MASAJUL

Definiţie:

Masajul reprezintă prelucrarea metodică şi sistematică a părţilor moi ale corpului.

- Este metodică pentru că fiecare tip de masaj acţionează prin anumite manevre care se aplică într-o anumită succesiune urmărind obţinerea unor efecte precise.

- Este sistematică deoarece părţile moi sunt abordate într-o anumită ordine, de regulă de la suprafaţă spre profunzime, iar manevrele sunt aplicate într-o anumită ordine pe suprafeţele corpului în funcţie de scopurile urmărite şi de tipul de masaj.

Masajul poate fi executat:

- manual,

- cu ajutorul aparatelor (vibromasoarele de diferite tipuri, fotolii sau paturi vibrante),

- cu ajutorul apei (cu jeturi de diferite intensităţi şi diferite temperaturi),

- cu nămol (pentru slăbit),

- cu gheaţă, (cu rol anestezic şi decontracturant).

Cel mai eficient este masajul manual. De obicei în cadrul şedinţei de masaj se dezvoltă o relaţie bazată pe comunicare între cele două persoane implicate.

Prin masajul manual se pot diagnostica anumite suferinţe pe care subiectul nu le poate preciza. Un specialist experimentat poate sesiza prin palpare existenţa anumitor afecţiuni cum ar fi: tumefacţii, colecţii de diferite naturi, poate sesiza prezenţa celulitei, prezenţa unor contracturi musculare, a unor adenopatii (creşterea în volum a ganglionilor limfatici).

În funcţie de efectele urmărite prin masajul manual se poate sesiza tonusul local individual, iar maseurul îşi poate varia forţa de aplicare a manevrelor respectând însă principiul nondolorităţii, în caz contrar pot apărea efecte opuse celor dorite, iar în cazul masajului de întreţinere putem provoca echimoze.

Clasificări:

Se realizează în funcţie de mai multe criterii:

· zona de origine,

· tipul de manevră aplicat,

· scopul masajului,

· durata,

· întinderea,

· în funcţie de efectele pe care le urmărim

1. Masajul somatic - a fost adus în România şi sistematizat în deceniul 3 al secolului trecut de profesorul Adrian Ionescu, care de altfel a pus bazele culturii fizice medicale,, acest domeniu a fost asimilat ulterior Kinetoterapiei.

Masajul somatic cuprinde:

- masajul igienic - se bazează pe tehnica suedeză,

- masajul relaxant,

- masajul sportiv,

2. Masajul energetic - are origine în orient:

· presopunctura,

· masajul Shiatsu,

· masajul indian,

· taimasajul care de obicei se asociază cu tehnici de strecing,

· reflexologia.

3. Masajul terapeutic - a fost dezvoltat ca tehnică adjuvantă în tratarea anumitor afecţiuni:

· drenajul limfatic,

· masajul anticelulitic,

· masajul transversal - profund, care se aplică în suferinţe musculare însoţite de contracturi şi scurtări generatoare de durere, - tehnica a fost dezvoltată de Cyriax,

· masajul periostal - este o tehnică de masaj profund care se aplică pentru a stimula activitatea periostului.

Masajul utilizează anumite substanţe în funcţie de tipul de masaj:

· pudre – de talc mentolate sau parfumate,

· creme şi uleiuri care înlesnesc alunecarea dar care sunt utilizate şi pentru intensificarea efectelor masajului.

Condiţii care trebuie îndeplinite:

1. Igiena trebuie să fie uşor de realizat şi de menţinut – pereţii trebuie să fie vopsiţi în vopsele de ulei sau placaţi cu faianţă pentru a putea fi curăţaţi uşor, podeaua trebuie acoperită cu linoleum sau cu gresie de culori deschise.

2. Sala de masaj trebuie să aibă o bună izolare fonică.

3. Trebuie să aibă o bună izolare termică, pentru a permite menţinerea unei temperaturi constante de confort termic cuprinsă între 22-24 grade.

4. În sala de masaj nu trebuie să se creeze curenţi de aer.

5. Sala trebuie să fie echipată cu banchete confortabile pentru ambele persoane implicate: lungime de 2 metri, lăţime de 70-80 centimetri şi o înălţime ajustabilă de 75-80 centimetrii, ele trebuie să fie formate din două sau trei segmente care să poată fi mobilizate independent unul de altul.

6. Cearceafurile sau prosoapele trebuie să fie schimbate după fiecare subiect.

7. Sala trebuie să fie prevăzută cu spaţii pentru vestiare sigure

8. Trebuie să fie prevăzută cu cabine de duş.

Condiţii care trebuie respectate de către subiect:

1. Subiectul trebuie să respecte regulile de igienă.

2. Să nu prezinte contraindicaţii pentru masaj.

3. Să nu poarte bijuterii.

Condiţii care trebuie îndeplinite de către maseur:

1. Igiena personală şi a sălii de masaj.

2. Să nu poarte bijuterii.

3. Să aibă o manichiură corespunzătoare.

4. Să nu prezinte bătături sau negi.

5. Să posede o bună pregătire ştiinţifică, să cunoască:

- reperele osoase care beneficiază de fricţiuni,

- să cunoască la nivelul fiecărei regiuni dispoziţia muşchilor şi direcţia fibrelor musculare,

- să cunoască structura articulaţiilor şi dispoziţia mijloacelor de legătură din jurul articulaţiilor.

6. Trebuie să cunoască elemente de fiziologie a pielii şi ţesutului subcutanat, a sistemului muscular şi modul de acţiune a masajului asupra acestor structuri.

7. Maseurul trebuie să aibă noţiuni de biomecanică pentru aplicarea corectă a manevrelor de mobilizare pasivă şi a celor de strecing.

8. Trebuie să aibă cunoştinţe temeinice de patologie pentru a nu aplica manevre de masaj în anumite regiuni în situaţii în care aceste manevre sunt contraindicate.

9. Maseurul trebuie să aibă o bună pregătire fizică pentru a mobiliza pacienţii supraponderali.

10. Să aibă mâinile calde şi eminenţele tenare şi hipotenare bine dezvoltate pentru a nu produce reacţii de apărare sau contracturi musculare.

În funcţie de durată şi suprafaţa de aplicare a manevrelor masajul este:

· General – masaj pe întregul corp într-o anumită succesiune pe o durată de 60 minute.

· General extins care durează până la 90 minute

· Masajul parţial care poate fi:

- masaj regional ex masajul membrelor inferioare

- masaj segmentar ex: masajul mâinii, gambei, care durează 20 până la 30 minute. În aceste situaţii se aplică manevre de masaj doar pe anumite zone mai intens solicitate în timpul efortului fie el sportiv sau profesional sau în anumite zone afectate de anumite boli.

Modul de acţiune al masajului (somatic)

a) Mecanic – efectele fiind produse de forţa de aplicare a manevrelor asupra structurilor masate. Efectele se exercită local direct asupra părţilor moi prelucrate prin masaj.

b) Reflex – acţiunea se manifestă la distanţă de structurile asupra cărora se aplică manevrele de masaj. În cazul acţiunii reflexe sunt stimulate:

- reflexul de distanţă,

- reflexul de simetrie, care este utilizat cel mai frecvent în cazul persoanelor din serviciu de ortopedie, care au segmente imobilizate în aparat gipsat şi se aplică manevre stimulante pe membrul simetric, inducând anumite efecte şi asupra segmentului imobilizat.

- Reflexul de profunzime, indiferent de intensitate manevrele se aplică la suprafaţa corpului şi induc anumite efecte în interiorul acestuia.

Masajul somatic manual utilizează ca principal instrument mâinile maseurului. Înafara palmelor se mai utilizează marginea cubitală a mâinii, faţa dorsală a mâinii şi degetelor, rădăcina mâinii, pumnul palmar sau pumnul cubital, antebraţele şi uneori coatele.

Masajul somatic trebuie să respecte o anumită ordine atât în aplicarea manevrelor cât şi în abordarea regiunilor corpului. Masajul somatic începe prin prelucrarea regiunii spatelui şi în general se respectă sensul de circulaţie de întoarcere, venolimfatice. Anumite tipuri de masaj se pot aplica indiferent de sensul circulator în funcţie de structurile cărora li se adresează şi de efectele dorite.

Procedee utilizate în masajul somatic

Se numesc manevre şi sunt de două tipuri:

1. Manevre principale – care se aplică în funcţie de regiunea topografică şi respectă întotdeauna aceeaşi succesiune.

a) netezirea sau efluerajul;

b) fricţiunea;

c) frământatul sau petrisajul;

d) tapotamentul sau baterea;

e) vibraţiile.

2. Manevre secundare – care pot fi aplicate sau nu, se regăsesc doar în anumite regiuni şi se intercalează printre manevrele principale.

- Unele derivă din cele principale pe care le pot însoţii: lipăitul şi plescăitul – derivă din tapotament.

