— POVESTIRI —

Versiune electronică: [V1.0]

Gabriel García MárquezGabriel García MárquezPOVESTIRIPOVESTIRI

BLANCÁMAN CEL BUN, VÂNZĂTOR DE MIRACOLE

Din prima duminică în care l-am văzut, mi s-a părut că e ca o catârcă de ajutor de picador; avea bretele de catifea tighelite cu fir de aur, inelele cu pietre colorate pe toate degetele şi coada de clopoţei. Era căţărat pe o masă în portul Santa María del Darien, printre borcanele cu leacuri şi ierburile tămăduitoare pe care chiar el le prepara şi le vindea strigând cât îl ţinea gura prin satele din Caraibi, numai că atunci nu încerca să vândă nimic indienilor soioşi, ci tot cerea să i se aducă o viperă adevărată ca să dovedească pe propria-i piele puterea unui antidot inventat de el, singurul fără greş, doamnelor şi domnilor, împotriva muşcăturilor de şerpi, tarantule, scolopendre şi tot soiul de mamifere veninoase. Cineva care părea foarte impresionat de hotărârea lui făcu rost, nimeni n-a ştiut de unde, şi-i aduse într-un bidon o viperă cu corn, una dintre cele mai primejdioase, dintre cele care înveninează mai întâi respiraţia, iar el scoase capacul cu atâta poftă, încât crezură cu toţii că avea s-o mănânce. De îndată ce animalul se simţi liber sări afară din bidon şi-l muşcă de gât dintr-o forfecătură, luându-i pe loc aerul şi împiedicându-l să-şi continue oratoria şi abia avu timp să-şi bea antidotul când dispensarul acela de duzină se prăbuşi peste mulţime şi el se rostogoli pe jos cu uriaşul său trup împrăştiat de parcă n-ar fi avut nimic pe dinăuntru, dar fără a-şi opri râsul acela ce-i dezvelea toţi dinţii de aur. Zgomotul a fost pesemne colosal, căci un cuirasat din nord care se afla la chei cam de vreo douăzeci de ani într-o vizită de curtoazie, declară carantină ca să nu se răspândească la bord veninul viperei, iar lumea care prăznuia Duminica Floriilor ieşi de la slujbă cu ramurile sfinţite, căci nimeni nu voia să piardă spectacolul cu cel muşcat de

— 1 —

— Gabriel García Márquez —

viperă care prinsese să se umfle de aerul morţii, fiind de două ori mai gras decât fusese, spumegând fiere şi gâfâind prin toţi porii, dar râzând încă atât de plin de viaţă în el, încât clopoţeii îi sunau pe tot trupul. Umflătura făcu să-i plesnească şireturile jambierelor şi cusăturile hainelor, degetele îi ajunseră ca nişte cârnaţi sub presiunea inelelor, căpătă culoarea cerbului în saramură, aşa că toţi cei care văzuseră un om muşcat de viperă, deşi ştiau că putrezea înainte de a muri şi rămânea atât de fărâmiţat, că trebuia strâns cu lopata ca să-l bage într-un sac, se gândeau totuşi că şi în starea de rumeguş în care se afla avea să râdă mai departe. Faptul era atât de necrezut, încât puşcaşii marini se cocoţară pe punţile vasului ca să-i facă poze în culori cu aparate de fotografiat de la distanţă, însă femeile care ieşiseră de la slujbă le năruiră planurile, căci acoperiră muri-bundul cu o pătură şi-i puseră deasupra ramurile sfinţite, unele fiindcă nu doreau ca puşcaşii să profaneze corpul cu maşinării de adventişti, altele pentru că se temeau să-l mai vadă pe idolatrul acela care era în stare să-şi dea duhul prăpădindu-se de râs, iar altele ca să vadă dacă reuşeau astfel ca măcar sufletul să i se golească de venin. Toată lumea îl socotea mort când dădu la o parte ramurile cu o mişcare a braţelor, încă pe jumătate buimac şi sleit de puteri din pricina momentelor grele, însă reuşind să îndrepte masa fără ajutorul nimănui, se urcă iar pe ea ca un crab, şi iată-l din nou strigând că antidotul acela era într-adevăr mâna lui Dumnezeu într-un borcănaş, cum văzuserăm cu toţii cu ochii noştri, deşi costa numai două parale fiindcă el nu-l inventase ca să facă afaceri, ci pentru binele omenirii, şi ia să vedem cine a spus unul, doamnelor şi domnilor, dar atât vă rog, nu vă îngrămădiţi că e de-ajuns pentru toată lumea.

