Colegiul Naţional de Medicină şi Farmacie„Raisa Pacalo”

Catedra Nursing

Istoria Medicinei

Tema: Medicina secolului XVIII

Profesor: Rodica Coicanu

Chişinău2015

Dezvoltarea învăţământului medicinei omului şi apariţia învă-ţământului superior medical-veterinar, participarea medicilor la marile lupte de idei din biologia secolului XVIII, a dus la eman-ciparea medicinei care a devenit O ŞTIINŢĂ DESCHISĂ gatasă importe idei de la alte ştiinţe şi-n acelaşi timp să exporte idei,atât ştiinţifice exacte cât şi celor umaniste.

Ideatica unor experimentatori ai secolului XVIIIşi

reflectarea acesteia în gândirea medicală

În secolul XVIII, două mari explozii au zguduit din temelii şi au spulberat aşezările sociale ale feudalismului: revoluţia ameri-cană (1776) şi cea franceză (1789), ambele afirmând drepturile omului în viziune modernă. Secolul XVIII se caracterizează prin ofensiva irezistibilă a raţionalismului promovat atât de mari scri-itori şi filozofi ca Voltaire, Montesqieu, Rousseau, Goethe, Hegel, Kant, Leopardi, Lessing, dar şi oameni care au pus baze-le ştiinţei moderne cum au fost: Laplace, Cuvier, Lamarck, Gal-vani, Lavoisier, Lomonosov,etc. La raţionalismului au contribuit şi o serie de medici dintre carereţinem pe: * Julien Offray de LA METTRIE (1709- 1751) gânditor mate-realist- mecanicist, autorul nu numai a “ incendiarei cărţi Histoi-re naturelle de l'âme dar şi al eseului l'Homme-machine (omulmaşină). Încercând o caracterizare generală a gândirii şi realiză-rilor medicale din sec. XVIII şi începutul sec. XIX reţinem: a) O înteţire a luptei dintre materialismul mecanicist şi viziunileanimiste şi vitaliste. b) Mari progrese ale fiziologiei şi tehnicii de examinare şi diag-nostic clinic şi paraclinic. I. Ofensiva materialismului macanicistEste necesar să nu confundăm viziunile mecaniciste ale secolu-lui XVIII, cu iatromecanica secolului XVII. Prin anii 1600, şti-

inţele exacte abia incepeau să fie folosite la interpretarea feno-menelor naturii, în biologie şi medicină ele generând explicaţiisimpliste ( compararea plămânului cu nişte foale, a dinţilor cu o râşniţă etc. În sec. XVIII urcăm o treaptă superioară. Avem de-aface cu integrarea în biologie şi medicină a unor descoperiri alechimiei şi fizicii, mult mai profunde, care au rămas peste vremu-ri. Câteva exemple sunt ilustrative.a) Chimia Izolarea oxigenului şi prăbuşirea teoriei flogistonului. Pe la mijlocul anilor 1600, câţiva chimişti, cum erau Joachim J. BECHER (1635-1682) şi Georg Ernst STAHL (1661-1734) auîncercat să explice arderea ca fenomen fizico-chimic. Ei au in-ventat un fluid fantezist, pe care l-au botezat flogiston. Toate substanţele care ardeau, inclusiv metalele, ar fi conţinut acest magic flogiston, care, după ei, s-ar pierde, s-ar epuiza, în procesul de conbustie. orice substanţă care prin ardere a pierdut flogistonul, îl putea însă recăpăta dacă „ era tratat cu hidrogen sau cu cărbune”. Deşi iniţial şi el vcredea în flogeston, chimistul şi farmacistul german Karl Wilhelm SCHEELE ( 1742-1785)- care lucra în Suedia, a reuşit să izoleze pentru prima oară din aerul atmosfericoxigenul . Evident el a crezut că a descoperit magicul flogiston.Numele de oxigen nu a fost dat de Scheele, ci de celebrul chimist francez Antoine Laurent LAVOISIER (1743-1794) care este şi cel care a enunţat legea conservării masei („Nimic nu se pierde, totul se transformă”). Observând, că cea mai mareparte a acizilor conţin oxigen, el a crezut că acest gaz este un fel de matrice a acizilor, adică dă naştere respectivilor acizi, unde numele care l-a dat: oxigen de la oxus – acid şi gennao= a naşte.Lavoisier a precizat şi faptul că oxigenul „ întreţine arderea”. Ela mers mai departe, afirmând că acest gaz este absolut necesar în procesul respiraţiei. De astfel, Lavoisier a conceput actul res-pirator ca pe un schimb de substanţe între organism şi mediul înconjurător. Mai mult, el socotea că viaţa este consecinţa oxige-