- Manevre secundare care se adresează doar anumitor regiuni

Ø rulatul şi cernutul – aplicate pe segmente cilindrice (membre);

Ø râcâitul şi balotatul – pe flancurile abdominale;

Ø tracţiunile – mobilizări pasive cu tensiuni finale;

Ø scuturările - asupra structurilor articulare ale extremităţilor;

Ø presiunile – simple sau în asociere cu alte manevre sau acţiuni (vibraţie, cu respiraţie);

Ø ciupiri şi pensări – în special pe zonele cu strat adipos bogat şi structuri musculare bine dezvoltate.

Pregătirea maseurului pentru şedinţa de masaj

Fiecare şedinţă de masaj necesită efort fizic desfăşurat în special cu membrele superioare. Pregătirea maseurului constă în:

- Câteva tehnici de relaxare în special pendulări – pentru membrele superioare.

- Exerciţii de respiraţie.

- Mobilizări analitice ale articulaţiilor degetelor, mâinii şi membrului superior în totalitate. Mobilizările se pot realiza auto-pasiv, sau activ.

MANEVRELE PRINCIPALE DE MASAJ

Netezirea sau efluerajul

Netezirea constă în alunecări uşoare şi ritmice ale mâinilor pe suprafaţa corpului.

Clasificare:

1. După modul de aplicare netezirile pot fi:

a) Simultane – când lucrează ambele mâini simultan, iar acestea pot fi: Simetrice – ambele mâini pornesc din aceeaşi zonă şi execută aceeaşi mişcare în oglindă.

b) Alternative – mână după mână. Ele se pot aplica pe aceiaşi zonă, sau hemicorp, sau pe zone simetrice.

2. După lungimea manevrelor, netezirile pot fi: lungi, medii şi scurte.

a) netezirile lungi sunt paralele cu axul longitudinal al corpului sau segmentului;

b) netezirile medii au direcţie oblică;

c) iar cele scurte, sau transversale se aplică perpendicular pe axul longitudinal al segmentului.

3. După direcţie se împart în:

a) longitudinale,

b) oblice,

c) transversale.

4. În funcţie de forma mişcării, netezirile sunt:

a) liniare – mâna sau degetele descriind o linie dreaptă;

b) circulare sau în brăţară – se aplică prin manevră simultană pe extremităţile corpului;

c) în cleşte – care se aplică folosind priza mică (între police şi degetul doi);

d) şerpuite;

e) în zigzag.

5. După ritm avem neteziri continue sau întrerupte (sacadate).

6. În funcţie de zonele mâinii folosite de maseur pentru aplicarea manevrelor şi intensitatea pe care acesta doreşte să o imprime, netezirile se realizează cu:

a) faţa palmară a degetelor, iar dacă regiunea este mică, cu pulpa degetelor;

b) cu faţa dorsală a mâinii sau degetelor;

c) cu degetele abduse (în pieptene).

7. În funcţie de perioadele şedinţei de masaj netezirile sunt:

a) Iniţiale sau introductive;

b) intercalate între alte manevre de masaj;

c) finale.

Tipul de manevră ales este în funcţie de:

- forma regiunii;

- structura sa, respectiv de grosimea părţilor moi;

- momentul aplicării, respectiv de poziţia faţă de alte manevre de masaj;

- şi de efectele pe care le urmărim.

Netezirile iniţiale

Debutează prin manevre simultane lungi, apoi alternative lungi, sunt urmate de neteziri alternative medii şi neteziri alternative scurte. Cu cât lungimea manevrelor scade, cu atât se intensifică ritmul şi intensitatea lor. Netezirile iniţiale au rolul de a pregăti subiectul pentru şedinţa de masaj.

În funcţie de suprafaţa masată: mâinile sunt împinse când manevra începe de la degete şi se termină cu rădăcina palmei, sau trase când manevra începe prin aplicarea rădăcinii mâinii pe suprafaţa masată şi se termină la nivelul degetelor.

Netezirile intercalate

Au rolul de a atenua efectele celorlalte manevre de masaj, pregătind organismul subiectului pentru manevrele care urmează.

Netezirile finale

Acestea se desfăşoară în oglindă faţă de cele iniţiale, după ce au fost aplicate pe o anumită zonă, toate manevrele de masaj dorite.

Modul în care acţionează netezirile şi efectele induse

Netezirile sunt metodă introductivă. Prin intermediul lor se realizează prima relaţie între maseur şi subiectul masat. Ele ajută la destinderea persoanei masate, care datorită faptului că netezirile nu se desfăşoară în profunzime, va căpăta încredere în specialist.

La nivelul tegumentului netezirea produce un efect termic, datorită frecării palmelor asupra corpului. Efectul de încălzire se produce şi datorită stimulării vaselor capilare superficiale şi terminaţiilor nervoase parasimpatice, are loc o vasodilataţie concomitent cu creşterea permeabilităţii vasculare. Acest efect va favoriza intensificarea schimburilor de substanţe între sângele conţinut în capilare şi spaţiile interstiţiale ale tegumentului.

Efectul circulator este intensificat şi la nivel venolimfatic, datorită direcţiei de aplicare a manevrelor de netezire, întotdeauna în sensul circulaţiei de întoarcere. Pentru a nu stânjeni circulaţia arterială în special la nivelul extremităţilor vor fi preferate netezirile sacadate, discontinue, care se realizează cu modificarea ritmică a presiunii (manevra maşină de cusut).

Netezirea acţionează prin mecanism direct datorită presiunii mâinilor şi prin mecanism reflex, prin modificarea reacţiilor vasomotorii periferice dar şi centrale. În acest mod este influenţată circulaţia sângelui în tot organismul, iar schimburile de substanţe sunt intensificate la fel ca şi viteza de circulaţie a fluidelor. Creşterea permeabilităţii se manifestă până la nivel celular, ceea ce va determina şi intensificarea schimburilor între spaţiul intracelular şi cel interstiţial.

Acţiunea vasodilatatorie se manifestă:

- local;

- la distanţă.

Prin acţiune uşoară şi ritmică asupra tegumentelor sunt influenţate terminaţiile nervoase libere, dar şi cele care intră în structura receptorilor senzitivi şi proprioceptivi. Datorită lor netezirile influenţează direct structurile nervoase centrale la nivelul cărora se transmite starea de relaxare şi decontracturare, efectul final fiind scăderea tonusului neuromuscular. Prin netezire se va diminua deci senzaţia dureroasă.

Un alt efect realizat prin acţiune mecanică este de curăţire a epidermei de dentricusuri (celulele moarte şi descumate, de secreţiile adunate la suprafaţa corpului).

Deşi tegumentul reprezintă principala structură căreia i se adresează manevrele de netezire, sunt influenţate şi structurile moi subiacente la nivelul cărora fluxul sanguin creşte, prin reacţie vasomotorie, iar tonusul general scade pregătindu-le pentru celelalte manevre.

Fricţiunea

Reprezintă una dintre cele mai importante manevre din masajul manual. În cadrul şedinţelor de masaj terapeutic se pot aplica doar manevre de fricţiune şi netezire.

Fricţiunea reprezintă presarea şi deplasarea tegumentului în limita elasticităţii sale. În cadrul manevrelor de fricţiune nu se realizează frecare pe suprafaţa corpului.

Principala zonă cu care realizăm fricţiunea este pulpa degetelor, care se aplică pe suprafaţa masată, se comprimă pe straturile profunde şi realizează mişcări de mică amplitudine, liniare sau circulare. Ele nu sunt continue ci se aplică din aproape în aproape şi de aceea depind mai puţin de sensul circulaţiei locale. Dacă pe anumite segmente fricţiunile se aplică doar într-o anumită direcţie (extremităţile – direcţia este strict dinspre distal spre proximal), în alte zone (spatele) primele zone fricţionate vor fi reperele osoase palpabile, care reprezintă zone de inserţie pentru muşchii mari.

Înafara fricţiunilor realizate cu pulpa degetelor, în cazul subiecţilor supraponderali sau a celor cu masă musculară mare este necesar o intensitate crescută şi de aceea se vor folosi:

- policele aplicat perpendicular pe suprafaţa corpului;

- pumnul palmar;

- pumnul cubital;

- sau chiar cu nodozităţile.

În cazul suprafeţelor întinse fricţiunile se pot aplica cu toată palma, iar în cazul segmentelor circulare sau pe părţile laterale ale trunchiului acestea se pot efectua cu marginea cubitală a mâinii.

În fine se mai descrie manevra combinată, care constă în aplicarea pe suprafaţa de masat a pulpei degetelor, apoi a marginii cubitale, apoi a rădăcinii mâinii şi apoi a palmei în întregime. Prin această manevră combinată se realizează o fricţiune continuă a întregii suprafeţe de masat.

Efectele fricţiunii

Este în principal o manevră relaxantă, iar dacă efectul principal al netezirii este la nivel tegumentar, fricţiunea datorită presiunii variabile cu care se realizează acţionează în primul rând asupra ţesutului

conjunctiv, dar se adresează şi stratului gras din hipoderm, muşchilor, atunci când intensitatea manevrelor este crescută.

