mcpp
Transcript of mcpp
1
1. Problematici metodologice
Omul este fiinŃa care în viaŃa de relaŃie depinde în mod esenŃial de ceilalŃi şi în
virtutea acestui fapt formarea, fiabilitatea şi vocaŃia sa nu pot fi explicate în afara
acestui aspect. Individul se formează şi îşi dezvoltă personalitatea în cadrul unui
proces continuu de asimilare a experienŃei sociale într-o diversitate nelimitată de
conŃinuturi şi forme. ÎnŃelegerea poziŃiei sale în diferite situaŃii şi a adecvării
răspunsurilor sale, înseamnă surprinderea modului în care se prelucrează informaŃiile
furnizate de mediul înconjurător. Perceperea celuilalt e mult mai bogată în conŃinut şi
încărcătură afectivă. Imaginea noastră despre celălalt nu poate corespunde decât
parŃial realităŃii. Caracterul interactiv al percepŃiei altei persoane este o sursă de
distorsiune, iar în relaŃiile de interacŃiune cu semenii sunt antrenate conjunctural
componentele naturii psihosociale ce pot fi exprimate în situaŃia respectivă. Analizat
în totalitatea sa ca fiinŃă psihosocială omul nu va putea fi înŃeles decât prin abordări în
multiple planuri (cu tehnici variate şi complexe de examinare).
În realizarea obiectivelor ştiinŃifice ale psihologiei metodele la care apelează
deŃin un loc important. În ultimul timp se urmăreşte o explicaŃie cât mai riguroasă şi
mai exactă a cunoaşterii şi descoperirii ştiinŃifice ceea ce a condus la formarea,
transformarea şi perfecŃionarea continuă a metodei ştiinŃifice.
2. Delimitarea conceptuală
2
În orice demers ştiinŃific, cercetătorul direcŃionează cercetarea prin prisma
principiilor teoretice şi ştiinŃifice de la care porneşte, al căror adept este. Fiecare
şcoală sau orientare îşi are propria metodologie de cercetare. Răspunsurile la toate
aceste întrebări deschid drumul către noi probleme: ce se întâmplă; ce semnifică, care
sunt determinanŃii funcŃionali ai comportamentelor etc. În unele concepŃii
metodologice este considerată identică cu modelul de cercetare dintr-un studiu
incluzând informaŃiile şi metodele utilizate pentru verificarea ipotezelor propuse
generând confuzie deoarece pot exista tot atâtea metodologii câte proiecte de
cercetare există. Pe de altă parte metodologia este construită pe baza principiilor
teoretice, oferind un ghid de cercetare, astfel încât ea rezultă din teorie şi nu din
modelul ce cercetare. Culegerea datelor s-a perfecŃionat în ultimul timp cu ajutorul
tehnicii. Mărimea şi natura unităŃilor alese poate fi variabilă în funcŃie de scopurile
urmărite. Alegerea cercetătorului şi practicianului a unor metode de investigaŃie este
condiŃionată de: fidelitatea procedeului – două persoane abordând aceeaşi temă prin
aceleaşi metode trebuie să ajungă la rezultate similare, precum şi de economia
procedeului – interesul obŃinerii rezultatului să fie în raport cu eforturile angajate.
Metoda nu este numai un simplu instrument de obŃinere a unor date ci şi un demers
logic ce deschide calea cunoaşterii. Metoda de cercetare reprezintă modul specific de
investigare al realităŃii şi scopul cunoaşterii şi transformării ei, având un caracter
instrumental de intervenŃie, de informare, interpretare şi acŃiune. B.D.Shmith
caracterizează metoda ştiinŃifică: ca fiind sistematică, formală şi obiectivă urmărind
seturi de reguli prin care se menŃine formalitatea ştiinŃifică; este precisă pentru că
măsoară cu atenŃie observaŃiile, conducând la reproductibilitate ceea ce îi conferă
acurateŃe şi sens.Metoda se conturează din permanentele întrebări – provocări ale unei
cercetări ştiinŃifice, în care se găseşte „amprenta” personalităŃii cercetătorului. Ea
contribuie la descoperirea ştiinŃifică prin demonstrare. Metodele în cursul evoluŃiei
ştiinŃei s-au clasificat în funcŃie de perioadele de timp necesare în cercetarea unei
metode: transversale – care se doresc descoperitoare între aspecte fenomene la un
moment dat şi metode longitudinale – desfăşurate pe perioade lungi de timp (folosite
3
în studiul de caz, biografia). Metodele în ştiinŃele sociale şi comportamentele în
funcŃie de numărul unităŃilor sociale luate în studiu pot fi: metode statistice (anchete
socio-demografice, sondaje de opinie etc.) şi metode cazuistice – constituind studiul
integral al câtorva unităŃi (biografia, studiul de caz) (Chelcea 1995).
Tehnica de cercetare se referă la operaŃiunile concrete de colectare a
informaŃiilor cu ajutorul unei metode. Procedeul constituie maniera de utilizare a
instrumentelor de investigare. Nu s-a realizat un acord unanim în ceea ce priveşte
utilizarea de „tehnică”, „metodă”, „proceduri”, deoarece o metodă poate fi utilizată ca
tehnică sau procedură (ex. chestionarul – metodă de cercetare poate fi inclus ca
tehnică de culegere a datelor în ancheta sociologică).
3. Teoria şi paradigma – cadru de referinŃă
Teoria ştiinŃifică este deci indispensabilul ferment al progresului cunoaşterii
chiar în măsura în care ea este pusă în discuŃie. „De fiecare dată când încercăm să
dăm soluŃia unei probleme, spunea Popper, ar trebui să încercăm mai degrabă să o
depăşim decât să o apăram”. Teoria devine un obstacol în calea acestui progres atunci
când cercetările pe care ea le suscită nu vizează decât să o perpetueze. Asupra acestui
aspect insista Kuhn în noŃiunea de paradigmă. Thomas Kuhn (născut în 1922), istoric
şi filozof al ştiinŃei, îşi datorează notorietatea, în afara cercului său de specialişti în
istoria ştiinŃei, lucrării referitoare la Structura revoluŃiilor ştiinŃifice în care dezvoltă
conceptul de paradigmă în dinamica istorică a ştiinŃelor. Îndepărtându-se de teoriile
evoluŃioniste ale lui Popper, el propune o viziune mult mai haotică. O paradigmă este
o concepŃie dominantă într-un câmp al cunoaşterii, fizica de exemplu, căreia i se
raliază comunitatea ştiinŃifică la un moment dat. Ea este, evident, alcătuită dintr-un
ansamblu coerent de fapte şi interpretări teoretice, consolidat prin factori
extraştiinŃifici şi, mai ales, cei ce sunt de resortul sociologiei ştiinŃei - instalarea în
posturi cheie a savanŃilor aderând la paradigma în cauză, finanŃare privilegiată a
cercetării etc. Mecanica newtoniană a fost timp îndelungat paradigma fizicii, pînă la
prăbuşirea sa spre sfîrsitul secolului al XIX-lea provocată de noile concepŃii în
4
termodinamică şi de teoria relativităŃii. Paradigmele nu se transformă spontan, pentru
Kuhn, în paradigme modificate sau diferite, aşa cum se succed speciile unele altora în
procesul evoluŃiei. Ele sunt, ca să spunem aşa, răsturnate, aşa cum sunt răsturnate
guvernele în timpul revoluŃiilor, de opera oamenilor de ştiinŃa marginalizaŃi, adesea
continuă o perioadă fără sprijinul comunităŃii ştiinŃifice, uneori respinsă de ea. Luată
literă cu literă, teza lui Kuhn nu explică creşterea cumulativă a cunoştinŃelor
ştiinŃifice. Totuşi, ea a sedus specialiştii din domeniul ştiinŃelor umane şi al
psihologiei, care s-au recunoscut în această descriere a propriului progres, în care şi
astăzi încă oamenii de ştiinŃă se identifică puternic cu. modelul teoretic la care ei au
aderat. Întâlnim frecvent noŃiunea de paradigmă în legătura cu revoluŃia behavioristă
sau cu revoluŃia cognitivistă. (Richelle, M. şi Parot, F., 1995, p. 190)
Conform definiŃiei date de T.S.Kuhn (1962) în „The Structure of Scientific
Revolutions” paradigma constituie ansamblul elementelor epistemiologice, teoretice,
conceptuale, ce servesc drept cadru de referinŃă comunităŃii cercetătorilor dintr-o
anumită ramură ştiinŃifică. Constituie un mecanism perceptiv şi cognitiv de selectare,
combinare şi recombinare prin care cercetătorul îşi construieşte obiectul ştiinŃific al
cercetării sale.
Paradigma structural-expresivă
În cadrul paradigmei structural-expresive ”obiectul” de studiu îl constituie
acea organizare internă a psihicului exprimată prin personalitatea subiectului.
În cadrul acestei paradigme psihicul constituie un modelator în exprimările
subiectului iar comportamentul şi exprimarea verbală ale acestuia îşi au originea în
organizarea internă a psihicului, concepŃiei preluată din psihanaliză.
Sistemul cel mai profund al unui individ în care se regăsesc dorinŃele,
motivaŃiile sau valorile fundamentale formează logica profundă ce serveşte drept grilă
de percepere determinând atitudini profunde ce declanşează predispoziŃii pentru
„lucrurile din lume”. Atitudinile determină acŃiunile subiectului, comportamentul său
după care vin opiniile ca expresie a dorinŃelor şi valorilor sale.
Se poate deduce că sensul comportamentului trebuie interpretat.
5
Paradigma formal-tranzacŃională – surprinde formele comunicării devenind în
mare măsură exterioară. Sunt puse în evidenŃă modalităŃi de conlucrare a stării
raŃionale afectivă şi normativă. Subiectul apelează la situaŃii analogice cu scopul de a
ajunge la un nivel al tranzacŃiilor în diferite forme. Atitudinile subiectului pot trece
prin cele trei nivele: la primul nivel atitudini şi paralimbaje rigidizate datorate
efectelor educaŃiei părinŃilor asupra copiilor; al doilea nivel redat de personalitatea
adultului ce îşi Ńine în frâu sentimentele şi al treilea nivel în care sentimentele sunt
lăsate să răzbată la exterior în toate stările psihologice.
Este un model al unei concepŃii relaŃionale depăşind modelul psihoanalitic
freudian subiectul apelează şi la situaŃii analogice, cu scopul de a ajunge la un nivel al
tranzacŃiilor în diferite forme.
Paradigma relaŃional-sistemică – aduce în atenŃie relaŃia dintre indivizi.
Conform studiilor lui G.H.Mead. Eul nu există decât prin şi în interacŃiunile sociale în
care procesul căutării, prin natura sa este interacŃionist.
Paradigma fenomenologică şi praxeologică conduce la explicitarea
semnificaŃiilor exprimate de subiecŃi, cercetarea recurgând la metode de analiză
fenomenologică comprehensivă şi etnometodologică. Descrierea fenomenologică este
cauza investigării sistematice a subiectivităŃii şi conŃinuturilor conştiinŃei prin care se
urmăreşte sesizarea sensului subiectiv şi intersubiectiv, pornind de la corelarea
instituŃiilor altor indivizi cu propria noastră experienŃă ca trăire empatică (A.
Mucchielli).
În analiza interacŃiunii umane se recurge şi la un set de mize ale interacŃiunilor
interpersonale: miza informativă ca primă modalitate de existenŃă (transmiterea de
informaŃii) miza de poziŃionare legată de existenŃa socială; miza de mobilizare (ca
tentativă de influenŃare a celuilalt); miza relaŃională (relaŃia umană trece de la esenŃă
la existenŃă); miza normativă (se constituie ansamblul normelor ce vor fi activate în
interacŃiunile viitoare).
6
Paradigma după alŃi cercetători poate fi grupată în: paradigma pozitiviste, care
stau la baza interpretării pozitiviste şi paradigme care stau la baza interpretării
comprehensive.
AlŃi cercetători clasifică paradigmele în alte trei categorii:
- pozitiviste, ce-şi au locul de bază în cadrul studiilor pozitiviste şi
neopozitiviste;
- interpretative – incluzând o teorie ale ştiinŃelor sociale: etnometodologică,
psihanaliza, sociolingvistica, etnografia etc.;
- critice
Bibliografie:
Mucchielli, A., (2002) – Arta de a influenŃa, Ed. Polirom, Iaşi.
Richelle, M., Parot, F., (1995) – Introducere în psihologie. Istoric şi metode,
Ed. Humanitas, Bucureşti
Radu, I., (1993) – Metodologie psihologică şi analiza datelor, Ed. Sincron,
Cluj-Napoca
Chelcea ,S., (1995)Cercetarea sociologică, Editura Destin ,Deva
7
Istoric
Deşi psihologia devine ştiinŃă abia în sec. al XIX-lea preocupările despre
suflet sunt mult mai vechi şi regăsim studii despre psyche anima, pneuma, la Aristotel
şi Platon.
În concepŃia lui Aristotel gândirea are nevoie are nevoie de imaginaŃie prin
urmare şi de percepŃie. De aceea orice fiinŃă gânditoare trebuie să fie capabilă să
perceapă.
În tratatul Despre suflet, Aristotel defineşte sufletul prin: hrănire, simŃire,
gândire, mişcare, sfătuindu-ne să ne concentrăm asupra diferitelor funcŃii ale
sufletului.
Termenul de psihologie pentru a deveni o ştiinŃă nouă a apărut în 1590 într-o
lucrare a lui Goclenius şi la G.W. Leibnitz în 1666 în lucrarea „De arte
combinatoria”.
