NOŢIUNI DE ISTORIE A LIMBII ROMÂNE

“Limba este întâiul mare poemal unui popor” (Lucian Blaga).

Limba, ca fenomen social, istoric şi cultural, este cel mai important mijloc de comunicare între

oameni, oferind datele esenţiale ale identităţii unui popor.

Limba română este un sistem de semne care funcţionează în vorbire şi în scriere pe mai multe

compartimente: fonetic, lexico-semantic, morfologic şi sintactic.

ORIGINEA LATINĂ A LIMBII ROMÂNE

Limba română s-a format odată cu poporul într-un proces firesc, natural, relativ de lungă

durată, din limba latină populară vorbită de cuceritorii romani şi de coloniştii aduşi de aceştia în

vederea romanizării populaţiei geto-dace autohtone.

1. Spaţiul de formare

Teritoriul de formare a poporului şi a limbii române este desemnat, printr-o formulă de acum

consacrată, ca fiind spaţiul carpato-danubiano-pontic.

Dovezile incostentabile aduse de istorici, arheologi, lingvişti, numismaţi ne îndreptăţesc să

localizăm acest spaţiu nu numai la nordul Dunării, ci şi la sudul acesteia, în Balcani. Nu numai

vechile provincii Dacia şi Moesia au parcurs procesul romanizării, ci şi întinse teritorii învecinate,

cum ar fi cele locuite de dacii liberi (carpii şi costobocii).

2. Perioada de formare

Procesul de formare simultană a poporului şi a limbii române a început după cucerirea Daciei

de către romani în timpul împăratului Traian, în urma războaielor dintre anii 101 – 102 d.Hr. şi 105 –

106.

Acest proces s-a desfăşurat relativ lent până în jurul anului 600 d.Hr., când poporul român şi

limba sa îşi conturează identitatea fermă.

3. Procesul de romanizare

Romanizarea provinciei Dacia trebuie privită într-un context mai larg, european, căci a urmat

aceleaşi etape, în urma parcurgerii cărora s-au format popoarele : italian, francez, spaniol, portughez,

fiecare având, însă, trăsături particulare.

Factorii romanizării au fost multipli, având raţiuni de ordin economic, politic-administrativ,

social, cultural, religios. Îi enumerăm pe cei fundamentali:

5

a) Cuceritorii romani transformă Dacia în provincie romană şi impun, treptat, în mod logic,

cultura şi civilizaţia latină, care erau net superioare faţă de cele ale autohtonilor geto-daci. Limba

latină este principalul factor al romanizării.

b) Coloniştii aduşi de Traian, vorbitori ai latinei populare sau vulgare (lat. vulgus = popor) se

amestecă firesc cu geto-dacii, ca şi veteranii romani care nu mai părăsesc Dacia. Aceste două

categorii sociale au o influenţă hotărâtoare în formarea poporului şi a limbii române.

c) Autohtonii erau obligaţi să înveţe latina pentru a se descurca în relaţiile economice,

familiale, sociale, administrative, din armată, religioase.

d) Apariţia treptată a unui sistem complex de căi de comunicaţie (drumuri, viaducte, poduri),

necesare deplasării legiunilor, dar şi comerţului cu alte provincii ale Imperiului : Gallia, Dalmaţia,

Italia etc.

e) Apariţia unor aşezări urbane numite colonii sau municipii (oraşe mai mici), pe lângă

numeroasele sate numite vicus.

f) Continuitatea populaţiei daco-romane pe aceste meleaguri, după retragerea aureliană (271 –

275 d.H.), când părăsesc Dacia numai administraţia şi armata romană.

g) Viaţa socială, religioasă şi culturală a populaţiei romanizate se canalizează treptat după

tiparul roman.

4. Concluzie: Într-un timp relativ scurt, autohtonii au preluat limba latină populară,

elementele de bază ale civilizaţiei şi ale culturii romane, transformându-se treptat din

obiect al influenţei romane în subiect de exprimare a propriilor valori, modelate, însă,

după tiparul roman.

STRUCTURA LATINĂ A LIMBII ROMÂNE

Limba română face parte din familia limbilor romanice, numite şi neolatine alături de :

italiană, franceză, spaniolă, protugheză, sardă, retoromană. Structura latină a limbii noastre este

demonstrată incontestabil printr-o serie de argumente identificate în chiar fiinţa ei intimă, în toate

compartimentele sale. Iată câteva argumente esenţiale :

1) În domeniul foneticii, româna a moştenit cele 24 de litere ale alfabetului latin care stă la

baza majorităţii limbilor lumii : a, b, c, d, e, f, g, h, i, k, l, m, n, o, p, q, r, s, t, u, v, x, y, z. Scrierea

urmează principiul fonetic, potrivit căruia cuvintele se scriu aşa cum se aud prin rostire, cu mici

excepţii.

2) Structura gramaticală în liniile ei esenţiale este aceeaşi cu cea din latină, cu mici deosebiri

izvorâte din legile interne ale evoluţiei proprii şi mai puţin din influenţele altor limbi.

6

a)În morfologie am moştenit cele 10 părţi de vorbire :

substantivul, articolul, pronumele, adjectivul, numeralul, verbul (flexibile) şi

adverbul, prepoziţia, conjuncţia şi intejecţia (neflexibile). Cele patru conjugări ale

verbelor, precum şi categoriile gramaticale de gen, număr, caz, grad de

comparaţie, diateză, mod, timp, persoană, de asemenea sunt moştenite din latină,

cu foarte mici deosebiri.

b) În domeniul sintaxei, româna a păstrat cele 4 părţi de propoziţie : subiectul,

predicatul, atributul şi complementul, ca şi relaţiile de coordonare şi de

subordonare. Schimbări semnificative a suferit topica: predicatul nu mai stă ca în

latină la sfârşitul propoziţiei, ci după subiect, de obicei. Sintaxa frazei a evoluat

liber, sporind numărul propoziţiilor coordonate şi mijloacele de realizare a

coordonării faţă de cea latină. Româna a renunţat şi la regula fixă a concordanţei

timpurilor (timpul verbului din subordonată impunea un anumit timp verbului din

regentă).

3) Vocabularul (lexicul) limbii române este atât cantitativ, cât mai ales din punct de vedere

funcţional, de esenţă latină, în nucleul său (vocabularul fundamental), precum şi în masa

vocabularului.

a) Vocabularul fundamental cuprinde cuvintele ce întrunesc următoarele calităţi :

- sunt cele mai vechi;

- sunt cunoscute şi utilizate de toţi vorbitorii limbii;

- au frecvenţa de folosire cea mai mare.

Din cele aproximativ 1600 de cuvinte existente în vocabularul fundamental, 60-66% sunt de

origine latină. Ele se referă la :

- Familie, grade de rudenie : părinţi, fiu, fiică, frate, soră, ginere, cumnat, socru, nepot etc.

- Părţi ale corpului : cap, frunte, ochi, nas, barbă, umăr, mână, picior, deget etc.

- Nume de animale : oaie, berbec, vacă, bou, porc, cal, găină, câine, iepure etc.

- Plante şi fructe : arbore, iarbă, flori, grâu, secară, păr, măr, cireş etc.

- Aştri, elemente ale naturii : lună, soare, stea, câmp, munte, ţară, apă, cer, vânt, râu etc.

- Termeni referitori la timp : noapte, zi, săptămână, timp, an, iarnă, toamnă etc.

- Locuinţă şi alimente: casă, fereastră, poartă, pâine, făină, caş, vin etc.

- Nume de acţiuni : a da, a vedea, a auzi, a cânta, a ara, a dormi, a veni etc.

7

APORTUL AUTOHTON ŞI INFLUENŢELE STRĂINE

1) În procesul etnogenezei, autohtonii geto-daci, care constituiau o ramură a vechilor traci, şi-

au pus amprenta asupra limbii române exclusiv la nivelul vocabularului. S-au păstrat aproximativ

160-170 de cuvinte din limba traco-dacică, referitoare la :

a) corpul omenesc : buză, ceafă.

b) familie : copil, moş, prunc, zestre.

c) locuinţă : vatră, cătun.

d) ocupaţii : baci, urdă.

e) plante: brad, mazăre.

f) animale : barză, mânz, mistreţ, şopârlă.

g) acţiuni : a răbda, a zburda.

h) hidronime : Donaris-Dunărea, Alutus-Olt, Argessos-Argeş, Maris-Mureş, Samus-Someş etc.

Este greu de stabilit exact numărul de cuvinte din limba daco-tracilor din cauza izvoarelor scrise

cvasi-absente. Important este faptul că acestea au intrat în majoritatea lor în vocabularul de bază al

limbii române.

2) Influenţele străine asupra limbii noastre s-au manifestat după terminarea procesului

etnogenezei românilor, doar la nivelul lexicului. Ele se explică prin două situaţii : a) vecinătatea sau

convieţuirea cu alte popoare sau populaţii; b) împrumuturi din alte limbi, din aria culturii şi a

civilizaţiei.

a) Influenţa slavă (începând cu secolul VII) a fost cea mai puternică şi s-a concretizat în cele

aproximativ 4000 de cuvinte intrate în limba noastră, pe cale orală mai întâi şi apoi pe cale livrescă,

întrucât slavona a fost limba bisericii şi a curţii domneşti. Româna a folosit alfabetul slavon până

târziu, la sfârşitul secolului al XIXlea, când a fost înlocuit, cum era şi firesc, de alfabetul latin.

Termeni de origine slavă : deal, prieten, sfânt, a iubi, grădină, boier, a grăi, a munci, voinic, ceas etc.

b) Influenţa maghiară (începând cu secolul X) s-a manifestat îndeosebi în Transilvania :

holdă, gând, oraş, a făgădui, meşteşug, neam, ham etc.

c) Influenţa turcă (începând cu secolul XIV) s-a manifestat câteva sute de ani, având explicaţii

de natură istorică : agă, paşă, vizir, caimacan, haraci, sarma, halva, musaca, telemea etc.

d) Influenţa greacă (bizantină şi apoi neogreacă) a început de prin secolul VII şi a atins

punctul maxim în epoca fanariotă : arhiereu, arhiepiscop, diac, grămătic, caligrafie, tipografie,

lefter, zodie, prăvălie, trandafir, lămâie, portocală etc.

e) Influenţa germană se manifestă odată cu venirea saşilor în Transilvania (secolul XII) şi mai

târziu, când împrumutăm termeni tehnici şi ştiinţifici : cartof, şanţ, ţiglă, joagăr, buştean, stofă,

chelner, halbă, gater, şaibă, şină, bormaşină, şurub etc.

8

f) Influenţa franceză s-a manifestat masiv începând cu secolul al XIX-lea. Cele mai multe

neologisme din română sunt de origine franceză şi au avut un rol fundamental în modernizarea

întregului vocabular referitor la termeni politici, economici, juridici, filozofici, ştiinţifici etc.

Exemple: ediţie, capacitate, bacalaureat, formulă, obiectiv, poezie, literatură, avantaj, bancnotă, a

defini etc.

g) Influenţa italiană s-a făcut prezentă îndeosebi în secolul al XIX-lea, concretinzându-se în

terminologia militară (general, caporal, armată, companie, cavalerie, infanterie etc); financiară

(agenţie, casier, bancă, a gira etc) sau în muzică (tenor, bariton, chitară, mandolină, crescendo, forte

etc.)

h) Influenţa engleză se evidenţiază mai ales în secolul al XX-lea prin terminologia din sport:

fotbal, handbal, volei, tenis, ring, haut, henţ etc. Acestora li se adaugă termeni americani de dată

recentă : boss, hot-dog, hamburger, mass-mesia, jazz etc.

CONCLUZIE : Influenţele limbilor străine menţionate şi încă ale altora, nemenţionate,

n-au avut consecinţe asupra esenţei latine a limbii române. Ele au îmbogăţit vocabularul

acesteia, conferindu-i o configuraţie modernă, capabilă să exprime cele mai nuanţate idei şi

sentimente.

LIMBA ROMÂNĂ LITERARĂ

1. Definiţie: Limba română literară este definită ca fiind varianta cea mai îngrijită a limbii,

care respectă toate normele şi regulile stabilite de specialişti în opere precum : gramatici,

dicţionare, îndreptare de ortografie şi ortoepie.

Folosirea limbii române literar în varianta scrisă, dar şi în cea vorbită, este atributul omului

cultivat, capabil să utilizeze limba şi s-o modeleze potrivit intenţiilor celor mai diverse şi mai nuanţate

ale mesajului său.

Limba este un organism viu, suplu, în continuă prefacere, iar cunoaşterea, folosirea şi

îmbogăţirea ei pot fi considerate chiar atitudini patriotice : “Limba este cea dintâi carte a unei naţii” –

spunea Nicolae Bălcescu.

2) Raportul limbă literară – limbă a literaturii beletristice

Acest raport poate fi echivalat cu cel dintre parte şi întreg. Limbajul operelor literare, deşi

respectă normele limbii literare, nu se rezumă la aceasta. Întrucât scriitorii apelează la funcţia estetică

a limbii, ei depăşesc deseori teritoriul limbii literare apelând la :

¬ varianta vorbită a limbii;

¬ varianta populară a limbii;

9

¬ elemente de argou ;

¬ elemente de jargon;

¬ regionalisme;

¬ arhaisme;

¬ licenţe poetice etc.

Marii creatori în arta cuvântului nu se limitează la limba literară, care are un caracter

restrictiv, limitativ, ci evadează în toate registrele limbii, fie ele vorbite sau scrise. De aici şi

posibilitatea de a înfăţişa chipuri vii, plastice, epoci, medii sociale diverse, de a transfigura artistic

realitatea din care se inspiră.

O limbă se cultivă în primul rând prin talentul scriitoricesc al aleşilor săi : Eminescu, Creangă,

Caragiale, Rebreanu, Preda, Arghezi, Blaga, Nichita Stănescu etc.

RAPORTUL LIMBĂ COMUNĂ – DIALECTE - GRAIURI

1. Limba română comună era limba vorbită la nordul şi la sudul Dunării de către populaţia

romanizată, limbă ai cărei parametri esenţiali erau definitivaţi în jurul anului 600 d.H.

2. Dialectele limbii române sunt variante ale românei comune care au evoluat diferit, din

cauza unor condiţii istorice diferite, vecinătăţii cu alte popoare. Româna comună are patru dialecte:

a) Dialectul dacoromân a evoluat în limba română actuală şi s-a vorbit neîntrerupt

până în zilele noastre, la nordul Dunării, în spaţiul carpato-danubiano-pontic.

Cuprinde şi Basarabia (astăzi republică separată de România), precum şi nordul

Bucovinei (cu centrul la Cernăuţi – astăzi aparţinând Ucrainei).

b) Dialectul aromân (macedoromân) folosit în câteva zone din Macedonia, Grecia,

Albania.

c) Dialectul meglenoromân – regiunea Meglen din Bulgaria.

d) Dialectul istroromân – peninsula Istria, astăzi dispărută.

3. Graiurile sunt variante regionale ale limbii române, evoluate din dialectul dacoromân, cu

particularităţi fonetice, morfologice, lexicale distincte. Graiurile limbii române sunt :

a) graiul muntenesc

b) graiul moldovenesc

c) graiul oltenesc

d) graiul bănăţean

e) graiul crişan

f) graiul maramureşan

10

CONCLUZIE : Impresia de fragmentare a limbii române este numai

aparentă, căci ea are o trăsătură fundamentală, caracterul unitar, care permite

comunicarea românului cu orice român, indiferent de regiunea în care trăieşte.