Are importanţă deosebită, această importanţă creşte în cadrul masajului terapeutic. Fricţiunea este cea mai relaxantă manevră de masaj. Ea poate fi alături de netezire singura folosită în cadrul unei şedinţe de masaj terapeutic.

Efectele sale se exercită la nivel trofic, circulator, analgezic, efect întors.

Efectul trofic se realizează prin stimularea schimburilor celular şi interstiţial ajutând eliminarea toxinelor rezultate în urma metabolismului, (Ex: acidul lactic).

Efectul profund se realizează şi prin stimularea funcţiilor metabolice la nivel conjunctiv şi muscular. În cazul fricţiunii utilizate în scop terapeutic acest efect se observă prin stimularea proceselor de vindecare a plăgilor, a contuziilor, a rupturilor fibrelor conjunctive şi sau musculare. Fricţiunea este recomandată datorită acestui efect în procesul de vindecare a cicatriciilor indiferent de modul lor de evoluţie.

Efectul circulator se datorează modului de realizare a manevrei – prin presiune datorită căreia vasele de la nivelul tegumentului vor fi comprimate, pe timpul executării fricţiunii pe o anumită zonă, după care în momentul ridicării mâinii pereţii vaselor se relaxează brusc, la un diametru mai mare de cât cel iniţial, ceea ce stimulează un aflux de sânge crescut în zona respectivă. O fricţiune bine făcută lasă după manevră o amprentă palidă înconjurată de un calou roşu, amprentă care ulterior se colorează în roşu intens. Acesta reprezintă efectul vasodilatator local, care are mai multe implicaţii:

Ø creşte troficitatea tisulară în zona respectivă,

Ø creşte elasticitatea vaselor,

Ø scade edemul.

Efectul circulator se manifestă în funcţie de direcţia manevrelor de fricţiune şi la nivelul vaselor mari (artere şi vene periferice). La nivelul extremităţilor direcţia manevrelor de fricţiune este în totdeauna dinspre distal spre proximal, astfel că manevra facilitează circulaţia venolimfatică de întoarcere.

Obs: Fricţiunea nu se aplică în insuficienţă cardiacă, chiar compensată, deoarece fluxul crescut de sânge către inimă poate decompensa o insuficienţă.

În anume situaţii patologice puţine la număr se recomandă aplicarea manevrelor de fricţiune în sens invers, dinspre proximal spre distal, este cazul afecţiunilor arteriale, în special la nivelul membrelor, caz în care fricţiunile pot fi aplicate cu presiune redusă.

Efectul analgezic este cunoscut şi resimţit de fiecare subiect în parte. Efectul asupra receptorilor dureroşi se realizează prin scăderea tonusului simpatic local, dar şi a celui general, care determină scăderea travaliului cardiac.

Efecte musculare - ca şi frământatul fricţiunea acţionează asupra fibrelor musculare prin creşterea elasticităţii acestora. Sunt stimulate şi celelalte proprietăţi musculare: contractilitatea, excitabilitatea şi conductibilitatea.

Frământatul sau petrisajul

Se realizează prin prinderea în cute de ţesut moale, de dimensiuni variabile, care este ridicată în limita elasticităţii tegumentului (creşterea elasticităţii tegumentului) este comprimată (stoarsă), împinsă înapoi, cu presare pe stratul dur subiacent.

Mişcarea se realizează ondulator, unic, sau bilateral, simultan sau alternativ. În funcţie de regiune şi de grosimea ţesuturilor moi priza se realizează cu două sau trei degete, când e vorba de strat subţire şi moale – priză mică; între degetele doi, cinci şi podul palmei, pentru priza medie; sau între degetele doi cinci pe o parte şi police pe cealaltă – priză mare.

În funcţie de suprafaţă manevra de frământat se realizează:

· în cută pe loc;

· în cută rulată;

· în brăţară sau frământatul circular, care se aplică pe segmentele cilindrice în două variante:

- frământatul şerpuit,

- frământatul în val;

Frământatul se poate aplica cu presiune mai mică şi pe zone care nu au un suport rigid (la nivel abdominal), insistându-se asupra stoarceri cutei formate, printr-o mişcare similară stoarcerii rufelor.

Efectele frământatului

Acestea depind de intensitatea cu care se aplică manevra şi de viteza execuţiei:

În cazul execuţiilor lente cu intensitate redusă primează efectele sedative şi relaxante, iar când viteza de execuţie şi presiunea cu care se aplică manevra sunt mari, se urmăreşte un efect stimulant.

Părţile moi care beneficiază de manevrele de frământat sunt: stratul adipos bogat reprezentat dar în special stratul muscular.

Manevrele de frământat au un intens efect decontracturant de acea se utilizează mult în cazul sportivilor intra şi post competiţional.

Efectul circulator este mai intens de cât în cazul fricţiunilor deoarece compresiile ritmice asupra masei musculare favorizează deschiderea unui număr mai mare de capilare. Capilarele aflate în vecinătatea fibrelor musculare aduc o cantitate mai mare de oxigen ajutând pentru menţinerea efortului şi în acelaşi timp preiau produşi toxici rezultaţi, deci se întăreşte efectul de încălzire a muşchilor.

Frământatul stimulează direct proprietăţile muşchilor, în mod special conductibilitatea şi contractilitatea, deoarece manevra se realizează cu intensitate mare şi ajunge în profunzime.

La nivelul sistemului nervos, în funcţie de intensitatea şi ritmul de aplicare a manevrelor sunt influenţate funcţiile vegetative. Deci aceste manevre vor fi mai puţin recomandate cu două trei ore înainte de perioada de odihnă.

Tapotamentul sau baterea

Este cea mai intensă şi mai stimulantă manevră a masajului clasic. Reprezintă lovituri uşoare şi ritmice aplicate pe diverse părţi ale mâinii, cu intensitate şi ritm diferit, în funcţie de regiune şi de scopul urmărit.

Tapotamentul se realizează:

· cu marginea cubitală a mâinii şi degetelor, eventual cu înclinaţie palmară sau dorsală – tocatul;

· cu pumnul cubital, palmar, sau cu palma în căuş – bătătoritul;

· cu faţa dorsală a degetelor, lăsate să cadă simultan pe suprafaţă – în mănunchi de nuiele;

· cu suprafaţa palmară a degetelor – lipăitul;

· cu toată palma – plescăitul.

Obs: ultimele două sunt considerate a fi manevre secundare.

Tapotamentul se realizează alternativ, cu mâinile şi degetele relaxate, iar în unele zone foarte dezvoltate se acceptă şi manevre efectuate cu marginea cubitală a antebraţelor (regiunea fesieră şi feţele anterioară sau posterioară a coapselor).

Tapotamentul este interzis în anumite zone: regiunea lombară, unde se găsesc lojele renale, fosa poplitee, faţa anteromedială a gambei, zona inghinală şi feţele antero-laterale ale regiunii cervicale. La nivelul altor regiuni sensibile cum sunt fereastra abdominală, faţa anterioară a toracelui tapotamentul se aplică tangenţial, cu intensitate redusă. La nivelul calotei craniene se foloseşte de asemenea o intensitate redusă „în picături de ploaie”.

În totdeauna la nivelul corpului muscular tapotamentul se execută respectând direcţia fibrelor musculare, cel puţin pentru straturile musculare superficiale şi nu se aplică la nivelul tendoanelor sau a inserţiilor musculare.

Manevrele de tapotament pot lipsi în cadrul şedinţelor de masaj terapeutic, dar sunt foarte importante în masajul sportiv, imediat înaintea competiţiilor în cazul subiecţilor care prezintă apatie de start şi sunt contraindicate în cazul celor care prezintă febră de start.

Percutatul

Se realizează prin aplicarea vârfurilor degetelor pe ţesuturile ţintă, cu lovituri uşoare, fiind indicat în special pe torace şi abdomen, manevra realizându-se cu ambele mâini în mod alternativ, loviturile sunt aplicate ”pasiv”, mâna fiind lăsată să cadă din articulaţia pumnului. Este o manevră rapidă cu intensitate şi durată redusă. Este utilizată ca manevră ajutătoare în recuperarea respiratorie în timpul drenajului postural.

Manevrele de tapotament se aplică direct pe tegument, dar pot fi aplicate şi peste piese de îmbrăcăminte.

Efectele tapotamentului

Efectele acestor manevre variază în funcţie de intensitatea şi ritmul de aplicare, de supleţea sau rigiditatea mâinilor maseurului, dar şi de sensibilitatea individuală a subiectului.

Principalul efect este cel excitant, datorită ritmului de aplicare a manevrelor realizându-se la nivelul părţilor moi modificări de presiune rapide care stimulează circulaţia locală, terminaţiile şi receptorii nervoşi senzitivi, atât la nivelul straturilor pieli cât şi la nivelul ţesuturilor musculare.