În 1732 a apărut „Psihologia empirică” a lui Christian Wolff şi Psihologia
rationalis în 1734 de acelaşi autor. Kant a adoptat termenul în „Critica raŃiunii pure”
(1781).
Ca ştiinŃă psihologică se va contura spre sfârşitul secolului al XIX-lea.
Theodule Ribot delimita aria de pătrundere a psihologiei: „ea nu se va ocupa nici de
suflet, nici de esenŃa sa, căci aceasta este în afara verificării, aparŃine metafizicii”,
declarând că va fi pur experimentală.
Ebbinghaus a spus că psihologia are un trecut lung, dar o istorie scurtă.
8
În 1912 peste două treimi din rândul acelora care predau filosofia la
universităŃi au semnat o declaraŃie unde se cere expres ca nici o catedră de filosofie să
nu mai fie girată de către psihologi.
Subiectele care au devenit curentul curente psihologice au fost elaborate din
efortul disperat de-a se delimita în raport cu celelalte Şcoli.
Psihologia – observă V. Pavelcu – nu este, ci devine.
Fenomene maniaco-depresive se adună peste medie - după Kretschmer – la
tipul picnic iar cele schizofrenice la tipul leptosom. Ernst Haeckel aminteşte că
ontogenia iterează filogenia.
- G. Fechner e ctitorul psihofizicii (1860)
- W. Wundt semnează la Leipzig actul de naştere al psihologiei ştiinŃifice
moderne (1879)
- W. James publică Principiile Psihologiei (1890)
- A. Binet şi T. Simon ridică în atenŃie Scara Metrică a InteligenŃei (1905) pe
care se bazează metoda testelor
- prin introspecŃia experimentală a lui N. Ach şi O. Kulpe se dezvoltă între
1905 şi 1908 Şcoala de la Wurzbur
- V. M. Behterev publică Psihologia Obiectivă (1907)
- La Salzburg are loc primul Congres de Psihanaliză (1908)
- G. Watson pune bazele behaviorismului (psihicul Black-Box) (1913)
- S. Freud - Cristofor Columb al Inconştientului - elaborează în 1915
conceptul de Metapsihologie din nevoia de-a boteza propriul sistem răvăşit de
convingerea în baza căruia realitatea psihică e inaccesibilă prin experiment
- W. Dilthey combate Psihologia Experimentală prin crearea Psihologiei
Comprehensive capabilă să se opună celei cauzale - naturaliste - explicative prin
Filonul descriptiv şi analitic ca matematică a spiritului
- C. Spearman iniŃiază Cercetarea Factorială (1936)
- Psihologia Conduitei sau Cronomneza Spiritului Uman a lui Pierre Janet se
elevează între 1926 şi 1936
9
- Pavlov a descoprit şi teoretizat reflexele condiŃionate, excitaŃia, învăŃarea
prin substituire şi întărire. Watson - explică învăŃarea prin succesiunea de reflexe
condiŃionate de tip pavlovianist
- L.S. Vîgotski elaborează o Psihologie a Dezvoltării Culturale (1930)
- K. Koffka şi M. Wertheimer respectiv W. Kohler - titulari ai Şcolii de la
Berlin - concură la dezvoltarea gestaltismutui între 1929 şi 1935
- Jean Piaget după Al Doilea Război Mondial îşi desăvârşeşte sistemul său de
Psihologie Genetică în Şcoala de la Geneva unde instituie principiul acomodării prin
depăşire
- G. Allport publică Pattern and Growth in Personality în 1963 unde
personalitatea apare ca sistem dinamic şi deschis validat prin diferenŃiere şi integrare
- Psihologia Cibernetică şi Psihologia InformaŃională se dezvoltă după 1960.
- Psihologia Umanistă americană ambasată de C. Rogers şi A. Maslow
respectiv E. Fromm ia amploare din 1955
- Psihologia Cognitivă reprezentată de U. Neisser şi J. Fodor respectiv A.
Marr apare în ultimul deceniu al secolului XX
- A. A Roback crede că viitorul ne rezervă Psihologia Erorilor - Ptaismologia
Psihismul fiind adimensional apare incuantificabil şi de aceea psihologia e o ştiinŃă
neo-canonică. Anul naşterii Psihologiei Experimentale este 1860 când Gustav
Theodor Fechner publică Elemente der Psychophysik ca disciplină ce studiază
relaŃiile cantitative dintre stimulările fizice şi senzaŃii. Pentru ca intensitatea senzaŃiei
să crească în progresie aritmetică e necesar ca excitaŃia să augmenteze în progresie
geometrică. Cei care au fondat psihofizica sunt G. Th. Fechner şi Erast Heinrich
Weber acreditat în descoperirea celulei nervoase respectiv Hermann von Helmholtz -
titularul Teoriei Hieroglifelor compatibilă cu o alta în baza căreia senzaŃiile sunt
determinate de energia proprie a organelor de simŃ - şi Wilhelm Wundt. Corpul şi
spiritul sunt aspecte ale aceleiaşi realităŃi.
Hetmholtz este considerat unul dintre întemeietorii psihometriei prin care se
măsoară viteza influxului nervos (cca 50 m / s) pe baza timpului de reacŃie.
10
Wundt e adevăratul fondator al Psihologiei Experimentale (1879) exersată în
Şcoala de la Leipzig unde s-au format psihologi ca E. B. Titchner şi B. Cattell sau
St. Hall şi O. Kulpe. Psihofizica (organismul - instrument de măsură) este preludiul
Psihologiei Matematice.
Gh. Zapan aduce corecŃii formulei Weber - Fechner pornind de la Teoria
Ionică a ExcitaŃiei pentru extinderea legii şi la datele remise de limitele extreme:
y - k log [ (x + k1) (xo+ k") / (x + k") (xo+ k1) ]
Cum se observă amendamentul Zapan recrutează 3 coeficienŃi biochimici:
x - intensitatea stimulului / y - intensitatea excitaŃiei / k - senzaŃia
W. J. McGill pune în 1925 bazele psihofizicii moderne care se bazează pe
Teoria Deciziei şi Psihologia Cognitivă. Psihofizica Astimulogenă enunŃă
DiferenŃiatorul Semantic al Scărilor Bipolare de Atitudini unde se permite prin
ConotaŃie profilul semantic al cuvântului - Charles Osgood Analiza
Multidimensională emerge din atare circumstanŃe. Epistemologia neoclasică n-a
rejectat interesul pentru Psihofizică.
C. R. Motru relevă dependenŃa între unitatea conştiinŃei şi unitatea energiei
cosmice. Şt. Odobleja crede că unitatea psihicului cu fizicul se susŃine în baza
principiilor liminare. C.G. Jung şi Wolfgang Pauli enunŃă Principiul SincronicităŃii
Eventive ce declară Meeting-ul inetiologic prin CoincidenŃă Semnificativă. Universul
inconştientului nu admite opoziŃia dintre Lume şi Psyche. Materia şi Psyche sunt
aspecte ale uneia şi aceleiaşi realităŃi - Unus Mundus explică structura psihoidă a
Universului.
Eu - constată Jung – sunt obiectul tuturor subiectelor iar în conştiinŃa mea Eu
sunt un subiect care posedă obiectul. David Bohm admite că holo-mişcarea ce
include unitar principiile Fizice - vieŃii - mentalului se consumă într-un ocean de
energie cosmic.
Psihologia de după a II -a ConflagraŃie Mondială
Şcoala de la Bucureşti
11
C. Rădulescu-Motru deschide în 1906 Laboratorul de Psihologie
Experimentală. A relevat legătura proceselor psihice cu cele fiziologice.
M. Ralea fondează AsociaŃia Psihologilor din România. Orgia de idei a permis
o dialectică a naturalului şi artefactului. Animalul se comportă extatic sau instinctiv -
după expresia lui Scheler - faŃă de mediu, în timp ce omul are virtutea de-a se
comporta ascetic în raport cu impulsurile naturii.
Gh. Zapan a fost sedus de fizica teoretică a lui Alberi Einstein pe care l-a
audiat la Berlin (1930).Pornind de la celebra Teorie a RelativităŃii a savantului
german de origine evreu, Gh. Zapan a elaborat şi verificat experimental Teoria
SpaŃiului şi Timpului Psihic (1935). S-a dezvoltat astfel viziunea cosmică asupra
fenomenelor psihice prin Teoria RelativităŃii omonime. Traian Herseni inaugurează
cursul de Psihologie Eclativă.Paul Popescu-Neveanu inventează conceptul Anticipare
OperaŃională. Creativitatea emerge din interacŃiunea aptitudini - atitudini.Mihai Golu
stabileşte principiile psihologiei cibernetice.
Şcoala de la Cluj
F. Şt. Goangă se formează în Laboratorul de Psihologie condus de Wundt -
1908. Al. Roşea iniŃiază cursuri de Psihologia Handicapatului / Psihologia Gândirii
şi Psihologia CreativităŃii.B. Zorgo tratează modelarea operaŃiilor intelectuale şi
psihodiagnoza.
Şcoala de la Iaşi
M. Ralea editează Pedagogie Socială şi LegislaŃie Şcolară. V. Pavelcu se
remarcă în Docimologie.
Şcoala de la Timişoara
Catedra de Psihiatrie girată de Eduard Pamfil a iniŃiat şi consacrat interesul
ştiinŃific investit în Psihopatologia Mentală. Ereditatea va constitui baza cercetărilor
gemelare datorate lui Gh. Oancea Ursu. În 1999 a fost introdus primul curs de
Psihologie Comunitară.
Psihologia Consonantistă
12
E introdusă de Şt. Odobleja. Remarcă tendinŃa specifică a variilor tipuri de
sisteme către o stare de echilibru în raporturile lor cu mediul amfitrion. Ideile care se
invocă unitar şi se evocă reciproc sunt consonante.
DisonanŃa e fenomenul invers consonanŃei ca efect şi cauză a diferenŃei.
Consonantismul restituie gândirii caracterul fundamental - dinamismul -
deoarece faptele psihice gestionează idei a căror evocare precede asocierea Bibliografie Barnes, J. (1996) – Aristotel, Ed. Humanitas, Bucureşti
Luck, H. (1997) – Istoria Psihologiei, Ed. Eurobit, Timişoara
Mânzat, I. (193) – Curente şi teorii Psihologice Moderne, Ed. UB, Bucureşti
Mânzat, I. (1994) – Istoria Universală a Psihologiei, Ed. UTM, Bucureşti
Nicola, Gr. (2002) – Istoria psihologiei, Ed. FundaŃia România de Mâine,
Bucureşti.
Parot, F., Richelle, M., (1995) – Introducere în psihologie. Istoric şi metode,
Ed. Humanitas, Bucureşti.
Cercetarea ştiinŃifică aduce implicit în discuŃie momentul în care cercetătorul
se întâlneşte cu subiectul uman , un moment complex în care au loc la nivelul
conştient şi inconştient, evaluări reciproce cu implicaŃii în demersul şi desfăşurarea
acesteia în care simultan şi intens au loc schimburi verbale, nonverbale şi intuitive.
13
Definirea raportului cunoscut - necunoscut nu este completă fără intervenŃia
evaluării. Pentru aceasta, sistemul de pertinenŃă, cum sunt denumite în psihologia
modernă emoŃiile şi nevoile (Schultz), va declanşa conduita imediată axată pe
binomul „bun", „rău" relativ la individul însuşi. Semnalele generate de calitatea
situaŃiei de interacŃiune sunt de natură paralingvistică - intuitivă: prin aceasta se vor
institui relaŃiile binevoitoare şi amicale sau dimpotrivă ostile, ce-i vor permite
renunŃarea la precauŃii sau respectiv sporirea lor.
Evaluarea celuilalt se face automat şi spontan. Experimentele au arătat că
persoanele cu o slabă capacitate de identificare intuitivă cad uşor în superficialitate,
cu accesul la un număr restrâns de elemente selectate. FuncŃia stabilirii identităŃii
sociale rezidă în categorisirea, după statute şi roluri impuse sau acceptate în sistemul
de relaŃii. După cum menŃiona A. Mucchielli situând pe celălalt în raport cu noi înşine
consistenŃa dă perspectiva relaŃiilor ulterioare. Când întâlnirile devin banale, lipsite de
importanŃă, momente în care îşi fac apariŃia aşa numitele „formule de petrecere a
timpului", „o serie de tranzacŃii complementare, simple, pe jumătate rituatizate,
dispuse în jurul unui singur nucleu material şi al cărui scop principal constă în a
structura un anumit interval de timp" după cum le defineşte Berne (1998).
2. TrebuinŃele - factori constant modelatori ai personalităŃii
Datorită permanentelor modificări prin expunerea la o diversitate continuă de
situaŃii şi evenimente, personalitatea se transformă constant. În viziunea lui Rotter
sistemul trebuinŃelor psihologice include 6 categorii:
• TrebuinŃe de recunoaştere şi statut - pentru dobândirea unei poziŃii precise
într-un grup;
• TrebuinŃele de protecŃie / dependenŃă, caracterizate prin nevoia de apărare de
către ceilalŃi în faŃa frustrărilor sau pedepselor;
• TrebuinŃele de dominaŃie - implicate în permanentă controlare şi direcŃionare
a acŃiunilor celorlalŃi;
14
• TrebuinŃele de independenŃă - conducând persoana de a hotărî modalitatea
de acŃionare, timpul potrivit acesteia, valorizând capacitatea de a realiza singur
anumite lucruri;
• TrebuinŃa de dragoste şi afecŃiune, care va face omul acceptat, plăcut, va sta
la baza relaŃiilor ce le va stabili ulterior, temporale sau permanente;
• TrebuinŃa de confort fizic, care este o combinaŃie, o asociere complementară
a satisfacerii fizice cu plăcerea şi securitatea (după Schultz, D., 1986).