EXERCIŢII ŞI ÎNTREBĂRI

1. Precizaţi spaţiul şi perioada de formare a poporului şi a limbii române !

2. Identifică şi explică principalii factori ai romanizării !

3. Observă din punct de vedere fonetic transformarea lat. campus în rom. câmp. Oferă două

argumente că fonetica românească o moşteneşte pe cea latină !

4. Formulează o propoziţie dezvoltată. Analizează cuvintele şi argumentează ce elemente morfologice

a moştenit româna din latină !

5. Compară din punct de vedere sintactic textele de mai jos, identificând în textul românesc cuvintele

de origine latină :

“Supra noctem fascinantem

Tollit se superba luna…”

“Peste-a nopţii feerie

Se ridică mândra lună…”

(M. Eminescu)

6. Grupează cuvintele după criteriul apartenenţei la vocabularul de bază sau la masa vocabularului :

“Frunză verde, dragele

linele colinele

strâng de sus luminile.

Ape cântă, largele - ” (L. Blaga).

7. Precizează cel puţin cinci cuvinte traco-dacice, motivând de ce au pătruns şi rămas în limba

română!

8. Motivaţi influenţele unor limbi străine asupra românei !

9. Comentează afirmaţia lui M. Eminescu : “Legile după care cuvintele latine s-au prefăcut în cuvinte

româneşti şi-au sfârşit de mult evoluţiunea lor ; în momentul în care românii au primit cuvinte

slavone, limba lor era formată, de secole deja ”(Timpul, 1.IV.1881).

10. Cum comentezi fragmentul următor, aparţinând mitropolitului Simion Ştefan : “ Bine ştiu că

cuvintele trebuie să fie ca banii, că banii aceia sunt buni carii îmblă în toate ţărâle, aşia şi cuvintele

acealea sunt bune carele le înţeleg toţi ” (Noul Testament de la Bălgrad - 1648).

11. Defineşte şi compară limba literară cu limba literaturii artistice !

12. Defineşte şi compară noţiunile : limba română comună – dialect – grai !

11

PROBLEME DE FONETICĂ

DESPĂRŢIREA CUVINTELOR ÎN SILABE. SCRIEREA ŞI

PRONUNŢAREA VOCALELOR ÎN HIAT

În clasele anterioare aţi studiat definiţia foneticii ca disciplină lingvistică, noţiunile de sunet,

literă, vocală, consoană, alfabet, silabă, diftong, triftong, hiat etc.

În limba română actuală există următoarele reguli de despărţire a cuvintelor în silabe :

a) Două vocale alăturate (în hiat) fac parte din silabe diferite : a – u – di – ţi – e, i – de – al.

Excepţie : Când o vocală este urmată de un diftong sau un triftong, despărţirea se face înaintea

acestora : plo -–ua, cre – ioa – ne.

b) Când o consoană se află între două vocale, ea formează silaba cu a doua vocală : ma – să,

co – mu – nă.

c) Când două consoane se află între două vocale, despărţirea se face între cele două consoane :

ar – tă, par – că.

Excepţie : Când prima consoană este b, c, d, f, g, h, p, t sau v, iar a doua consoană este l sau r,

ambele trec la vocala a doua : a – bru – ti – za, a – cru, co – dru, a – grar.

Când avem un grup de trei sau mai multe consoane între două vocale, despărţirea se face după

prima consoană a grupului : cin -–ste, com – plet.

Excepţie : Dacă grupurile de consoane sunt : lpt, mpt, ncş, ncţ, rct, rtf, stm, despărţirea se face

după a doua consoană a grupului : sculp – tor, somp – tu – os, punc – tu – al, arc – tic, ast – ma

– tic.

e) În cuvintele compuse sau derivate cu prefixe, se ţine cont de elementele componente : unt –

de – lemn, drept – un – ghic, port – a- vi – on, in – ac – ce – si – bil, pre – con – tract, dez – ar – mat.

SARCINI DE LUCRU :

1. Despărţiţi în silabe cuvintele următoare, explicând oral regula utilizată : verde, poezie, completa,

aştri, audienţă, creează, codri, inoperant, dezagreabil, portavoce.

2. Acelaşi exerciţiu : reînnoire, război, deszăpezire, renascentist, reexaminat, anormal, maistru,

maestru, unguent, geografie.

Hiatul este o realitate fonetică ce se referă la două vocale alăturate pronunţate în silabe

diferite.

Uneori, cele două vocale alăturate se pronunţă în mod greşit ca şi când ar forma un diftong

(corect : re-u-ni-u-ne, se-ri-o-zi-ta-te, ma-le-a-bil etc.)

12

Se întâlneşte şi fenomenul invers, de asemenea greşit, când un diftong se rosteşte ca un hiat

(corect: acua-relă).

Când hiatul este format din aceleaşi vocale, uneori se scrie şi se pronunţă greşit apărând una

din ele (corect: co-o-pe-ra-ti-vă, al-co-ol, fi-in-ţă etc.)

SARCINI DE LUCRU :

1. Stabiliţi când sunetele e, i, o , u reprezintă vocale sau semivocale în cuvintele următoare :

coabitare, coacăze, acordeon, viaduct, viaţă, afluent, unguent, amărui, ecuatorial.

2. Alege, prin rescriere, forma corectă pentru fiecare dintre cuvintele următoare :

creez - creiez

azalee - azaleie

femee - femeie

ideie - idee

muzee - muzeie

ACCENTUL. ALTERNANŢE FONETICE

Accentul este o realitate fonetică ce se referă la pronunţarea mai intensă (puternică) a silabei

unui cuvânt.

În limba română accentul este liber, spre deosebire de limba franceză unde locul său este fix

(pe ultima silabă).

Astfel, accentul poate cădea:

a) pe ultima silabă : te-le-vi-zór, par-te-nér etc.

b) pe silaba penultimă : bu-ní-că, po-se-si-ú-ne etc.

c) pe silaba antepenultimă : fu-se-se-răm, tí-ne-re etc.

d) pe a patra silabă : chél-ne-ri-ţă, tí-ne-re-le etc.

e) pe a cincea silabă : dó-uă-spre-ze-ce etc.

În cuvintele omografe (care se scriu la fel), accentul are rol de diferenţiere lexicală : copíi – cópii,

paraléle – parálele, tórturi – tortúri; alteori accentul are rol de diferenţiere morfologică (timpurile

verbale) : adúnă – adună´, câ´ntă – cântă´.

În vorbire, unele părţi de vorbire precum prepoziţia, conjuncţia, pronumele personal sau reflexiv

în dativ şi acuzativ nu au accent propriu, fiind integrate într-o unitate accentuală cu precedentul

sau următorul cuvânt : să-mi dái, l-am chemát etc.

SARCINI DE LUCRU :

1. Marcaţi corect accentul în următoarele cuvinte : antic, regizor, prevedere, profesor, inspector,

fenomen, discipol, simbol, antecameră, monitor, performer.

13

2. Alege, prin rescriere, varianta corectă, acceptată de normele ortoepice în vigoare :

ántic - antíc

precéptor – preceptór

scrutín - scrútin

mátur - matúr

prevedére – prevédere

Alternanţele fonetice reprezintă variaţii la nivelul sunet-literă în cadrul formelor flexionare ale

aceluiaşi cuvânt.

a) alternanţe vocalice : sare / săruri

faţă / feţe

tânăr / tineri

soră / surori

iarnă / ierni

fiu / fii etc

b) alternanţe consonantice: brad / brazi

obraz / obraji

frate / fraţi

cos / coşi

numesc / numeşti

maistru / maiştri

baptist / baptişti etc.

e) alternanţe mixte cu vocale şi consoane :

copil / copii

spăl / speli

spun / spui

compun / compui etc.

SARCINI DE LUCRU :

Formulaţi câte cinci exemple pentru fiecare tip de alternanţă fonetică studiată !

STRUCTURI CACOFONICE ÎN LIMBA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ

În limba greacă veche kakos înseamnă urât, rău şi se opune cuvântului kalos care înseamnă

frumos.

Cacofonia este o asociere de sunete, de regulă involuntară, cu rezultat dizgraţios, neplăcut. Ea

trebuie evitată, fiind un semn al neglijenţei, al inculturii.

14

În limba română contemporană întâlnim următoarele tipuri :

a) Cacofoniile acceptate, considerate inevitabile, puţine la număr : Ion Luca Caragiale, biserica

catolică, Banca Comercială Română, tactica cavalerească etc.

b) Cacofoniile evitabile apar datorită grupurilor ca, că, co, cu la sfârşitul sau la începutul

cuvintelor : munca care, ca conducător, ca curent etc. Ele trebuie obligatoriu evitate.

c) Cacofonii mai puţin grave produse prin repetarea unor sunete identice sau silabe identice la mică

distanţă : masa sa, ruta ta, unde de deblocare, ambii bivalenţi etc.

Pentru evitarea cacofoniilor există câteva procedee eficiente : schimbarea topicii cuvintelor,

înlocuirea cu sinonime, introducerea unor cuvinte care nu provoacă schimbarea sensului comunicării:

Indică cauzele fenomenului. / Indică, succint, cauzele fenomenului.

Este mică ca o fetiţă. / Este mică asemenea unei fetiţe.

Evitând cacofonia, unii vorbitori însoţesc adverbul ca de adverbul şi, obţinând o construcţie

incorectă ce trebuie evitată : ca şi coleg (în calitate de coleg), ca şi conducător (în calitate de

conducător) etc. Tot greşită este şi introducerea artificială a cuvântului virgulă în exprimare : ca

virgulă coleg.

SARCINI DE LUCRU:

Reformulează enunţurile de mai jos astfel încât să eviţi cacofonia prin orice procedeu permis :

Indică curentul literar corespunzător romanticilor.

Iancu cu Dana au plecat în drumeţie.

Dacă cauţi mai bine, vei găsi.

E trist, fiindcă călimara cu cerneală s-a vărsat.

Ştiu că comisia a funcţionat legal.

S-o solicita alt subiect.

15

ELEMENTE DE TEORIE A LITERATURII

INTRODUCERE

Ştiinţa literaturii îşi revendică statutul de ştiinţă prin existenţa a trei discipline care se

completează reciproc:

a) Istoria literară studiază operele literare din perspectivă cronologică, evolutivă, oferind un

tablou al unui secol, al unei epoci, al unei literaturi naţionale sau chiar al literaturii universale.

b) Critica literară oferă judecăţi despre valoarea operelor, ierarhizându-le după criterii

specifice.

c) Teoria literară operează cu terminologia care conferă literaturii statutul de artă a

cuvântului : operă literară, genuri şi specii, curente literare, imagine artistică, figuri de stil, temă,

motiv, mesaj artistic, elemente de prozodie etc.

OPERA LITERARĂ

Opera literară este rodul creaţiei unui scriitor care posedă mai mult sau mai puţin talent artistic

în arta de a îmbina cuvintele. Ea se defineşte îndeobşte ca fiind o lucrare în care autorul transmite un

mesaj artistic ce se concretizează în idei, sentimente, atitudini, concepţii de viaţă etc.

Opera literară trebuie considerată o realitate artistică a cărei existenţă se dezvăluie prin

unitatea dintre un conţinut şi o formă.

a) Conţinutul operei înseamnă ideile, sentimentele, atitudinile înglobate în acea operă. Acest

conţinut este structurat în : temă, motive literare, idee, conflict, acţiune, personaje literare.

b) Forma înseamnă modul interior de existenţă a conţinutului, scriitorul apelând la cele mai

diverse resurse expresive şi artistice ale limbii. Noţiuni specifice formei : strofa, versul ,

tabloul, rima, măsura, ritmul (la operele lirice), partea, capitolul (la operele epice), actul,

scena (la operele dramatice). Orice operă literară are un titlu care sintetizează şi sugerează

conţinutul.

SARCINI DE LUCRU

1. Citeşte poezia “Lacul” de M. Eminescu! Precizează elementele ce se referă la conţinut, precum şi

pe cele referitoare la forma operei!

2. Selectează o operă studiată la gimnaziu şi identifică elementele conţinutului şi ale formei!

TEMĂ ŞI MOTIV LITERAR

a) Tema unei opere literare înseamnă aspectul cel mai general , dar fundamental, din realitate,

prezentat de scriitor. Operele literare pot fi grupate în câteva teme esenţiale :

- tema naturii

16

- tema iubirii

- tema trecutului istoric

- tema patriotismului

- tema trecerii ireversibile a timpului

- tema copilăriei

- tema omului de geniu

- tema cosmosului

- tema arivismului

- tema avariţiei

- tema sensului existenţei etc

b) Motivul literar este modalitatea specifică, particulară, prin care se concretizează tema.

Motivul are caracter de repetabilitatea, întâlnindu-l de mai multe ori în opera unui scriitor, a unui

curent literar, a unei literaturi naţionale.

Motive literare frecvente :

- motivul călătoriei

- motivul cifrei trei (împăraţi, zmei, feciori, încercări etc.)

- motivul animalului năzdrăvan (cal, furnică, albină, corb etc)

- motivul triumfului binelui asupra răului

- motivul trecerii timpului

- motivul lunii

- motivul codrului

- motivul izvorului

- motivul dascălului, luminător al minţii celor din jur etc.

SARCINI DE LUCRU

1. Defineşte, pe rând, ramurile ştiinţei literaturii !

2. Argumentează ideea că, în cultura română, George Călinescu reprezintă expresia integrală a

îmbinării istoriei literare cu teoria şi critica literară !

3. Descrie raportul dintre temă şi motiv literar !

4. Precizează trei opere literare care au ca temă trecutul istoric !

5. Identifică trei motive literare în basmul popular “Greuceanu” sau în alt basm, comentând şi rolul

lor în conţinutul operei !

17

6. Numeşte tema şi motivele literare din versurile :

“ Dar prin codri ea pătrunde

Lângă teiul vechi şi sfânt,

Ce cu flori pân-în pământ

Un izvor vrăjit ascunde.

…………………………….

Iar izvorul, prins de vrajă,

Răsărea, sunând din valuri-

Sus în codri de pe dealuri

Luna blândă ţine strajă .”

(M. Eminescu)

REALITATE ŞI FICŢIUNE ÎN OPERA LITERARĂ

Opera literară trebuie considerată o îmbinare armonioasă între realitate şi ficţiune.

a) Realitatea este un concept de maximă generalitate şi abstractizare care desemnează tot ceea

ce există în jurul nostru. Ea există în mod obiectiv, indiferent de voinţa noastră. Toţi scriitorii se

inspiră din realitate, chiar şi în operele ştiinţifico-fantastice.

b) Ficţiunea este o noţiune sinonimă cu : imaginaţia, fantezia, închipuirea, viziunea etc. Orice

operă literară este o operă de ficţiune îndepărtându-se mai mult sau mai puţin de realitatea din care s-a

inspirat.

Mecanismul naşterii unei opere ar fi, schematic, următorul :

faza I – scriitorul observă, cunoaşte realitatea;

faza II – el prelucrează datele realităţii, transformându-le, combinându-le;

faza III- creează opera de artă care este altceva decât realitatea iniţială.

Reprezentare grafică :

CONCLUZIE

Opera literară este o altă realitate, o realitate artistică ce are un statut specific artei cuvântului.

Această nouă realitate, artistică, impresionează pe cei din jur în funcţie de consistenţa talentului celui

care a creat-o.

SARCINI DE LUCRU

1. Descoperiţi cel puţin câte trei elemente reale şi fictive în romanul istoric “Neamul Şoimăreştilor”

de M. Sadoveanu !

2. Relatează oral sau în scris o aventură imaginară petrectură la Polul Nord sau în pădurea

ecuatorială !