Bineînţeles că se îngrămădiră şi pe bună dreptate, căci până la urmă n-a ajuns pentru toţi. Până şi amiralul de pe cuirasat îşi luă un borcănaş, convins de vânzător că era bun şi împotriva gloanţelor otrăvite ale anarhiştilor, iar membrii echipajului nu s-au mulţumit doar să-i facă, fiind cocoţat pe masă, pozele în culori pe care nu i le-au putut face mort, ci l-au mai şi pus să le semneze autografe, până îl apucară cârceii sucindu-i braţul. Era aproape noapte şi rămăseserăm în port doar cei mai descumpăniţi, când el căută cu privirea un ins cu mutră de prost ca să-l ajute să-şi strângă borcanele şi de bună seamă îşi aţinti ochii asupra mea. A fost parcă privirea destinului, nu numai al meu, ci şi al lui, căci a trecut de atunci mai bine de un veac şi

— 2 —

— POVESTIRI —

amândoi ne mai amintim încă de parcă ar fi fost duminica trecută. Fapt este că în vreme ce îi băgăm spiţeria de bâlci în cufărul acela cu căptuşeală de purpură ce părea mai curând mormântul unui erudit, el îmi dibui pesemne pe dinăuntru o lumină pe care n-o desluşise înainte fiindcă mă întrebă urâcios cine eşti tu, iar eu i-am răspuns că eram singurul orfan de tată şi de mamă căruia nu-i murise încă părintele, iar el izbucni într-un hohot de râs mai zgomotos decât cele cu veninul şi mă întrebă apoi ce faci în viaţă, iar eu i-am răspuns că nu mai făceam nimic altceva în afară de faptul că trăiam, pentru că orice altceva nu merită osteneala, şi râzând cu lacrimi mă întrebă care-i ştiinţa pe care mi-aş dori s-o cunosc cel mai mult pe lume, şi asta a fost singura dată când i-am răspuns nu în gluma, ci de adevărat, că doream să fiu ghicitor, şi atunci n-a mai râs, ci mi-a spus parcă gândin-du-se cu glas tare că pentru asta-mi lipsea puţin, căci aveam deja esenţialul, adică mutra de prostănac. Chiar în noaptea aceea vorbi cu tatăl meu şi pentru un real jumate şi nişte cărţi de joc de prevestit adultere mă cumpără pentru totdeauna.

Aşa era Blancáman cel rău, căci cel bun sunt eu. Era în stare să convingă un astronom că luna februarie nu era altceva decât o turmă de elefanţi invizibili, dar când norocul îl părăsea avea o inimă de piatră, în timpurile lui de glorie, era priceput la îmbălsămarea viceregilor, şi se spune că le făcea o faţă atât de autoritara, că ani în şir continuau să cârmuiască mai bine ca atunci când erau vii şi că nimeni nu se încumeta să-i îngroape până când el nu le reda chipul de mort, dar faima i se nărui când scorni un joc de şah ce nu se sfârşea niciodată şi care-l făcu pe un capelan să înnebunească şi pricinui două sinucideri ilustre. Astfel decăzu încetul cu încetul de la tălmăcitor de vise la hipnotizator pe la aniversări, de la cel care scotea măsele prin sugestie la vraci de bâlci, aşa încât pe vremea când ne-am cunoscut îl priveau chioriş până şi piraţii. Ne duceam de râpă cu taraba noastră cu drăcovenii, iar viaţa ne ajunsese un zbucium fără sfârşit tot încercând să vindem supozitoarele fermecate ce-i făceau invizibili pe contrabandişti, picaturile secrete pe care soţiile evlavioase le vărsau în ciorba soţilor olandezi ca să le inspire teama de Dumnezeu, şi tot ce-aţi mai vrea sa cumpăraţi din proprie dorinţă, doamnelor şi domnilor, fiindcă asta nu-i o poruncă, ci un sfat, şi la urma urmelor nici fericirea nu-i o obligaţie. Totuşi, oricât ne-am fi prăpădit de râs de năzdrăvăniile lui, adevărul e că doar cu chiu cu vai ne ajungea pentru