Principalele efecte se realizează la nivelul muşchilor, tapotamentul stimulându-le toate proprietăţile. De aceea este o manevră indicată în şedinţele de masaj aplicate sportivilor, pregătind organismul pentru efort,

dar este contra indicată în: stări de hipertonie, în stări de suprasolicitare, în patologia neurologică, în cadrul şedinţelor de masaj circulator şi în cazul persoanelor hipertensive.

Tapotamentul nu se aplică în diferite regiuni: zona lombară, fosa popliteie, iar în altele se aplică cu intensitate redusă: în regiunea abdominală, în regiunea cervicală, cât şi la nivelul calotei craniene.

Prin tapotament creştem tonusul simpatic, dar şi tonusul muscular local putând apărea ca răspuns imediat contracţii fasciculare musculare.

Vibraţiile

Sunt mişcări oscilatorii ritmice realizate cu presiune intermitentă, cu frecvenţă mare, şi pe cât posibil uniforme, ele se realizează fie manual prin aplicarea palmei sau degetelor pe suprafaţa masată sau cu ajutorul unui aparat numit vibrator. Aceste mişcări realizează deplasări pe distanţe foarte reduse de câţiva milimetri ale tegumentului şi ţesuturilor subiacente dar şi presiuni ondulatorii pe zonele învecinate.

Mişcările sunt asemănătoare unui tremurat cât mai uniform şi sunt realizate prin contracţii rapide ale muşchilor antagonişti ai degetelor şi mâinii. Dacă se dezvoltă concomitent presiuni crescute, iar suprafaţa este întinsă aplicăm palma pe corpul subiectului urmărim să avem unghi de 90 de grade extensie în articulaţia pumnului, 90 grade flexie în articulaţia cotului şi 90 grade abducţie în articulaţia umărului. Mişcările ondulatorii se realizează atât în plan transversal cât şi perpendicular pe suprafaţa corpului.

Sunt manevre dificil de efectuat care necesită o practică îndelungată, cu toate acestea vibraţiile manuale sunt indicate deoarece frecvenţa şi intensitatea lor pot fi permanent adaptate la nevoile subiectului. Vibraţiile mecanice sunt mai rapide şi mai uniforme menţinându-şi aceste calităţi timp nedefinit, dar ele trebuie setate la nevoile fiecărui subiect în parte.

Vibraţiile se pot combina, asocia în cadrul masajului manual cu manevre de fricţiune, ele având mare valoare în drenajul bronhopostural.

În cazul în care intensitatea şi amplitudinea mişcărilor este mai mare vorbim de (trepidaţii) care la rândul lor se pot executa atât manual cât şi mecanic, şi se aplică în special pe regiunile trunchiului. Trepidaţia toracică este asociată cu mişcările respiratorii.

Efectele vibraţiilor

Se explică prin acţiunea lor mecanică şi reflexă. Manevrele executate cu intensitate redusă şi amplitudine mică, care sunt menţinute un timp suficient de lung au efecte liniştitoare. Ele reduc sensibilitatea cutanată ca şi a ţesuturilor mai profunde producându-le efect liniştitor şi relaxant. Din potrivă manevrele ample executate cu intensitate mare intensifică circulaţia locală.

În asociere cu manevre de netezire fricţiune şi frământat formează masajul relaxant. Vibraţiile sunt indicate în tratamentul afecţiunilor dureroase sau congestive şi în tratamentul contracturilor musculare şi în hipertoniile de natură psihică.

Procedee secundare de masaj

Sunt numite astfel deoarece pot lipsi din şedinţa de masaj, ele ajută şi intensifică efectul manevrelor principale şi se aplică specific în anumite regiuni.

Cernutul şi rulatul

Sunt două manevre secundare Foarte mult utilizate în special în masajul sportiv, fiind specifice extremităţilor. În aceste zone cernutul şi rulatul pot fi intercalate după netezire şi fricţiune dar şi după tapotament. În prima situaţie se urmăreşte efect relaxant, iar în cea de a doua prin mobilizarea amplă a ţesuturilor se pregăteşte zona respectivă pentru efortul sportiv.

Cernutul este o manevră bimanuală care se aplică în mod variat în funcţie de dimensiunile segmentului. În cazul unor circumferinţe reduse segmentul este ţinut între palme susţinut prin împletirea degetelor după care este ”aruncat dintr-o palmă în alta”. În cazul în care segmentul are circumferinţă mare şi nu-l putem cuprinde cu mâinile, se aplică mâinile pe părţile laterale moi sunt mobilizate şi aruncate dintr-o palmă în alta.

Rulatul este o manevră asemănătoare care se realizează prin aplicarea palmelor de o parte şi de alta şi executarea cu ajutorul mâinilor în sens contrar.

Cernutul şi rulatul realizează vasodilataţie importantă şi ajută circulaţia în sensul de aplicare a manevrei:

- arterială dacă manevrele se execută din proximal spre distal

- din spre distal spre proximal la masajul veno-limfatic.

O variantă a manevrei de cernut se aplică la nivel abdominal.

Presiunile

Sunt manevre care se pot executa cu diferite părţi, porţiuni ale mâinilor şi degetelor, pe diferite suprafeţe mai întinse sau mai restrânse, în zone în care sub ţesuturile moi există un plan osos. Ele se aplică variat în funcţie de regiunea topografică, dar zona care beneficiază cel mai mult de presiuni este zona spatelui, la acest nivel presiunile pot fi aplicate cu policele de o parte şi de alta a apofizelor spinoase cu toată palma deasupra coloanei sau pe cele două hemitorace simultan şi pot fi asociate în mişcările respiratorii. Pentru aceasta se aplică palmele cu degetele orientate lateral la nivelul bazei toracelui, cerem subiectului să inspire, şi apăsăm cu manevre sacadate la sfârşitul inspirului şi la începutul expirului.

Zone de elecţie pentru aplicarea presiunilor sunt toate zonele în care reperele osoase sunt superficiale. sau zonele în care sunt accesibile palpării mijloacele de legătură articulară. Ele pot fi asociate cu netezire fricţiune, frământat şi vibraţii.

Efectele se explică prin mecanism reflex, deoarece presiunile se aplică la suprafaţa corpului, iar efectele se produc în profunzime sau în zone simetrice.

Mobilizările pasive, tensiunile şi tracţiunile finale

Aceste manevre sunt împrumutate din kinetoterapia medicală, au efect atât asupra structurilor articulare la nivelul cărora produc deplasare, îndepărtarea capetelor articulare, ceea ce determină creşterea elasticităţii structurilor, îmbunătăţeşte circulaţia sinoviei spaţiului articular, favorizează nutriţia cartilajelor articulare.

Pe de altă parte mobilizările pasive cresc elasticitatea musculară şi favorizează ruperea aderenţelor între straturile moi. Prin poziţionarea segmentelor la capătul cursei de mişcare aceste manevre stimulează proprietăţile muşchilor în special elasticitatea şi contractilitatea. Aceste manevre nu sunt recomandate în procese inflamatorii sau degenerative articulare.

Scuturările

Sunt manevre secundare aplicate pe extremităţi în încheierea şedinţei de masaj. Se asociază în general cu tracţiuni în ax a segmentului şi au acţiune relaxantă.

Contraindicaţiile masajului

Sunt contraindicaţii temporale şi definitive, contraindicaţi locale şi generale şi contraindicaţii parţiale.

1. Contraindicaţii locale temporale:

- plăgi recente sau deschise,

- traumatisme acute,

- contuzii,

- arsuri recente prin agenţi termici, fizici sau chimici

- eritem solar,

- infecţii localizate la nivel tegumentar de natură microbiană, sau … (foliculite, furunculoze, vitiliazis verzi incolor, candidoze, dermatite sau dermatoze,

- rupturi musculare,

- hematoame musculare,

- artrite localizate acute sau trenante,

- osteomielite veşnic supurante,

2. Contraindicaţii locale definitive:

- în caz de nevi şi pete pigmentare,

- hemalioane,

- zone hiperpigmentate constituţional,

- varice voluminoase neoperate,

- tromboze venoase localizate,

3. contraindicaţiile generale temporale:

a) Boli neurologice:

- accidentele vasculare cerebrale recente,

- meningoencefalite,

- sindromul de hipertensiune intracraniană

b) Boli circulatorii:

- infart miocardic recent,

- cardiopatie ischemică instabilă,

- insuficienţă cardiacă decompensată,

- tulburări de ritm şi de conducere,

- anevrisme arteriale,

- procese infecţioase,

c) Boli respiratorii

- insuficienţă respiratorie,

- boli infecţioase acute cu origine microbiană sau virală,

- pneumonii sau bronhopneumonii,

- afecţiuni pleurale,

- tuberculoza coronară activă,

- pneumotorax,

d) Boli digestive:

- ulcere gastroduodenale simple sau complicate, cu fără sau perforaţii în special în perioadele dureroase,

- colecistopatia,

- pancreatite acute sau subacute,

- hepatite virale,

- ciroza hepatică decompensată,

- rectocolite ulcero-hemoragice.

e) Boli urogenitale:

- glomerulonefrite acute şi cronice,

- vieronefrite acute şi subacute,

- insuficienţe renale acute sau insuficienţe renale decompensate,

- hematuri macroscopice,

- endonefrite,

- mionefrite,

- anexite,

- sarcina peste 3 luni,

f) Afecţiuni articulare în puseu evolutiv,

- reumatismul articular acut,

- poliartrita reumatoidă

4. Contraindicaţii generale permanente:

- cancerele,

- boli cu manifestare tegumentară (psoriazisul,)

- boli civice grave (psihozele sau psihopatiile).