3. Imaginează-ţi alt final al baladei culte “Paşa Hassan” de G. Coşbuc şi relatează-l! Selectează

elementele reale şi pe cele imaginare din aceeaşi operă ! Comentează-le !

18

realitateaobiectivă

conştiinţa artistică,talentul

operaliterară

TEXTUL LIRIC. EU LIRIC, IDEE, MESAJ

Genul liric înglobează toate operele care au în comun modalitatea directă de transmitere a

mesajului artistic.

Specii componente : pastelul, elegia, oda, imnul, satira, epistola, meditaţia, rondelul, sonetul,

romanţa, poezia de dragoste etc.

Textul liric are caracteristici proprii, ce-l deosebesc de textul epic sau de cel dramatic. Pentru

o mai bună înţelegere, oferim câteva noţiuni fundamentale :

a) Eul liric (poetic) este o altă voce a poetului, ce nu se confundă cu poetul însuşi.

b) Imaginea artistică este chiar sufletul poeziei, concretizarea sub forma expresiei a

conţinutului mesajului. Imaginile artistice sunt de o mare diversitate, dar, teoretic, le

putem clasifica în imagini vizuale, auditive, olfactive, statice etc.

c) Mesajul artistic înseamnă totalitatea gândurilor, sentimentelor, atitudinilor scriitorului.

Mesajul rămâne neâmplinit dacă nu se transmite cititorilor prin înţelegere.

d) Ideea poetică concentrează semnificaţia majoră a operei, sintetinzând-o în acelaşi timp.

Textul liric transmite în mod direct această idee, fără a necesita intermediari de tipul

personajelor sau al acţiunii.

e) Prozodia reprezintă o ramură a teoriei literare având ca obiect de studiu noţiuni precum:

vers, strofă, măsură, rimă, ritm.

Peste vârfuri

de M. Eminescu

Peste vârfuri trece lună,

Codru-şi bate frunza lin,

Dintre ramuri de arin

Melancolic cornul sună.

Mai departe, mai departe,

Mai încet, tot mai încet,

Sufletu-mi nemângâiet

Îndulcind cu dor de moarte.

De ce taci, când fermecată

Inima-mi spre tine-ntorn ?

Mai suna-vei, dulce corn,

Pentru mine vre odată ?

19

(1883, decembrie)

a) Observă prezenţa eului liric al poetului în două ipostaze : în conturarea cadrului natural şi

în exprimarea propriilor trăiri. Precizează componentele celor două ipostaze !

b) Identifică elementele cadrului natural, grupându-le în elemente de tip cosmic, elemente ale

naturii terestre (vegetale, acvatice), elemente umane. Reprezintă grafic, sub forma unor cercuri

concentrice, relaţia om-natură terestră-cosmos. Această relaţie funcţionează şi în “Mioriţa”?

Argumentaţi şi precizaţi dacă reprezintă un element al specificului nostru naţional !

c) Încadrează opera în genul şi specia potrivite, observând pregnanţa unui anume sentiment !

d) Enunţă tema poeziei !

e) Comentează compoziţia simetrică (primele 6 versuri = cadrul natural; ultimele 6 versuri =

descrierea trăirilor eului liric)!

f) Identifică cel puţin 3 motive literare, întâlnite şi în alte creaţii eminesciene ! Comentează

- le !

g) Interpretează rolul artistic al epitetelor, al repetiţiilor, al inversiunilor, al personificărilor, al

interogaţiilor retorice !

h) Comentează imagini vizuale, auditive, dinamice prezente în text !

i) Enunţă sintetic ideea poetică !

j) Argumentează câteva calităţi esenţiale ale stilului :simplitatea, naturaleţea, muzicalitatea,

expresivitatea.

k) Exprimă câteva impresii personale asupra operei!

TEXTUL EPIC. REZUMATUL

Genul epic cuprinde toate operele literare în care mesajul artistic se transmite cititorilor pe

cale mijlocită, prin intermediul acţiunii şi personajelor.

Specii ale genului epic : schiţa, nuvela, romanul, povestea, povestirea, basmul, fabula, poemul

eroic, balada etc.

Pentru o mai bună înţelegere a specificului acestui tip de text, clarificăm câteva noţiuni

fundamentale :

a) Naratorul este o altă voce a autorului; uneori naratorul se confundă cu autorul (aminitirile),

iar alteori chiar un personaj devine narator.

b) Naraţiunea este modul de expunere a cărui prezenţă este obligatorie; este însoţită frecvent

de către descriere şi dialog în scopul împlinirii mesajului artistic. Naraţiunea nu poate exista fără

narator, acţiune, personaje.

c) Subiectul operei literare (acţiunea) se constituie din totalitatea faptelor, evenimentelor

relatate în ordinea dorită de autor. În mod normal, în cadrul acţiunii se pot observa câteva momente

20

ce-i conferă logică şi tensiune : expoziţiunea, intriga, desfăşurarea acţiunii, punctul culminant,

deznodământul.

d) Personajul literar este copilul de suflet al autorului care îi dă drumul în lumea ficţiunii sale.

El poartă o bună parte din încărcătura mesajului uman intenţionat de scriitor. Există o diversitate de

personaje literare, lucru firesc dacă ne gândim la varietatea tipurilor umane :

principale

după aportul în cadrul acţiunii secundare

episodice

absente

pozitive

după semnificaţia morală

negative

individuale

după criteriul numeric

colective

clasice

după curentul literar romantice

realiste etc.

e) Caracterizarea personajului literar este o operaţie bazată pe gândire şi observarea textului,

prin care se identifică trăsăturile fizice, exterioare (portretul fizic), dar, mai ales, trăsăturile morale,

sufleteşti, de caracter (portretul interior).

Fără dezvăluirea treptată a frământărilor sufleteşti cele mai intime, fără sugerarea tensiunilor

interioare ,personajul literar rămâne schematic, artificial şi fără viaţă. Marii artişti ai cuvântului au

creat personaje ce fac concurenţă celor din realitate, de multe ori fiind mai complexe.

Modalităţi de caracterizare :

autor

- caracterizarea directă, făcută de alt personaj al operei

însuşi personajul (autocararacterizare)

prin modul de a gândi şi de a acţiona

- caracterizare indirectă prin limbajul utilizat în cadrul dialogului

prin numele ce-l poartă

prin descrierea mediului în care trăieşte

prin vestimentaţie etc.

21

Atenţie ! Fiecare trăsătură a personajului trebuie argumentată şi în acelaşi timp ilustrată prin

citate semnificative.

ÎNTREBĂRI ŞI EXERCIŢII:

1. Precizează măcar câte o operă literară pentru fiecare specie a genului epic (din literatura naţională

sau din cea universală) !

2. Identifică şi formulează succint momentele subiectului unei opere epice îndrăgite !

3. Caracterizează într-o compoziţie de aproximativ o pagină personajul literar preferat !

Rezumatul este o compoziţie în care se relatează, pe scurt, principalele episoade ale acţiunii, în

ordinea în care apar în textul epic.

Operaţii necesare pentru întocmirea unui rezumat corect şi complet :

a) Citeşte cu atenţie opera !

b) Împarte-o în fragmente logice !

c) Formulează ideile principale coerespunzătoare fiecărui fragment (planul simplu)!

d) Formulează idei secundare corespunzătoare fiecărei idei principale (planul dezvoltat)!

e) Îmbracă planul dezvoltat în veşmântul unei comunicări clare, coerente, corecte !

f) Elimină toate amănuntele nesemnificative !

Atenţie !

- Relatarea se face la persoana a III-a !

- Stilul relatării este neutru, obiectiv. Subiectivitatea celui care întocmeşte rezumatul trebuie să fie

absentă (nu se comentează, nu se interpretează faptele) !

SARCINI DE LUCRU :

Alcătuieşte în scris rezumatul unei schiţe de I. L. Caragiale !

Amintiri din copilărie

(fragment) de I. Creangă

“ Şi câte nu ne venea în cap, şi câte nu făceam cu vârf şi îndesate, mi-aduc aminte de parcă

acum mi se întâmplă.

Mai pasă de ţine minte toate cele şi acum aşa, dacă te slujeşte capul, bade Ioane.

La Crăciun, când tăia tata porcul şi-l pârlea, şi-l opărea, şi-l învălea iute cu paie, de-l

innăduşea, ca să se poată rade mai frumos, eu încălecam pe porc deasupra paielor şi făceam un chef

22

de mii de lei, ştiind că mie are să-mi deie coada porcului s-o frig şi beşica s-o umplu cu grăunţe, s-o

umflu şi s-o zurăiesc după ce s-a usca; ş-apoi vai de urechile mamei până ce nu mi-o spărgea de cap!

Şi, să nu-mi uit cuvântul ! Odată, la un Sfântul Vasile, ne prindem noi vro câţiva băieţi din sat

să ne ducem cu plugul; căci eram şi eu mărişor acum, din păcate. Şi în ajunul Sfântului Vasile, toată

ziua am stat de capul tatei, să-mi facă şi mie un buhaiu ori, de nu, batăr un harapnic.

- Doamne, ce harapnic ţi-oiu da eu, zise tata de la o vreme. N-ai ce mânca la casa mea ? Vrei

să te buşească cei nandralăi prin omăt ? Acuş te descalţ !

Văzând eu că mi-am aprins paie-n cap cu asta, am şterpelit-o de-acasă numai cu beşica cea de

porc, nu cumva să-mi ieie tata ciubotele şi să rămân de ruşine înaintea tovarăşilor. Şi nu ştiu cum s-a

întâmplat, că nici unul dintre tovarăşi n-avea clopot. Talanca mea era acasă, dar mă puteam duce s-o

ieu ? În sfârşit, facem noi ce facem şi sclipuim de cole o coasă ruptă, de ici o cârceie de tânjală, mai

un vătrar cu belciug, mai beşica cea de porc a mea, şi, pe după toacă, şi pornim pe la case. Ş-o luăm

noi de la popa Oşlobanu, tocmai din capul satului din sus, cu gând să umblăm tot satul …

Când colo, popa tăia lemne la trunchiu afară şi, cum a văzut că ne aşezăm la fereastră şi ne pregătim

de urat, a începul a ne trage câteva naşteri îndesate şi a zice :

- De-abia s-au culcat găinile, şi voi aţi şi început ? Ia staţi oleacă, blăstemaţilor, să vă dau eu!

Noi, atunci, am pârlit-o la fugă. Iar el, zvârr ! cu o scurtătură în urma noastră, căci era om

hursuz şi pâclişit popa Oşlobanu. Şi, din spaima ceea, am fugit noi mai jumătate de sat înapoi, fără să

avem când îi zice popei : “Drele pe podele şi bureţi pe păreţi; câte pene pe cucoşi, atâţia copii

burduhoşi ”, cum obicinuiesc a zice plugarii pe la casele ce nu-i primesc.

- Măi, al dracului venetic şi ceapcân de popă ! zicem noi, după ce ne adunăm toţi la un loc,

îngheţaţi de frig şi spărieţi. Cât pe ce era să ne ologească boaita cea îndrăcită, vede-l-am dus pe

năsălie la biserica Sfântului Dumitru de sub cetate, unde slujeşte ; curat Ucigă-l crucea l-a colăcit să

vie să-şi facă budihacea casă la noi în sat. Ferească Dumnezeu să fie preoţii noştri aşa, că nu te-ai mai

înfrupta cu nimica de la biserică în vecii vecilor ! Şi până-l mai menim noi pe popă, până-l mai

boscorodim, până una alta, amurgeşte bine.

- Ei, amu, ce-i de făcut ? Hai să întrăm ici, în ograda asta, zise Zaharia lui Gâtlan, că ne

trecem vremea stând în mijlocul drumului.

Şi întrăm noi la Vasile-Aniţei şi ne aşezăm la fereastră după obiceiu. Dar parcă naiba

vrăjeşte : cela nu sună coasa, că-i e frig; celuia că-i îngheaţă mânile pe cârceie; văru-meu Ion

Mogorogea, cu vătrarul subsuoară, se punea de pricină că nu ură, şi numa-ţi crăpa inima-n tine de

necaz !

- Ură tu, măi Chiriece, zic eu lui Goian; şi noi, măi Zaharie, să prufnim din gură ca buhaiul;

iară iştilalţi să strige : hăi, hăi !

23

Ş-odată şi începem. Şi ce să vezi ? Unde nu se ie hapsâna de nevasta lui Vasile-Aniţei cu

cociorva aprinsă după noi, căci tocmai atunci trăgea focul, să deie colacii în cuptior.

- Vai, aprinde-v-ar focul, să vă aprindă ! zise ea burzuluită grozav ; dar cum se cheamă asta?

În obrazul cui v-a învăţat ! …

Atunci noi, la fugă, băieţi, mai dihai decât la popa Oşlobanu… “Dar bun pocinog a mai fost ş-

aista, zicem noi, oprindu-ne la răscrucile drumului din mijlocul satului, aproape de biserică. Încă una-

două de aiestea, şi ne scot oamenii din sat afară ca pe nişte lăieşi. Mai bine să mergem la culcare.” Şi

după ce ne arvonim noi şi pe la anul, cu jurământ, să umblăm tot împreună, ne-am despărţit unul de

altul, răbigiţi de frig şi hămesiţi de foame, şi hai fiecare pe la casa cui ne are, că mai bine-i pare. Şi

iaca aşa ne-a fost umblarea cu plugul în anul acela. ”

SARCINI DE LUCRU :

1) Comentează relaţia autor – narator – personaj din fragmentul de mai sus !

2) Identifică modurile de expunere utilizate şi fă referire la aportul fiecăruia !

3) Rezumă în aproximativ jumătate de pagină acest text epic !

4) Precizează 7-8 regionalisme şi scopul artistic pentru care sunt folosite !

5) Formulează câteva trăsături caracteristice ale personajului principal, Nică !

TEXTUL DRAMATIC. DIALOGUL

Genul dramatic cuprinde operele în care mesajul artistic este destinat a se transmite prin jocul

actorilor pe scenă.

Teatrul este o artă distinctă, complexă şi presupune, pe lângă textul literar (piesa de teatru), şi

reprezentarea scenică în care intervin elemente din alte arte : muzica, dansul, arhitectura etc.

Specii ale genului dramatic : comedia, drama, tragedia, melodrama, farsa, vodevilul etc.

Textul dramatic are trăsături ce-i conferă propria identitate :

a) Textul dramatic conţine două tipuri distincte de text, ce funcţionează în simultaneitate :

- textul rostit de personaje

- textul autorului, concretizat în indicaţii de regie, decor, scenice etc.

b) În opera dramatică scrisă, mesajul artistic este, oarecum, imperfect. El există într-o stare latentă,

dar se va dezvălui plenar prin reprezentarea scenică, prin jocul actorilor, cu condiţia ca regizorul,

actorii, scenograful, decoratorul etc. să fi înţeles cât mai bine dimensiunile mesajului artistic

intenţionat de autor.

c) Dialogul (monologul) reprezintă modul de expunere fără de care opera dramatică nu poate exista.

Naraţiunea este subsidiară, evoluând în ritmul replicilor personajelor. Prin dialog se înţelege

convorbirea dintre două sau mai multe personaje, altfel spus, vorbirea directă a acestora. Dialogul

24

dinamizează acţiunea şi devine în opera dramatică mijloc principal de caracterizare a personajului

care, prin limbajul folosit, oferă informaţii privind apartenenţa socială, gradul de cultură, atitudini,

concepţii, viaţă sufletească etc.

Un tip special de dialog este monologul (personajul vorbeşte cu el însuşi).

d) Conflictul este chiar motorul acţiunii şi izvorăşte din moduri de gândire contrarii, atitudini şi

interese contrarii.

istoric

Conflictul poate fi de ordin social

economic

psihologic etc.

