am dus numele

ţării peste hotare.

Sportul a devenit a doua şcoală pentru mine. Astfel, pe lângă cursurile

Liceului Ion Heliade Rădulescu profilul Informatică, ale Facultăţii de Ştiinţe ale

Naturii - Educaţie Fizică şi Sport a Universităţii Ovidius din Constanţa,

canotajul m-a pregătit fizic şi psihic, mi-a dat posibilitatea de a călători în

Europa şi Canada, să cunosc mulţi sportivi naţionali şi internaţionali, să-mi fac

prieteni, dar cel mai important lucru a fost să demonstrez alături de colegii mei

că românii sunt ambiţioşi şi talentaţi.

Pentru că viaţa de sportiv de performanţă nu durează până la „adânci

bătrâneţi‖, la vârsta de 26 de ani am devenit militar angajat pe bază de contract

al plutonului 50 al Poliţiei Militare şi am luat parte la nenumărate misiuni

47

speciale: escortă, pază transport valori, protecţie V.I.P., control şi îndrumarea

circulaţiei. Toată această experienţă m-a ajutat să particip în Teatrul de Operaţii

din Irak la misiunea de menţinere a păcii „Antica Babilonia‖ desfăşurată în anul

2005.

Din 2007 sunt instructor de educaţie fizică şi sport la Şcoala de Aplicaţie

pentru Ofiţeri a Jandarmeriei Române, unde continui să fac cu acelaşi

devotament meseria

pentru care m-am

pregătit încă din

copilărie. Îmi place

ceea ce fac pentru că

aşa cum se ştie „mens

sana in corpore sano‖.

Îmi doresc ca toată

lumea să

conştientizeze că

sportul înseamnă

sănătate şi vigoare şi

că trebuie întotdeauna

să ne facem timp şi

pentru SPORT!

Cosmin Bidireanu

48

49

Redactor: Corectură:

O să fie scris altceva:

50