MARIA MONTESSORI(1870-1952)

Repere bibliografice

Maria Montessori (n. 31 august 1870, Ancona - d. 6 mai 1952, Noordwijk) a fost medic şi pedagog italian, care a creat o metodă specială de educare a copiilor foarte tineri, Metoda Montessori, înfiinţând peste tot în lume şcoli care aplicau metoda sa (Şcoli Montessori).

Maria Montessori s-a născut la 31 august 1870 în Ancona, Italia şi a studiat medicina la Universitatea din Roma. A fost una din primele femei care au absolvit facultatea de medicină în Italia şi una din primele femei medic care au practicat medicina cu succes. A început să aplice multe din ideile sale personale despre educarea copiilor foarte tineri, cu vârste cuprinse între un an şi cinci ani, pe când s-a ocupat de copii cu deficienţe mentale. Şi-a perfecţionat ideile şi aplicarea acestora în practică începând cu 1907, de când a fost numită la conducerea unui grup de creşe şi grădiniţe dintr-o zonă foarte săracă a oraşului Roma. Acolo a început să aplice consecvent ideile sale educaţionale, care se concretizaseră între timp într-o adevărată metodă educaţională, metoda Montessori. Mult mai târziu, când metoda sa educaţională a devenit larg cunoscută în Italia, Europa şi în întreaga lume, generând zeci şi zeci de şcoli

Montessori, Maria Montessori a călătorit foarte mult, supervizând sistemul şcolilor Montessori, scriind şi ţinând conferinţe.

În prima jumătate a secolului al XX-lea, operele reprezentanţilor educaţiei noi au cunoscut o largă răspândire, bucurându-se de aprecierea multora dintre teoreticienii epocii respective. Dar, se poate aprecia că, mai mult decât ceilalţi, Maria Montessori a reuşit să creeze din teoria sa un adevărat curent - montessorianismul - răspândit în lumea întreagă. Acest fapt se explică nu numai prin valoarea idelor sale, ci şi prin condiţiile specifice epocii în care şi-a elaborat sistemul.

Antrenarea femeilor în viaţa economică, socială şi culturală, a obligat statele să se ocupe, într-o mai mare măsură decât în secolul trecut, de organizarea grădiniţelor de copii şi de pregătirea personalului necesar. În acelaşi timp, teoria pedagogică elaborată de Froebel devenea tot mai puţin corespunzătoare epocii şi mai ales spiritului nou care pătrunsese în mişcarea pedagogică. Maria Montessori însă a continuat opera întemeietorului grădiniţelor de copiii - Froebel.

După obţinerea diplomei în medicină, Maria Montessori a primit misiunea de a selecta copiii din azile, copiii cu handicap mintal din Roma şi i-a transferat într-o clinică de psihiatrie în scopul de a le observa şi studia comportamentul.

În 1907, ea a iniţiat un centru de educaţie "Casa dei bambini", pentru copii săraci şi lipsiţi de adăpost din cartierele mărginaşe ale Romei. Aici şi-a testat experienţa obţinută în munca cu copiii deficienţi mintal pe care a aplicat-o apoi copiilor obişnuiţi, care le-a "dezvoltat şi eliberat personalitatea într-un mod surprinzător".

Această instituţie de educaţie, "Casa dei bambini", unde a aplicat noi metode speciale de educare a copiilor cu dezvoltare intelectuală normală, a deschis drumul unor noi şi ample cercetări în domeniul educaţiei preşcolare, contribuind astfel la constituirea puternicei mişcări pedagogice de la începutul secolului al XX-lea "educaţia nouă".

Pregătirea sa ca medic a făcut să acorde un rol crescut elementului biologic în devenirea fiinţei umane. Acest aspect îl vom întâlni şi la Claparède, ca şi la Decroly, şi ei de formaţie medicală.

Concepţia Mariei Montessori a fost răspândită nu numai în Europa, ci şi în America şi Asia. Au avut loc mai multe congrese internaţionale montessoriene - 1929, 1932, 1933, 1934 - congrese care au contribuit mult la răspândirea metodei sale.

Cele mai importante lucrări ale Mariei Montessori sunt: Metoda pedagogiei ştiinţifice (1909), care a căpătat un nou titlu mai târziu - Descoperirea copilului; Autoeducaţia în şcoala elementară (1916), Copilul (prima ediţie în limba română - 1933, iar în limba italiană în 1938) şi care va purta un nou titlu: Taina copilăriei.