O scrisoare pierdută

(fragment) de I.L.Caragiale

Actul III

Scena V

Trahanache, care s-a urcat la tribună, apoi Caţavencu, Popescu, Ionescu, Alegători, Publicul

venind din fund şi ocupând locurile lor din scena I. Intrare zgomotoasă, acompaniată de

clopoţelul prezidentului.

TRAHANACHE (în picioare) : Orele sunt înaintate ! poftiţi, poftiţi, stimabililor : avem cestiuni

arzătoare la ordinea zilii… (Şade.)

(Toată lumea s-a aşezat la locul său.)

CAŢAVENCU (cu modestie) : D-le preşedinte, vă rog, cerusem şi eu cuvântul…

TRAHANACHE : Da (binevoitor) , da stimabile. Aveţi cuvântul. Poftiţi la tribună!…

(Mişcare în grupul lui Caţavencu.)

CAŢAVENCU (ia poză, trece cu importanţă printre mulţime şi suie la tribună; îşi pune pălăria la

o parte, gustă din paharul cu apă, scoate un vraf de hârtii şi gazete şi le aşază pe

tribună, apoi îşi trage batista şi-şi şterge cu eleganţă avocăţească fruntea. Este

emoţionat, tuşeşte şi luptă ostentativ cu emoţia care pare a-l birui. Tăcere completă.

Cu glasul tremurat ) : Domnilor !… Onorabili concetăţeni ! … Fraţilor ! … (Plânsul îl

îneacă.) Iertaţi-mă, fraţilor, dacă sunt mişcat, dacă emoţiunea mă apucă aşa de tare …

suindu-mă la această tribună… pentru a vă spune şi eu… (Plânsul îl îneacă mai tare.)

Ca orice român, ca orice fiu al ţării sale … în aceste momente solemne (de-abia se mai

stăpâneşte) … mă gândesc … la ţărişoara mea (plânsul l-a biruit de tot)… la România

(plânge; aplauze în grup)… la fericirea ei !… (acelaşi joc de amândouă părţile) la

25

progresul ei ! … (asemenea crescendo) la viitorul ei ! (Plâns cu hohot. Aplauze

zguduitoare).

IONESCU, POPESCU, TOŢI (foarte mişcaţi) : Bravo !

CAŢAVENCU (ştergându-se repede la ochi şi remiţându-se d-odată; cu tonul brusc, vioi şi lătrător):

Fraţilor, mi s-a făcut o imputare şi sunt mândru de aceasta ! … O primesc ! Mă

onorează a zice că o merit ! … (Foarte volubil.) Mi s-a făcut imputarea că sunt foarte,

că sunt prea, că sunt ultraprogresist… că sunt liber-schimbist… că voi progresul cu

orice preţ. (Scurt şi foarte retezat.) Da, da, da, de trei ori da ! (Aruncă roată priviri

scânteietoare în adunare. Aplauze prelungite.)

CAŢAVENCU : Da ! (Cu putere din ce în ce crescândă :) Voi progresul şi nimic alt decât progresul :

pe calea politică … (Îngroaşă vorbele.)

POPESCU : Bravo !

CAŢAVENCU: Socială…

IONESCU : Bravo !

CAŢAVENCU : Economică…

POPESCU : Bravo !

CAŢAVENCU : Administrativă…

IONESCU : Bravo !

CAŢAVENCU : Şi … şi …

IONESCU, POPESCU, GRUPUL : Bravo ! Bravo !

TRAHANACHE (clopoţind): Rog, nu întrerupeţi pe orator, stimabile…

CAŢAVENCU (cu tărie): Nu mă tem de întreruperi, venerabile domnule preşedinte … (Cătră

adunare şi mai ales cătră grup, cu tonul sigur:) Puteţi, d-lor, să întrerupeţi, pentru că

eu am tăria opiniunilor mele... (Reintrând în tonul discursului şi îngroşând mereu

vorbele) şi… şi … finanţiară. ( Aplauze prelungite.)… Da, suntem ultraprogresişti, da,

suntem liber-schimbişti… Or… conduşi de aceste idei, am fundat aci în oraşul nostru

“Aurora economică română”, soţietate enciclopedică-cooperativă, independentă de cea

din Bucureşti… pentru că noi suntem pentru descentralizare. Noi… eu… nu recunosc,

nu voi să recunosc epitropia bucureştenilor, capitaliştilor, asupra noastră; căci în

districtul nostru putem face şi noi ce fac dânşii în al lor…

GRUPUL (aplauze) : Bravo !

CAŢAVENCU : Soţietatea noastră are de scop să încurajeze industria română, pentru că, daţi-mi voie

să vă spui, din punctul de vedere economic, stăm rău …

GRUPUL (aplauze) : Bravo !

26

CAŢAVENCU: Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire.

Soţietatea noastră dar, noi, ce aclamăm ? Noi aclamăm munca, travaliul, care nu se

face deloc în ţara noastră !

GRUPUL: Bravo ! (Aplauze entuziaste.)

TRAHANACHE (clopoţind): Stimabile … nu…

CAŢAVENCU : Lăsaţi, d-le preşedinte, să întrerupă… nu mă tem de întreruperi ! … În Iaşi, de

exemplu – permiteţi-mi această digresiune, este tristă, dar adevărată ! – În Iaşi n-

avem nici un negustor român, nici unul !…

GRUPUL (mişcat) : A !

CAŢAVENCU: Şi cu toate aceste toţi faliţii sunt jidani ! Explicaţi-vă acest fenomen, acest mister,

dacă mă pot exprima astfel !

GRUPUL : Bravo ! (Aplauze.)

CAŢAVENCU : Ei bine ! Ce zice soţietatea noastră ? Ce zicem noi ? … Iată ce zicem : această stare

de lucruri este intolerabilă ! (Aprobări în grup. Cu tărie:) Până când să n-avem şi noi

faliţii noştri ?… Anglia-şi are faliţii săi, Franţa-şi are faliţii săi, până chiar şi Austria-şi

are faliţii săi, în fine oricare naţiune, oricare popor, oricare ţară îşi are faliţii săi.

(Îngroaşă vorbele :) Numai noi să n-avem faliţii noştri !… Cum zic : această stare de

lucruri este intolerabilă, ea nu mai poate dura ! … (Aplauze frenetice. Pauză. Oratorul

soarbe din pahar şi aruncă iar priviri scânteietoare în adunare. În momentul acesta

mai mulţi inşi se mişcă în fund, pe unde apare Cetăţeanul turmentat, şi Ghiţă în ţivil.)

SARCINI DE LUCRU :

1. Citiţi pe roluri textul dramatic de mai sus!

2. Observă şi comentează pe rând textul personajelor şi textul autorului !

3. Precizează câteva trăsături ale personajelor, sugerate prin limbajul folosit de fiecare !

4. Realizează un dialog oral cu un coleg pe un subiect la alegere !

5. Identifică tipurile de conflict sugerate în textul dramatic de mai sus !

PLURALITATEA LECTURII TEXTELOR LITERARE

Opera literară, unitate dintre conţinut şi formă, este un organism viu, cu tensiune interioară şi

cu o mare încărcătură de semnificaţii. Mesajul ei ajunge la receptor, parţial sau integral, în funcţie de

formaţia culturală şi sufletească a acestuia.

În literatura de specialitate circulă conceptul de operă deschisă (impus de teoreticianul şi

romancierul italian Umberto Eco – opera aperta), concept care se referă la predispoziţia operei de a fi

27

interpretată diferit, în funcţie de o anume perspectivă şi de fiecare cititor în parte. Orice interpretare

este acceptată dacă se oferă şi argumentele minim necesare.

Istoricul literar, criticul sau teoreticianul literar vor observa cu precădere aspectele care îi

interesează direct. Psihologul, economistul, sociologul, etnograful vor privi opera fiecare din

pespectiva sa specifică.

Nu trebuie să se înţeleagă faptul că ar exista genuri şi specii literare pure.

Clasificarea operelor literare în genuri şi specii literare are un caracter teoretic şi metodologic.

În realitate nu există genuri şi specii pure, căci creatorul nu poate fi îngrădit în reguli create artificial.

Imaginaţia, fantezia sa nu pot fi decât libere. Este suficient să ne gândim la “Mioriţa” (operă

populară) sau la poemul filozofic “Luceafărul” de M. Eminescu, pentru a constata că elementele epice

se îmbină cu cele lirice şi dramatice, această îmbinare armonioasă sporind valoarea operelor.

Datorită acestei varietăţi, a fost posibilă apariţia unor specii “hibride” : poemul liric în proză,

poemul dramatic, tragicomedia, melodrama, teatrul liric etc.

CONCLUZIE : Opera literară nu se poate încadra în genuri şi specii literare pure.

Complexitatea ei ne obligă la perspective diverse, fiind o operă deschisă oricărei intrepretări, cu

condiţia să oferim argumentele minime.

SARCINI DE LUCRU :

1. Pune în evidenţă elemente epice, lirice şi dramatice din balada “Mioriţa” !

2. Selectează un fragment din opera lui M. Sadoveanu, aranjează-l în versuri. Ce observaţii poţi face?

3. Comentează din perspectiva apartenenţei la gen şi specie literară, următorul text, evidenţiind şi

procedeele artistice :

“Verzi sunt dealurile tale, frumoase pădurile şi dumbrăvile spânzurate de coastele dealurilor,

limpede şi senin ceriul tău; munţii se înalţă trufaşi în văzduh; râurile, ca brâie pestriţe, ocolesc

câmpurile; nopţile tale încântă auzul, ziua farmecă văzduhul …” (Alecu Russo).

4. Transformă următorul text în proză şi comentează rezultatul operaţiei :

“ A fost odată ca-n poveşti,

A fost ca niciodată,

Din rude mari împărăteşti,

O prea frumoasă fată.

Şi era una la părinţi

Şi mândră-n toate cele,

Cum e Fecioara între sfinţi

Şi luna între stele.”

28

(M. Eminescu)

29

LITERATURA POPULARĂ

Literatura populară este o parte componentă a folclorului naţional.

Folclorul (engl. “folk” – popor şi “lore”- ştiinţă) se defineşte ca fiind totalitatea manifestărilor

de ordin spiritual şi material ale unui popor în domeniul artelor : literatură, muzică, pictură,

arhitectură, teatru popular, dans (coregrafie).

Ca atare, literatura populară va cuprinde doar acea parte a folclorului în care mesajul artistic

se transmite prin mijlocirea cuvântului. Literatura unui popor cuprinde literatura populară, cât şi

literatura cultă, care are autor cunoscut şi recunoscut prin valoarea operei sale.

TRĂSĂTURILE LITERATURII POPULARE

Operele literare populare au câteva trăsături definitorii care le conferă propria identitate :

a) Autorul este anonim (necunoscut), adică este imposibilă atribuirea operei unei anume persoane.

b) Literatura populară este anterioară celei scrise, întrucât oamenii din popor nu cunoşteau scrierea.

Cum a fost posibilă atunci păstrarea folclorului literar ? Foarte simplu, căci aceste creaţii literare s-

au transmis pe cale orală (prin viu grai), de la generaţiile vârstnice către generaţiile tinere.

c) În procesul de transmitere a operelor populare, oameni talentaţi din popor au efectuat modificări de

formă sau chiar de conţinut. Toate modificările au mers în sensul sporirii valorii artistice a operei,

astfel încât autorul are un caracter colectiv.

d) Caracterul tradiţional al folclorului literar se dezvăluie sub două aspecte. În primul rând, operele

literare populare oglindesc, scot la iveală tradiţii, obiceiuri străvechi, ritualuri magice, credinţe ale

poporului. În al doilea rând, ele conţin la nivelul conţinutului, dar şi al formei elemente specifice care

s-au păstrat până în zilele noastre : teme şi motive literare predilecte, idealurile de bine, frumos,

adevăr, versul scurt, ritmul trohaic etc.

e) Caracterul sincretic al creaţiilor literare folclorice se referă la faptul că mesajul artistic este

compus din elemente aparţinând simultan unor arte diferite : literatura, muzica, dansul, teatrul popular

etc. Astfel, doinele, baladele se cântă, dansul popular este însoţit de strigături, pluguşorul, sorcova,

jocul caprei etc. sunt veritabile reprezentaţii teatrale în care textul literar este însoţit de jocul actorilor,

de costumaţie specială, de muzică şi dans. Caracterul sincretic este o dovadă în plus a complexităţii

creaţiilor populare.

TRĂSĂTURI COMPLEMENTARE

1) Folclorul literar românesc este de o bogăţie şi o varietate impresionante şi nici nu se putea

altfel, deoarece însăşi istoria noastră bimilenară a fost deosebit de complexă. Multitudinea de idei,

sentimente, izvorăşte din bogăţia sa spirituală. Operele populare au fost culese şi publicate doar

parţial, căci o cuprindere totală este imposibilă şi utopică. Să nu uităm că operele arhicunoscute, cum

30

ar fi “Mioriţa” sau “Mânăstirea Argeşului”, au circulat şi circulă încă în sute de variante, atât la

români, cât şi la unele popoare vecine.

Privit în întregul său, folclorul literar reprezintă un tezaur naţional de o valoare inestimabilă,

atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ: “Comori nepreţuite de simţiri duioase, de idei

înalte, de notiţe istorice, de crezări superstiţioase, de datini strămoşeşti şi mai cu seamă de frumuseţi

poetice pline de originalitate şi fără seamăn în literaturile străine, poeziile noastre populare compun o

avere naţională, demnă de a fi scoasă la lumină ca un titlu de glorie pentru naţia română ” (V.

Alecsandri).

2) Operele literare populare trebuie considerate o expresie a sufletului românesc, animat în

toate momentele existenţei sale de idealuri nobile : frumosul, adevărul, dreptatea, binele. Acestea pot

fi considerate stelele cardinale ale spiritualităţii sale.

3) Reflectând viaţa materială şi spirituală a românilor, făcând parte din structura intimă a

sufletului românesc, literatura noastră populară constituie un element fundamental, poate cel mai

important, al specificului naţional.

SARCINI DE LUCRU :

a) Formulează în propoziţii sau fraze clare şi concise trăsăturile de bază ale literaturii populare !

b) Alcătueşte o compoziţie de maxim o pagină în care să comentezi citatul de mai sus, aparţinând lui

V. Alecsandri !

c) Culege şi notează într-o formă cât mai exactă o creaţie folclorică literară din zona în care locuieşti !

d) Comentează următorul citat, aparţinând lui M. Sadoveanu :

“Necăjiţii noştri străbuni au suferit, au luptat şi au murit. Iar cântecele bătrâneşti şi doinele s-

au ridicat din inimile lor ca flori pe morminte … În durerile şi furtunile negurosului nostru trecut,

Doina şi Cântecul bătrânesc au fost izvoare de viaţă şi energie. Cât, suferind, acest popor a cântat ,el

dădea dovadă că trăieşte şi va răzbi ! … De la aceste izvoare de apă vie cată să se adape toţi cei care

cântă şi se simt ai acestui popor şi ai acestui pământ !”

e) Ilustrează citatul de mai sus cu opere literare folclorice selectate de tine din culegerea de folclor

“Poezii populare ale românilor” de V. Alecsandri !

GENURI ŞI SPECII LITERARE POPULARE. GENUL LIRIC

O împărţire a folclorului literar pe genuri şi specii se dovedeşte utilă şi profitabilă tocmai

pentru că evidenţiază încă o dată marea bogăţie şi varietate a exprimării artistice populare.