Feedback-ul pozitiv încurajează desfăşurarea actului comunicaŃional,
amplificând în cazul celui care comunică sentimentul eficacităŃii de sine,
încurajându-l.
Feedback-ul negativ poate conduce la întreruperea comunicării, blocând
dorinŃa de iuterrelaŃionare.
S-au conturat în decursul cercetărilor, tehnici de feed-back care să permită
autocontrolul şi eficientizarea comunicării. Cele mai des folosite sunt următoarele:
1. parafraza - prin care cu propriile cuvinte încercăm să redăm ideile
formulate de interlocutor, pentru a ne convinge de corectitudinea interpretării noastre;
2. întrebarea directă scurtă - care poate oferi variante de răspuns de tipul da
sau nu;
3. întrebarea indirectă - încearcă crearea posibilităŃii interlocutorului de a-şi
exprima o opinie sincer. Este folosită mult în psihoterapie.
4. întrebarea cu răspuns sugerat - prin care se conduce discuŃia la obŃinerea
răspunsului dorit.
5. ascultarea activă - este redată prin modul în care ne exprimăm acordul sau
dezacordul cu interlocutorul. Este însoŃită de obicei de mişcări regulatorii ale corpului
care amplifică efectul produs de semnificaŃia cuvintelor interlocutorului asupra
noastră.
Factorii distorsionanŃi în perceperea celuilalt
Dintre factorii perturbatori menŃionăm:
o probleme semnatice –
15
o distorsiuni perceptive
o diferenŃe culturale
o alegerea greşită a canalelor sau momentelor, fiecărui mesaj corespunzându-
i canalul cel mai adecvat.
o lungimea excesivă a canalelor de comunicare face comunicarea mai lentă şi
mai susceptibilă la distorsiune.
o factorii fizici perturbatori
o absenŃa feedbak-ului
o atribuirea de înŃelesuri diferite
Există o multitudine de factori care pot cauza probleme şi de care trebuie să
fim conştienŃi pentru a le depăşi sau pentru a le minimaliza efectul, la factorii
perturbatori amintiŃi anterior se mai pot adăuga următorii:
• DiferenŃe de percepŃie
DiferenŃele de percepŃie sunt deseori numai rădăcina multor altor bariere de
comunicare.
• Concluzii grăbite
Deseori vedem ceea ce dorim să vedem şi auzim ceea ce dorim să auzim,
evitând să recunoaştem realitatea.
• Stereotipii
• Lipsa de cunoaştere
• Lipsa de interes
• DificultăŃi de exprimare
• EmoŃii
• Personalitatea
Nu numai diferenŃele dintre tipurile de personalităŃi pot crea probleme ci şi
adeseori propria noastră percepŃie a persoanelor din jurul nostru este afectată şi ca
urmare, comportamentul nostru influenŃează pe cel al partenerului de comunicare.
Această „ciocnire a personalităŃilor" este una din cele mai frecvente cauze ale
eşecului de comunicare.
16
Context situaŃional şi limbaj gestual
Contextul situaŃional are de asemenea, un rol important în dezvoltarea
cercetării.
Teritoriul în care are loc întrevederea are o semnificaŃie aparte. Dacă
întrevederea are loc într-un birou, acesta are amprenta personalităŃii individului care îl
ocupă, precum şi a statutului social al acestuia.
SpaŃiul în contextul situaŃional poate cuprinde: distanŃa intimă de până la
aproximativ 40 cm, distanŃa personală: în care între 45-74 cm reprezintă spaŃiul
familiar iar între 75-125 cm au loc convorbiri neutre.
RelaŃiile profesionale se desfăşoară în cadrul distanŃelor sociale între 1,25 m -
2,10 m. DistanŃele ierarhice se păstrează în limitele 2,10m - 3,60 m, dincolo de
acestea are rol social, întâlnită în relaŃia profesor - elev (3,6 -7,50 m) sau dacă este
mai mare, are loc un discurs formalizat cu interlocutori pasivi.
PoziŃia spaŃială de faŃă în faŃă creează o relaŃie de opoziŃie, ca cea prezentă în
relaŃia apărare - atac. Confortul sporit se realizează prin situarea interlocutorului în
unghi de 45° - 90°
Corpul uman
Intervine în comunicarea cea de toată zilele nu numai ca un obiect natural ci şi
ca un produs voluntar, travestit, metamorfozat. Psihanaliza ne-a învăŃat că avem
multe dorinŃe de care nu suntem conştienŃi. în general le reprimăm. Până la o vârstă
de 7-9 ani copiii ştiu deja cum trebuie să vorbească, ce atitudine să adopte pentru a nu
se da de gol Nu mai duc mâna la gură, privirea în pământ nu mai e atât de expresivă
încât să-i demaşte că au spus un neadevăr. Femeia care îşi sprijină capul în mâini cu
coatele pe masă nu ne va duce în eroare niciodată că se distrează.
FaŃa este cea mai expresivă. Dacă dorim să ştim ceea ce gândeşte cineva îi
vom privi faŃa. Expresiile emoŃionale ale feŃei pot fi identificate cu uşurinŃă chiar şi
de triburile care nu au mai avut contact cu civilizaŃia europeană după cum spune Paul
Ekman într-un studiu (1970) realizat pe un trib din jungla Noii Guinee
17
Privirea noastră poate încuraja sau descuraja. Un contact vizual minim
semnalează un interes scăzut, iar cel prelungit poate induce un sentiment de
disconfort.
FuncŃiile principale ale comunicării vizuale (după Mark Knapp - Nonverbal
Communication in Human Interaction apud. Minai Dinu, Comunicarea) sunt:
1. cererea de informaŃii;
2. posibilitatea creată altor persoane de a lua cuvântul;
3. indicarea naturii relaŃiei;
4. compensarea distanŃei fizice.
Gesturile pot fi considerate simboluri cheie, care poartă amprenta şi
apartenenŃa la o anumită cultură. „Habitus mentis enim in corporis stătu cognitur"
(într-adevăr starea minŃii este dezvăluita de atitudinea corpului) după cum formula
sfântul Ambrozie succint, preocupările fiziognomice ale antichităŃii în care profilul
bărbatului erou era de neconceput fără un mers cu paşii întinşi
Sărutul are semnificaŃie simbolică de: salut, respect, prietenie, veneraŃie,
instrument al păcii, dar şi de sărutul trădător (Iuda), de condamnare la moarte
(practicat de mafie), vindecare (sf. Martin vindecă leproşi); în funcŃie de situaŃiile în
care persoanele sunt implicate.
Palma omului transmite, de asemenea, mesaje prin care acesta poate fi investit
cu capacitatea de ai dirija pe alŃii, de a cere îndurare sau de a solicita o favoare
Taxonomia funcŃiilor semnalelor nonverbale
Mijloacele comunicării nonverbale sunt semne şi semnale. Ponderile şi
contextele utilizării lor constituie o temă de discuŃie în lumea cercetărilor.
Tipuri specifice de ilustrări gestuale:
– bastoanele – exprimate prin mişcări care ritmează, accentuează sau
subliniază un cuvânt sau o frază;
– ideografele – exprimă mişcările gândirii prin trasarea intinerariului unui
parcurs logic ;
18
– mişcările spaŃiale – deapănă o relaŃie spaŃială;
– kinetografele – constituie mişcări ce mimează o activitate corporală;
Semnalele nonverbale atenuează sau chiar modifică semnificaŃia conŃinutului
verbal.
FaŃa emite semnele cele mai diferenŃiate şi specifice ale emoŃiilor particulare,
deşi gesturile, mişcările corporale şi posturile sunt la fel de importante în expresia
reactivităŃii emoŃionale.
Codajul vocal al emoŃiilor specifice nu este încă bine cunoscut, receptorul
deducând stările emoŃionale într-un grad înalt pornind de la configuraŃii specifice ale
indicilor acustici. Se pare că există semnele nonverbale corespunzătoare atitudinilor
emiŃătorului cu referire la obiect sau la o situaŃie, unele dintre acestea servind ca bază
la descrierile verbale ale atitudinilor (ex. „a-şi băga nasul în treburile altora”).
Aceste semne nu au fost sistematic studiate cu excepŃia dilatării pupilelor.
Studii numeroase s-au concentrat însă pe analizarea atitudinii interpersonale
conducând la o seamă de concluzii:
– afecŃiunea pentru o persoană se exprimă printr-o distanŃă interpersonală
redusă, înclinarea în faŃă a capului şi o frecvenŃă mai ridicată a contactului vizual;
– durata şi frecvenŃa contactului ocular sunt determinate de factori
suplimentari cum ar fi subiectul conversaŃiei, distanŃa interpersonală, personalitate,
precum şi de factori situaŃionali;
– atitudinile interpersonale sunt reflectate în egală măsură de patternurile
vocale şi lexicale;
– semnalele nonverbale funcŃionează pentru exprimarea atât a statutului
emiŃătorului, a motivaŃiilor, scopurilor şi intenŃiilor sale, cât şi a intenŃiilor
comportamentale respectiv a anumitor atitudini: aprobarea, permisiunea, minŃirea
partenerului.
FuncŃiile reactive (feed-back) se manifestă prin semnale nonverbale ce indică
răspunsuri relative, scurte şi precise pentru asigurarea emiŃătorului că mesajele sale au
fost recepŃionate corect.
19
Bibliografie:
Aristotel ,(1988)-Etica nicomahică, Ed. ŞtiinŃifică, Bucureşti.
Chelcea, S.,coordonator(2004) Comunicarea nonverbală în spaŃiul public, ed.
Tritonic, Bucureşti
Dinu, M., (1996) – Comunicarea, Ed. ŞtiinŃifică, Bucureşti.
Nicola, G., (2004) – Mentoratul. Un ambient pentru excelenŃă, ed. Psihomedia, Sibiu
Pease, A., Garner, A. (1995) – Limbajul vorbirii, Ed. Polimark, Bucureşti
Pease, A., (1993) – Limbajul trupului, Ed. Polimark, Bucureşti
Schultz, D., (1987) – Theories of personality Book, Cole Publishing Company Pacific
Grove
Săucan, Doina – Ştefana, (2001) – Comunicarea Didactică, Ed. ATOS Bucureşti.
Ticuşan, M., (2005) – Personalitate şi problem solving, ed. Psihomedia, Sibiu.
Cercetarea ştiinŃifică implică o serie de norme etice, care trebuie respectate. În
unele Ńări normele etice sunt prevăzute prin lege, iar începerea unor cercetări este
condiŃionată de obŃinerea avizului unei comisii specializate.Codurile deontologice în
cercetarea pe subiecŃii umani prevăd, în general, datoria cercetătorului în psihologie
să pună la curent în mod cinstit subiecŃii
Milgram, specialist american în psihologia socială, a invitat subiecŃii, printr-
un anunŃ în ziare, să participe ca voluntari la o experienŃă. Psihologul a primit în
acelaşi timp doi dintre candidaŃi şi le-a explicat ce se aştepta de la ei. Unul urma să fie
elevul supus învăŃării unei liste de perechi de cuvinte şi la fiecare răspuns greşit urma
să primească un uşor şoc electric. Celălalt urma să fie profesorul însărcinat să
furnizeze partenerului primele cuvinte ale fiecărei perechi şi mai ales să-i
administreze pedeapsa, în caz de nevoie. Elevul a fost instalat într-un compartiment
experimental, legat solid de un scaun şi prevăzut cu electrozi la încheieturi; profesorul
20
a fost instalat în compartimentul său de supraveghere, în spatele unui geam de
observare cu sens unic şi cu comenzi ale unui generator de şocuri, permiŃându-i să
dozeze pedeapsa trecând progresiv de la 15 la 450 de volŃi pe măsură ce subiectul
comitea erori.
La primele erori, subiectul a primit şocuri cu o intensitate minimală fără
reacŃii marcate, dar a trecut rapid la o tresărire, apoi la manifestări de durere din ce în
ce mai intensă şi la protestări verbale din ce în ce mai vehemente, implorând clemenŃa
călăului său, pe măsură ce acesta din urmă, fidel instrucŃiunilor care îi fuseseră date,
mărea intensitatea şocurilor, atingând eventual maximul autorizat de aparatul
generator în ciuda indicaŃiilor de risc posibil menŃionate în faŃa comenzilor cores-
punzătoare .
Dintre cei doi protagonişti, numai profesorul era un subiect voluntar recrutat;
„elevul” era un figurant al experimentatorului, antrenat să joace comedia suferinŃei la
primirea şocurilor imaginare; generatorul comandat de subiect nu trimitea nici un şoc.
Marea majoritate a subiecŃilor lui Milgram nu au ezitat să folosească, şi
adesea până la maximul posibil, puterea care le era acordată pentru pedepsirea
partenerului lor (65 % i-au trimis şocuri de 450 de volŃi!). Manifestau ei predispoziŃii
agresive care zăceau adormite şi nu aşteptau decât pretextul ca să se exprime ? Erau
ei preocupaŃi numai de reuşita în sarcina cerută, adică să-şi determine elevul să
înveŃe lista de cuvinte ? Doreau ei să se conformeze pur şi simplu autorităŃii
cercetătorului ştiinŃific care îi recrutase şi îi plătise pentru colaborarea lor ?
În legătură cu natura experienŃei. Dacă trebuia să se respecte literalmente
această regulă, experienŃa lui Milgram nu ar fi putut, pur şi simplu, avea loc: ea
presupunea de fapt ca şocurile să fie fictive, ca elevul să fie un figurant comediant, ca
subiecŃii să ignore ceea ce se petrecea în realitate şi, mai ales, ceea ce se încerca să se
pună în evidenŃă. În consecinŃă este oare nevoie să se renunŃe la acest gen de
experiment ? Nu ar fi mai util, totuşi, să ne cunoaştem mai bine ca să putem preveni
această formă de derivă care apare ocazional în societăŃile noastre aparent civilizate ?