— 3 —

— Gabriel García Márquez —

mâncare, iar ultima-i nădejde se întemeia pe vocaţia mea de ghicitor. Mă încuia în cufărul ca un coşciug deghizat în japonez, legat cu lanţuri de tribord pentru ca să mă străduiesc să fac pe ghicitorul, în timp ce el siluia gramatica tot căutând felul cel mai nimerit de a convinge lumea de noua sa ştiinţă, şi iată aici, doamnelor şi domnilor, făptura asta chinuită de licuricii lui lezechiel, iar dumneavoastră care aţi rămas cu aerul ăsta neîncrezător întipărit pe faţă ia să vedem dacă vă încumetaţi să-l întrebaţi când o să muriţi, dar niciodată n-am izbutit să ghicesc nici în ce zi eram, aşa că el mi-a luat orice nădejde c-aş ajunge ghicitor, fiindcă toropeala digestiei îţi afectează glanda prevestirilor, şi după ce îmi sparse capul cu o lovitură de ciomag ca să-şi îndrepte norocul hotărî să mă ducă la tata ca să-i dea banii înapoi. Totuşi, cam pe atunci i s-a năzărit să găsească aplicaţii practice ale electricităţii suferinţei şi începu să fabrice o maşină de cusut ce funcţiona conectată cu ventuze la acea parte a trupului care durea. Intrucât eu îmi petrecusem noaptea tânguindu-mă din pricina bătăilor pe care mi le dădea ca să alunge nenorocul, a trebuit să mă mai ţină ca să-şi verifice pe pielea mea descoperirea şi astfel întoarcerea mi s-a tot amânat, iar lui îi reveni buna dispoziţie, până când maşina funcţiona atât de bine, încât nu numai că ajunsese să coasă mai frumos ca o novice de la mănăstire, ci pe deasupra mai şi broda păsări şi flori după poziţia şi intensitatea durerii. Aşa ne petreceam vremea, convinşi de victoria noastră asupra nenorocului, când ne-a ajuns vestea despre comandantul crucişătorului care voise să repete la Philadelphia experienţa cu antidotul şi se prefăcuse în marmeladă de amiral în prezenţa statului său major.N-a mai râs multă vreme. Am fugit prin defileuri ştiute doar de indieni şi cu cât ne simţeam mai pierduţi, cu atât mai desluşit răzbeau până la noi zvonurile că puşcaşii marini ne invadaseră patria sub pretextul de a stârpi frigurile galbene şi, în trecere, decapitau orice negustor de vechituri întâlnit în cale şi nu doar pe cei băştinaşi din precauţie, ci şi pe metişi din distracţie, pe negri din obişnuinţă şi pe hinduşi pentru că erau îmblânzitori de şerpi, iar apoi au ras de pe faţa pământu-lui fauna şi flora şi ce mai reuşiră din regnul mineral, pentru că specialiştii lor în problemele noastre îi învăţaseră că lumea din Caraibi avea darul să-şi schimbe natura ca să-i înşele pe americani. Eu nu pricepeam de ce erau atât de înverşunaţi şi nici de ce eram noi atât de speriaţi, până când ne-am aflat la adăpost, ocrotiţi de