nării organelor ( noţiunea de ţesut nu se cunoştea încă. Abia în 1800. Xavier Bichat, profesor parizian, va descoperi la micros-cop că organele sunt alcătuite din mai multe tipuri de ţesuturi). Chimistul englez Joseph PRIESTLEY (1733-1804) ajunge la concluzia, că nu există viaţă fără oxigen. Această idee a fost dă-râmată de către Luis Pasteur, care în 1861 descoperă primii microbi anaerobi, şi dovedeşte, că poate exista viaţă şi fără oxi-gen. b) Fizica Fizicienii au contribuit şi ei la marea ofensivă a materialismu-lui mecanicist de la începutul şi mijlocul secolului XVIII. Obste-tricianul italian Luigi Galvani (1737-1798), „evadat” din spitelîntr-un laborator de fizică este unul din întemeietorii electricită-ţii ca ştiinţă. El a pus în evidenţă curentul electric care ia naştere în circuitele închise, ca urmare a diferenţei de potenţial produs la contactul dintre două metale diferite (1791). Acest fapt i-a permis compatriotului său Alessandro Volta (1745- 1828) să construiască „ elemente galvanice” În 1794, Luigi Galvani a do-vedit pe celebrele sale broscuţe, influenţa fenomenelor electrice asupra ţesuturilor, cu precădere asupra nervilor şi muşchilor. Pentru prima oară, influxul nervos a fost asemuit cu un curent e-lectric. Toate aceste realizări din chimie şi fizică, ca şi reuşitele unor oameni de ştiinţă de a măsura temperatura normală şi stări-le de hipo- şi hipertermie ale corpului omenesc, (René Réamur 1683-1757), întroduce termometrul cu scală, conving pe mulţi, că ideile lui Descartes asupra omului- maşină, sunt în mare partereale. E de reţinut că în sec. XVIII au fost plantate doar rădăci-nile mecanicismului în fiziologie, amploarea acestei viziuni va aparţine însă unor experimentatori şi gânditori den secolul urmă-tor, respectiv Carl Vogt (1817- 1899), Ludwig Büchner (1824- 1899). L. Büchner s-a raliat la teza mecanicistă a lui Cabanis, după care psihicul ar fi „ o secreţie a creierului” şi să nu uităm că acest celebru medic german a prefaţat cartea lui Vasile Conta „ Teoria Ondulaţiunii universale” (1876). II. Conmtraofensiva animismului şi vitalismului