21
Dar nu ar trebui să Ńinem seama de şocul moral pe care l-ar putea antrena chiar la
subiecŃi faptul de a fi servit experienŃei ?
Să vedem mai îndeaproape cum încearcă regulile deontologice să răspundă
acestor probleme şi să definească marjele de libertate ale psihologului.Recrutarea
voluntarilor este adesea însoŃită de plata unei mooeste indemnizaŃii financiare.
SubiecŃii tentaŃi de acest tip de mici câştiguri sunt obligatoriu recrutaŃi dintr-o
anumită populaŃie - există puŃine şanse să se prezinte oameni foarte ocupaŃi şi foarte
bine plătiŃi în profesia lor. În sfârşit, voluntariatul este însoŃit în mod normal de
libertatea lăsată subiectului, explicit menŃionată înaintea experimentului, de a renunŃa
la el oricâd doreşte. În multe din cazuri subiecŃii nu uzează de această libertate,
nevăzând nici un motiv să nu ducă la bun sfârşit contractul încheiat cu cercetătorul.
Dar se întâmplă ca ei să nu reziste stresului sau neplăcerilor situaŃiei şi să simtă
nevoia de a renunŃa.
AsociaŃia Americană de Psihologie a formulat principii generale referitor la
cercetările cu subiecŃi umani.
- obligaŃia de a verifica gradul de acceptabilitate din punct de vedere etic, iar
în cazul în care se constată derogări de la respectarea valorilor ştiinŃifice şi umane se
va solicita asistenŃă etică în vederea protejării tuturor participanŃilor la cercetare.
- Subiectul sau subiecŃii umani participanŃi la cercetare vor fi analizaŃi şi
evaluaŃi, astfel încât vor fi „subiecŃi cu risc major” sau „subiecŃi cu risc minimal”.
- Cercetătorul îşi asumă reponsabilitatea de a trata corect din punct de vedere
etic participanŃii şi toŃi colaboratorii pe tot parcursul cercetării.
- Înaintea începerii cercetării se va stabilii un acord clar cu subiecŃii, prin care
se vor clarifica responsabilităŃile şi obligaŃiile fiecăruia. Angajamentul va fi respectat
întocmai de către cercetător, iar subiecŃii vor fi informaŃi asupra tuturor aspectelor
cercetării.
- În cazul în care cerinŃele metodologice presupun ascunderea sau falsificarea
unor aspecte, ce trebuie dezvăluite subiecŃilor, se va verifica justificabilitatea acestor
22
tehnici. De asemenea se mai pot studia şi alte proceduri care nu apelează la
falsificarea acestor aspecte ale cercetării.
- SubiecŃii vor avea libertatea de a participa precum şi de a se retrage din
cercetare în orice moment. Această libertate va fi respectată de cercetător, iar acesta
nu-şi va folosi poziŃia pentru a influenŃa în vreun fel subiecŃii.
- În cadrul cercetărilor nu vor fi folosite proceduri de investigare cu risc de
vătămare gravă sau de durată a subiectului, astfel încât participanŃii să fie maxim
protejaŃi.
- După colectarea datelor cercetătorul va informa participanŃii despre datele
obŃinute, astfel încât să se înlăture erorile ce ar putea să apară din interpretările
subiecŃilor.
- În cazul în care iau naştere consecinŃe nedorite pentru subiectul participant,
cercetătorul are responsabilitatea de a corecta, îndepărta aceste consecinŃe.
- Rezultatele sunt confidenŃiale în ceea ce priveşte indicarea participării
subiecŃilor.
Din punct de vedere al psihologului practician, acesta trebuie să aibă în
vedere:
- Prima grijă: de a nu dăuna şi a nu aduce prejudicii demnităŃii persoanei.
- Orice acŃiune sau investigaŃie care prezintă acest risc, va fi sistată imediat.
- Responsabilitatea muncii sale. Orice eroare de diagnoză poate dăuna
personalităŃii subiectului.
- Evitarea exprimărilor jignitoare, precum şi a exprimărilor ce pot da naştere
la interpretări eronate sau tendenŃioase.
- Evitarea apelării la principiul autorităŃii.
- Respectarea principiului confidenŃialităŃii.
- Respectarea secretului profesional.
- Cunoaşterea limitelor şi posibilităŃilor sale, folosind doar acele cunoştinŃe şi
tehnici pe care le stăpâneşte.
23
- Testele şi tehnicile trebuie utilizate doar de persoane calificate pentru a putea
fi aplicate şi interpretate corespunzător.
- corectitudinea rezultatelor, claritatea; corectitudinea datelor de identificare;
- corectitudinea autorilor.
- Psihologul îşi va exercita profesia în domenii legate de calificarea sa, care va
fi apreciată în funcŃie de formarea sa universitară fundamentală şi aplicată de nivel
înalt în psihologie, prin formaŃiile specifice, prin experienŃa practică şi lucrările sale
de cercetare. El va lua hotărâri şi va acŃiona în funcŃie de competenŃa sa.
- Psihologul le va impune celorlalŃi să respecte specificitatea exercitării
profesiunii şi autonomia sa tehnică. El le va respecta pe cele ale altor profesiuni.
- Psihologul va accepta doar misiunile pe care le va estima ca fiind
compatibile cu competenŃele, tehnica şi funcŃiile sale.
- Pentru un psiholog, faptul de a fi legat în exercitarea profesiei sale de un
contract cu orice întreprindere privată sau orice organism public nu modifică
îndatoririle sale profesionale şi în special obligaŃiile legate de secretul profesional şi
independenŃa în alegerea metodelor şi deciziilor sale.
- Psihologul se va asigura de consimŃământul celor care îl consultă sau
participă la o evaluare, cercetare sau expertiză. El îi va informa asupra modalităŃilor,
obiectivelor şi limitelor intervenŃiei sale.
- În toate situaŃiile de evaluare, psihologul le va reaminti persoanelor implicate
că au dreptul de a cere o contra-evaluare. În situaŃiile de cercetare, el le va informa că
au dreptul de a se retrage în orice moment.
- În situaŃiile de expertiză judiciară, psihologul va trata în mod echitabil cu
fiecare dintre părŃi, conştient că misiunea sa are scopul de a lămuri justiŃia asupra
problemei care i-a fost pusă şi nu pe acela de a aduce probe.
- Psihologul poate examina, la cererea lor, minori sau majori protejaŃi de lege.
IntervenŃia asupra acestora va Ńine cont de statutul, de situaŃia lor şi de dispoziŃiile
legale în vigoare.
24
- Psihologul este singurul responsabil de concluziile sale. El va Ńine cont de
metodele şi instrumentele utilizate şi le va prezenta concluziile într-o manieră
adaptată diferiŃilor interlocutori, în aşa fel încât să păstreze secretul profesional.
Cei interesaŃi au dreptul să obŃină o prezentare comprehensibilă a evaluărilor
care îi privesc. Atunci când aceste concluzii sunt prezentate terŃilor, ele vor răspunde
strict la întrebările formulate şi nu vor cuprinde elementele de ordin psihologic pe
care se întemeiază decât dacă acest lucru este necesar.
- Psihologul nu se poate prevala de funcŃia sa pentru a garanta un act ilegal şi
titlul său nu îl dispensează de obligaŃiile legii de drept comun. Conform dispoziŃiilor
legii penale în materie de neasistare a persoanei în pericol, el are obligaŃia să
semnaleze autorităŃilor judiciare însărcinate cu aplicarea Legii orice situaŃie despre
care ştie că pune în pericol integritatea persoanelor.
În cazul în care deŃine informaŃii cu caracter confidenŃial, care îi indică situaŃii
susceptibile de a atenta la integritatea psihică sau fizică a persoanei care îl consultă
sau a unui terŃ, psihologul va evalua în cunoştinŃă de cauză atitudinea pe care urmează
să o adopte, Ńinând cont de prescripŃiile legale legate de secretul profesional şi de
asistenŃă a persoanelor în pericol. Psihologul îşi va putea clarifica decizia cerând
sfatul colegilor experimentaŃi.
- Documentele eliberate de un psiholog (atestat, bilanŃ, certificat,
corespondenŃă, raport etc.) trebuie să cuprindă numele acestuia, funcŃia, ca şi
coordonatele sale profesionale, semnătura şi menŃionarea exactă a destinatarului.
Psihologul nu va accepta ca altcineva să modifice, să semneze sau să anuleze
documente relevante ale activităŃii sale profesionale.
- Psihologul îşi va sprijinii colegii în exercitarea profesiunii. El va răspunde
favorabil cererilor lor de consultaŃie şi ajutor în situaŃii dificile, contribuind mai ales
la rezolvarea problemelor deontologice.
- Psihologul nu va face concurenŃă în mod abuziv colegilor săi şi va apela la
aceştia dacă va estima că sunt mai în măsură să răspundă unei solicitări.
25
“Neal Miller, psihofiziolog american, ataşat şcolii din Yale, dominată pe
atunci de Clark Hull, a participat prin anii 1940 la eforturile acestui grup pentru a
apropia teoria învăŃării de teoriile psihodinamice de inspiraŃie freudiană. El şi-a făcut
simŃită prezenŃa prin lucrări experimentale de bună calitate privind învăŃarea,
motivaŃia, anxietatea. Prin anii '60, ataşat de Institutul Rockfeller, el a întreprins cu
echipa sa un important program de cercetare privitor la posibilitatea de a condiŃiona
după modelul numit operant al reacŃiilor viscerale, precum accelerarea sau încetinirea
ritmului cardiac, creşterea sau reducerea contracŃiilor intestinale etc. În aceste
experienŃe, realizate pe şobolani, creşterea sau diminuarea ritmului cardiac, de
exemplu, antrena o întărire pozitivă sub forma unei stimulări electrice în „zonele
cerebrale ale plăcerii”. Rezultatele pe diverse organe s-au dovedit în întregime
pozitive. Ele căpătau o faŃetă teoretică considerabilă, aducând o soluŃie unei vechi
dezbateri privitoare la zonele fiziologice specifice celor două tipuri de condiŃionare în
plus, ele deschideau o cale nouă de cercetare psihosomaticii experimentale, în care s-
au angajat de îndată mai mulŃi cercetători doritori să cearnă, într-un model animal,
transpozabil la om, raporturile dintre factorii psihologici şi funcŃionarea, eventual
patologia, organelor interne. Din nefericire, toŃi au eşuat în reproducerea rezultatelor
lui Miller. Într-o primă fază, ei au început să se îndoiască de propria competenŃă de
experimentatori, având în faŃă omul de ştiinŃă renumit care era maestrul american.
Acesta s-a lovit şi el de imposibilitatea de a-şi regăsi propriile date. Acolo unde, din
păcate, alŃi cercetători ar fi urmat, discret, o altă cale, lăsându-le ghinioniştilor
îndoiala asupra competenŃei personale, Miller şi colaboratorul său, Dworkin, s-au
înverşunat să analizeze cauzele acestui eşec, sau cauzele aparentei reuşite iniŃiale. Ei
au publicat rezultatul negativ al lucrărilor lor într-un articol care ar putea să figureze
într-o antologie a problemelor de etică ştiinŃifică. (B. R. Dworkin şi N. E. Miller,
„Failure to replicate visceral learning in the acute curarized rat preparation”,
Behavioral Neuroscience, 100, nr. 3,p. 299-314, 1986)”. (Richelle, M. şi Parot, F.,
1995, p. 148)
26
Problemele care fac obiectul studiilor de cercetare nu numai în psihologie dar
şi în celelalte ştiinŃe îşi au originea în:
- viaŃa cotidiană, în care sursă nesecată de teme de cercetare o constituie
relaŃia interumană;
- activitatea curentă: selecŃia şi orientarea profesională; restructurările din
cadrul unităŃilor economice şi nu numai, reintegrarea profesională, eşecul şcolar,
abandonul şcolar, integrarea în învăŃământul de masă a persoanelor cu handicap etc.
sunt la baza demarării cercetărilor;
- teoriile existente aplicate la continua evoluŃie şi oamenilor;
- finalitatea cercetărilor care deschid de asemeni drum către alte investigaŃii.
Problematica cercetării cristalizează temele ei predilecte:
- violenŃă domestică
- eşec şi abandon şcolar
- inadaptarea şcolară şi delincvenŃa juvenilă;
27
- consecinŃele existenŃei manualelor alternative în şcoli
- tulburări de conduită
- crizele adolescentului
- supradotarea şi supradotatul
- educaŃia vocaŃională
- integrarea copiilor deficienŃi
- integrarea minorităŃilor: în şcoală, la locul de muncă
- divorŃialitatea: influenŃă asupra copilului;
- evoluŃia relaŃiilor de cuplu după divorŃ
- creativitatea către o mai mare pondere în educaŃie
- diferenŃa dintre generaŃii
- familii multiple
- imaginea de sine
- prizonierii calculatorului
- calculatorul – „singurul prieten”
- suicidul: adulŃi, adolescenŃi
- mirajul drogurilor
- copiii abandonaŃi: ce şansă au aceştia în societate
- cluburile sportive – între existenŃă şi desfiinŃare
- religie
- profesorul – mentor
- profesorul – imposibil
- evaluare şcolară
- promovarea către o treaptă superioară a ciclului de învăŃământ
- testare a cunoştinŃelor sau testare aptitudinală etc.