MASAJUL PE REGIUNI

Masajul spatelui

1. Neteziri iniţiale:

a) Lungi - care pot fi simultane sau alternative - ambele dispuse longitudinal pe o limită de la regiunea spatelui şi regiunea fesieră,

b) Medii - de la baza toracelui în direcţie oblică spre umăr, se execută cu mişcarea alternativă a mâinilor.

c) Scurte - cu direcţie transversală, care încep de jos de la limita dintre spate şi regiunea fesieră şi se execută din aproape în aproape cu mişcări alternative ale mâinilor, întâi pe un hemicorp, apoi pe celălalt. Pentru hemicorpul opus manevra începe prin aplicarea degetelor la coloană, iar pentru hemicorpul alăturat mişcarea este de tragere prin aplicarea bazei mâini tot la coloană, îmbrăcând şi flancurile. Netezirile scurte se opresc la nivelul axial.

2. Fricţiunea - se realizează pe repere osoase,

- Primele abordate sunt cele două acromeoane cu manevre circulare, folosind degetele. Treptat din aproape în aproape se abordează toate reperele omoplatului (acromeon, spina scapulei, unghiul superior intern, margine internă, unghiul inferior, margine externă). În acest moment prin manevre specifice se realizează deplasarea lui de pe marginea osului, insinuând degetele în limita elasticităţii tegumentului şi în planul subscapular.

- Următoarele repere osoase sunt apofizele spinoase pe care se insistă cu manevre circulare de fricţiune, adăugând după fiecare apofiză şi ligamentul interspinos respectiv. Manevrele pe apofizele spinoase se realizează de sus în jos de la vertebrele C6, C7 până la nivel sacral, continuăm pe creasta

sacrată, apoi pe crestele iliace, continuând cu fricţiuni liniare realizate cu intensitate crescută în zonele laterospinoase, manevrele se aplică tot de sus în jos.

- Continuăm cu fricţiuni liniare aplicate cu degetele abduse din spre medial spre lateral spaţiul intercostal.

- Manevra de fricţiune combinată – începe de la baza spatelui şi se realizează continuu fără a ridica în totalitate mâna de pe suprafaţa masată, până ce am cuprins toată regiunea. În funcţie de mărimea suprafeţei sunt două sau trei linii de fricţiuni.

După această manevră executăm manevre de netezire intermediare cu mişcări simultane lungi.

3. Frământatul - primele zone care vor fi frământate sunt cele cu musculatura mai mare şi anume zona umerilor şi zonele laterale ale spatelui pentru muşchi mare dorsal, trapez şi rotunzi. În funcţie de grosimea stratului muscular frământatul se realizează cu priză medie sau mare. Direcţia cu manevre simultane sau alternative.

În afara acestor zone următoarea zonă frământată este zona muşchilor paravertebrali, unde se aplică manevre uşor diferite deoarece cuta de ţesut moale nu mai este ridicată şi strânsă, ci presată pe planurile profunde: cuta rulată - care se realizează cu priză mică, pornind de la baza spatelui şi plimbând ţesutul din aproape în aproape de jos până sus, fără discontinuităţi.

4. Tapotamentul:

· Manevra de tocare nu se aplică nici o dată perpendicular pe direcţia fibrelor. Prin urmare le putem aplica descriind un evantai cu centrul la nivelul umărului. Pentru musculatura paravertebrală se aplică manevra de tocat tangenţială cu presiune mai mare la nivel toracic şi intensitate mai mică la nivel lombar, lojele lombare vor fi exceptate la tapotament.

· Manevrele de bătătorit (pumn palmar, pumn cubital şi pumn căuş) se aplică pe toată suprafaţa toracelui posterior descriind o spirală pentru a cuprinde toată zona.

· Manevrele de lipăit şi plescăit pot fi aplicate pe tot spatele, iar manevra mănunchi de nuiele se aplică pe zona toracelui posterior insistent pe porţiunile cu musculatură mai bine dezvoltată.

Din nou neteziri intermediare,

5. Ciupirile şi pensările - care se realizează cu ritm alert pe toată suprafaţa spatelui. Se efectuează pe toate regiunile exceptând regiunea lojelor renale.

6. Presiunile:

- Se aplică pe suprafaţă mică (pulpa policelui) de o parte şi de alta a apofizelor spinoase, întotdeauna pe direcţie craniocaudală.

- Presiunile cu toată palma care se aplică în special în zona toracelui de jos în sus fie simultan fie alternativ (mersul ursului).

- Presiuni cu respiraţie – sunt ritmate – subiectul face un inspir profund cu toracele liber, apoi KTP aplică palmele pe baza celor două hemitorace. Debutul expirului va fi liber. Se execută presiuni ritmice către sfârşitul expirului. În acest mod se asigură o viteză mai mare a aerului expirat care va facilita curăţarea bronhiilor.

6. Netezirile finale - care se execută în sens invers de la neteziri transversale scurte dar cu intensitate şi viteză crescută, se continuă cu neteziri medii şi se termină cu lungi, întâi alternative şi apoi simultane.

Masajul regiunii fesiere

Este următoarea regiune abordată după spate şi succesiunea manevrelor este aproximativ aceiaşi.

1. Netezirile iniţiale – se realizează:

a) În patru timpi - începând cu zonele situate de o parte şi de alta a şanţului interfesier. Se începe cu faţa dorsală a degetelor la nivelul pliului fesier: ascendent, apoi oblic către baza sacrului şi creasta iliacă. O manevră oblică în jos şi lateral către marele trohanter. Cu faţa palmară a mâini şi degetelor se realizează o mişcare de asemenea oblică în jos şi medial către punctul de pornire, îmbrăcând pliul subfesier şi se continuă mişcările pe părţile laterale până la nivelul crestei iliace.

b) Neteziri transversale - cu manevre simultane de la pliul interfesier spre lateral.

2. Fricţiunea – primele zone fricţionate cu manevre circulare sunt reperele osoase ale sacrului, apoi crestele medială, intermediale şi laterale, liniile articulare sacroiliace; apoi din aproape în aproape cu fricţionarea crestelor iliace coborâm la marele trohanter, după care prin insinuare de la nivelul pliului subfesier abordăm tuberozităţile ischiatice.

Fricţiunea pe restul regiunilor se realizează cu intensitate crescută cu nodozităţile mâini şi ale degetelor.

Neteziri intermediare – două trei manevre de neteziri în patru timpi.

3. Frământatul - se aplică în cută pe loc cu priză mare pentru părţile laterale şi cu presiune mai mare cu pumnul pentru zonele cu musculatura cea mai dezvoltată.

Sunt urmate de neteziri intermediare

4. Tapotamentul – în cazul tapotamentului cu marginea cubitală se urmăreşte direcţia fibrelor marelui fesier, punctul de convergenţă fiind reprezentat pe marele trohanter. Pentru manevra de bătătorit în afara celor realizate cu pumnul se mai poate executa un tapotament simultan al celor două fese, pe cea apropiată lucrându-se cu antebraţul, iar pe cea opusă cu pumnii.

5. Presiunile şi vibraţiile se fac la fel ca la spate. Nu se aplică pensări şi nici tapotament în mănunchi de nuiele.

6. Netezirile finale – se vor face întâi cele transversale şi apoi cele în patru timpi.

Masajul membrului inferior

Faţa posterioară

Această regiune are două segmente care se pot aborda pe rând sau împreună începând deasupra gleznei şi până la rădăcina membrului inferior. În cazul extremităţilor manevrele se aplică respectând sensul circulaţiei de întoarcere. În cazul în care se lucrează pe segmentele articulare intersegmentare vor fi abordate ambele segmente.

1. Netezirile iniţiale – vor fi:

- lungi – paralele cu axul longitudinal al segmentului;

- medii – care formează cu axul longitudinal un unghi ascuţit deschis superior;

- scurte – perpendiculare pe axul longitudinal al segmentului.

Modul de realizare: ele se realizează la fel ca şi pe spate împărţind fiecare segment în două.

Pentru extremităţi se mai aplică netezirea circulară sacadată numită şi mişcarea simultană, de la extremitatea distală către cea proximală imprimând şi vibraţi uşoare. Acest tip de netezire este folosit ca metodă intermediară.

La persoanele de sex masculin netezirea se va face în pieptene pe zonele în care există pilozitate.