Concepţia sa pedagogică, ca şi a celorlalţi adepţi ai educaţiei noi, a fost mult influenţată de ideile pedagogice ale lui J.-J. Rousseau, care înţelegea procesul devenirii copilului ca fiind stimulat de puternice tendinţe interioare.

Maria Montessori considera că dezvoltarea fiinţei umane nu este consecinţa acţiunii unor stimuli exteriori, ci a unor impulsuri interioare, ce se desfăşoară sub acţiunea unor legi proprii dezvoltării umane.

Astfel, perioada de creştere a fiinţei umane este caracterizată prin scurte etape, dominate de sensibilităţi deosebite, numite "perioade senzitive". "E vorba de anumite epoci în care fiinţele în formaţiune (adică în stare infantilă) au o putere de simţire deosebită dar de scurtă durată, ce le ajută să câştige anumite calităţi şi care dispare îndată ce acestea au fost câştigate. Toate însuşirile se cuceresc în modul acesta, cu ajutorul unui impuls, al unei posibilităţi trecătoare" (M. Montessori, Taina copilăriei, 1938).

După părerea pedagogului italian, există patru perioade prin care trece fiinţa umană, de la naştere la maturitate, (vârsta de 24 de ani): de la naştere la şase ani; de la şase la doisprezece ani; de la doisprezece ani şi de la optsprezece la douăzeci şi patru de ani. Dacă pe parcursul acestor perioade se oferă copilului posibilitatea unor activităţi potrivite trebuinţelor interne, se creează condiţii pentru dezvoltarea lui psihică şi fizică. Copii au o minte absorbantă, ei au nevoie de un mediu adecvat etapei lor de dezvoltare. Dacă un copil nu primeşte ceea ce are nevoie într-una din aceste perioade senzitive, îndemnul lor natural spre învăţătură este întârziat şi, mai târziu, se vor ivi noi dereglări. În fiecare perioadă senzitivă se prezintă copilului materiale educative potrivite vârstei şi scopului educaţiei acelei etape de dezvoltare. În jurul vârstei de doi ani se manifestă dorinţa de ordine "Nouă ni se poate părea curios să se vorbească de o perioadă senzitivă de ordine la copil; toată lumea e convinsă că el e dezordonat de la natură. E greu să ne dăm seama de o atitudine atât de delicată" (M. Montessori, Taina copilăriei, p. 47). "Plăcerea copilului constă în a-şi găsi lucrurile la locul lor". Pentru copil, ordinea este importantă nu numai pentru curăţenie, ci şi pentru faptul că ordinea din jurul lui îl obligă să-şi dezvolte gândirea. În jurul vârstei de cinci ani, de pildă, copilul este capabil să facă distincţie între realitate şi fantezie. Aceasta este vârsta basmului.

Există o perioadă - apreciază Montessori - de la patru la cinci ani, când copilul manifestă un interes special pentru litere. Dacă, în acest timp, i se pun la îndemână litere în relief sau decupate el va ajunge, în mod spontan, să citească. Dacă trebuinţa nu este satisfăcută la timp, interesul său dispare. Tot aşa se învaţă limba, numeraţia, scrisul etc. din impulsuri interioare. Aşa cum sublinia autoarea în Descoperirea copilului, nu adultului sau educatorului se datorează dezvoltarea şi formarea copilului ci propriilor sale impulsuri. De aici afirmaţia: "Copilul e tatăl adultului".Educatorului îi revine sarcina să nu intervină, ci să creeze doar mediul potrivit fiecărei etape de dezvoltare a copilului; el va trebui să aibă grijă ca pentru fiecare "perioadă senzitivă" să ofere stimulii externi din care copilul va "absorbi" ceea ce îi trebuie, în deplină libertate, nu constrâns.În perioada de la şase la doisprezece ani, copilul începe să cunoască şi să înţeleagă lumea. În perioada senzitivă anterioară, copilul acceptă lucrurile aşa cum sunt ele. După şase ani caută motivaţia lor: de ce sunt stelele pe cer? De ce nu cad? Dacă până la şase ani era mulţumit cu ceea ce îi ofereau simţurile, după această vârstă, este interesat de ceea ce nu poate percepe prin simţuri. Ideea de libertate a copilului este considerată de pedagogul italian, un principiu fundamental. Copilul este liber numai atunci când se manifestă potrivit cerinţelor naturii sale. Acest principiu se respectă prin dreptul pe care îl are fiecare copil de a-şi alege singur ocupaţiile în grădiniţă.