Ca şi în cazul literaturii culte, specii populare pure nu există decât din perspectivă teoretică. În

realitate în ele coexistă armonios elemente lirice, epice şi dramatice.

31

Genul liric înglobează specii diverse, toate utilizând modalitatea directă de transmitere a

gândurilor şi sentimentelor de la autor la cititor :

- doina de dor, de jale, de înstrăinare, de dragoste, de haiducie (voinicie), de cătănie etc.

- cântecul de leagăn, satiric, de dragoste etc.

- poezia obiceiurilor calendaristice : cântecul de seceriş, paparudele, Drăgaica, pluguşorul,

sorcova etc.

- strigătura

- bocetul

- oraţia de nuntă etc.

TEME ŞI MOTIVE LITERARE

Deşi numeroase şi diverse, temele şi motivele literare din creaţiile folclorice lirice au un

caracter unitar, întrucât sunt expresia artistică a reacţiilor fundamentale ale sufletului românesc în faţa

existenţei.

Iată câteva exemple cu o mare frecvenţă :

- armonia sufletească dintre om şi natură;

- iubirea sub toate manifestările sufleteşti (jale, bucurie, dor, tristeţe etc.);

- răzvrătirea (temă socială) în faţa nedreptăţilor;

- bucuria de a trăi;

- prietenia concretizată în solidaritate umană şi bunăînţelegere;

- pasiunea pentru muncă, pentru creaţie;

- jalea flăcăului plecat la oaste;

- regretul şi dorul înstrăinatului;

- credinţa în triumful binelui şi al dreptăţii;

- codrul, izvorul etc.

Tipurile umane reprezentative ale speciilor populare lirice sunt păstorul, plugarul, haiducul

(voinicul), bădiţa, mândra, cătana, înstrăinatul etc. Bădiţa şi mândra întruchipează cele mai alese

trăsături fizice şi sufleteşti ale poporului român.

Simbolurile frecvente, dar nu prea numeroase, concentrează idei sau stări sufleteşti :

- codrul – spaţiul ocrotitor, simbolizează vitalitatea, energia;

- florile – simbol al frumuseţii, al sensibilităţii, al gingăşiei, al purităţii;

- bradul şi stejarul – bărbăţia, elanul vital, rezistenţa în timp;

- cucul – singurătatea;

- turturica – dorul, dragostea.

32

Mijloacele artistice se caracterizează printr-o relativă stabilitate şi printr-o mare expresivitate

artistică :

- Natura personificată împrumută stările sufleteşti ale personajului liric.

- Epitetul, comparaţia, metafora constituie figuri de stil frecvente.

- Hiperbola exagerează în mod intenţionat intensitatea unor stări sufleteşti.

- Repetiţia, dincolo de aportul muzical, atrage atenţia asupra unor aspecte

esenţiale ale mesajului artistic.

- Utilizarea diminutivelor, foarte frecventă, sugerează armonia sufletească dintre

oameni sau dintre om şi natură.

- Deseori se folosesc construcţiile exclamative ca reflex al unor stări sufleteşti

intense.

Elementele de prozodie manifestă acelaşi conservatorism. De regulă, creaţiile folclorice

literare nu se organizează în strofe. Versurile sunt scurte, de 5-6 silabe sau de 7-8 silabe. Rima

predilectă este cea împerecheată, iar ritmul specific este ritmul trohaic.

Aceste consideraţii nu trebuie să conducă la ideea că poezia populară ar avea tipare fixe.

Artistul anonim îşi permite întotdeauna o mare libertate în expresie.

Cîntă puiul cucului

Cîntă puiul cucului

Pe coarnele plugului

Şi mierla de pe teleagă

Tot strigă la boi să meargă.

Rămâi, brazdă, după plug,

Că eu de astăzi mă duc

Şi mă bag în codrii verzi,

De astăzi nu mă mai vezi.

Te las naibii, sărăcie,

Şi mă duc la vitejie;

Te las naibii, sapă lată,

Şi iau puşca ferecată !

Of,amar, amar îi doru

Of, amar, amar îi doru,

Că tare usucă omu!

Te usucă pe picioare

Ca iarba vara la soare;

Şi te usuci pe pământ

Ca iarba vara la vânt;

Şi de-ţi intră dorun-n sân

Te prefaci ca iarba-n fân,

Din tânăr ajungi bătrân,

Ca iarba te veştejeşti,

Repegior îmbătrâneşti.

Doina

Doină, doină, cântic dulce !

Când te-aud, nu m-aş mai duce.

Doină, doină, viers cu foc!

33

Când răsuni, eu stau în loc.

Bate vânt de primăvară,

Eu cânt doina pe afară

De mă-ngân cu florile

Şi privighetorile.

Vine iarna viscoloasă,

Eu cânt doina-nchis în casă,

De-mi mai mângâi zilele,

Zilele şi nopţile.

Frunza-n codru cât învie,

Doina cânt de voinicie.

Cade frunza gios în vale,

Eu cânt doina cea de jale.

Doina zic, doina suspin,

Tot cu doina mă mai ţin.

Doina cânt, doina şoptesc,

Tot cu doina vieţuiesc !

Nani – nani

Nani – nani, copiliţă,

Draga mamei garofiţă,

Că mama te-a legăna

Şi pe faţă te-a spăla

Cu apă de la izvoare

Ca să fii ruptă din soare.

Nani – nani, drăguliţă,

Creşte-ai ca o garofiţă.

Să fii naltă, trestioară,

Albă ca o lăcrămioară,

Blândă ca o turturea

Şi frumoasă ca o stea !

SARCINI DE LUCRU :

1) Memorează o doină, la alegere !

2) Identifică temele şi motivele literare prezente în operele de mai sus !

3) Precizează sentimentele dominante sugerate în textele de mai sus !

4) Comentează mijloacele artistice specifice acestor creaţii lirice populare !

5) Argumentează scopul artistic al folosirii unei prozodii tipice (măsura versului, rima, ritmul)!

6) Observă şi enunţă în comunicări clare şi concise câteva calităţi ale stilului poetului popular !

GENUL EPIC

În genul epic popular se încadrează toate operele literare populare în care modalitatea de

transmitere a mesajului artistic este mijlocită de prezenţa acţiunii şi a personajelor.

Modul de expunere de bază este naraţiunea, adesea însoţită de dialog şi descriere.

Speciile literare componente pot fi grupate astfel :

a) în proză : snoava, povestea, basmul, legenda;

b) în versuri : balada (cântecul bătrânesc), legenda.

CARACTERISTICI. TEME ŞI MOTIVE LITERARE

34

Creaţiile folclorice epice în proză sunt anterioare celor în versuri, vechimea lor fiind greu de

stabilit.

Între snoavă – poveste – basm, dincolo de asemănările evidente, există deosebiri ce se referă

atât la întinderea lor, cât mai ales la aportul elementelor fantastice, aport care creşte dinspre snoavă

(rol didactic, pilduitor, legată mult de realitate) spre poveste (care porneşte de la realitate, dar

inserează şi puţine elemente fantastice) şi apoi spre basm (unde aportul elementului fantastic,

supranatural este maxim).

Basmele sunt de întindere relativ mare, cu o acţiune complexă în care personajele grupate în

forţe ale binelui luptă şi înving în final forţele răului. Basmele au fost create de oameni talentaţi din

popor pentru a sluji idealurile de cinste, dreptate, frumos, modestie etc. Acţiunea lor se desfăşoară

într-un timp străvechi (“odată ca niciodată”) şi într-un spaţiu dual (pe tărâmul nostru, cât şi pe tărâmul

celălalt).

Optimismul poporului nostru se evidenţiază şi în finalul lor fericit (binele învinge răul).

La nivelul expresiei, basmul conţine formule tipice :

- de început : “A fost odată ca niciodată…”

- de mijloc : “… zi de vară până-n sară, căci cuvântul din poveste înainte mult

mai este.”

- de sfârşit : “Ş-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa” etc.

Baladele populare sau cântecele bătrâneşti, de o mare bogăţie, sunt reprezentative pentru

sufletul românesc. Fie că sunt păstoreşti, de haiducie, fantastice ori istorice, baladele îmbină

evenimentul real cu dimensiunea fantastică, transmiţând fiecare un mesaj exemplar, legat de momente

semnificative din istoria materială şi spirituală a poporului nostru.

Având o circulaţie extrem de mare, baladele populare româneşti au conturat cel puţin trei

tipuri umane reprezentative : omul contemplativ (“Mioriţa”), omul activ (“Toma Alimoş”) şi omul

creator (“Meşterul Manole”). Aceste trei tipuri sunt dovada complexităţii sufletului românesc, oferind

trei dimensiuni fundamentale ale acestuia.

Legendele (în proză sau în versuri) oferă explicaţii imaginare, fantastice, în legătură cu un

obiect, un fenomen, un eveniment etc.

După conţinutul lor, legendele pot fi istorice (“ Ocaua lui Cuza”, “Povestea Vrancei”) sau

mitologice (“Legenda ciocârliei”).

Cât priveşte temele şi motivele predilecte, pe unele le-am întâlnit şi la creaţiile populare lirice.

Iată-le pe cele mai importante :

- lupta binelui cu răul

- comuniunea omului cu natura

- trecutul istoric

35

- prietenia (fratele de cruce)

- tema socială

- motivul călătoriei iniţiatice

- motivul animalului năzdrăvan (cal, corb, furnică, albină etc)

- motivul cifrei trei (încercări, zmei, feciori de împărat etc)

- motivul lui Făt-Frumos şi al Ilenei Cosânzene etc.

La nivelul expresiei, mijloacele artistice specifice sunt : epitetul, comparaţia, personificarea,

repetiţia, hiperbola, metafora , simbolul etc.

Bujor

Frunză verde de negară,

A ieşit Bujor în ţară !

Bate, pradă, nu omoară,

Pe ciocoi îi bagă-n fiare,

Să-i dea bani de cheltuială

Şi haine de primeneală.

Bujor iese, Bujor zice :

“Halal de tine voinice!

Haideţi, copii, după mine,

Că ştiu calea-n codru bine

Şi ştiu turme de berbeci,

Izvoare cu ape reci,

Şi neveste frumuşele

Şi desagi cu rubiele!”

Ici în vale, colea-n vale

Sun-un glas duios cu jale,

Glas frumos de fată mare,

Bujor prinde-o sărutare !

Ici în vale, la pârâu,

Două fete spală grâu,

Bujor le ţine de brâu!

Ici în vale, la fântână,

Două fete spală lână,

Bujor le strânge de mână!

Ici în valea lui Terinte,

Două fete culeg linte,

Bujor le scoate din minte!

II

Frunză verde de negară,

La Focşani, între hotară,

Este-un bordei cam plecat,

De copaci încungiurat.

Acolo-i Bujor culcat,

La Aniţa, văduviţa,

Ce-i dă vin tot cu vădriţa

Şi-l îmbată cu guriţa:

“Aniţico, draga mea!

Mult mi-e dor de-o floricea,

Floricică rumeoară,

Care-o porţi în buzişoară.”

“Ştefănică Bujoraş!

Floricica da-ţi-o-aş.

Na şi na guriţa mea

De-o sărută cât îi vrea.

Iar de beut, nu mai bea,

Că potira-i cât colea.”

“Las’ să vie, că nu-mi pasă

Când mi-e paloşul pe masă

Şi mândruţa drăgăstoasă.”

Sărutatul n-au sfârşit,

Potira c-au şi sosit.

36

Luptat-a Bujor, luptat, De potiră n-a scăpat!

III

Frunză verde de negară,

Pe Bujor mi-l duc prin ţară

De-l arată ca pe-o fiară!

Şi mi-l pun la închisoare,

Fără arme, fără soare!

Oliolio! codru frumos,

Cât eşti vara de frumos,

Iarna putrezeşti tu gios!

IV

Frunză verde de negară,

Pe Bujor mi-l giudecară,

La divan îl întrebară

Mulţi creştini de-a omorât

Cât prin ţară a hoţit?

Iar Bujor cruce-şi făcea

Şi cu dreptul răspundea :

“Mort de om, eu n-am făcut,

Dar ciocoi mulţi am bătut!”

“Ştefane Bujorule,

Unde-ţi sunt averile

Ca să-ţi scapi tu zilele?”

“Le-am ascuns pe la copaci,

De-ajutor la cei săraci,

Să-şi cumpere boi şi vaci!”

V

Frunză verde de negară,

Bujor se suie pe-o scară…

Plâng săraci cu jale-amară,

Că nu-i scara domnilor,

Şi e scara hoţilor,

Calea neagr-a morţilor!

Înţelegerea textului

Secvenţa I (versurile 1-27) : plecarea în haiducie

1) Care sunt faptele haiducului?

2) Comentaţi versul “Bate, pradă, nu omoară”!

3) Care este semnificaţia îndemnului adresat de Bujor tovarăşilor săi?

4) Precizaţi elementele care susţin ideea legăturii omului cu natura.

5) Comentaţi versurile care sugerează iubirea haiducului!

Secvenţa a II-a (versurile 28-52): sosirea poterei

1) Relataţi popasul haiducului la “Aniţa, văduviţa”!

2) Care este reacţia lui Bujor la vestea apropierii poterei ? Comentaţi-o!

3) Identificaţi diminutivele din această secvenţă şi precizaţi ce sugerează!

Secvenţa a III-a (versurile 53-60): închiderea haiducului

1) Ce sugerează comparaţia din versul “De-l arată ca pe-o fiară”?

2) Ce semnificaţie are adresarea directă a haiducului către codru?

Secvenţa a IV-a (versurile 61-75): judecata

1) Comentaţi versurile: “Mort de om eu n-am făcut,

Dar ciocoi mulţi am bătut!”

37

2) Care este semnificaţia răspunsului haiducului la întrebarea “Unde-ţi sunt averile?”

3) Ce sugerează semnul crucii făcut de Bujor ?

Secvenţa a V-a (versurile 76-81): moartea haiducului

1) Cum comentaţi versul “Plâng săraci cu jale-amară”?

2) Ce sugerează metafora din versul “Calea neagr-a morţilor”?

SARCINI DE LUCRU SUPLIMENTARE:

1) Alcătuieşte rezumatul baladei în aproximativ o jumătate de pagină!

2) Caracterizează-l pe haiducul Bujor, precizând mijloacele de caracterizare, atât cele directe, cât şi

cele indirecte !

3) Evidenţiază şi argumentează valoarea artistică a baladei!

GENUL DRAMATIC

Speciile literare populare dramatice, puţine la număr, sunt destinate reprezentării, mai puţin pe

scenă şi mai mult în aer liber sau în casa gospodarului. Personajele au costumaţie specială şi îşi joacă

rolurile nu ca profesionişti, ci ca amatori.

Există o formă de teatru popular religios numită Vicleimul sau irozii care se leagă de naşterea

lui Iisus, având ca personaje principale pe Irod, cei trei Crai de la Răsărit, Ofiţerul şi Pruncul.

Speciile laice sunt mai bine reprezentate şi se leagă îndeosebi de sărbătorirea Anului Nou:

Capra, Ursul, Cerbul, Jienii etc.

SARCINĂ DE LUCRU :

Notează textul unei creaţii de teatru popular care circulă în zona în care locuieşti !

GENUL DIDACTIC

Mulţi cercetători (folclorişti, teoreticieni literari) încadrează speciile despre care vom vorbi în

categoria operelor lirice. Trăsăturile comune sunt concizia şi caracterul didactic, adică intenţia celor

vârstnici de a transmite tinerilor experianţa de viaţă a poporului nostru.