2. Fricţiunile – primele abordate sunt reperele osoase ale segmentelor, ambele segmente:

- Fricţiuni circulare pe maleole, apoi pe părţile laterale ale platoului tibial, interlinia articulară a genunchilor, epicondilii femurali şi marele trohanter.

- Fricţiunile părţilor moi se realizează cu vârfurile degetelor pentru suprafaţa mai mică, cu marginea cubitală pentru suprafeţele laterale ale segmentului şi cu manevră combinată (dinspre distal spre proximal), pentru restul suprafeţei.

Urmează neteziri intermediare.

3. Frământatul – manevra de frământat se aplică în funcţie de dimensiunile segmentului, împărţindu-l în două sau în 3.

Tipul de manevră aplicat este cuta pe loc, executată simultan sau alternativ.

Pentru extremităţi se mai descriu încă două tipuri de frământat:

- Frământatul şerpuit – în care mâinile se aşează pe părţile laterale ale segmentului, iar policele pe parteaposterioară, poziţia fiind paralel cu axul longitudinal al segmentului, iar manevra se execută alternativ.

- Frământatul în val – mâinile se mişcă simultan, policele se aşează tot paralel şi perpendicular pe axul segmentului, celelalte degete sunt dispuse lateral iar în acelaşi timp se face priză şi cută şi se execută presiune din lateral pe suprafaţa osului şi se ridică, cât se poate. Când cuta este dusă la loc se face o altă presiune cu policele pe suprafaţa osului.

Apoi urmează neteziri intermediare.

4. Rulatul şi cernutul – dacă se execută cu presiune mare sunt stimulante şi fac introducerea pentru tapotament.

· În cazul rulatului nu are importanţă cât de mare este segmentul, mişcarea mâinilor fiind alternativă, de dute-vino, în deplasare a straturilor de ţesut moale, faţă de axul central osos.

· În cazul cernutului, dacă segmentele sunt subţiri se împletesc degetele în faţa segmentului şi se aruncă dintr-un pod al palmei în celălalt, executându-se o mobilizarea a ţesuturilor moi.

Rulatul şi cernutul – se execută din spre distal spre proximal, favorizând circulaţia venoasă, putând fi introdusă în manevrele de drenaj limfatic.

5. Tapotamentul – se realizează dinspre distal spre proximal, iar manevra de tocat trebuie aplicată paralel cu direcţia fibrei musculare, în axul longitudinal al segmentului. La nivelul acestui segment pot fi aplicate:

- manevra de bătătorit – cu pumnul cubital sau palmar, manevra în căuş;

- lipăitul şi plescăitul;

- în mănunchi de nuiele care trebuie să respecte fibra musculară;

În cazul în care se lucrează ambele membre inferioare, se poate realiza tapotament cu mâna sau cu pumnul pe membrul inferior contralateral şi respectiv cu antebraţele pe membrul inferior apropiat.

6. Ciupitul şi pensatul - manevra de tapotament poate fi urmată de manevre de ciupire şi pensat executate în acelaşi ritm viu. Aceste manevre întăresc efectele stimulante ale tapotamentului.

Neteziri intermediare, lungi cu o manevră de netezire circulară sacadată.

7. Vibraţiile – se execută după metoda cunoscută în sensul de întoarcere venoasă.

8. Manevra de presiune – se execută ca şi vibraţiile din spre distal spre proximal, din aproape în aproape, intensitatea lor trebuie adaptată în funcţie de sensibilitatea subiectului.

Ca menţiune specială evităm zona popliteie care nu beneficiază de: frământat, tapotament, presiuni şi vibraţii.

9. Înainte de netezirile finale se execută pe această faţă la nivelul articulaţiei genunchiului, mobilizări pasive cu tensiuni finale, tracţiuni în ax şi scuturări ale segmentului.

Pentru a realiza tracţiunile aplicăm mâna dreaptă la nivelul feţei dorsale a articulaţiei gleznei, la nivelul tendonului ahilian, Tracţiunile se realizează numai în ax, nu se roteşte sau se abduce membrul inferior, deoarece se solicită articulaţia coxofemurală care poate fi sensibilă în caz de artroze, artrite, sau poate să fi fost înainte obiectul unei intervenţii chirurgicale.

10. Netezirile finale care se realizează ca şi la nivelul regiunii spatelui în oglindă faţă de cele de la început.

Masajul tendonului ahilian

Poate fi prima regiune abordată când se masează faţa posterioară a membrului inferior în întregime. Tendonul ahilian beneficiază de 4 forme de netezire, 4 forme de fricţiune şi două forme de frământat.

1. Netezirea:

- Pentru prima formă de netezire maseurul se aşează la piciorul subiectului, şi execută neteziri cu direcţie oblică ascendent şi lateral pornind de la nivelul talonului, netezirile se execută simultan şi simetric.

- Netezirea liniară – executată cu pulpa degetelor se face pe toate feţele tendonului.

- Netezirea în căuş mână după mână – care îmbracă tendonul

- Netezirea în cleşte – se formează o priză mică între police şi degetele doi, trei, şi se lucrează tot de la punctul de inserţie spre masa musculară cu intensitate crescândă.

2. Fricţiunea:

- Fricţiunea liniară – executată cu o mişcare de dute vino cu amplitudine redusă pe fiecare dintre feţele tendonului.

- Fricţiunea în cleşte – ea este realizată tot ca netezirea tot cu priză mică şi cu aceleaşi manevre de dute vino, din aproape în aproape.

- Fricţiunea circulară care se execută pe feţele laterale ale tendonului, insistând la nivelul calcaneului pe locul de inserţie. Manevra cunoscută se execută simultan cu pulpa degetelor.

- Fricţiunea fierăstrău – care se execută cu marginea cubitală a mâini de la nivelul inserţiei pe calcaneu până la unirea cu pântecele muscular. Manevra se execută cu ambele mâini dar în sensuri opuse.

3. Frământatul:

- Se realizează cu priză mică în cută pe loc executată simultan sau alternativ,

- Se realizează cu aceeaşi priză cu ambele mâini simultan, dar în sensuri opuse.

4. Netezirile de încheiere în funcţie de timpul avut la dispoziţie le putem executa pe toate patru sau putem doar una.

Masajul piciorului

Se realizează din decubit dorsal. Piciorul este o zonă sensibilă cu multe suprafeţe şi reţele osoase, cu multe elemente fibroase, cu vase situate superficial şi cu multe terminaţii nervoase. Toate aceste elemente fac din picior o regiune specială a corpului care este abordată specific în cadrul reflexologiei plantare.

I. Faţa plantară

1. Netezirea – realizată bimanual cu mâna stângă se execută neteziri uşoare pe faţa dorsală a degetelor şi piciorului, neteziri continue şi prelungite peste articulaţia gleznei în treimea mijlocie a gambei, în timp ce cu mâna dreaptă strânsă pumn pentru a evidenţia nodozităţile executăm manevre pe faţa plantară dinspre degete spre talon. Manevrele plantare trebuie executate cu intensitate crescută pentru a evita senzaţiile neplăcute (de gâdilare).

2. Fricţiunile - putem executa la nivel plantar fricţiuni circulare tot cu nodozităţile la nivelul suprafeţelor de sprijin plantar, la nivelul marginilor laterale ale piciorului şi calcaneului.

3. Frământatul - manevră de frământat a zonei plantare – de la regiunea degetului 5 până la talon.

4. Tapotament – cu partea palmară a pumnului.

Neteziri de încheiere.

II. Faţa dorsală

1. Neteziri liniare – pe fiecare deget, pe fiecare metatarsian, pe spaţiile interosoase şi pe tendoanele extensorului comun al degetelor – din aproape în aproape.

2. Fricţiuni liniare dar şi circulare, executate cu părţile moi ale mâini (marginea cubitală, rădăcina palmei, eminenţa tenară).

3. La nivelul degetelor se execută manevre de mobilizări pasive, tracţiuni în ax şi scuturări pe fiecare deget în parte, dar şi cu priză comună mobilizând degetele simultan. În cazul în care se lucrează pe fiecare deget în parte priza este bilaterală.

4. Frământatul – pentru muşchii interosoşi maseurul se întoarce la picioarele subiectului şi face o priză laterală, după care execută mişcări alternative de dute vino din aproape în aproape pentru fiecare spaţiu interosos.

5. Din aceiaşi poziţie se execută manevre de stoarcere a piciorului adică de mobilizare alternativă în inversie şi eversie, pentru aceasta piciorul este susţinut cu mâna stângă la nivelul talonului şi cu mâna dreaptă se face o priză laterală şi se execută mişcări înainte şi înapoi.

6. Din această poziţie cu mâna aşezată pe părţile laterale a piciorului se mai execută o manevră de rulat şi cernut a plantei.

7. În locul manevrelor de tapotament se pot face manevre de balansat a plantei, piciorul fiind susţinut cu mâna stângă, iar cu mâna dreaptă se aplică lovituri uşoare cu pumnul cubital sau pumnul palmar.