— 4 —

— POVESTIRI —

vânturile veşnice din Guajira şi abia acolo el a avut curajul de a-mi mărturisi că antidotul lui nu era altceva decât rubarbă şi terebentină, dar că-i plătise jumătate de real unui individ ca să-i aducă şarpele acela fără venin. Ne-am adăpostit în ruinele unei misiuni coloniale, amăgindu-ne cu speranţa că vor trece pe acolo contrabandiştii, oameni de încredere şi singurii în stare să se aventureze sub soarele de argint-viu din pustietăţile acelea de salpetru. La început mâncam salamandre afumate cu ierburi de prin dărâmături şi încă ne mai ardea de râs când încercarăm să mâncam jambierele lui fierte, însă până la urmă mâncarăm chiar şi pânzele de păianjen din fântâni şi abia atunci ne-am dat seama cât de mult ne lipsea lumea. Deoarece eu nu cunoşteam pe vremea aceea nici un leac împotriva morţii, m-am culcat pur şi simplu pe partea care mă durea mai puţin, în timp ce el delira amintindu-şi de o femeie atât de gingaşă, că putea trece suspinând prin pereţi, dar şi amintirea aceea născocită era un artificiu al iscusinţei lui menit să înşele moartea cu suferinţe din dragoste. Totuşi, în ceasul când trebuia să fi murit, veni lângă mine mai viu ca niciodată şi-şi petrecu toată noaptea veghindu-mi agonia, cugetând atât de adânc, încât n-am reuşit nici până acum să ştiu dacă ceea ce şuiera printre ruine era vântul ori erau gândurile lui şi, înainte de a se crăpa de ziuă, îmi spuse cu aceeaşi voce şi cu aceeaşi hotărâre de odinioară că acum cunoştea adevărul, şi anume că eu îi. schimbasem iar norocul, aşa că leăgă-ţi bine pantalonii căci aşa cum mi l-ai strâmbat, tot aşa ai să mi-l îndrepţi.

Astfel se întâmplă că atunci pieri şi puţina dragoste pe care i-o mai purtam. Mă despuie de ultimele zdrenţe pe care le mai aveam, mă înfăşură în sârmă ghimpată, îmi frecă rănile cu piatră de salpetru, mă puse în saramură în propriul meu ud şi mă spânzură de glezne să mă macereze soarele şi încă mai striga că tortura aceea nu era de-ajuns ca să-i îmblânzească pe urmăritori, în cele din urmă m-a lăsat să putrezesc în propria-mi murdărie, în carcera de penitenţă unde misionarii coloniali îi îndreptau pe drumul cel bun pe eretici, şi cu perfidia de ventriloc ce încă-i prisosea prinse a imita ţipetele animalelor care se mănâncă, foşnetul sfeclei coapte şi susurul izvoarelor, spre a mă chinui cu iluzia că muream de sărăcie în paradis. Când, în sfârşit, contrabandiştii îl aprovizionau, cobora în temniţă să-mi dea cât de cât de mâncare ca să nu mă lase să mor, dar apoi îşi lua revanşa pentru pomana aceea smulgându-mi unghiile cu cleştele şi pilindu-mi dinţii cu piatră de măcinat, singura-mi speranţă fiind

— 5 —

— Gabriel García Márquez —

ca viaţa să-mi dea timpul şi norocul de a mă putea răzbuna pentru asemenea ticăloşii prin chinuri şi mai crunte. Eu însumi mă miram că eram în stare să îndur duhoarea propriei mele putrefacţii şi mai îmi şi arunca resturile de la masa lui, iar prin colţuri îmi azvârlea bucăţi de şopârle şi de ulii în descompunere pentru a-mi otrăvi cu totul aerul temniţei. Nu ştiu cât timp trecuse când mi-a adus leşul unui iepure ca să-mi arate că mai bine îl arunca să se strice decât să mi-l dea să-l mănânc şi atunci mi-am pierdut de tot răbdarea rămânâdu-mi doar ura, încât am apucat iepurele de urechi şi l-am izbit de zid cu iluzia că era el şi nu animalul cel care se va strivi, şi atunci se întâmplă ca într-un vis, fiindcă iepurele căpătă viaţă cu un ţipăt de spaimă, şi se mai şi întoarse la mine zburând prin aer.