Ghicitorile sunt creaţii, de obicei în versuri, în care se oferă o definiţie metaforică pentru un

obiect, un fenomen. Cititorul trebuie să ajungă la răspuns prin gândire logică. Se mai numesc

cimilituri:

“Strigă cel cu un picior:

Nu mă lăsa cel cu două picioare

Că mă mănâncă cel cu patru picioare.”

(?)

38

Proverbele şi zicătorile sunt creaţii populare foarte concise, dar expresive, care transmit

înţelepciunea şi experienţa de viaţă a poporului.

Proverbe : “Cine ştie care are patru ochi”.

“Mai aproape dinţii decât părinţii”.

“Cine tot alege ajunge să ia de-a rândul ca cel ce culege”.

“Lesne vinzi, anevoie cumperi” etc.

Zicători (zicale): “Umblă ca paraua”.

“D-aia n-are ursul coadă”.

“Ca sarea în bucate”.

“Ieftin la făină şi scump la tărâţe.” etc.

SARCINĂ DE LUCRU :

Scrie câte trei ghicitori, proverbe şi zicători !

39

VOCABULARUL

Vocabularul (lexicul) unei limbi înseamnă totalitatea cuvintelor din acea limbă. Vocabularul

limbii române cuprinde peste 120.000 de cuvinte.

INTRODUCERE. STRUCTURA ETIMOLOGICĂ A VOCABULARULUI

Etimologia este disciplina lingvistică ce studiază originea cuvintelor. Potrivit acestui criteriu,

lexicul limbii române cuprinde două componente :

A. Fondul moştenit :

a) Cuvinte de origine geto-dacă , puţine la număr, circa 150 de cuvinte : abur, bordei, brad,

mânz, mazăre, Criş, Argeş etc.

b) Cuvinte de origine latină, caracterizate prin mare frecvenţă de folosire, putere de

circulaţie, putere de derivare şi valoare polisemantică : mamă, pâine, apă, pământ, soare,

bun, frumos, înalt etc.

B. Fondul de cuvinte împrumutate :

a) Împrumuturi vechi, pe cale directă (orală) din limbile :

- slavă : apostol, boier, plug, a iubi, a munci, a citi etc.

- turcă : cafea, halva, ciorbă, pilaf, cântar, saltea etc.

- maghiară : meşteşug, oraş, fierăstrău, gând, neam, a făgădui etc.

- greacă : politicos, caligrafie, a plictisi, aerisi etc.

b) Împrumuturi noi (neologisme), pe cale indirectă (cultă) din :

- franceză : constituţie, decret, parfum, efect, influenţă etc.

- italiană : operă, agenţie, bancă, bilanţ, capodoperă etc.

- germană : boiler, matriţă, şină, rucsac, laitmotiv etc.

- engleză : start, scor, meci, ring, fotbal, handicap etc.

- engleză americană : motel, mass-media, radar, computer, stres, marketing,

tobogan etc.

- rusă : combinat, prospect, agregat, dezinformaţie, drag etc.

STRUCTURA FUNCŢIONALĂ A VOCABULARULUI

Se stabileşte după criteriul frecvenţei de folosire şi al valorii de întrebuinţare a cuvintelor.

vocabularul fundamental

40

masa vocabularului

A. Vocabularul fundamental (de bază)

Vocabularul fundamental conţine circa 1.500 cuvinte care au următoarele trăsături

caracteristice :

⌡ exprimă noţiuni fundamentale;

⌡ sunt cuvinte cu mare vechime şi stabilitate;

⌡ cunoscute şi utilizate foarte frecvent de către toţi vorbitorii limbii române;

⌡ mare capacitate de derivare şi compunere;

⌡ capacitate de combinare în formarea expresiilor şi a locuţiunilor;

⌡ valori polisemantice;

⌡ împreună cu structura gramaticală, condiţionează specificul şi stabilitatea limbii.

Majoritatea cuvintelor din vocabularul fundamental sunt de origine latină şi se referă la :

- rudenie : mamă, tată, fiu, frate, soră, unchi, nepot etc.

- părţi ale corpului : cap, piept, mână, inimă, gură etc.

- obiecte uzuale : casă, masă, scaun, vas, cuţit etc.

- alimente : pâine, apă, lapte, carne, brânză, ou etc.

- păsări şi animale : găină, raţă, porc, vacă, câine etc.

- plante şi fructe : măr, păr, cireş, nucă, grâu, porumb etc.

- anotimpuri, zilele săptămânii, elemente cosmice : primăvară, marţi, soare, cer etc.

- acţiuni fundamentale : a bea, a mânca, a face, a ara, a merge, a spăla etc.

- însuşiri : bun, mare, cinstit, înalt etc.

- părţi de vorbire bine reprezentate : numerale (1-10), pronume, articole, conjuncţii, prepoziţii etc.

B. Masa vocabularului

Masa vocabularului cuprinde majoritatea cuvintelor, aproximativ 90%, având următoarele

caracteristici :

⌡ este partea cea mai dinamică a vocabularului;

⌡ cuvintele aparţin celor mai diverse domenii;

⌡ utilizarea acestor cuvinte este limitată în funcţie de teritoriu, timp, clasă socială, grup socio-

profesional etc.

În masa vocabularului intră următoarele categorii de cuvinte :

a) Arhaisme (cuvinte vechi, ieşite din uz) : hatman, hrisov, pârcălab etc.

b) Regionalisme (cuvinte specifice vorbirii regionale): harbuz, ciubotă, cucuruz, perjă etc.

41

c) Neologisme (cuvinte noi obţinute prin împrumuturi sau creaţii interne) : insolent, celibatar, a

acuza, aeronavă etc.

d) Termeni tehnico-ştiinţifici (proprii ştiinţelor şi tehnicii): algoritm, sinonim, monom, electroliză,

şasiu etc.

e) Argou(limbaj codificat, utilizat de grupuri restrânse de vorbitori pentru a nu fi înţeleşi de ceilalţi,

deţinuţi, militari, elevi etc.) : mititica, biştari, profa, mate, diriga, mişto, marfă etc.

f) Jargon (cuvinte şi expresii străine , utilizate de obicei greşit, pentru a impresiona): ciau, darling,

monşer etc.

g) Expresii idiomatice (îmbinări fixe de cuvinte, cu sens unitar): a o lua la sănătoasa, a da bir cu

fugiţii, a o băga pe mânecă etc.

SARCINI DE LUCRU :

1. Grupaţi cuvintele de mai jos în două coloane reprezentând vocabularul fundamental şi masa

vocabularului : cap, cocon, grâu, măr, cal, astru, aer, porumb, oră, lup, logofăt, nepot, dinte, liber, a

bea, ghiduş, pâine, poloboc, găină, cucuruz, abataj, şarmant, grădină, profă, a măcina, zapis, bun,

monşer, a citi, electromotor, fabrică, mişto.

2. Extrageţi şi grupaţi cuvintele din perechile de mai jos în funcţie de apartenenţa la vocabularul

fundamental sau la masa vocabularului : caznă-tortură, măcelar-casap, a iubi-a adora, căldură-

caniculă, greu-dificil, varză-curechi, jude-judecător, râie-scabie, frumos-mişto, fur-hoţ, bir-impozit,

bătaie-mardeală.

CUVÂNTUL.TIPURI DE SENS. DICŢIONARELE

Cuvântul reprezintă unitatea de bază a vocabularului şi se defineşte prin formă şi conţinut.

Forma cuvântului se referă la învelişul material (sunete-litere). Forma cuvântului masă = m +

a + s + ă.

Conţinutul cuvântului (sensul, înţelesul) înseamnă imaginea ce ia naştere în creierul uman

atunci când acesta percepe (prin auz sau văz) forma respectivului cuvânt . În cazul cuvintelor cu sens

necunoscut, în creier nu se naşte nici o imagine.

Tipuri de sens :

a) sensul propriu (principal, de bază, denotativ) se referă la sensul obişnuit al cuvântului, cel care

este dominant în mintea oamenilor.

picior = fiecare din membrele inferioare ale corpului omenesc sau ale celorlalte vieţuitoare.

b) sensul secundar (derivat) reprezintă a variantă a sensului principal, pe baza unei asemănări cu

acesta. Este dependent de context.

piciorul perpendicularei, piciorul podului, piciorul zidului, piciorul dealului etc.

42

c) sensul figurat este un sens nou, surprinzător, realizat printr-un transfer de la un obiect la altul, pe

baza mijloacelor artistice.

“Pe-un picior de plai / Pe-o gură de rai ” (Mioriţa)

Se poate vorbi de o evoluţie a sensului cuvintelor, într-un proces natural, relativ lent. Astfel,

un cuvânt îşi lărgeşte (îmbogăţeşte) sensul, altul îşi restrânge sensul sau chiar dispare din limbă odată

cu realitatea pe care o numea. În cazul altor cuvinte sensul evoluează de la concret la abstract, dar şi

invers (cuvântul judeţ avea sensul de judecător, iar acum înseamnă o unitate administrativ teritorială).

DICŢIONARELE

Dicţionarele sunt lucrări care cuprind o parte din cuvintele unei limbi aranjate alfabetic şi

explicate în aceeaşi limbă sau în limbi străine.

a) Dicţionarele explicative (generale) precizează principalele sensuri ale cuvintele prin

sinonime, definiţii, exemple.

Ex. DEX 1975.

DREV

b) Dicţionarele speciale sunt dicţionarele în care sensurile sunt precizate după un criteriu

particular. Iată câteva :

Dicţionar de neologisme – DN, Ediţia a III-a, Fl. Marcu – C.Maneca ;

Dicţionar de sinonime – DSN, Luiza Seche, Buc.1982;

Dicţionar de antonime- DA, Buc. 1975;

Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române – DOOM, sub redacţia Institutului de

Lingvistică Bucureşti, 1982 etc.

Dicţionarele presupun o muncă uriaşă , bazată pe o pregătire lingvistică remarcabilă. Cu toate

acestea, ele rămân opere imperfecte, întrucât vocabularul este într-o continuă transformare;

cerecetătorii nu pot cuprinde toate cuvintele din limbă la un moment dat şi nici toate sensurile unui

cuvânt.

Pentru elevi, folosirea dicţionarelor este esenţială în îmbogăţirea vocabularului propriu şi în

perfecţionarea modului de exprimare.

SARCINI DE LUCRU :

1. Alcătuiţi enunţuri care să ilustreze sensul de bază, secundar şi cel figurat al cuvintelor : limbă,

cap, faţă, carte.

2. Precizaţi sensul propriu sau derivat al cuvintelor subliniate din sintagmele :

stea luminoasă – stea de cinema

ochi căprui – ochi de pădure

43

gura omului - gură de canal

fruntea omului - fruntea pădurii

3. Identificaţi sensul propriu sau figurat al cuvintelor subliniate:

vas de păcură - noapte de păcură

inel de argint - pădure de argint

sita genelor - sită deasă

cuibar de ouă - cuibar de ape

gânduri negre - haine negre

prăjitură dulce - suferinţă dulce

44

MIHAI EMINESCU

BIOGRAFIE. PERSONALITATE

S-a născut la Botoşani la 15 ianuarie 1850, al şaptelea fiu din cei 11 ai căminarului Gheroghe

Eminovici şi ai Ralucăi, născută Juraşcu.

Copilăria este legată de Botoşani şi mai ales de Ipoteşti unde trăieşte în deplină libertate,

îndrăgind natura pe care o va evoca mai târziu cu nostalgie.

Între 1858 şi 1866 urmează cu întreruperi şcoala din Cernăuţi, iar în paralel lucrează ca

funcţionar la tribunalul şi primăria din Botoşani sau pribegeşte cu trupa de teatru Tardini-Vlădicescu.

Prima manifestare literară este poezia “ La mormântul lui Aron Pumnul” dedicată profesorului

său de română în 1866. În acelaşi an îi apare poezia “De-aş avea” în revista “Familia” condusă de

Iosif Vulcan care-i schimbă numele în Eminescu.

Între 1866 şi 1869 îl aflăm pribegind prin ţară pe traseul Cernăuţi – Blaj – Giurgiu – Bucureşti

cu trupele de teatru ale lui Iorgu Caragiale sau Mihai Pascaly în calitate de sufleor şi copist de roluri.

Din 1869 până în 1872 este student la Viena, la Facultatea de Filosofie şi Drept. Aici îi

cunoaşte pe Ioan Slavici şi peVeronica Micle.

Între 1872 şi 1874 este student la Berlin. Titu Maiorescu şi “Junimea” din Iaşi îi acordă o

bursă, cu condiţia de a-şi lua doctoratul în filosofie. Anii de la Viena şi Berlin sunt ani de acumulări

intelectuale şi culturale impresionante.

Din 1874 se întoarce în ţară şi se va stabili la Iaşi până în 1877 ca director al Bibliotecii

Centrale, profesor suplinitor, revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, redactor la ziarul “Curierul

de Iaşi”. Devine prieten cu Ion Creangă pe care-l convinge să scrie şi-l introduce la “Junimea”. Este

îndrăgostit de Veronica Micle.

În 1877 se mută la Bucureşti unde conduce ziarul conservator “Timpul” alături de Slavici şi

Caragiale. Desfăşoară o activitate publicistică extraordinară care, însă, îi ruinează sănătatea.

În vara lui 1883 se îmbolnăveşte grav, fiind internat în sanatoriul doctorului Şuţu din

Bucureşti şi apoi la Viena. În decembrie acelaşi an îi apare singurul volum publicat în timpul vieţii,

“Poesii”, sub îngrijirea criticului literar Titu Maiorescu.

Până în 1889 nu mai scrie nimic valoros din cauza bolii. Mihai Eminescu se stinge din viaţă la

15 iunie 1889 în casa de sănătate a doctorului Şuţu, fiind înmormântat la cimitirul Bellu din

Bucureşti.

George Călinescu, cel mai bun cunoscător al vieţii şi operei sale scrie în lucrarea

fundamentală “Viaţa lui Mihai Eminescu” : “Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare

poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste

locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate şi câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, până când

45

acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să şi le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria

parfumurilor sale. ”

SINONIMELE ŞI SINONIMIA

Sinonimele sunt cuvintele cu formă diferită, dar cu acelaşi sau aproximativ acelaşi înţeles.

În limba română există următoarele tipuri de sinonime :

a) Sinonime lexicale – relaţia de sinonimie se stabileşte între două sau mai multe cuvinte. Ele pot fi :

- sinonime totale (perfecte) : periculos = primejdios

natriu = sodiu

- sinonime parţiale : antipatie = aversiune

ostilitate

repulsie

resentiment

pornire

- aproximative (utilizate în figurile de stil, mai ales în cazul metaforei ): “cuibar rotind de ape”

= vârtej

b) Sinonime lexico-frazeologice – relaţia de sinonimie se stabileşte între un cuvânt şi o unitate

frazeologică:

a observa = a băga de seamă

a fugi = a o lua la sănătoasa

c) Sinonime frazeologice – relaţia de sinonimie se stabileşte între două unităţi frazeologice :

a o rupe la fugă = a o lua la sănătoasa

a-şi da duhul = a da în primire

Limba română este o limbă extrem de bogată în sinonime, lucru care permite o exprimare

foarte precisă şi nuanţată. În locul unor împrumuturi vechi de origine slavă, maghiară, turcă, greacă,

au pătruns numeroase neologisme sinonimice (mai ales franţuzeşti) care au întărit caracterul latin al

limbii noastre.