8. Netezirile finale, care sunt executate cu manevra bilaterală – în căuş pe suprafaţa plantară sau cu nodozităţile pe zonele plantare.

Masajul gleznei

La nivelul gleznei masajul se continuă realizând o singură regiune.

1. Netezirile – sunt simultane începând de pe faţa dorsală a piciorului către zona maleolară, tendonul lui ahile şi gambă.

2. Fricţiunile se execută circular începând de la baza metatarsienelor şi insistând în zona perimaleolară.

3. Mobilizările pasive ale gleznei se pot face de o dată cu mobilizările piciorului.

4. Neteziri finale

Masajul feţei anterioare

Gamba

1. Netezirile – sunt cele descrise pentru segmentele circulare: simultane lungi, alternative lungi, alternative medii, alternative scurte şi neteziri circulare sacadate.

2. Fricţiunile:

a) Pe faţa anteromedială a tibiei care este abordabilă prin palpare şi care este deosebit de sensibilă, fricţiunile se realizează circular şi liniar pe faţa tibiei şi liniar pe creasta tibială. În partea superioară a crestei tibiale se fricţionează tuberozitatea tibială (inserţia cvadricepsului).

b) La nivelul feţei anterioare a gambei sunt două loje musculare una medială şi una laterală care se fricţionează cu manevre circulare.

Neteziri intermediare – manevre scurte.

3. Frământatul – se execută prin cută pe loc simultan sau alternativ pe fiecare dintre feţele musculare sau manevre circulare, fie în şerpuit fie în val ( sau ambele) evitând presiunile pe creasta tibială.

4. Tapotamentul – se pot aplica toate variantele, exceptând creasta tibială.

Neteziri intermediare pe faţa anteromedială.

5. Vibraţiile – trebuie să respecte sensul circulaţiei de întoarcere.

6. Neteziri finale

Genunchiul

Este cea mai mare articulaţie a corpului cu repere osoase perceptibile în palpare, de aceea masajul genunchiului se poate realiza ca masaj terapeutic izolat, insistând pe manevre de neteziri şi fricţiuni.

1. Netezirea – este de tip special:

· În romb – cu manevre simultane de jos în sus şi de sus în jos.

· Transversal – tot simultan îmbrăcând genunchiul de jos în sus, din aproape în aproape.

2. Fricţiunea – manevrele folosite mai frecvent sunt cele circulare care se aplică de jos în sus pe tuberozitatea condililor tibiali pe interlinia articulară (unde se pot realiza şi manevre liniare), epicondili femurali şi rotulă. La nivelul rotulei manevrele pot fi aplicate liniar pentru margini şi circular pe faţa externă a rotulei. Cu fricţiunea se insistă şi pe ligamentul rotulian.

3. Manevra în capac de borcan – prin care se mobilizează rotula alternativ în ambele sensuri executând priză mică pe marginea rotulei.

4. Mobilizările rotulei – se fac în sens laterolateral şi longitudinal şi se aplică policele

5. Netezirile finale – se fac întâi cele transversale şi apoi cele în romb.

Masajul coapsei

Vezi faţa posterioară a coapsei

Masajul abdomenului

Se împarte în: masajul peretelui abdominal şi masajul conţinutului abdominal.

Masajul peretelui abdominal

1. Netezirea – se desfăşoară în trei timpi şi seamănă cu cea executată la nivelul regiunii fesiere.

a) Cu faţa dorsală a degetelor, cu mâinile apropiate şi paralele de la nivelul pubian până la nivel xifoidian;

b) Tot cu faţa dorsală a degetelor paralel cu rebordul costal, dinspre medial spre lateral, oblic şi de sus în jos.

c) Cu faţa palmară a mâinilor şi degetelor tot cu manevră oblică dinspre flancuri spre zona pubiană.

Se pot face şi manevre transversale simultane executate dinspre medial spre lateral şi de jos în sus.

2. Fricţiunile - se realizează din aproape în aproape pe reperele osoase ale zonei: de la nivel xifoidian, pe rebordul costal, creasta iliacă şi simfiza pubiană. Pentru fereastra abdominală se aplică palma deasupra regiunii ombilicale şi se execută mişcări uşoare circulare în limita elasticităţii tegumentului, fără presiuni.

Neteziri intermediare.

3. Frământatul - se realizează în cută pe loc sau alternativ pentru flancuri şi în cută rulată pentru peretele abdominal.

Se mai descrie un tip de frământat în cută realizat cu priză mică numit ”spălatul rufelor”, mobilizând ţesuturile alternativ din aproape în aproape.

4. Tapotamentul - se realizează tangenţial respectând direcţia fibrei musculare a drepţilor abdominali şi oblicului extern.

5. Netezirile de încheiere – se fac întâi cele transversale şi apoi cele în patru timpi.

Masajul conţinutului abdominal

Abdomenul are nouă zone, dispuse pe trei niveluri:

1. Pe nivelul întâi - epigastru este zona supraombilicală, iar hipocondrul drept şi hipocondrul stâng sunt cele două zone laterale, imediat sub rebordul costal.

2. Pe nivelul al doilea - zona din jurul ombilicului se numeşte periombilicală iar flancul drept şi flancul stâng sunt cele două zone care încadrează lateral zona periombilicală.

3. Pe nivelul al treilea - zona centrală poartă numele de hipogastru şi este încadrată de zona inghinală dreaptă şi zona inghinală stângă.

La nivelul acestor zone se proiectează viscerele abdominale astfel în cât vom avea:

· epigastru – stomac;

· hipocondrul drept – ficat şi vezică biliară;

· hipocondrul stâng – splină şi pancreas;

· regiunea periombilicală – ansele jejunoileonului;

Colonul are o repartiţie particulară:

- Partea sa iniţială, cecul, de care este ataşat apendicele vermicular se proiectează la nivelul regiunii inghinale drepte şi imediat deasupra acesteia.

- Cecul continuă cu colonul ascendent, care are o direcţie cranială, urcă la nivelul flancului drept, sub loja hepatică, formând o curbură numită curbura colică dreaptă, după care se continuă cu colonul transvers (de la dreapta la stânga).

- Colonul transvers se găseşte în etajul superior abdominal la limita dintre epigastru şi zona periombilicală.

- Când ajunge la nivelul hipocondrului stâng formează curbura colică stângă, sau unghiul stâng şi îşi schimbă din nou direcţia devenind colon descendent, în zona flancului stâng.

- Colonul descendent continuă cu cel de al patrulea segment al colonului, sigmoid, care devine profund şi are un traiect ondulat şi se termină cu rectul care nu poate fi palpat deoarece se află în spatele vezicii urinare, care se proiectează la nivelul hipogastrului.

Toate elementele descrise se pot aborda prin manevre uşoare de masaj:

Masajul începe cu neteziri în trei timpi, după care se realizează o manevră între fricţiune şi frământat pentru ansele intestinului subţire: se aplică toată palma deasupra zonei periombilicale şi se realizează o manevră cu presiune pe toate marginile mâinii.

Următoarele manevre se adresează cadrului colic:

1. Neteziri – se realizează cu mişcări alternative scurte, mână după mână, orientate paralel cu axul longitudinal al fiecărui segment de colon. Direcţia manevrei respectă direcţia de progresie a conţinutului intestinului.

2. Manevrele intermediare (între fricţiune şi frământat) se realizează cu pulpa degetelor şi se pot face în două moduri:

- circular – din aproape în aproape pe tot cadrul colic;

- liniar – se aplică degetele, se trage în suprafaţă şi se împinge în profunzime (începând cu colonul descendent manevra este inversă)

3. Tapotamentul – pentru cadrul colic care se realizează tangenţial, cu vârful degetelor sau cu mâna înclinată în sens de adducţie. Fibrele musculare la nivelul colonului au două direcţii: unele circulare discontinue numite haustre şi altele longitudinale care sunt condensate şi formează trei benzi longitudinale care se continuă pe toată lungimea colonului şi sunt numite tenii.

Cele două variante de tapotament se adresează ambelor tipuri de fibre musculare. Pentru a stimula fiecare haustru (porţiune), tapotamentul se aplică din aproape în aproape, perpendicular pe axul longitudinal al colonului, de la nivelul cecului până la sigmoid.

Pentru a stimula fibrele musculare longitudinale (teniile), manevra se realizează pe direcţia longitudinală tot din aproape în aproape şi tot de la cec la sigmoid, paralel cu axul longitudinal.

4. Vibraţiile se realizează pe trei locuri de elecţie cu marginea cubitală a mâini:

- la nivelul hipocondrului drept pentru a stimula ficatul şi vezica biliară se aplică mâna sub rebordul costal;

- la nivelul hipocondrului stâng – tot cu marginea cubitală, pentru loja splenică;

- la nivelul hipogastrului deasupra simfizei pubiene pentru stimularea vezicii urinare.