Şi astfel începu viaţa mea în stil mare. De atunci colind lumea tămăduindu-i pe cei cu friguri pentru doi pesos, redându-le vederea orbilor pentru patru şi jumătate, scoţând apa din hidropici pentru optsprezece, întregindu-i pe mutilaţi pentru douăzeci dacă sunt din naştere, pentru douăzeci şi doi. dacă sunt aşa după vreun accident sau vreo încăierare, pentru douăzeci şi cinci dacă sunt din pricina războaielor, cutremurelor, debarcării puşcaşilor marini sau a oricărui alt soi de dezastru public, îngrijindu-i pe bolnavii obişnuiţi cu ghiotura după o învoială anume, pe nebuni după nebunia lor, pe copii pentru jumătate de preţ şi pe proşti pe degeaba, şi să vedem cine se încumetă să spună că nu-s un binefăcător, doamnelor şi domnilor, şi acum într-adevăr, domnule comandant al flotei douăzeci, puteţi ordona băieţilor dumneavoastră să dea la o parte baricadele să treacă omenirea suferindă, leproşii la stânga, epilepticii la dreapta, damblagiii unde nu stau în drumul nimănui, şi acolo, în spate, cei cu beteşuguri mai uşoare, numai că vă rog să nu vă îngrămădiţi, că nu răspund dacă vi se încurcă bolile şi vă vindecaţi de ceea ce nu suferiţi, şi să cânte muzica mai departe până când se încing alămurile şi pocnesc petardele, până când se înflăcărează îngerii şi rachiul omoară gândurile, şi veniţi cu toţii, servitoare slute şi echilibrişti pe frânghie, parlagii şi fotografi, că totu-i pe socoteala mea, doamnelor şi domnilor, fiindcă s-a zis cu faima rea a Blacamanilor, şi astfel se iscă un tărăboi de pomină. Şi o sa vă fac să adormiţi folosind tehnică deputaţilor, pentru cazul că o să dau greş şi unii ajung într-o stare mai proastă decât erau. Singurul lucru pe care nu-l fac e să-i înviez pe cei morţi, pentru că de cum deschid ochii îl omoară

— 6 —

— POVESTIRI —

plini de furie pe cel care le tulbură liniştea, şi la urma urmelor cei care nu se sinucid mor încă o dată din pricina dezamăgirii. La început se tot ţinea după mine un alai de înţelepţi ca sa cerceteze temeiul îndeletnicirilor mele, şi când şi-au dat seama m-au ameninţat cu infernul lui Simon Magicianul, sfătuindu-mă să duc o viaţă de penitenţă ca să ajung sfânt, însă eu le-am răspuns fără a le dispreţul autoritatea că tocmai în acest fel începusem, cu penitenţa. Adevărul e că nu câştig nimic ajungând sfânt după moarte, căci eu sunt artist, şi tot ce vreau e să rămân în viaţă ca să mă bucur de rabla asta decapotabilă cumpărată de la consulul puşcaşilor marini, cu şoferul ăsta din Trinidad, fost bariton Ia opera piraţilor din New Orleans, de cămăşile mele de mătase naturală, loţiunile mele orientale, dinţii mei de topaz, pălăria mea de diavol şi ghetele mele în două culori, dormind fără deşteptător, dansând cu reginele frumuseţii şi năucindu-le cu retorica mea de dicţionar, fără să mă prăpădesc cu firea dacă într-o miercuri de Păresimi virtuţile îmi slăbesc, căci pentru a duce mai departe viaţa asta de ministru mi-e de-ajuns mutra mea de prost şi pe deasupra îmi şi prisoseşte droaia de dughene pe care le am de aici şi până dincolo de asfinţit, unde aceiaşi turişti care ne urmăreau pentru treaba cu amiralul se îmbulzesc acum pentru poza mea cu autograf, almanahurile cu versurile mele de dragoste, medaliile cu profilul meu, fâşii din îmbrăcămintea mea, şi toate astea fără toropeala vitejească de a sta zi şi noapte în chip de sculptură ecvestră din marmură şi acoperit de găinaţ de rândunele, precum eroii neamului.