SARCINI DE LUCRU :

1. Daţi câte un singur exemplu de sinonim neologic pentru următoarele cuvinte din fondul vechi al

limbii:

amănunţit dovadă vârstă

a bănui folositor a muri

a cere a hotărâ a pedepsi

cinstit împrejurare vinovat

46

2. Urmând modelul din paranteză (culpabil-vinovat), grupaţi adjectivele de mai jos în perechi

sinonimice :

abominabil

copilăresc

inocent

pueril

tineresc

amănunţit

credincios

înfiorător

răzbunător

uimit

asemănător

detaliat

juvenil

similar

victorios

biruitor

fidel

nevinovat

stupefiant

vindicativ

3. Daţi câte un sinonim, un antonim şi un paronim pentru cuvintele :

solitar

artificial

inoportun

simpatie

4. Găsiţi câte un sinonim neologic pentru fiecare dintre cuvintele următoare : chemare, chezăşie,

cerere, dovadă, greşeală, însemnătate, nărav, necuviinţă, asemănător, citeţ.

MIHAI EMINESCU-UNIVERSUL OPEREI; MARILE TEME

Universul creaţiei eminesciene este de o mare complexitate şi nu putea fi rodul decât al unei

minţi şi al unui talent specifice geniului atotcuprinzător. “Omul deplin al culturii române” (C. Noica)

a îmbinat armonios bogăţia sufletului autohton (mare cunoscător şi iubitor al folclorului şi al

mitologiei ) cu o riguroasă cunoaştere a filosofiei şi a poeziei europene. Marile teme ale operei, aşa

cum au fost prezentate de G.Călinescu sunt :

1. TIMPUL – supratema operei (apare aproape în toate poeziile) : “Trecut-au anii…”

2. COSMOSUL – cu toate elementele : - geneza

- extincţia

- haosul

- zborul intergalactic

- infinitul

- luna

- stelele

- luceferii etc.

3. ISTORIA - ideea de patrie şi patriotism (“”Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie)

- panoramă a deşertăciunilor (“Memento mori”)

- mister al etnogenezei (“Strigoii”, “Decebal”)

- meditaţia patriotică (“Scrisoarea III”)

- inechitatea socială (“Împărat şi proletar”)

47

- societatea coruptă (“Junii corupţi”)

- condiţia geniului şi a artei (“Scrisorile”, “Luceafărul”)

4. NATURA - fundal pentru reveria romantică (“Melancolie”)

- paradis terestru în idile (“Lacul”, “Dorinţa”)

- personaj mitic (“Revedere”)

- realitate metafizică (“Mai am un singur dor”)

5. DRAGOSTEA - visul dragostei împlinite (“Sara pe deal”)

- reversul trist al iubirii (“Te duci”, “De câte ori iubito”)

- femeia înger – femeia demon (“Înger şi demon”)

- misoginismul (“Scrisoarea IV”, “Scrisoarea V”)

Printre cele mai frecvente motive literare întâlnite în creaţia eminesciană se pot enumera :

- codrul (“Dorinţa”, “Povestea codrului” etc)

- luna (“Scrisoarea I”, “Şi dacă …” etc)

- lacul (“Crăiasa din poveşti”, “Lacul” etc)

- izvorul (“Floare-albastră”, “Fiind băiet păduri cutreieram”etc)

- teiul (“Făt Frumos din tei”, “Luceafărul” etc)

- geniul (“Scrisoarea I”, “Luceafărul”, “Glossă” etc)

SARCINI DE LUCRU :

1. Identificaţi teme şi motive literare din fragmentele următoare :

a) “Neguri albe, strălucite

Naşte luna argintie,

Ea le scoate peste ape,

Le întinde pe câmpie;

……………………

Ea se uită … Păru-i galben,

Faţa ei lucesc în lună,

Iar în ochii ei albaştri

Toate basmele s-adună.”

(“Crăiasa din poveşti”)

b) “Lacul codrilor albastru

Nuferi galbeni îl încarcă;

Tresărind în cercuri albe

El cutremură o barcă.

……………………..

48

Dar nu vine… Singuratic

În zadar suspin şi sufăr

Lângă lacul cel albastru

Încărcat cu flori de nufăr.”

(“Lacul ”)

c) “Vino-n codru la isvorul

Care tremură pe prund

Unde prispa cea de brazde

Crengi plecate o ascund.

……………………….

Adormind de armonia

Codrului bătut de gânduri,

Flori de tei deasupra noastră

Or să cadă rânduri-rânduri.”

(“Dorinţa”)

d) “Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic,

Rumenind străvechii codri şi castelul singuratic

Şi-ale râurilor ape, ce sclipesc fugind în ropot –

De departe- n văi coboară tânguiosul glas de clopot…”

“Călin (file din poveste)”

e) “Porni luceafărul. Creşteau

În cer a lui aripe,

Şi căi de mii de ani treceau

În tot atâtea clipe.

Un cer de stele dedesupt,

Deasupra-i cer de stele –

Părea un fulger nentrerupt

Rătăcitor prin ele.

Şi din a chaosului văi,

Jur împrejur de sine,

Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi

Cum isvorau lumine…”

(“Luceafărul”)

49

f) “Pe când cu zgomot cad

Isvoarele-ntr-una,

Alunece luna

Prin vârfuri lungi de brad.

Pătrunză talanga

Al serii rece vânt,

Deasupră-mi teiul sfânt

Să-şi scuture creanga. ”

(“Mai am un singur dor”)

g) “La steaua care-a răsărit

E-o cale-atât de lungă,

Că mii de ani i-au trebuit

Luminii să ne-ajungă.

Poate demult s-a stins în drum

În depărtări albastre,

Iar raza ei abia acum

Luci vederii noastre.”

(“La steaua”)

2. Citiţi integral poeziile din care au fost extrase fragmentele de mai sus!

3. Memoraţi, la alegere, poezia eminesciană preferată !

4. Comentaţi procedeele artistice din fragmentele a) şi d)!

CUVINTELE POLISEMANTICE

Cuvintele polisemantice sunt acele cuvinte care au două sau mai multe sensuri în funcţie de

contextele diferite.

În opinia cercetătorilor, aproximativ 80 % din cuvintele vocabularului actual sunt

polisemantice. Acestora li se opun cuvintele monosemantice care au un singur sens, indiferent de

context: fotosinteză, sodiu, adjectiv, cratimă etc.

Pentru a ilustra polisemia unui cuvânt oferim următorul exemplu, referitor la posibilităţile

combinative ale verbului a lua :

- a lua un costum = a cumpăra

- a lua salariul = a încasa

- a lua un obiect străin = a-şi însuşi

50

- a lua cu asalt = a ataca

- a lua ca vânzător = a angaja

- a lua la dânsa = a invita

- a lua în căsătorie = a se căsători

- a lua parte = a participa

- a lua peste picior = a ironiza

- a lua în arendă = a arenda

- a lua în chirie = a închiria

- a lua măsură = a măsura

- a lua la rost = a cerceta

- a se lua la sfadă = a se certa

Pentru ca un cuvânt să fie polisemantic, trebuie ca între sensurile pe care le dezvoltă în diverse

contexte să existe o legătură mai mult sau mai puţin puternică.

Iată un alt exemplu pentru cuvântul polisemantic prost :

- om prost = lipsit de inteligenţă

- om prost = lipsit de ştiinţă de carte

- om prost = de condiţie socială modestă, din popor

- lucru prost = de calitate inferioară, rău,

- ştire proastă = rea

- glumă proastă = dăunătoare, deranjantă

SARCINI DE LUCRU :

1. Formulează enunţuri în care să ilustrezi polisemantismul cuvintelor următoare : cap, a ţine, baie, a

ieşi, toc.

2. Înlocuiţi cuvintele a bate, a trece şi a merge din următoarele enunţuri cu sinonime potrivite :

a) A bătut la maşină compunerea.

Bate clopotul.

A bătut cale lungă.

Echipa noastră i-a bătut la fotbal.

b) Trece strada pe la semafor.

A trecut clasa.

Trece tema pe caietul de curat.

Pârâul trece prin grădină.

51

Ploaia a trecut prin acoperiş.

c) Copilul merge prin parc.

Această exprimare nu merge.

Merge bine ceasul ?

Elevul merge regulat la şcoală.

Această afacere merge.

3. Formulează cinci enunţuri în care să utilizezi cuvinte monosemantice !

MIHAI EMINESCU - “REVEDERE”

- Codrule, codruţule,

Ce mai faci, drăguţule,

Că de când nu ne-am văzut

Multă vreme au trecut

Şi de când m-am depărtat,

Multă lume am îmblat.

- Ia, eu fac ce fac de mult,

Iarna viscolu-l ascult

Crengile-mi rupându-le,

Apele- astupându-le

Troienind cărările

Şi gonind cântările;

Şi mai fac ce fac de mult,

Vara doina mi-o ascult,

Pe cărarea spre izvor

Ce le-am dat-o tuturor,

Împlându-şi cofeile,

Mi-o cântă femeile.

- Codrule cu râuri line,

Vreme trece, vreme vine,

Tu din tânăr precum eşti

Tot mereu întinereşti.

- Ce mi-i vremea, când de veacuri

52

Stele-mi scânteie pe lacuri,

Că de-i vremea rea sau bună,

Vântu-mi bate, frunza-mi sună;

Şi de-i vremea bună, rea,

Mie-mi curge Dunărea

Numai omu-i schimbător,

Pe pământ rătăcitor,

Iar noi locului ne ţinem,

Cum am fost, aşa rămânem:

Marea şi cu râurile

Lumea cu pustiurile,

Luna şi cu soarele,

Codrul cu izvoarele.

(“Convorbiri literare”, 1 octombrie 1879)

STUDIUL TEXTULUI

1. Poezia este de inspiraţie folclorică şi mitologică având similitudini de conţinut şi formă cu : “Ce

te legeni ”, “La mijloc de codru”, “Povestea codrului” etc. De altfel, Eminescu a dovedit o atracţie şi

o cunoaştere de esenţă direct de la sursă a poeziei noastre populare : “Farmecul poeziei populare îl

găsesc în faptul că ea este expresia cea mai scurtă a simţământului şi a gândirii” – afirma poetul.

2. Opera aparţine genului liric, iar ca specie literară este o elegie.

3. Tema : trecerea ireversibilă a timpului care are consecinţe diferite asupra omului şi asupra naturii

veşnice.

4. Compoziţia : Marterialul poetic se organizează sub forma unui dialog între poet şi codru, primul

adresând întrebări, iar al doilea răspunzând.

5. Conţinutul de sentimente şi idei : Sentimentele autorului evoluează de la bucuria revederii, a

regăsirii spaţiului ocrotitor şi îndrăgit până la melancolia conştientizării eternităţii naturii şi a

cosmosului. Trecerea necruţătoare a timpului lasă urme asupra omului supus efemerităţii. Poezia

capătă un sens filosofic, poetul romantic cutremurându-se în faţa universului veşnic, la contemplarea

căruia se simte mărunt şi trecător.

6. Elemente de prozodie : măsura de 7-8 silabe; rima împerecheată; ritmul trohaic.

7. Calităţi ale stilului : simplitatea, naturaleţea, expresivitatea, muzicalitatea etc.

8. Concluzie : În această capodoperă eminesciană, autorul realizează o fuziune perfectă între

izvoarele folclorice şi una din cele mai frecvente teme ale poeziei romantice europene.

53

SARCINI DE LUCRU :

1. Explică într-o frază semnificaţia titlului poeziei !

2. Descoperă cuvântul-cheie al poeziei !

3. Comentează versul “Vreme trece, vreme vine” !

4. Identifică motive literare specifice eminesciene şi precizează care este semnificaţia lor din finalul

poeziei ! Ai în vedere şi următorul citat : “Codrul face o teorie a speţelor veşnice” (G. Călinescu)!

5. Argumentează de ce aparţine genului liric şi de ce este o elegie !

6. Care este semnificaţia folosirii vocativului şi a dimunitivelor din versurile :

“Codrule, codruţule,

Ce mai faci, drăguţule …” ?

7. Grupează elemente ale poeziei pe opoziţia efemer-veşnic !

8. Identifică, pe rând, elementele de origine populară şi pe cele culte. Formulează o judecată de

valoare sintetizatoare !

9. Memorează poezia !

PARONIMELE ŞI PARONIMIA

Paronimele sunt cuvintele cu formă asemănătoare şi cu sens diferit. Între paronime există

diferenţe formale minime care se referă la :

- ordinea sunetelor : a revela = a dezvălui

a releva = a evidenţia

- un sunet diferit : a evolua = a progresa

a evalua = a aprecia

- două sunete diferite : învederat = evident, clar

înveterat = învechit

- un sunet (două sau trei) în plus : a apropia = a aduce aproape

a apropria = a-şi însuşi un lucru străin

a eluda = a evita

a elucida = a clarifica

consultare = solicitarea unui sfat

consultaţie = examinarea unui pacient

- prefix diferit : a adsorbi = a fixa moleculele unei substanţe pe suprafaţa unui corp

a absorbi = a încorpora un lichid, un gaz

- sufix diferit : familial = legat de familie

54

familiar = obişnuit, apropiat

Atracţia paronimică este fenomenul prin care un paronim mai cunoscut vorbitorilor este

folosit greşit în locul unuia mai puţin cunoscut şi folosit.

Astfel, în loc de jantă (parte metalică a roţii pe care se montează pneul) se foloseşte geantă

(poşetă, servietă). În mod frecvent, în loc de remuneraţie (plată cuvenită pentru muncă) se foloseşte

greşit renumeraţie, considerându-se drept cuvânt de bază număr.

SARCINI DE LUCRU :

1. Indicaţi, prin rescriere, care este paronimul potrivit în următoarele contexte :

primire glaciară / glacială

transcriere literară / literală

industrie minieră / mineră

societate petrolieră / petroliferă

a-şi apropia / apropria bunurile altuia

a recuza / a refuza un martor

a releva / a revela un secret

2. Identificaţi şi explicaţi pe scurt confuziile paronimice din următoarele texte caragialeşti :

“- Ei ! giantă latină, domnule, n-ai ce-I mai zice. De ce a băgat el în răcori, gândeşti, pe toţi

împăraţii şi pe Papa de la Roma ?” (Conul Leonida).

“- Bravos, bobocule ! nu m-aşteptam ca tocmai dumneata să te pronunţi cu aşa iluzii în contra

mea” (Efimiţa).

“- Să pardonaţi, în consideraţia misiei mele, care ordonă să fim scrofuloşi la datorie”

(Pristanda).

3. Alcătuiţi enunţuri potrivite cu fiecare paronim din perechile următoare :

anual – anuar

a colabora – a corobora

dependenţă – dependinţă

eminent – iminent

inteligibil – ineligibil

a investi – a învesti

jantă – geantă

a repara – a repera

MIHAI EMINESCU – “SARA PE DEAL”

“Sara pe deal buciumul sună cu jale,

Turmele-l urc-stele le scapără-n cale,

Apele plâng clar izvorând în fântâne;

Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine.

55

Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară,

Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,

Stelele nasc umezi pe bolta senină,

Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină.

Nourii curg, raze-a lor şiruri despică,

Streşine vechi, casele-n lună ridică,

Scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână,

Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână.

Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare

Vin de la câmp; toaca răsună mai tare,

Clopotul vechi împle cu glasul lui sara,

Sufletul meu arde-n iubire ca para.

Ah ! în curând satul în vale-amuţeşte,

Ah ! în curând pasu-mi spre tine grăbeşte,

Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă,

Ore întregi spune-ţi-voi cât îmi eşti dragă !

Ne-om răzima capetele-unul de altul

Şi surâzând vom adormi sub înaltul,

Vechiul salcâm. – Astfel de noapte bogată

Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată ?”