S-a afirmat că animismul, (de la „anima” – suflet ) în care credeau unii medici din sec.XVIII ar fi de inspiraţie Leibniţiană. În lucrările sale, marele gânditor şi matematician Gottfried Wil-helm Leibnitz (1646 – 1716) scrie despre o forţă naturală care ar guverna organismul. Şi gânditorii din antichitate şi evul mediu au recurs adesea la asemenea explicaţii: Physis-ul lui Hippocrate, Psyhe-ul aristotelian, Vis medicatrix naturae al me-dievalilor, sunt în mare măsură idei izvorâte din animism. Trebuie de remarcat, că animismul şi vitalismul din 1700 – 1800, erau o reacţie firească faţă de exagerările mecaniciştilor. a) Animiştii Georg Ernst Stahl (1660- 1734), german din Borusia, a fost cel mai cunoscut medic-animist al epocii. În lucrările sale, critică aspru atât mecanicismul lui Descartes cât şi cel al lui la Mettrie.După Stahl, sufletul senzitiv (anima) este factorul primordial alechilibrului dintre sănătate şi boală. El reia ideea renascentistă după care sufletul este o parte din natură, imposibil de conceput în afara naturii. În patologie Stahl vedea febra, accelerarea pul-sului, edemul, inflamaţia, hemoragiile spontane, drept „ supape”sau mecanisme de reechilibrare, pe care sufletul înţelept le foloseşte pentru a readuce echilibrul în organism. El îşi învăţa discipolii că aceste fenomene ( nici chiar hemoragia ) nu trebuie stopată de către medic, deoarece anima ştie precis până la ce punct se poate folosi de aceste mecanisme de reechilibrare, maiexact când trebuie să se oprească. Ideile lui STAHL au nemulţumit pe mulţi practicieni ai epocii. b) Vitaliştii Alţi medici- filozofi admiteau- independenţa de suflet si de legile fizico-chimice ale naturii şi a unei forţe vitale (entelechie),materială, înzestrată cu „ inteligenţă” şi ştiinţa finalităţii – în sensul că poate conduce fenomenele vieţii şi evoluţia organis-melor spre un anumit scop, predestinat. Forţa vitală nu ar avea un sediu fix, precum sufletul (localizat de unii animişti fie din inimă, fie din creier), ci s-ar afla răspândită difuz, pretutindeni înmaterie vie. Vitalistul Theophile de Bordeu, susţinea că fiecare

organ are o viaţă proprie, o activitate caracteristică numai lui, datorită prezenţei forţei vitale în fiecare părticică de materie vie. Forţa vitală se manifestă prin trei însuşiri: sensibilitate, iritabili-tate, contractilitate. El enunţă,că forţa vitală se află în secreţiile „ glandelor limfatice”. El vedea acest secret ca un reglator al or-ganismului, un fel de dirijor al orchestrei organelor. Marele anatomist Xavier Bichat care avea să întroducă noţiunea de ţesut (este socotit părintele histologiei). respingea noţiunea de forţă vitală unică şi afirmă că există tot atâtea forţe vitale, câte ţesuturi există.

Marile progrese ale fiziologiei şi ale diagnosticului clinic şi paraclinic

A. Fiziologia a progresat în acest secol. Albrech von Haller în „Elementa physologia corporis humani” el explică proprietăţi-le fiziologice ale materiei vii, mai ales a muşchilor şi sistemului nervos. B. Diagnosticul clinic. se îmbogăţeşte cu metoda percuţiei. Autorul ei este medicul vienez Leopold AUERBRŰGGER (1722- 1808) care a observat că zonele dense ale organelor dau la ciocănirea lor cu degetul un sunet mat, ficatul rinichii, osul...Zonele de ţesut unde este prezent aerul (plămânul) sau conţin gaz colonul, stomacul, au alt fel de sunet. Pe această bază au fost delimitate topografic organele interne.Francezul Theophile LAENNEC va inventa auscultaţia, exami-naţia clinică va cunoaşte mari succese în stabilirea diagnosticu-lui.C. Chirurgia În anul 1724 este legiferată despărţirea chirurgilor de bărbieri. La absolvirea colegiului Sf. Cosma din Paris, fiecare chirurg era obligat să susţină o teză.În 1731 ia fiinţă academia de chirurgie din Paris. Percival Pott(1714-1788 ), chirurg englez, a descris tuberculoza coloanei vertebrale.Fraţii JOHN HUNTER şi WILLIAM HUNTER mari chirurgi ai vremii au creat primul muzeu anatomic din Londra.

Francois Chopart(1743-1795) a inventat un procedeu original de amputaţie a piciorului.E. Terapia Secolul XVIII a fost dominat de întroducerea digitalei în bolile cardiace. Au fost obţinute efecte benefice în insuficienţe cardia-ce cu edeme.

Bibliografia: Radu Iftimovici „Istoria Medicinei” editura ALL Bucureşti 1994.