Păcat că Blancáman cel rău nu poate adeveri povestea asta ca să vedeţi că nu-i nimic scornit. Ultima oară când a fost văzut de cineva pe lumea asta îşi pierduse până şi tinichelele fostei lui splendori şi avea sufletul pustiit şi oasele frânte de vitregiile deşertului, dar îi mai rămăsese o pereche de clopoţei, şi apăru din nou în duminica aceea în portul Santa Măria del Darien cu veşnicul său cufăr ca un coşciug, doar că atunci nu mai încerca să vândă nici un antidot, ci cu glasul gâtuit de emoţie tot cerea ca puşcaşii marini să-l împuşte în public spre a dovedi pe propria-i piele virtuţile de a readuce la viaţă ale acestei creaturi supranaturale, doamnelor şi domnilor, şi chiar dacă dumneavoastră aveţi cu prisosinţă dreptul să nu mă credeţi după ce mi-aţi îndurat atâta amar de vreme şmecheriile ticăloase de şarlatan şi falsificator, vă jur pe osemintele mamei că demonstraţia de azi nu-i cine ştie ce născocire, ci adevărul-adevărat, iar dacă mai aveţi vreo îndoială uitaţi-vă cu

— 7 —

— Gabriel García Márquez —

luare-aminte că acum nu mai râd ca atunci, ci abia îmi stăpânesc plânsul. Ca să fie şi mai convingător, îşi descheie cămaşa cu ochii înecaţi de lacrimi şi se bătu cu pumnul în piept spre a arăta locul cel mai potrivit unde să fie împuşcat, şi totuşi puşcaşii marini nu se încumetau s-o facă, temându-se că s-ar face de râs şi mai tare în faţa mulţimii adunate în ziua aceea de duminică. Cineva care poate că nu uitase potlogăriile de odinioară făcute de Blancáman izbuti să-i aducă într-o cutie de tablă, nimeni nu ştie de unde, nişte rădăcini de lumânărică ce ar fi fost de-ajuns să scoată la suprafaţă toţi peştii din Caraibi, iar el le-a desfăcut cu atâta poftă de parcă avea într-adevăr de gând să le mănânce şi chiar le-a şi mâncat, doamnelor şi domnilor, dar vă implor nu vă lăsaţi cuprinşi de milă şi nici nu vă rugaţi pentru odihna sufletului meu, căci moartea aceasta nu-i decât o călătorie pe lumea cealaltă. De data aceea a fost atât de cinstit, încât n-a mai apelat la horcăieli teatrale, ci s-a dat jos de pe masă ca un crab, căutând pe pământ după primele dibuieli locul cel mai demn unde să se culce şi de acolo mă privi ca o mamă şi-şi dădu duhul în propriile-i braţe, stăpânindu-şi încă lacrimile de bărbat şi zvârcolindu-se în toate chipurile pradă tetanosului veşniciei. De bună seamă a fost singura dată când ştiinţa mea a dat greş. L-am vârât în cufărul acela de dimensiuni prevestitoare unde a încăput pe de-a întregul, am pus să i se facă o slujbă pentru morţi ce m-a costat cincizeci de dubloni în loc de patru, fiindcă oficiantul avea veşminte aurite şi mai erau şi trei episcopi care stăteau jos, am poruncit să se ridice un mausoleu împărătesc pe o colină ce se bucura de vremea cea mai frumoasă a mării, cu o capelă pentru el singur şi o placă de fier unde stătea scris cu slove mari gotice că aici zace răposatul Blancáman, pe nedrept numit cel rău, cel care i-a înşelat pe puşcaşi şi victimă a ştiinţei, şi când am socotit că prin aceste onoruri i-am cinstit îndeajuns virtuţile, am început să mă răzbun pentru ticăloşiile lui, şi atunci l-am înviat în mormântul lui blindat, lăsându-l acolo să se zvârcolească îngrozit. Aceasta s-a întâmplat cu mult timp înainte ca Santa Marfa del Darien să fie devastată de furnicile carnivore, dar mausoleul a rămas neatins pe colină, la umbra dragonilor ce urcă să doarmă în bătaia vânturilor oceanice, şi ori de câte ori ajung pe meleagurile acelea îi duc un automobil înţesat de trandafiri şi mi se frânge inima de durere pentru virtuţile lui, dar apoi îmi pun urechea pe placa de fier să-l aud plângând, printre rămăşiţele cufărului năruit, şi dacă a murit, îl înviez din nou, căci

— 8 —

— POVESTIRI —

tâlcul pedepsei e să rămână viu în mormânt cit timp voi trăi eu, adică în vecii vecilor.

1968

— 9 —