Maria Montessori, prin cercetările sale, a elaborat pentru fiecare etapă, mai ales pentru perioada 0-6 ani - perioada dezvoltării senzoriale - materiale didactice adecvate fiecărui simţ. Ea a stabilit dimensiunile, culorile, formele, asperitatea materialelor care se adresau văzului şi pipăitului; intensitatea, înălţimea şi timbrul sunetului.

Materialele didactice erau făcute din figuri şi corpuri geometrice de dimensiuni diferite, care stimulau activitatea senzorială a copilului, îndemnându-l să lucreze.

Activităţile în "Casa dei bambini" se desfăşurau astfel:1. Exerciţii fizice: mişcări de respiraţie, mânuirea diferitelor obiecte care se

coordonau armonios cu mişcările corpului.

2. Activităţi practice - prin care se formau deprinderi elementare de lucru, se cultiva spiritul de ordine, curăţenie şi disciplină.

3. Exerciţiile senzoriale şi de educaţie intelectuală. Acestea constau în compararea diferitelor materiale, sistematizarea lor după diferite însuşiri externe şi folosirea lor pentru construcţii. Se formulau apoi unele generalizări care exprimau însuşiri ale obiectelor cu care lucrau după culoare, mărime, asperitate. Copilul lucra în deplină libertate fără intervenţia educatoarei. Ea putea să intervină numai atunci când era solicitată de copil.

După perioada de dezvoltare a simţurilor, urmează perioada instrucţiunii, în care un rol de seamă îl ocupa învăţarea scris-cititului. Dacă până atunci mulţi dintre pedagogii vremii susţineau metoda globală de învăţare a citi-scrisului,

Maria Montessori susţine metoda analitică.Ea propunea ca mai întâi să se înveţe literele, apoi silabele şi cuvintele. Aici,

în ceea ce priveşte învăţarea scris-cititului, diverşi adepţi ai educaţiei noi aveau păreri diferite.

Cu privire la educaţia şcolară, Maria Montessori avea o părere bogată în sugestii, în sensul că promovarea de la o clasă la alta ar fi trebuit să însemne

o trecere la o treaptă cu un grad mai înalt de independenţă. Procesul de educaţie ar trebui să fie o succesivă ridicare - prin efortul copilului - spre

trepte superioare de independenţă.

Menţionăm câteva idei subliniate de M. Montessori:

• mediul pentru învăţare trebuie să fie adaptat nevoilor copilului, în fiecare

perioadă de dezvoltare;

• procesul de învăţare începe de la naştere;

• perioada senzitivă pentru învăţarea limbajului este de la naştere la trei ani;

• de la naştere până la şase ani, copilul are o "minte absorbantă" şi învaţă

fără efort;

• ordinea din mediul în care creşte, îl ajută să îşi dezvolte procesul gândirii;

• între trei şi şase ani este timpul potrivit pentru învăţarea scris-cititului;

• perioada întrebărilor specifice vârstei de la şase la doisprezece ani este

timpul dezvoltării mintale, de explorare şi cunoaştere a mediului înconjurător.

Aprecierea în lume a operei Mariei Montessori se explică atât prin valoarea sa teoretică şi practică cât şi prin condiţiile speciale ale epocii în care s-a manifestat: un secol care a apreciat educaţia copilului preşcolar crezând în realizarea aspiraţiilor spre o societate mult mai bună.

Teoria educaţiei preşcolare contemporane conţine multe elemente de provenienţă montessoriană, iar unele orientări ale ei pot fi valorificate şi acum în educaţia preşcolară din ţara noastră.

Maria Montessori s-a impus în faţa lumii pedagogice din prima jumătate a secolului al XX-lea, prin pasiunea ei - în numele umanismului - de a atrage atenţia contemporanilor săi asupra drepturilor copilului şi a necesităţii de a i se crea condiţii pe măsura vârstei lui, pentru formarea şi dezvoltarea sa. În acest mesaj şi-a găsit ecou glasul îndepărtat al lui J.-J. Rousseau şi frământările lui Fr. Froebel.