Toate acestea constituie o fracŃiune din temele posibile. Fiecare din subiecte
pot fi abordate din mai multe puncte de vedere din prisma: părintelui, copilului,
societăŃii. Fac de asemenea obiectul cercetării pentru procese psihice, cognitive,
28
sociale, a implicaŃiilorpsihoafective existente în relaŃiile sociale. Pot contribui, de
asemenea, la găsirea unor soluŃii de ameliorare şi îmbunătăŃire a situaŃiilor existente.
Etapele cercetării ştiinŃifice
Cercetarea psihopedagogică poate fi considerată ca un demers raŃional,
organizat, în vederea surprinderii relaŃiilor funcŃionale şi cauzaledintre variabilele
acŃiunii educaŃionale practice (după Drăgan, I. şi Nicola, I., 1993).
Planul de cercetare reprezintă aranjamentul condiŃiilor pentru colectarea şi
analiza informaŃiilor. Demersul cercetării ştiinŃifice se realizează parcurgând
următoarele etape: alegerea temei de cercetare, documentarea teoretică; stabilirea
scopului şi a obiectivelor; stabilirea ipotezelor, delimitarea universului populaŃiei;
eşantionarea; elaborarea instrumentelor, preancheta (ancheta pilot); colectarea
datelor; prelucrarea informaŃiilor; analiza datelor; redactarea raportului de cercetare.
Alegerea temei de cercetare - tema de cercetare poate fi comandată sau aleasă
de cercetător. Ea trebuie formulată riguros şi precis deoarece numai evitând
ambiguităŃile putem căuta un răspuns demonstrat ştiinŃific la o problemă socială clar
delimitată Documentarea teoretică - se realizează fie direct prin demersuri proprii sau
indirect prin valorificarea rezultatelor oferite de alte studii. Se foloseşte literatura de
specialitate, cea istorică şi beletristică, jurnale de călătorie, memorii, statistici, anuare,
recensăminte, mass-media ş.a.
Stabilirea scopului şi a obiectivelor - în funcŃie de aspectul epistemologic ce
caracterizează scopul cercetării există două tipuri de studii:
� studiile exploratorii - care au ca scop familiarizarea cu fenomenul
cercetat, descoperirea de noi puncte de vedere în legătură cu acesta,
formularea mai precisă a temei de cercetare sau dezvoltarea ipotezelor,
� studiile descriptive - cele care urmăresc cu acurateŃe fie caracteristicile
unui individ, ale unei situaŃii sau ale unui grup, fie frecvenŃa cu care
apare un fenomen.
29
Stabilirea ipotezelor. Acestea sunt formulate în vederea verificării lor prin
cercetarea de teren. A. Mihu consideră că ipoteza rezultă din observaŃia directă sau
indirectă pe care fiecare dintre noi o facem la nivelul societăŃii. Acelaşi autor atrage
atenŃia că ea nu este doar un produs al unei activităŃi constatative ci o construcŃie
mentală imaginativă. Ipotezele sunt formulate sub forma unor enunŃuri predictive;
afirmative sau negative de genul „dacă .... atunci” sau „cu cât ... cu atât” (ex. „Cu cât
veniturile băneşti sunt mai ridicate cu atât satisfacŃiile personale sunt mai mari”).
Orice ipoteză trebuie să îndeplinească două condiŃii: să fie verificabilă şi să aducă
ceva nou.
Eşantionarea - reprezintă selecŃia unei părŃi dintr-un întreg (universul
populaŃiei) în scopul realizării de inferenŃe asupra întregului cu un grad de eroare
acceptabil. ModalităŃi de eşantionare:
a. neprobabilistică: în care subiecŃii nu au şanse egale de a fi selectaŃi.
b. probabilistică: în care fiecare unitate a populaŃiei are şanse egale de a fi
inclusă în eşantion.
Elaborarea instrumentelor. O cerinŃă metodologică fundamentală a cercetării
psiho-pedagogice o constituie adecvarea tehnicilor şi metodelor de cercetare la
obiectivele studiului, la specificul problematicii investigate. În acest sens se Ńine cont
de: ipotezele de lucru, natura fenomenelor studiate, specificul socio-cultural al
populaŃiei. Ancheta pilot urmăreşte testarea instrumentelor de cercetare elaborate în
faza anterioară. Ea are în vedere: adecvarea metodelor şi tehnicilor la obiectivele
cercetării, verificarea fidelităŃii şi validităŃii instrumentelor, formularea unor noi
ipoteze sau reformularea celor vechi, estimarea bugetului de timp alocat cercetării.
Prelucrarea informaŃiilor - această etapă presupune: codificarea şi numerotarea
dalelor obŃinute de la fiecare subiect, transpunerea tor sub formă tabelară şi
prelucrarea lor propriu-zisă. În cele mai multe cazuri informaŃia este de natură cifrică
ceea ce face posibil calculul statistic şi matematic. Analiza datelor - pe baza tabelelor
de corelaŃie, a coeficienŃilor şi indicilor statistici, a graficelor, a altor date obŃinute în
30
etapa anterioară, cercetătorul analizează cantitativ sau calitativ toate informaŃiile
obŃinute stabilind măsura în care ipotezele de lucru au fost confirmate sau infirmate.
Redactarea raportului de cercetare - se face în scopul comunicării rezultatelor.
Se poate prezenta sub următoarele variante: notă de cercetare, studiu în revistă de
specialitate, referat, comunicare la manifestările ştiinŃifice (accent pe comunicarea
orală), carte ştiinŃifică.
Bibliografie
Drăgan, I., Nicola, I. (1993) – Cercetarea psihopedagogică, Tipomer, Tîrgu
Mureş
Muster, D., (1985) – Metodologia cercetării în educaŃie şi învăŃământ, Ed.
Litera, Bucureşti.
Huluban, H., (1994) – Tehnica cercetării ştiinŃifice, Ed. Graphix, Iaşi
Parot, F., Richelle, M. (1995) – Introducere în psihologie. Istoric şi metode.,
Ed. Humanitas
Scopurile constituie punctul de plecare potrivit al oricărei cercetări
psihologice pentru ideea care se doreşte investigată. Pentru aceasta trebuie cunoscut
obiectivul investigaŃiei, ce se vrea investigaŃia de cercetare în cauză să încerce să
descopere.
Ipotezele – generare şi formulare
31
Ipoteza decurge cel mai adesea dintr-un ansamblu mai vast sau dintr-o teorie.
Claude Bernard consideră că teoria nu e decât o ipoteză verificată de un număr mai
mult sau mai puŃin considerabil de fapte
Ipoteza este un discurs coerent, o formulare de relaŃii între fenomene,
sprijinindu-se de pe fapte cunoscute. În vederea formulării unei ipoteze de cercetare
corecte e necesar ca informaŃiile cu privire la tema de studiu să fie corecte şi cât mai
complete. Acest lucru implică cunoaşterea teoriilor ştiinŃifice existente în domeniul în
care se încadrează studiul. Ipoteza este un enunŃ cu caracter probabilistic, pe baza ei
fiind determinate şi delimitate domeniile de cercetare. Pentru ca o ipoteză să fie
corect formulată ea trebuie să respecte anumite criterii (Radu, I. şi colaboratorii,
1993).
1. criteriul generalităŃii: ipotezele trebuie formultate astfel încât relaŃia dintre
variabile să fie adevărată indiferent de condiŃiile spaŃio-temporale;
2. complexitatea: (enunŃurile ipotezelor pot să privească relaŃia dintre două
sau mai multe variabile. În acest fel putem întâlni: ipoteze de nivel 1 în care vom găsi
două variabile şi ipoteze de nivel 2 cu trei sau mai multe variabile.
3. specificitatea: reprezintă claritatea în care sunt definite variabilele
prezentate în ipoteză, precum şi numărul de valori pe care le poale avea fiecare
variabilă;
4. determinarea se referă la gradul de corectitudine al enunŃului. Ipoteza este
cu atât mai corectă cu cât reflectă mai bine realitatea psihologică;
5. falsifiability (falsificabilitatea) implică formularea ipotezei în manieră clară
fără a induce dubii sau erori;
6. testabilitatea: ipoteza trebuie să poată fi testată;
7. predictibilitatea: ipoteza este corectă, dacă descrie şi explică anticipativ
desfăşurarea unor fenomene psihice;
8. comunicabilitatea: enunŃul unei ipoteze trebuie făcut dar astfel încât oricine
o citeşte să o interpreteze identic;
9. reproductibilitatea: ipoteza să poată fi verificată şi în urma altor cercetări;'
32
10. utilitatea: în raport cu realitatea, ipoteza se poate confirma sau nu, dar
ipoteza neconfirmată este neutilizată.
Tipuri de ipoteze de specialitate:
Au fost definite mai multe tipuri de ipoteze:
- ipoteza de lucru sau generală:
- ipoteza de cercetare
- ipoteza statistică
- ipoteza alternativă
- ipoteza nulă
Etapele formulării ipotezelor:
a) formularea ipotezelor de lucru sau generale;
b) formularea ipotezelor de cercetare;
c) formularea ipotezelor statistice.
a) în cazul începerii unei cercetări în momentul în care nu există suficiente
informaŃii pentru o formulare clară şi precisă se pot formula mai multe ipoleze de
lucru sau generale;
b) ipoteza de cercetare este mai concretă iar formula ei respectă regulile
logicii formale: ele trebuie să fie operaŃionale, adică să precizeze activităŃile,
operaŃiile concrete ce trebuie efectuate pentru determinarea apariŃiei fenomenelor şi
modului de evaluare a acestora; riguroase din punct de vedere ştiinŃific, astfel încât să
evite predicŃii de tip cantitativ la evoluŃia unor variabile; originile în măsura în care
informaŃiile reprezintă o noutate reală pentru ştiinŃă; valabilă în momentul în care
enunŃul este confirmat pe parcursul studiului.
c) prin intermediul statisticii se pot cuantifica reacŃii şi stabili relaŃia dintre
stimuli şi reacŃie.
Bibliografie
33
Cardwell, M., Clark, Liz, Mèldrum Claire –(2004) Psychology, Harper, Collins –
Publishers limited.
Chelcea, S. (1995) – Cunoaşterea vieŃii sociale. Fundamente metodologice, Editura
Institutului NaŃional de InformaŃii Bucureşti.
Radu, I. Şi colaboratorii (1993) – Metodologie psihologică şi analiza datelor, Editura
Sincron, Cluj-Napoca
Dintre cele mai importante probleme ce trebuie rezolvate de către cercetător
este eşantionarea. Eşantionarea este considerată un set de operaŃii pe baza cărora din
ansamblul populaŃiei se alege o parte – eşantion – ce va fi supusă investigaŃiei.
Această alegere a părŃii ce va fi supusă investigaŃiei trebuie să fie de aşa
manieră încât prin intermediul studiului redus să se obŃină concluzii cu valabilitate
generală (Rotariu, 2000).
Calitatea esenŃială pe care trebuie să o posede eşantionul este
repezentativitatea. Aceasta constă în capacitatea reproducerii cât mai fidele a
structurii şi caracteristicilor populaŃiei din care este eşantionul.
Gradul de reprezentativitate al unui eşantion depinde de următoarele aspecte:
caracteristicile populaŃiei ce urmează a fi studiată, mărimea eşantionului şi procedura
de eşantionare folosită. Reprezentativitatea eşantionului nu aduce în discuŃie mărimea
populaŃiei (vezi Rotariu, T., 2000, p. 90).
34
SelecŃia aleatorie este o condiŃie necesară pentru obŃinerea unor eşantioane
care să ofere imagini cât mai precise ale populaŃiei de referinŃă. Procedura de
eşantionare este aleatorie în momentul în care fiecărui individ din populaŃie i se
asigură o şansă calculabilă dar nenulă de a fi inclus în eşantion.
Eşantionul multistadial se deosebeşte fundamental de cel stratificat, chiar dacă
uneori acelaşi factor poate fi folosit şi pentru grupare, şi pentru stratificare. În cazul
esentionării multistadiale, scopul principal îl constituie reducerea costului şi timpului
reclamate de culegerea informaŃiei.
În linii mari, se poate spune că un eşantion multistadial este mai puŃin
reprezentativ, la volum egal, decât unul simplu aleator. Se vede că, în special acolo
unde numărul grupurilor de un anumit nivel este mic, riscul de a greşi este foarte
ridicat.
Bibliografie
Rotariu, T., Bădescu, G., Culic, Irina, Mezei, E., Mureşan, Cornelia (2000) –
Metode statistice aplicate în ştiinŃele sociale, ed. Polirom, Iaşi
Gheorghiu, D., (2004) – Statistică pentru psihologi, Ed. Trei, Bucureşti.
ObservaŃia este una dintre cele mai vechi metode de cercetare nu numai în
domeniul psihologiei şi pedagogiei ci şi a altor ştiinŃe. Ca prim demers în exploatarea
35
realului, după cum menŃionează Parot şi Richelle (l995), în forma sa elementară se
reduce la o simplă cercetare
Dintr-o dată observatorul se găseşte confruntat cu o problemă dificilă. Ce fel
de unităŃi descriptive să adopte ? Cum să detaşeze realitatea observată într-un mod
care să fie în acelaŃi timp comod şi util pentru folosirea ulterioară a faptelor culese ?
Dar care ar fi unităŃile pertinente pentru psiholog ? Conduitele se înlănŃuie cel
mai adesea ca un flux continuu; cum să-1 subdivizi pentru a vedea clar în el ? Este
oare nevoie să-1 subdivizi?.” (Richelle, M. şi Parot, F., 1995, p. 156 - 157)
Printre aspectele fundamentale ale observaŃiei după Mucchielli sunt:
- atenŃia acordată comportamentelor şi atitudinilor, analiza contextuală a
comportamentelor observate şi empatia fără ca trăirile altora să fie integrate în propria
noastră afectivitate. Toate acestea constituie sensul psihologic impus fiecărui
observator în câmpul ştiinŃific pe care îl ocupă (Mucchielli, 1974).
