Mentalităţi şi stereotipuri în educaţia familială Motto:”când mă apropii de un copil am o dublă reacţie:duioşie pentru ceea ce este şi respect pentru ceea ce poate deveni(A.Adller)

Bazele dezvoltării psihice a copilului sunt puse în familie. Influenţele primului mediu social în care copilul începe să se dezvolte s-au dovedit a fi cruciale pentru dezvoltarea ulterioară a celui care constituie obiectul educaţiei. Părinţii se străduiesc să fie cât mai buni cu copii lor. Muncesc pentru a reuşi să le ofere celor mici, ceea ce poate lor, le-a lipsit. Se constată uneori, însa, un uşor dezechilibru între ceea ce părinţii oferă copiilor şi nevoile reale ale acestora, nevoi de comunicare, afecţiune şi siguranţă. Părinţii fac totul pentru a-i educa pe cei mici, atât cum ştiu şi pot de bine. Acest “totul” semnifică penru fiecare părinte…..altceva. Adultul îşi construieşte o strategie educativă pe masură ce copilul său creşte, strategie care să fie asemănată cu cea adoptată în copilărie de părinţii lui, fie este opusă acesteia. Cunoscându-se şi demonstrându-se care sunt consecinţele adoptării unui anumit stil parental se poate interveni în vederea formării şi chiar a educării părinţilor. Aceasta pentru optimizarea relaţiei părinte-copil, promovându-se ideea unui stil parental adecvat, precum şi cea a ameliorării efectelor practicării unui stil parental nepotrivit. În structura actuală a societăţii, familia este “celula socială de bază”. Această “celulă”, altădată mai intensă şi mai puternică, s-a restrâns puţin câte puţin, reducându-se la cuplu şi copiii lui. Astfel, cuplu a devenit pentru copil primul model social.În contactele cotidiene cu părinţii, copilul caută în mod inconştient o concepţie asupra raporturilor de autoritate, solidalitate, dragoste, fortă, ajutor reciproc, de viclenie sau de ipocrizie. “A creşte” un copil înseamnă a-i lua sufletul în mâini şi a merge pe o cărare îngustă. Educaţia familială ca expresie a stilului de viaţă Calitatea climatului familial se află în strânsă legatură cu satisfacerea nevoilor fiecărui membru în parte. Cu cât posibilitatea satisfacerii trebuinţelor este mai mare cu atât riscul apariţiei unui climat carenţial scade. Se pot stabili următoarele climate familiale carenţiale:

a) Stil de viaţă rigid: este determinat de excesul de severitate care poate fi manifestat din partea ambilor părinţii, dar şi din partea numai unuia dintre ei. În anumite limite severitatea imprimă ordine, disciplină,seriozitate; însa excesul de severitate poate induce o stare de sănătate, fustrată petru cel asupra căruia se revarsă acţiunea.

b) Stil de viaţă libertin: se crează o atmosferă lejeră, neconvenţională. Membrii familiei se acceptă reciproc.

c) Stil de viata anxiogen: crează o atmosferă de încordare, de suspiciune, de permanenţă neliniste aplicată în mod frecvent de teama de îmbolnăvire, de nereuşită şcolară profesională.

d) Stil familial conflictual: este rezultatul frecvenţelor neîntelegeri determinate de administrarea bugetului, alcoolism, neglijarea relaţiilor conjugale, inconsecvenţa în educaţia copiilor.

Familia un bun model pentru copil Familia trebuie să fie un colectiv sănătos, adică în componenţă să existe toţi membrii care alcătuiesc în mod normal un asemenea colectiv(doi părinţi), între aceştia să fie relaţii de înţelegere, respect, întrajutorare, să trăiască în deplină armonie, să ducă o viaţă cinstită, onestă.“Adevărata autoritate derivă din exigenţa părinţilor faţă de comportarea copiilor, îmbinată cu respectul faţă de acestia”. Copilul trebuie să simtă iubirea pe care părinţii i-o poartă, dar este necesar să ştie că nu-i vor îngădui orice capriciu”. Mentalităţi ale părinţilor în educarea copilului Tradiţională diviziune a muncii în familie este în proces de modificare. Diferenţierea rolurilor a rămas, dar situaţia este într-o schimbare structurală, observându-se o mai mare flexibilitatea din partea celor doi parteneri. Totuşi, 63% au considerat că este datoria femeii mai mult decât barbatului să se ocupe de treburile casei şi 70% că este mai mult datoria bărbatului să ducă bani în casă. Majoritatea treburilor gospodăreşti revin femeii, bărbatul se ocupă cu reparaţiile din casa şi ale automobilului. În privinţa îngrijirii copilului, diferenţele se menţin, în concluzii ambii părinţii trebuie să participle la creşterea şi educarea copiilor, cu sarcini împărţite şi acceptate de fiecare. Stereotipuri de înţelegere şi formarea educaţiei familiale Conceptual de “părinte spontan”este receptată ca o formă de evoluţie socială. Prin “părinte spontan” înţelegem acel om care îşi utilizează resursele sale autentice în relaţia cu copilul sau copiii, care lasă să se manifeste ceea ce simte şi ceea ce este în el, permiţând copilului său adolescentului să exprime deschis ceea ce simte, să aibă iniţiative, să-şi dezvolte autonomia. Multe tipare educaţionale sunt departe de a ajuta copilul să evolueze din punct de vedere psihologic. Şi cu toate acestea pentru că nici un parinte nu este perfect iar înainte de toate este om. Iată tiparele identificate:Copilul dresat-frica este valoarea promovată.Copilul ameninţat- ameninţarea este folosită ca o metodă de prevenire a unor eventuale fapte ale copilului cum ar fi refuzul de a mânca, de a-şi face temele, de a-şi face ordine.Copilul condiţionat- valoarea promovată de aceşti părinţi este bunul material. Părinţii folosesc recompense, promisiuni, unele exagerate, multe dintre ele nerespectate, pentru a-l determina să facă chiar şi cele mai simple lucruri.Copilul naiv-protecţia proiectată pare să fie valoarea principală a acestor părinţii. Ei încercă să ascundă adevărul sau chiar să folosească minciuni pentru a rezolva situaţiile considerate mai dificile( decesul, divorţul, conflictele).Copilul refuzat- valoarea lor principală este maturitatea. Ei consideră că numai adulţii pot şti, cunoaşte, înţelege.Copilul amăgit- centratrea părinţilor pe scop. Nu contează cum îl ating, important este să-l ating.Copilul de fier- raţiunea sau cenzura este valoarea centrală. Interzicerea exprimării gândurilor şi emoţiilor.Copilul agresat- părintele se centrează pe pedeapsă ca formă de educaţie, lovirea copilului apare în momentul în care părintele este extrem de nervos şi consideră că altfel copilul nu înţelege.Copilul confuz- aceşti părinţi exprimă problemele de cuplu care interferează cu rolurile lor de părinţi.

Toate acestea se transformă în blocaje ale comunicaăii, punând distanţa între părinte şi copil, care încetează să mai asculte spusele adultului şi acţionează în virtutea unor automatisme împiedicând exprimarea autentică şi înţelegerea de către părinte a faptelor aşa cum se petrec ele.