5. Netezirea de încheiere care se execută în trei timpi.

La nivelul abdomenului se utilizează două manevre secundare:

a) Râcăitul – se aseamănă cu cernutul şi se efectuează pe flancuri pentru întreaga masă musculară.

b) Balotatul – mâinile se aşează tot la nivelul flancurilor dezvoltând o presiune se deplasează anterior o dată cu încrucişarea braţelor şi o dată fără.

Acestea sunt manevre finale ce se execută înaintea netezirilor de încheiere.

Masajul toracelui

Toracele beneficiază de puţine manevre iar aureolele la sexul masculin şi glanda mamară la sexul feminin se exceptează de la masaj.

1. Netezirile – sunt:

- simultane lungi cu ieşire la nivelul muşchilor trapezi şi respectiv pe umeri îmbrăcând deltoidul;

- alternative lungi care se aplică pe fiecare din torace mână după mână începând de asemenea de la baza toracelui;

- neteziri oblice medii;

- transversale scurte.

2. Fricţiunea – începe cu manevră circulară la nivelul apendicelui xifoid, continuă pe corpul sternului insistându-se în unghiul Luis, manubriul sternal, furculiţa sternală şi claviculă până la nivelul celor două acromeoane.

Pentru zonele costale se aplică de asemenea fricţiuni cu toată palma sau cu marginea cubitală a mâini începând de la rebord şi continuând pe tot toracele.

Fricţiunile liniare se realizează cu degetele uşor abduse şi se adresează atât suprafeţelor coastelor, cât şi spaţiilor intercostale. Încep parasternal şi se continuă pe toată lungimea arcului sternal.

3. Frământatul se realizează numai pe marele pectoral cuta făcându-se la nivelul peretelui anterior al axilei. Se realizează cu priză mică simultan sau alternativ.

4. Tapotamentul – se realizează cu intensitate redusă cu manevre tangenţiale, craniocaudal deasupra sternului; cu manevre paralele cu direcţia fibrelor pe marii pectorali; şi manevre paralele cu coastele pe restul suprafeţei toracelui.

5. Vibraţiile – se realizează cu intensitate redusă şi numai peste corpul muşchiului pectoral.

6. Netezirea de încheiere - în oglindă.

Masajul membrului superior

Poziţia pacientului poate fi în decubit dorsal sau aşezat-rezemat. Masajul se realizează cu o singură mână a maseurului, cealaltă susţinând segmentul.

Masajul mâinii

Membrul superior este susţinut poziţionând palma subiectului pe zona palmară a mâinii maseurului, mediusul maseurului se aşează pe antebraţ între cubitus şi radius în timp ce indexul şi inelarul se poziţionează deasupra celor două stiloide. Priza este identică indiferent care dintre cele două membre este în lucru.

Faţa dorsală a membrului superior

1. Neteziri – cu mâna de lucru dinspre distal spre proximal, liniare, pe fiecare deget în parte, apoi pe fiecare metatarsian şi fiecare spaţiu interosos.

2. Fricţiuni – circulare:

Faţa palmară

1. Neteziri – cu pulpa degetului pentru fiecare deget în parte.

2. Fricţiunile – se pot realiza liniar pe degete şi cu intensitate crescută, circular pe regiunea palmară insistând pe zonele capetelor metacarpienelor. Dacă pacientul nu are sensibilitate deosebită se poate lucra cu nodozitatea degetelor pe zona tenară şi hipotenară.

3. Frământatul – este de asemenea unimanual şi se realizează cu priză mică deasupra capetelor metacarpienelor şi pe zona muscularizată (tenară şi hipotenară). Se efectuează şi frământat bimanual, ca în cazul piciorului, pentru musculatura interosoasă, cu mişcări alternative, înainte şi înapoi.

4. Tapotamentul – se face uşor în picături de ploaie pe cele două eminenţe.

5. Rulatul şi cernutul – se realizează bimanual atât pentru degete cât şi pentru toată mâna.

6. Tracţiunile - în ax a degetelor respectând priza laterală pe fiecare deget în parte.

7. Mobilizări pasive cu tensiuni finale executate analitic pentru fiecare articulaţie în parte.

8. Scuturări

9. Neteziri de încheiere

Masajul antebraţului

Cuprinde toate cele 5 manevre principale şi manevrele secundare aplicate segmentelor cilindrice.

1. Netezirile iniţiale – sunt lungi, medii, scurte şi circulare sacadate.

2. Fricţiunile – insistând pe reperele mari ale articulaţiilor pumnului şi a celor stiloide şi pe reperele articulaţiilor cotului: olecran, cap radial, epicondilii humerali. Fricţiunea se adresează părţilor moi folosind manevre circulare. Intensitatea trebuie adaptată deoarece persoanele mai învârstă sau slabe pot avea o sensibilitate mai crescută.

Neteziri intermediare – vor fi făcute doar cele circulare sacadate.

3. Frământatul – în funcţie de volumul segmentului, ca şi la nivelul gambei antebraţul poate fi împărţit în două sau trei părţi pentru frământatul în cută pe loc simultan sau alternativ. Se mai aplică frământări circulare (şerpuit şi în val).

4. Tapotamentul – dacă părţile moi sunt dezvoltate se pot aplica toate tipurile de tapotament. La persoanele cu extremităţi subţiri se realizează tapotamentul tangenţial cu fibrele musculare.

5. Vibraţii – ca şi la membrul inferior.

6. Neteziri finale.

Masajul antebraţului ca şi al braţului se realizează bimanual şi pentru o bună efectuare este necesar ca maseurul să aibă o centură de care pacientul să-şi agaţe mâna pentru susţinerea segmentului.

Masajul braţului

Respectă aceleaşi etape, intensitatea manevrelor fiind însă mai crescută deoarece părţile moi sunt mai dezvoltate.

Masajul cefei şi al umerilor

Poziţia subiectului este aşezat în faţa unei mese cu coatele sprijinite pe aceasta şi mâinile susţinând fruntea, în felul acesta etalându-se regiunea cefei.

1. Netezirile iniţiale – sunt lungi executate alternativ cu două tipuri de mişcări:

a) Se aşează rădăcina mâinii la nivelul liniei occipitale şi acestea se deplasează vertical până la nivelul regiunii interscapulare.

b) Se aşează mâinile cu marginea cubitală sub lobii urechilor şi sub apofiza mastoidă, iar manevra continuă îmbrăcând feţele laterale ale gâtului, umerii şi regiunea deltoidiană.

2. Fricţiunile – se aşează rădăcina mâini la baza gâtului şi cu degetele uşor abduse se realizează mişcări circulare la nivelul liniei occipitale externe, protuberanţei occipitale externe şi bazei craniului. Fricţiunile continuă apoi din aproape în aproape tot cu manevre circulare şi intensitate uşor crescută pe toată regiunea cefei. Se insistă cu fricţionarea ligamentului occipital până la nivelul apofizei spinoase C7, se fricţionează musculatura gâtului de sus în jos insistându-se atât pe trapez cât şi pe paravertebrali.

3. Frământatul – se va împărţi regiunea cefei în trei părţi:

- două părţi laterale care se vor lucra simultan şi simetric până la regiunea gâtului;

- regiunea mediană care se lucrează cu cută mică cu ambele mâini, simultan.

După ce sa ajuns la rădăcina gâtului fiecare umăr se lucrează separat în cută pe loc simultană şi alternativă, după care se continuă cu deltoidul de aceiaşi parte.

4. Tapotamentul:

- La nivelul regiunii occipitale se realizează cu manevre uşoare, blânde aplicate cu pulpa degetelor.

- Pe ceafă şi umeri se lucrează tangenţial paralel cu fibrele musculare.

- La nivelul deltoidului se pot efectua manevre de tocat şi bătătorit.

5. Vibraţiile – se aplică numai pe umeri şi pe deltoid.

6. Netezirile finale

Masajul calotei craniene

Se păstrează aproximativ aceiaşi poziţie ca la ceafă numai că se va susţine capul pacientului sub bărbie. Poziţia maseurului este în faţa pacientului.

1. Netezirile – sunt de două feluri şi se efectuează cu degetele abduse:

a) degetele se aplică deasupra arcadelor sprâncenelor şi manevra îmbracă toată calota şi se termină la regiunea cefei, mâinile fiind ţinute paralel.

b) Mâinile se aşează faţă în faţă la nivelul frunţii cu degetele mici pe pleoapa superioară şi se deplasează deasupra pavilioanelor urechi îmbrăcând calota craniană.

2. Fricţiunile – maseurul se aşează în faţa pacientului cu degetele abduse execută o fricţiune sistemică a întregii calote de câte ori este nevoie.

3. Tapotamentul – se face uşor în picături de ploaie cu pulpa degetelor lăsată să cadă pe toată suprafaţa.

4. Fricţiuni vibrante – care se realizează ca şi fricţiunile simple doar că presiunea este mai mare şi mişcarea este vibrantă.

5. Neteziri finale la fel cu cele iniţiale.

--------------------------------------------------------------------------------