Pentru a diferenŃia observaŃia ştiinŃifică de cea empirică trebuie clarificate
anumite aspecte legate de modalitatea de culegere a datelor, descrierea clară a
comportamentului în contextul real, formularea ipotezelor precum şi identificarea
relaŃiilor existente între variabilele cuprinse în ipoteze.
Ca metodă de culegere directă a datelor, evenimentelor se pot distinge
observaŃia calitativă şi cantitativă a căror diferenŃă majoră constă în sistematizarea şi
codificarea materialului observat, care se face pe parcursul cercetării selectându-se
caracteristicile relevante pentru viaŃa de ansamblu a colectivităŃii, pattern-urile
comportamentale şi valorice. ObservaŃia calitativă permite evaluarea unui grup de
indivizi, cea cantitativă axându-se pe observarea comportamentelor unei persoane.
ObservaŃia mai poate fi naturală în condiŃiile în care observatorul nu modifică
comportamentul subiecŃilor în mediul lor de viaŃă, sau controlată în care subiecŃii
sunt confruntaŃi cu diferite sarcini ce au menirea de a provoca comportamentul ce se
doreşte a fi studiat. AutoobservaŃia, deşi a fost criticată prin faptul că alterează actul
observaŃiei, nesesizându-se decât fenomene psihice conştiente, aducând în lumină
36
incapacitatea de obiectivare, poate furniza informaŃii inaccesibile altei persoane
(imagini, afecte, etc),
Se mai pot întâlni şi alte forme de observare clasificate după prezenŃa sau
absenŃa observatorului, distingându-se observaŃia directă - cu participarea
observatorului în rândul subiecŃilor conştienŃi de acest fapt, observaŃie indirectă sau
mediată în cursul căreia actul observaŃional se derulează fie prin intermediul apelării
la mijloace electronice: camere video sau televiziune cu circuit închis, fie mai simplu
în spatele oglinzilor în vedere unilaterală.
Caracterul sistematic al observaŃiei este susŃinut de grila de observaŃie
întâlnită şi sub numele de ghid, protocol de observaŃie, obişnuit în metoda clinică
unde se lucrează cu protocoale tip pentru psihologia normală, patologică, etc.
Acestea conŃin mai multe unităŃi de comportament ce urmează a fi observate.
Numărul de unităŃi din grila de observaŃie trebuie limitat în funcŃie de obiectivele
cercetării.Personalitatea cercetătorului este instrument fundamental deoarece prin
intermediul acestuia sunt înŃelese, prelucrate şi organizate informaŃiile. Acest fapt
asigură în egală măsură resurse şi limite (Dafinoiu, 2002).
Încă din 1948 Merton vorbea de „profeŃia care se autoîmplineşte" (prin
anticipare, şansa evenimentului de a se produce creşte; expectaŃiile ridicate pentru
anumite persoane duc la supraevaluarea acestora).
Alte erori cauzate de observator sunt: lipsa de cunoştinŃe referitor la
fenomenul ce trebuie studiat, lipsa de interes cauzată fie de o neadaptare la grupul de
cercetare, respingere a acestora sau chiar a subiectului de cercetat, fie de o lipsă a
cointeresării materiale; lipsa de experienŃă; dorinŃa de afirmare.
ModalităŃi de prevenire a erorilor
Pentru obŃinerea unui grad mărit de obiectivitate şi evitare pe cât posibil a
apariŃiei erorilor se recomandă respectarea anumitor reguli:
- planificarea riguroasă a cercetării, stabilirea exactă a tehnicilor de cercetare,
alcătuirea unei grile de observaŃie cât mai complete, alegerea observatorilor în funcŃie
37
de experienŃă, instruirea acestora pentru a ne asigura că toŃi dispun de cunoştinŃele
necesare efectuării studiului.
Avantaje şi dezavantaje ale metodei observaŃiei
Principalele avantaje sunt: cost relativ scăzut, selectarea relativ simplă a
subiecŃilor de cercetare, permite înregistrarea comportamentelor în condiŃii naturale;
Dezavantajele principale ale acestei metode
- nu poate pătrunde în profunzimea unor comportamente intime;
- nu se pot identifica relaŃii cauzale pentru determinarea comportamentelor
grupurilor mari;
- ridică probleme etice cu privire la observarea indivizilor fără
consimŃământul în prealabil al acestora;
- inegalitatea distributivităŃii atenŃiei cercetătorului pe toată durata observaŃiei;
- modificarea comportamentului celor studiaŃi prin reacŃii de apărare socială
aceştia pendulând între anxietate paralizantă, docilitate şi exhibiŃionism;
- interpretarea greşită a informaŃiilor furnizate de comportamentul nonverbal,
etc;
- focalizarea atenŃiei pe anumite detalii în detrimentul altora.
Protocolul de observaŃie
Protocolul de observaŃie reprezintă o modalitate sistematică de a înregistra
datele unui subiect sau subiecŃi, continuând mai multe unităŃi de comportament ce
urmează a fi observate.
Pe parcursul înregistrării notelor de observaŃie nu se vor face caracterizări, nu
se vor trage concluzii, faptele vor fi prezentate fără nici un fel de comentarii din
partea cercetătorului.În momentul în care s-a încheiat observaŃia, notele de observaŃie
trebuie revăzute şi transcrise citeŃ. După retranscriere se pot consemna comentariile,
concluziile noastre referitor la cele observate, la tema de cercetare.În final, în funcŃie
de atingerea sau nu a scopului, se poate relua observarea, după analiza sistematică a
erorilor obŃinute, în vederea eliminării acestora.
38
În cazul unei fişe de observaŃie alcătuită în scopul de a înregistra atitudinea în
faŃa probelor se pot consemna: atitudinea generală faŃă de sarcina de lucru (siguranŃă,
nesiguranŃă, aroganŃă, agresivitate, etc.), capacitatea de adaptare la situaŃii noi,
modalitatea de înŃelegere a instrucŃiunilor, rigurozitatea în execuŃie, rezistenŃă la
oboseală, evoluŃia randamentului, ritmul de lucru, atitudinea faŃă de eroare, aspecte
temperamentale, aspecte caracteriale, etc.
Bibliografie
Dafinoiu, L, (2002) - Personalitatea. Metode calitative de abordare. ObservaŃia şi
interviul, Ed. Polirom, Iaşi
Chelbea, S., (2001) - Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi
calitative, Ed. Economică; Bucureşti
Chelcea, S., Mărgineanu, I , Cauc, I., (1998) - Cercetarea sociologică, Ed. Destin,
Deva
IluŃ,P. (1997) – Abordarea calitativă a socioumanului, Ed. Polirom, Iaşi.
Zlate, M., (1996) - Introducere în psihologie, Casa de editură Şansa, Bucureşti
Ancheta –metoda de cercetare în psihologie şi pedagogie
Ancheta, ca metodă de cercetare psihopedagogică, diferită de ancheta
judiciară sau ziaristică, presupune recoltarea sistematică a unor informaŃii despre
39
viaŃa psihică a unui individ sau a unui grup social, ca şi interpretarea acestora în
vederea desprinderii semnificaŃie lor psihocomportamentale. Două caracteristici sunt
esenŃiale pentru noŃiunea de „anchetă”, ca metodă de cercetare:
1. caracterul ei metodic, în sensul că trebuie să satisfacă unele cerinŃe
riguroase şi să permită recoltarea unor informaŃii cuantificabile;
2. caracterul particular al realităŃii asupra căreia se apleacă: universul
personal, intim al celui cercetat, părerile lui personale despre el sau despre alŃii
(ancheta psihoindividuală); universul social, instituŃionalizat (ancheta socială);
universul psihic colectiv, supraindividual, latent sau activ, conştient sau inconştient
(ancheta psihosocială). În cercetarea psihologică sunt utilizate două forme ale acestei
metode pe care le prezentăm în continuare.
Ancheta pe bază de chestionar
Ancheta pe bază de chestionar este una dintre cele mai laborioase metode ale
psihologiei şi pedagogiei, informaŃii despre ea putând fi găsite în diverse lucrări de
specialitate (S. Chelcea, 1975; F. Bacher, 1982; Claude Javeau, 1985 etc). Folosirea
ei ştiinŃifică presupune parcurgerea mai multor etape (asemănătoare cu cele
prezentate în capitolul al II-lea): 1. stabilirea obiectului anchetei; 2. documentarea; 3.
formularea ipotezei; 4. determinarea populaŃiei (universul) anchetei; 5. eşantionarea;
6. alegerea tehnicilor şi redactarea chestionarului; 7. pretestul (pentru a vedea dacă
chestionarul a fost bine elaborat); 8 redactarea definitivă a chestionarului; 9. alegerea
metodelor de administrarea a chestionarului (prin persoane special destinate acestei
operaŃii sau prin autoadministrare); 10. despuierea rezultatelor; 11. analiza
rezultatelor obŃinute în raport cu obiectivele formulate; 12. redactarea raportului final
de anchetă. Dintre toate acestea, etapele 6 şi 8 au o mare importanŃă.
Chestionarul constituie instrumentul esenŃial al acestei forme de anchetă. Din
păcate nu există o unanimitate de păreri în definirea lui. Mucchielli are dreptate atunci
când afirma că „un chestionar nu trebuie să fie considerat ca o listă de întrebări”
(Mucchielli, 1968, p. 9), aşa cum, din nefericire, se mai procedează şi astăzi.
Dimpotrivă, arată el, toate mijloacele de cercetare a răspunsurilor (întrebări propriu-
40
zise, alegeri de imagini şi desene, modalităŃi de măsurare a atitudinilor, tehnici de
relevare a personalităŃii) pot fi folosite într-un chestionar. Nu trebuie însâ să
confundăm chestionarele anchetei psihologice cu chestionarele sau inventarele de
personalitate care au scopuri psihodiagnostice. ReŃinând această diferenŃiere,
Septimiu Chelcea defineşte chestionarul ca fiind „o succesiune logică şi psihologică
de întrebări scrise sau de imagini grafice cu funcŃie de stimuli, în raport cu ipotezele
cercetării, care prin administrarea de către operatorii de anchetă sau prin
autoadministrare, determină din partea celui anchetat un comportament verbal sau
nonverbal, ce urmează a fi înregistrat în scris” (Chelcea, 1975, p. 140).
Clasificarea chestionarelor
Din punct de vedere al calităŃii se pot distinge două tipuri de chestionare (S.
Chelcea 1998).
- chestionarele de date factuale – de tip administrative referitoare la
fapte obiective ce pot fi observate direct şi verificate.
- - chestionarele de opinie - se obŃin date imposibil de observat direct.
Cu ajutorul acestora se încearcă cunoaşterea şi intensitatea opiniilor, se pot
studia interese, motivaŃii, atitudini, înclinaŃii, etc.
După cantitatea informaŃiei putem avea:
- chestionare speciale cu o singură temă, mai greu de realizat, se aplică în
general când se doreşte obŃinerea unei păreri referitoare la un cotidian, revistă, carte,
etc.
- chestionare “omnibus” cu mai multe teme; se obŃine o cantitate mai mare de
informaŃii.
După forma întrebărilor se pot distinge:
- chestionare cu întrebări închise (precodificate) în care gradul de
libertate în alegerea răspunsurilor este limitat, doar la variantele
propuse de cercetător.
41
- - chestionare cu întrebări deschise (libere postcodificate) în care
persoanele chestionate au libertatea de exprimare.
Acest fapt îngreunează codificarea dar aduce un plus de cunoaştere.
După modul de aplicare al chestionarului putem avea:
- chestionare autoadministrative presupun înregistrarea răspunsurilor de
către însăşi persoanele incluse în eşantionul investigat
- - chestionare administrate de operatorii de anchetă, oferă avantajul că
se pot da lămuriri suplimentare indiferent de nivelul de şcolarizare în
ciuda faptului că sunt mai costisitoare.
Structura chestionarelor
Chestionarele cuprind diferite tipuri de întrebări, care după funcŃia lor au:
- contact – întrebări introductive
- trecere la o nouă problemă din cuprinsul chestionarului - întrebări de trecere;
- oprire în răspunderea la întrebările succesive a unor categorii de subiecŃi –
întrebări filtru;
- separare a răspunsurilor “pro” şi “contra” dar nu împiedică urmărirea
succesiunii în răspuns a subiecŃilor – întrebări bifurcaŃie;
- ajută la explicarea diferitelor poziŃii ale subiectului - întrebările “de ce?”;
- verificarea opiniei exprimate precum şi a consistenŃei acesteia - întrebări
control;
- de analiză a răspunsurilor din chestionare – întrebări de clasificare.
Întrebările din chestionar nu sunt stimuli izolaŃi, se raportează unele la
celelalte, se presupun şi se influenŃează reciproc în funcŃie de succesiunea şi poziŃia
lor. (Chelcea 1998, p. 236).
În elaborarea chestionarelor se parcurg mai multe etape:
- etapa de pregătire – în care se alege tema, tipul chestionarului şi stilul de
consemnare a răspunsurilor;
42
- elaborarea proiectului de chestionar care poate avea mai multe întrebări
decât vor răspunde în final;
- analiza critică şi eliminarea întrebărilor neadecvate sau reformularea lor;
- stabilirea formei finale;
- pretestarea în care prin aplicarea pe un număr mic de subiecŃi se analizează
răspunsurile şi eventualele observaŃii;
- revizuirea chestionarului în vederea definitivării acestuia şi aplicarea pentru
cercetarea temei propuse.
Avantajele chestionarului
- poate fi aplicat cu uşurinŃă;
- păstrează anonimatul subiecŃilor;
- permite colectarea de informaŃii într-un timp relativ scurt;
Limitele chestionarului
- nu se pot culege informaŃii suplimentare;
- identitatea subiecŃilor nu e cunoscută;
- nu se pot da lămuriri suplimentare;
- nu se poate verifica în cazul unui chestionar prin poştă dacă răspunsurile
sunt ale unui singur membru al familiei sau a mai multor.
Bibliografie
Chelcea, S., Mărginean, I., Cauc, I. (1998) – Cercetarea sociologică. Metode
şi tehnici, ed. Destin, Deva.
Chelcea, S.,(1975) Chestionarul în investigaŃia sociologică, ed. StiinŃifică şi
enciclopedică, Bucureşti
Mucchielli,R.,(1968) Le questionaire dans l-enquete psycho-sociale, Libraires
Techniques, Paris
43
Radu, I. Şi colab (1993) - Metodologia psihologică şi analiza datelor, Editura
Sincron, Cluj-Napoca.
Zlate, M.,(2000)Introducere in psihologie, Ed. Polirom,Iaşi
Este o metodă universală a ştiinŃelor sociale şi socioumane. Este o metodă des
utilizată de psihologi, pedagogi, sociologi, asistenŃi sociali. De aici apar diferenŃe în
privinŃa definirii acestei metode. Ancheta pe bază de interviu presupune raporturi
verbale între participanŃii aflaŃi faŃă în faŃă, centrarea asupra temei cercetate, direcŃia
unilaterală, de acŃiune, fiecare participant păstrându-şi locul de emiŃător sau de
receptor. Interviul, deşi strâns legat de alte fenomene (întâlnirea, convorbirea,
dialogul, interogatoriul) se deosebeşte net de ele. Astfel, interviul presupune
întâlnirea, fără ca întâlnirea să presupună neapărat interviul. între ele se stabilesc
relaŃii ca de la mijloc la scop. În întâlnire, interviul este unul dintre scopurile posibile.
În convorbire avem schimb de informaŃii în ambele sensuri persoanele schimbându-şi
44
permanent locurile, fapt care nu este posibil în interviu. Dialogul şi interviul se
presupun reciproc, prin ele făcându-se trecerea, de la o stare la alta, totuşi interviul
este mai mult decât un dialog pentru că în el se capătă informaŃii pe care nu le
cunoaştem dinainte. În fine, atât interogatoriul cât şi interviul vizează strângerea de
informaŃii, ambele fiind de tip maieutic, totuşi în interogatoriu există conştiinŃa
faptului că o forŃă exterioară impune obŃinerea unui răspuns, în timp ce în interviu se
lasă la alegerea subiectului posibilitatea de a răspunde sau nu. În calitatea sa de
strategie de culegere a informaŃiilor interviul poate fi conceput ca metodă integrată
altor metode mai largi sau ca metodă de sine stătătoare, cu legile şi caracteristicile lui
proprii. Există interviuri individuale şi de grup.
Multe dintre problemele acestei forme de anchetă sunt comune cu cele ale
anchetei pe bază de chestionar sau chiar cu cele ale metodei convorbirii, de aceea, nu
mai stăruim asupra lor.
Ambele forme de anchetă permit investigarea unui număr mare de subiecŃi
într-un timp relativ scurt, recoltarea unui material extrem de bogat ca şi prelucrarea
lui rapidă (mai ales atunci când avem de a face cu răspunsuri precodificate la
întrebări). Datele anchetei se pretează la o analiză cantitativă în vederea surprinderii
unor legităŃi statistice. Ca metodă de cercetare, ancheta psihologică are însă şi o serie
de limite. Datorită faptului că, pe de o parte, presupune relaŃia dintre operatorul de
anchetă şi subiectul investigat, iar pe de altă parte, recurge la autocunoaşterea
subiectului, ea nu este, scutită de intervenŃia unor deformări subiective. Se poate
întâmpla ca subiecŃii, bine intenŃionaŃi, să creadă că ne furnizează mărturii sincere,
„adevărate” din punctul lor de vedere, dar, din cauza operării cu o imagine pasageră,
episodică, superficială, care induce o falsă conştientizare, să ne furnizeze, de fapt,
informaŃii iluzorii, neadevărate în raport cu fenomenul însuşi (Golu, 1989, p. 188).
Ancheta psihologică fiind supusă riscurilor deformării necesită măsuri de protecŃie
speciale (instruirea şi formarea operatorilor, standardizarea chestionarelor etc).Din
punct de vedere metodologic are la bază interview în limba engleză, folosit în sensul
de întrevedere, întâlnire. În franceză „entrevue” cu sens de întâlnire sau entretien cu
45
sensul de conversaŃie, convorbire. Preluând o idee avansată de R. Daval et al (1967)
mulŃi autori (M. Zlate, S. Chelcea, I. Mărginean) fac distincŃia între interviu şi alte
fenomene psihosociale asemănătoare: întâlnirea, convorbirea, dialogul şi
interogatoriul. Astfel, interviul presupune întâlnirea, dar nu se confundă cu aceasta. În
convorbire, datorită schimbului de informaŃii, persoanele participante nu pot schimba
replici decât pe baza unui dialog prin care obŃinem o îmbogăŃire a paletei de
informaŃii. Interogatoriul presupune o necesitate de a răspunde fiecărei întrebări în
parte, fără a da posibilitatea subiectului de a se eschiva. În domeniul cercetării
psihopedagogice termenii de convorbire şi interviu pot fi consideraŃi sinonimi.
1. SituaŃia de interviu psihologic este situaŃia în care are loc un schimb
conversaŃional între două sau mai multe persoane cu scopul culegerii de informaŃii
într-un cadru specific amenajat în acest scop.
2. În cercetarea ştiinŃifică se disting trei categorii de scopuri pe care această
metodă le poate avea (apud S. Chelcea et al., 1998) şi anume un scop explorator – în
care se identifică variabilele şi relaŃiile dintre acestea; scop de recoltare a
informaŃiilor în vederea testării ipotezelor; scop de recoltare suplimentară de
informaŃii obŃinute prin alte tehnici şi metode.
Avantaje:
– unul din principalele avantaje constă în flexibilitate, deoarece se pot obŃine
răspunsuri specifice la fiecare întrebare;
– asigurarea răspunsurilor la toate întrebările fără omisiuni;
– se observă direct comportamentul nonverbal, ceea ce sporeşte calitatea
informaŃiilor;
– se pot aborda teme mai complexe;
– se pot obŃine păreri personale argumentate referitor la cele exprimate;
– poate completa alte metode în vederea obŃinerii de informaŃii relevante;
– se poate realiza cu mai multe persoane etc.
Dezavantaje:
46
– costul realizării unui interviu este ridicat, datorită selecŃiei şi pregătirii
operatorilor de interviuri;
– desfăşurarea unui bun interviu necesită timp mai îndelungat, uneori chiar o
continuare a acestuia la o dată ulterioară, ceea ce e dificil în cazul persoanelor
angrenate în diferite activităŃi şi funcŃii;
– apar erori datorită subiectivităŃii interpretării de către operatorii de interviu a
răspunsurilor obŃinute;
– numărul mare de răspunsuri şi părerile personale sunt mai greu de structurat;
– lipsa asigurării anonimatului , adresa şi numărul de telefon fiind cunoscute;
– lipsa standardizării întrebărilor etc.;
Putem spune că interviul psihologic favorizează întâlnirea într-un context
specific, pe o anumită temă, a două persoane între care are loc un schimb de relaŃii, pe
fundalul unui obiectiv.
Diversitatea situaŃiilor, scopurilor şi obiectivelor întâlnite în practica
psihologică şi pedagogică contribuie la o diversitate mare de tipuri de interviuri.
Acestea se pot clasifica după mai multe criterii.
Astfel, după gradul de libertate de care dispune operatorul în formularea
întrebărilor, putem întâlni:
– interviuri nondirective – caracterizate de un număr relativ redus de întrebări,
a căror durată este teoretic nelimitată , în urma căruia se obŃin din partea
intervievatului răspunsuri complexe, particulare, dar uneori greu de structurat;
– interviuri directive – caracterizate de întrebări închise, prestabilite într-o
ordine rigidă şi limitată în timp.
Între aceste orientări îşi au locul: interviul clinic, interviul cu răspunsuri
libere, interviul cu întrebări deschise, interviul cu întrebări închise (Chelcea 1998).
Folosind drept criteriu numărul de persoane implicare în interviu putem
întâlni:
– interviu individual – întrebările sunt puse unei singure persoane de către
intervievator;
47
– interviu de grup – în care mai multe persoane aflate în acelaşi timp, în
acelaşi spaŃiu, interacŃionează prin răspunsuri aduse subiectului de discuŃie.
După gradul de repetabilitate al interviurilor, putem avea:
– interviuri unice – nerepetabile;
– interviuri repetate – presupun convorbiri repetate între intervievator şi
intervievat, des întâlnite în psihoterapie şi consiliere.
În funcŃie de scopul lor, mai putem întâlni:
– interviuri de evaluare;
– interviuri de angajare;
– interviu clinic
– interviu de examinare a stării mentale.
Surse de eroare întâlnite în cursul unui interviu:
– „halo effect” – descris de Thorndike, dă corelaŃii mai crescute decât ar fi în
mod normal de aşteptat. O impresie favorabilă sau halo pozitiv, va îngreuna sarcina
intervievatorului de a vedea părŃile negative, la fel ca şi în cazul helo negativ –
intervievatorul va tinde cu greu să accepte părŃile pozitive ale intervievatului.
– tendinŃa de generalizare similară efectului halo, în care pe baza unei
caracteristici se cade în capcana generalizării;
– erori datorate diferenŃelor, etnice, culturale şi diferenŃelor de clasă socială.
Erorile reduc gradul de obiectivitate al intervievatorului, a cărui judecată este alterată,
la fel ca şi validitatea evaluării sale.
Bibliografie
Chelcea, S., Mărginean, I., Cauc, I., (1998) – Cercetarea sociologică, Metode şi
tehnici, ed. Destin, Deva
Dafinoiu, I. (2002) – Personalitatea. Metode de abordare clinică. ObservaŃia şi
interviul, ed. Polirom, Iaşi.
Daval, R. Şi colab. (1967) – Traite de psychologie sociale, P.U.F. Paris
48
Zlate, M.,(2000)Introducere în psihologie, Ed. Polirom, Iaşi
Interviul clinic reprezintă metoda de lucru a psihologului clinician. Prin acesta
el poate obŃine informaŃii mai detaliate la unele probleme şi aspecte ale subiectului,
care sunt legate de o serie de momente şi evenimente din viaŃa acestuia: din
comportarea sa, relaŃiile cu ceilalŃi, aspecte mai intime, etc.
Interviul poate fi influenŃat de o multitudine de factori, dar caracteristica
principală este dialogul asimetric ce se stabileşte între subiecŃi şi psihologul clinician
care are competenŃa de a direcŃiona şi a-şi afirma o anumită poziŃie în raport cu cele
relatate. În funcŃie de obiectivele interviului putem întâlni: interviu diagnostic, de
terapie, de cercetare.
Tipuri de interviu întâlnite (după Dafinoiu, I. 2002):
a) interviu non-directiv – centrat pe persoană
b) interviu semi-directiv – cuprinde principalele teme de abordare cu
subiectul, nu într-o ordine strică ci abordările la momentele oportune.
49
c) interviu-directiv – este utilizat la eliminarea lacunelor în informaŃiile
obŃinute.
Tipuri de intreviu clinic
Intreviul clinic psihiatric
În funcŃie de obiectivele urmărite interviul clinic în psihologie şi interviul
clinic în psihiatrie prezintă caracteristici specifice (Dafinoiu, I. 2002). În domeniul
bolilor mintale sunt utilizate după acelaşi autor interviuri de inspiraŃie psihodinamică
ce au la bază concepŃia lui S. Freud, referitoare la conflictele profunde cu origine în
prima copilărie şi interviul centrat pe simptom ce utilizează diverse cadre de
clasificare şi descriere a tulburărilor psihice.
Interviul clinic de evaluare
Are ca obiective: identificarea simptomelor, analizarea acestora în vederea
înŃelegerii funcŃionării psihologice şi obiectiv terapeutic ce orientează strategia
terapeutică.
Interviul clinic bazat pe fundamente psihanalitice
– se analizează aspecte ale trecutului individului deoarece având psihanaliza
ca fundament se instituie idea că simptomul prezent îşi are originea în trecutul
subiectului, în conflictele inconştiente generate de întâmplări ale copilăriei timpurii.
Intreviul clinic non-directiv
– după cum mărturisea autorul acestei metode este centrată asupra individului
nu asupra problemei. Copilăria este importantă pentru structurarea personalităŃii dar
nu este definitorie. Imaginea de sine a unui individ este legată de evaluarea continuă a
rezultatelor propriilor experienŃe în raport cu ceilalŃi. ExperienŃele pozitive creează
dimensiuni pozitive ale imaginii de sine, iar cele nefavorabile conduc la scăderea
imaginii de sine.
50
Atitudinile relaŃionale ale psihologului în interviul clinic non-directiv sunt de
şase tipuri după Mucchielli, A. (2005):
– atitudine de evaluare sau judecare morală; atitudine explicativă;
atitudine de sprijin-consolare; atitudine de investigare; atitudine de
soluŃionare a problemei şi atitudine comprehensivă.
Atitudinea clinicianului
Nu trebuie să lase impresia de o receptare ci prin ea să introducă un dialog.
Tăcerile nu vor fi cultivate ca forme de presiune asupra interlocutorului pentru a-l
forŃa să bată în retragere sau ca expresie a rezervei ascultătorului sau negare a celor
spuse de interlocutor ci sunt respectate, urmând a fi interpretate ca element de
punctare, timp de reflecŃie sau trecere către altceva. Stadiul superior sau de
supervizare nu este o atitudine indicată pentru atingerea scopului clinicianului.
Ascultarea presupune o atitudine de întâmpinare susŃinută în prezent şi readaptată
constant la ceea ce exprimă persoana din faŃă sa. Nu se vor afişa semen de nerăbdare,
plictiseală sau anticipare atotştiutoare la relatările subiectului. AtenŃia îndeosebi va fi
îndreptată către lupta interioară a subiectului cu sinele.
Interviul clinic în terapiile cognitiv-comportamentale
Interviul este orientat spre culegerea informaŃiilor cu referire îndeosebi la
comportamentul – problemă, este o relaŃie directivă prin care terapeutul ajută
pacientul în luarea deciziilor, răspunzând astfel expectaŃiilor acestuia, care doreşte
înŃelegere, alianŃă, parteneriat şi nu în ultimul rând dobândirea controlului.
Interviul clinic în psihoterapia existenŃialistă
Psihoterapeutul îşi va direcŃiona eforturile către reconstituirea logicii
universului în care se află pacientul cu scopul de a scoate fiinŃa umană din universul
tematizat redându-i libertatea şi înŃelegerea lumii în care trăieşte. Interviul se va
îndrepta către recunoaşterea de către subiect a prejudecăŃilor sale şi depăşire a
acestora prin reconstituirea sistemului său psihologic de percepŃie a lumii.
51
Bibliografie
Dafinoiu, I. (2002) – Personalitatea – metode calitative de abordare clinică.
ObservaŃia şi interviul, ed. Polirom Iaşi
Mucchielli, A. (2005) – Arta de a comunica. Metode, forme psihologia
situaŃiilor de comunicare, ed. Polirom Iaşi
Peretti, A., Legrand, J.A., Boniface, J., (2001) – Tehnici de comunicare, Ed.
Polirom, Iaşi.
Brainstorming-ul este o metodă intuitivă, eficientă pentru generarea în grup a
ideilor şi a fost elaborată încă în anul 1948 de către Alex Osborn, prorectorul
UniversităŃii din Buffalo, SUA, şi fondatorul Institutului de CreaŃie Tehnică. Rădăcini
ale brainstorming-ului se pot găsi şi în obiceiurile marinăreşti ale secolelor XVI -
XVII, în conformitate cu care, în condiŃii de primejdie, căpitanul vasului convoacă
sfatul mateloŃilor, ascultând într-o unumită ordine (începând cu elevii, apoi cu
mateloŃii şi terminând cu ofiŃerii) părerile tuturor şi luînd pe această bază deciziile
necesare.
1. Principiile de bază ale brainstorming-ului. ŞedinŃa de creaŃie în sistemul
brainstormingului se bazează pe două principii fundamentale:
• amânarea criticii (amânarea evaluării);
52
• necesitatea elaborării cât mai multor idei, pe principiul transformării
cantităŃii în calitate.
Mai trebuie respectate şi alte reguli:
- se încurajează şi ideile aparent ieşite din comun, la prima vedere de-a
dreptul bizare, dar care adesea, analizate inginereşte, pot deveni deosebite;
- se stimulează combinarea şi îmbunătăŃirea ideilor, pe principiul evocării
asocierii, formularea unor idei generate atât din gândirea personală, cât şi din cea a
celorlalŃi membri ai grupei.
2. Principiul amânării criticii şi autocriticii (principiul evaluării amânate).
În procesul de căutare a ideilor, critica trebuie amânată, gândirea trebuie să fie
dominant divergentă, cea convergentă fiind temporar suspendată, lucru deosebit de
dificil şi care presupune un antrenament îndelungat. ImaginaŃia trebuie lăsată întâi să
se avânte pînă în înaltul cerului, pentru ca apoi să revină pe pământ cu sporul gândirii
critice” (Osborn, 1971).
3. Principiul asigurării calităŃii prin cantitate
O idee emisă de un membru al gupului produce prin consonanŃă noi idei ale celorlalŃi
membri, scânteia podusă creier va face să se producă prin ricoşare altele, ca într-un
foc de artificii, ca într-o reacŃie în lanŃ.
4. Desfăşurarea şedinŃei de creaŃie în cadrul brainstorming-ului. Structura
optimă a grupului presupune un conducător, 1-2 secretari, membri cu o bogată
experienŃă în brainstorming şi 4-5 invitaŃi speciali. Conducătorul grupului trebuie să
aibă suficientă experienŃă, să fie antrenant în conducerea abilă a şedinŃei de creaŃie şi
chiar să elaboreze şi o listă personală de sugestii pentru soluŃionarea problemei, astfel
că în ipoteza unei crize de idei să poată interveni pentru canalizarea discuŃiilor.
Evaluarea şi selectarea ideilor. Pentru pregătirea evaluării şi selectării trebuie
parcurse următoarele operaŃii preliminare:
Secretarul echipei pregăteşte o listă a tuturor lideilor sugerate, atât în timpul
şedinŃei cât şi după şedinŃă.Conducătorul grupului verifică lista, asigurându-se că
53
fiecare idee a fost exprimată concis şi clar şi clasifică pe categorii logice ideile emise
(de regulă 5-10).
Ideile selecŃionate sunt încredinŃate specialiştilor pentru concretizarea,
dezvoltarea, proiectarea şi implementarea industrială.
Brainstorming-ul poate fi folosit şi în domeniul managementului, deservirii,
afacerilor, economiei, sociologiei, operaŃiilor militare, cercetării penale şi în multe
alte domenii ale performanŃei umane.
Brainstorming-ul direct contribuie la găsirea soluŃiei pentru o problemă dată;
ori după cum s-a arătat mai înainte, orice problemă de creaŃie este o dublă problemă
creativă:
• crearea subiectului;
• crearea soluŃiei pentru subiectul elaborat.
Pentru a mări şansele brainstorming-ului direct este raŃională practicarea
antebrainstorming-ului a cărui scop principal este evidenŃierea în obiectele tehnice
existente a unui număr cât mai mare de neajunsuri şi chiar prognozarea în viitor a
unor neajunsuri noi, legate de evoluŃia normală a tehnicii.
Brainstorming-ul şi antebrainstorming-ul pot fi combinate sub forma dublului
brainstorming, a antebrainstorming-ului combinat cu brainstorming etc.
Sinectica (metoda Gordon)
reprezintă îmbinarea de elemente diferite, aparent necorelate, având drept scop de
bază eliberarea faŃă de constrângeri impuse în cadrul problemei formulate, eliminarea
răspunsurilor negative, modelarea gândirii şi evadarea din gândirea şablon, pentru
realizarea de idei originale, viabile.
Metoda presupune următoarele etape:
1. enunŃarea problemei în forma dată;
2. analiza problemiei;
3. sugestii imediate sau „purjare”;
4. enunŃarea problemei aşa cum a fost înŃeleasă;
54
5. creşterea „distanŃei metaforice” utilizând analogia directă, analogia
personală sau conflictul condensat;
6. eventuala repetare a etapei 5 în alt context;
7. adaptarea forŃată a fanteziei;
8. generarea unor soluŃii posibile.
La început, grupei constituite din conducător, 5-10 membri şi stenograf, se
explică tema printr-o enunŃare generală a problemei, urmată de o analiză - detaliere a
acesteia, de la general la particular. Problema poate fi redefinită, aşa cum a fost
înŃeleasă şi se poate proceda la „excursia creativă” propriu-zisă, excursie în care prin
participarea coordonatoare activă a conducătorului de grup, domnesc analogia,
inversia, empatia, fantezia, evocarea şi alte tehnici intuitive de creaŃie.
Metoda sinectică se bazează pe faptul că procesul creativ este mai productiv în
condiŃii noi, necunoscute pentru om.
Metoda Delphi
A fost pusă la punct în anii 1964-1965 de către O. Helmer şi colaboratorii săi
în cadrul programului de cercetare al trustului american Rand Corporation, are drept
scop de bază obŃinerea de direcŃionări, prognoze şi chiar soluŃii în problemele
complexe prin valorificarea şi stimularea competenŃei unui grup de experŃi,
combinând creativitatea individuală cu cea a grupului.
Caracteristica principală a metodei o constituie utilizarea feed-back-ului, prin
consultare reciprocă periodică, de mare efect stimulativ, dar în timp, creativ.
Metoda a fost aspru criticată, datorită în special a faptului că îi temperează pe
cei cu idei îndrăzneŃe şi în felul acesta, reduce substanŃial originalitate ideilor
elaborate - radicalismul acestora.
Metoda Philips 66
În metoda elaborată de J. Donald Philips numărul de participanŃi este de 6, iar
durata discuŃiilor este limitată la numai şase minute. Altfel spus, este un
brainstorming dens - un blitz-brainstorming.
55
Aplicarea metodei se realizează plecându-se de la grupe eterogene mari de
persoane), care se fragmentează în grupe mici de câte şase persoane.
Fiecare grupă mică îşi alege un lider care îndeplineşte şi funcŃia de lider cu
drept la discuŃii. Conducătorul general prezintă problema în scris, tuturor
participanŃilor. Durata este de patru minute pentru organizare, patru minute pentru
blitz-brainstorming şi două minute pentru raportul fiecărui lider.
DiscuŃia Panel
Principiul acestei metode constă în utilizarea unui grup restrâns de persoane
competente (eşantionul Panel) pentru studierea unei probleme, asociată unui auditoriu
care ascultă în tăcere şi intervine numai prin mesaje scrise. DiscuŃia se destaşoară
după următoarea metodologie: grupul Panel, de 5-6 persoane, aşezate în jurul unei
mese sub preşedinŃia unui lider-animator, în cadrul căruia se lansează discuŃiile, se
schimbă între ei punctele de vedere pe tema propusă Grupul Panel reia discuŃia după
fiecare lecturare a unui grup de mesaje, iar auditoriul continuă să trimită mesaje noi,
şedinŃa sfârşind prin sinteza discuŃiilor şi intervenŃiilor efectuată de către animator.
Metoda 6-3-5
Cifra 6 reprezintă numărul de membri ai grupului de creaŃie, cifra 3 reprezintă
trei idei fomulate iniŃial de fiecare membru al grupului şi înscrise pe un tabel cu trei
coloane, iar cifra 5 reprezintă numărul de persoane (6-1) care prelucrează primele trei
idei ale vecinului. Ideile sunt apoi centralizate de către lider şi transmise conducerii
întreprinderii.
Metoda Frisco
Această metodă are drept scop esenŃial aflarea, în vederea rezolvării unor
probleme complexe şi dificile, a unor noi căi de rezolvare cât mai simple şi mai
eficiente şi presupune constituirea a două echipe (Verone, 1983):
A - echipa de investigare, formată din 12-15 persoane diferenŃiate ca vârstă şi
competenŃă, care examinează atent problema dată, reimaginează metodele sau
rezolvările clasice, le analizează critic, evidenŃiind dificultăŃile de bază
56
(complexitatea calculelor, folosirea exagerată a coeficienŃilor şi exponenŃilor
empirici, aplicativitatea restrânsă etc).
B - echipa de creaŃie propriu-zisă, formată din 5-6 experŃi înalt calificaŃi care,
primind o „listă de control” de la prima echipă, încearcă să găsească rezolvări noi, sau
măcar să le îmbogăŃească pe cele existente.
Conducătorul veghează asupra participării active, echilibrate ca volum, a
tuturor membrilor şi asupra păstrării riguroase de către fiecare a rolului atribuit.
TradiŃionalistul joacă un rol de arbitru imparŃial, care apreciază meritele
vechilor soluŃii, consemnează obiectiv neajunsurile. Acesta se pronunŃă pentru
menŃinerea soluŃiilor vechi, fără să se opună categoric eventualelor îmbunătăŃiri
realiste.
Exuberantul emite ca un participant tipic la brainstorming, idei cât mai
originale, mai năstruşnice, fără autocontrol riguros, asigurând astfel un climat creativ-
imaginativ.
Pesimistul reprezintă cenzorul negativist, adept al proverbului: „Mai binele
este duşmanul binelui”.
Optimistul critică ferm poziŃia adoptată de regulă de pesimist şi susŃine realist
entuziasmul exuberantului; el este un realist obiectiv, încrezător în posibilităŃile minŃii
omeneşti. Este de recomandat ca tradiŃionalistul să fie cel mai vârstnic, optimistul să
fie cel mai competent în problema dată, pesimistul să fie un recunoscut specialist într-
un domeniu conex, iar exuberantul trebuie să fie un tânăr cercetător specialist apreciat
pozitiv de toŃi membrii echipei, atrăgător, amabil, neînfumurat, dar nici timorat de
experienŃa celorlalŃi.
Tehnicile şi metodele intuitive de creaŃie reprezintă componentele artizanale şi
nu logice-ştiinŃifice ale inventicii; aceste mijloace favorizează inventarea, dar nu o
determină.
Tehnicile şi metodele intuitive presupun o pregătire informaŃională minimală
şi asigură utilizarea în mult mai mare măsură a cantităŃii personale de informaŃii
stocate.
57
Bibliografie:
Osborn, Al., (1971) – Applied Imagination, Charles Scribner, s song New York
Stoica Ana (1983) – Creativitatea elevilor, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
Verone, Pierre, (1983) – Inventica, Ed. Albatros, Bucureşti
Stănciulescu, T., (1998) Tratat de creatologie, Ed. Performantica, Bucureşti