(“Convorbiri literare”, 1 iulie 1885)

STUDIUL TEXTULUI

1. Opera se încadrează în poezia iubirii şi a naturii. O trăsătură specifică poetului este îmbinarea

armonioasă a celor două teme care coexistă şi se completează reciproc. Cuplul eminescian nu-şi poate

împlini iubirea decât în mijlocul naturii ocrotitoare şi în armonie deplină cu întregul cosmos. Poezii

înrudite ca temă şi sentimente sunt numeroase : “Dorinţa”, “Lacul”, “Atât de fragedă”, “Floare-

albastră” etc.

2. “Sara pe deal” aparţine genului liric, iar ca specie literară trebuie considerată o idilă cu elemente

de pastel.

56

3. Tema : Într-un cadru natural “dureros de dulce”, ni se prezintă visul de dragoste, aspiraţia spre

frumuseţea şi iubirea absolută.

4. Compoziţia : Fără a le delimita net, putem distinge două tablouri : unul al naturii (strofele 1-4) şi

unul al iubirii (strofele 5-6).

5. Conţinutul de sentimente şi idei : Întreaga poezie reprezintă o proiecţie în vis, în imaginaţie, a

dorinţei de împlinire prin dragoste. Geniul eminescian caută în permanenţă iubirea absolută. Trăirea

plenară a acestui sentiment nu se poate realiza decât în vis, în fantezia sa. Planul iubirii se interferează

în permanenţă cu planul naturii, aceasta împrumutând stările sufleteşti ale personajelor lirice.

Spectacolul naturii nu reprezintă doar fundalul manifestării sentimentelor, ci le potenţează la maxim.

Trăirile sufleteşti evoluează de la aşteptarea febrilă a fiinţei iubite până la trăirea paroxistică a acestui

sentiment : “Sufletul meu arde-n iubire ca para”. În viziunea lui Eminescu, o astfel de iubire ce atinge

armonia deplină cu fiinţa iubită, cu natura şi cu întregul univers reprezintă o valoare supremă : “ –

Astfel de noapte bogată / Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?” Această întrebare finală înalţă

problematica poemului într-un plan dramatic profund, relevând aspiraţia romantică a omului spre

ideal şi neputinţa de a-l atinge.

6. Elemente de prozodie : Tehnica versificaţiei este desăvârşită şi stă sub semnul talentului său

genial, oferind forma cea mai potrivită pentru transmiterea mesajului poetic. Versul lung de 12

silabe, de largă respiraţie, susţine intensitatea sentimentelor, tensiunea lor interioară, dar şi voluptatea

visului. Rimele perechi sunt feminine (cu ultima silabă neaccentuată) şi produc o înmuiere, o

catifelare a tonului final. Muzicalitatea versurilor este realizată printr-o combinaţie măiestrită a unui

coriamb ( _ _ _ _ ) cu doi dactili ( _ _ _ ) şi un troheu ( _ _ ) .

7. Calităţi ale stilului : expresivitatea, armonia, naturaleţea, simplitatea, muzicalitatea etc.

8. Concluzie : Poezia “Sara pe deal”, capodoperă a liricii eminesciene şi naţionale, reprezintă trăirea

în vis a iubirii împlinite, în armonie deplină cu natura şi întregul cosmos.

SARCINI DE LUCRU :

1. Argumentează apartenenţa operei la genul liric !

2. Identifică elementele de pastel şi grupează-le astfel :

a) elemente umane

b) elemente ale naturii terestre

c) elemente cosmice

3. Selectează imagini auditive şi imagini vizuale, comentează-le evidenţiind procedeele artistice şi

aportul lor la potenţarea sentimentelor !

4. Extrage minim două exemple pentru fiecare figură de stil şi procedeu artistic : epitet, comparaţie,

personificare, metaforă, hiperbolă, inversiune, repetiţie !

57

5. Comentează din punct de vedere stilistic utilizarea vocativelor, a intejecţiilor, a exclamaţiilor şi a

interogaţiilor retorice !

6. Identifică motive literare specifice creaţiei eminesciene !

7. Argumentează apartenenţa la poezie romantică !

8. Citiţi în clasă o poezie eminesciană ce prezintă reversul trist al iubirii !

9. Memorează poezia!

NEOLOGISMELE

Cuvântul provine din greaca veche unde neos = nou şi logos = cuvânt. Neologismele sunt

cuvintele recent intrate în limbă prin împrumuturi din alte limbi sau reprzentând creaţii pe tărâmul

limbii române.

Rolul neologismelor este esenţial în orice limbă, în cel puţin trei direcţii : îmbogăţirea

vocabularului, modernizarea lui şi dezvoltarea sinonimiei lexicale.

De-a lungul timpului, unii cercetători au absolutizat importanţa neologismelor sau le-au

respins în totalitate. Neologismele sunt necesare într-o limbă pentru sporirea preciziei comunicării şi

pentru nuanţarea ei. Esenţial este ca ele să fie adaptate sistemului limbii noastre.

Cele mai multe neologisme au pătruns din :

a) latina savantă : colocviu, excepţie, fabulă, literă, jurisdicţie, tezaur etc.

b) franceză (cele mai numeroase) : antediluvian, automobil, bacalaureat, bord, certificat, a consola,

mercerie, revanşă, revelion, şofer, telefon etc.

c) italiană : acont, agenţie, arpegiu, capodoperă, casier, chitară etc.

d) germană : bliţ, boiler, bomfaier, bormaşină, fasung, matriţă etc.

e) rusă : agrotehnică, combinat, instructaj, mecanizator, procuratură etc.

f) engleză şi americană : blugi, baschet, campus, finiş, golf, meci, scor, set, cow-boy, dancing, jazz,

mass-media, motel, star, manager etc.

Numeroase neologisme sunt strâns legate de progresul ştiinţei şi tehnicii. Unele dintre ele au

pătruns chiar în vocabularul fundamental (radio, telefon etc.).

Tot în sfera neologismelor trebuie consideraţi şi termenii internaţionali, întâlniţi în toate

limbile moderne (matematică, filozof etc.).

Unele neologisme au înlocuit multe turcisme, slavonisme sau grecisme, deşi acestea încă mai

circulă în paralel : băştinaş-indigen, belşug-abundenţă, chezăşie-garanţie, gospodărie-menaj, noroc-

şansă, obârşie-origine, veşnic-etern etc.

Cum bine observa Sextil Puşcaiu, împrumuturile neologice au transformat româna într-o

limbă modernă, “reîncadrând-o în spiritualitatea romanică şi îndepărtând-o de comunitatea balcanică,

în care o înglobase mai ales cultura ce ne venea din Bizanţ”.

Unele neologisme sunt utilizate greşit, necunoscându-se exact sensul lor :

58

- asambla = a îmbina elementele unui sistem; nu se confundă cu ansamblu din

locuţiunea în ansamblu = în general.

- delincvent = care greşeşte; nu este corect delicvent sau delicvenţă.

- escroc = impostor, hoţ; nu este corect excroc sau excrocherie.

- fortuit = care ţine de hazard, de întâmplare; nu înseamnă forţat.

- jantă = parte metalică a roţii pe care se montează pneul; este incorect giantă.

- spray = pronunţat corect sprei; formele sprai, şprei, şprai sunt greşite.

SARCINI DE LUCRU :

1. Ilustraţi sensurile următoarelor neologisme prin câte un enunţ : a suplini, decenţă, a atesta, proxim,

complice, conciliere, apogeu, circumspect, prezumţie.

2. Precizaţi sensul următoarelor neologisme, incluzându-le în contexte potrivite : card, dealer, design,

fast-food, hobby, manager, marketing, sponsor, summit, talk-show.

3. Selectaţi forma corectă şi alcătuiţi enunţuri :

conjuctură – conjunctură

corobora – corabora

excortă – escortă

întreprindere – intreprindere

proprietar – propietar

preşedinţie – preşidenţie

repercursiune – repercusiune

PERSONALITATEA LUI MIHAI EMINESCU

O cuprindere totală a personalităţii eminesciene este sortită eşecului, dar precizarea câtorva

trăsături fundamentale poate fi făcută.

Eminescu – omul

¬ fire cu trăsături contradictorii;

¬ om neobişnuit prin gest, gând, îmbrăcăminte;

¬ putere de muncă uriaşă;

¬ cultură monumentală de nivel european;

¬ inteligenţă şi memorie ieşite din comun;

¬ trăieşte într-o lume a sa, lumea ideilor abstracte şi a aspiraţiei spre absolut;

¬ suportă cu demnitate suferinţele bolii ereditare;

¬ învinge moartea prin veşnicia operei.

59

Eminescu – artistul

¬ a produs o adevărată revoluţie în limbajul poetic;

¬ operă monumentală (poezie, proză, teatru, publicistică, traduceri) cu vaste proiecte rămase

neterminate,

¬ opera sa este o sinteză a surselor populare şi mitologice autohtone şi a ideilor filosofice europene

şi asiatice;

¬ un cult al formei desăvârşite;

¬ talent genial, fantezie debordantă şi vizionarism;

¬ stil limpede şi armonios;

¬ deşi pare simplă, accesibilă, poezia sa este grea de înţelesuri;

¬ unul din cei patru mari clasici ai literaturii noastre, alături de Creangă, Caragiale şi Slavici;

¬ cel mai mare poet al românilor prin dezvăluirea intimităţilor sufletului românesc, prin aceasta

intrând şi în galeria marilor poeţi ai literaturii universale.

Eminescu – cetăţeanul

¬ om al vremii sale, ancorat în toate problemele societăţii;

¬ critic vehement al tarelor societăţii contemporane cu el;

¬ gânditor şi pedagog al neamului său;

¬ analist lucid şi clarvăzător în problemele statului, ale politicii, ale claselor sociale, ale instituţiilor

publice, ale progresului naţiunii noastre.

¬ Eminescu este cel mai mare artist-cetăţean pe care secolul al XIX-lea l-a dat culturii române.

SARCINI DE LUCRU :

1. Citiţi în clasă articolul “Eminescu şi poeziile lui” aparţinând lui Titu Maiorescu, cel care l-a

cunoscut poate cel mai bine!

2. Comentaţi următorul citat : “Eminescu era un român de tip carpatin dintre aceia care, trăind în

preajma munţilor… cresc mai vânjoşi şi mai aprigi şi arată pentru încercările de smulgere a lor din

pământul stăbun lungi rădăcini fioroase, asemenea acelora ce apele curgătoare descoperă în malurile

cu copaci bătrâni” (G. Călinescu).

3. Extrageţi trăsături ale personalităţii eminesciene analizând următoarele citate :

a) “Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o aşa de

covârşitoare inteligenţă, ajutată de o memorie căreia nimic din cele întipărite vreodată nu-i

mai scapă (nici chiar în epoca alienaţiei declarate), încât lumea în care trăia el … era

60

exclusiv lumea ideilor generale ce şi le însuşise şi le avea pururea la îndemână” (Titu

Maiorescu).

b) “Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea

sub auspiciile geniului lui şi forma limbii naţionale, care şi-a găsit în poetul Mihai

Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată

dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româneşti” (Titu Maiorescu).

4. Argumentaţi pro sau contra actualitatea următoarei cugetări aparţinând publicistului Mihai

Eminescu:

“Ca să poată elementul românesc să iasă învingător în lupta cea mare pentru existenţa

naţională ce ni se impune, mijloacele protectoare nu sunt fără îndoială decât un ajutor vremelnic;

ridicarea nivelului intelectual şi dezvoltarea activităţii şi a bogăţiei sunt mijloacele fundamentale.”

5. Realizează o scurtă compoziţie pornind de la unul din următoarele citate:

a) “Fără Eminescu am fi mai altfel şi mai săraci (T.Vianu).”

b) Opera sa depăşeşte limitele epocii şi ale ţării unde a luat fiinţă, se adresează întregii

umanităţi (G. Călinescu).

6. Comentaţi versurile :

“Numai poetul”

Numai poetul

Ca păsări ce zboară

Deasupra valurilor,

Trece peste nemărginirea timpului:

În ramurile gândului,

În sfintele lunci,

Unde păsări ca el

Se-ntrec în cântări.”

(M. Eminescu-“Numai poetul…”)

PLEONASMUL

Pleonasmul (din grecescul pleonasmos = a fi în plus) este o greşeală de limbă referitoare la o

sintagmă în care doi sau mai mulţi termeni sunt purtătorii aceluiaşi sens.

Într-o exprimare precum a reveni din nou, segmentul din nou este utilizat inutil şi greşit,

deoarece a reveni = a veni din nou.

Într-o altă exprimare precum a se bifurca în două, segmentul în două nu mai era necesar,

întrucât bi provine din latinescul bis care înseamnă de două ori.

Există două tipuri de pleonasm:

61

a) pleonasmul lexical (cel mai frecvent) explicat în exemplele de mai sus;

b) pleonasmul gramatical care face atingere unor categorii gramaticale, îndeosebi gradelor de

comparaţie.

Exemplele foarte optim sau mai superior sunt pleonastice întrucât optim şi superior nu au grade

de comparaţie.

În ultimul timp asistăm la o pătrundere masivă a neologismelor de origine englezească sau

americană. Din necunoaşterea exactă a sensului acestor cuvinte, apar pleonasme precum : conducere

managerială (management înseamnă ştiinţa organizării şi conducerii unei întreprinderi), mijloace

mass-media (media înseamnă chiar mijloace).

În afară de pleonasmele nepermise exemplificate anterior, există şi pleonasme tolerabile care

au rol expresiv : praf şi pulbere, oale şi ulcele, cu chiu cu vai etc.

SARCINI DE LUCRU :

1. Identificaţi construcţiile pleonastice din enunţurile următoare şi corectaţi-le :

Mărfurile româneşti se exportă în afara graniţelor ţării.

Maşinuţa era teleghidată de la distanţă.

El îşi autoadministrează singur averea.

Părerea mea personală nu contează.

Microorganismele mici sunt numeroase.

2. Explicaţi succint de ce sunt pleonastice următoarele construcţii lexicale : summit la vârf, averse de

ploaie, hartă a mapamondului, consens unanim, etnogeneza poporului.

3. Identificaţi şi explicaţi succint construcţiile pleonastice din următoarele replici ale unor personaje

caragialeşti :

a) “Sunt un june tânăr şi nefericit …” (Rică Venturiano).

b) “De când te-am văzut întâiaşi dată pentru prima oară, mi-am pierdut uzul raţiunii ” (Rică

Venturiano).

c) “Bărbatu-meu sufere grozav de gelozie şi e în stare a fi capabil să te omoare” (Veta).

d) “Vai de mine ! monşerul meu ! mi-l omoară!” (Ziţa).

e) “D-apoi ce crezi ! chiar el însuşi în persoană: e băiat bun, d-ai noştri , din popor ” (Nae

Ipingescu).

4. Explicaţi, pe scurt, de ce sunt greşite următoarele construcţii : caligrafie frumoasă, ortografie

corectă, cuvânt neologic, o scurtă alocuţiune.

HIPERCORECTITUDINEA

Hipercorectitudinea este o greşeală de limbă izvorâtă din necunoaşterea normelor în vigoare

şi din teama de a nu greşi.

62

Oamenii mai puţin instruiţi utilizază o anumită formă care li se pare “cultă”, evitând-o, de

fapt, pe cea corectă. Se ajunge astfel la forma singe în loc de sânge. Lipsa de siguranţă în mânuirea

materialului lingvistic, teama de nu greşi duc la exprimări hipercorecte care trebuie considerate

greşeli de limbă.

Un material foarte bogat în acest sens ni-l oferă eroii lui Caragiale din dorinţa utilizării unui

limbaj pretenţios, elevat : a devorţa, a dezvorţa, triveal, teribel, poblic, foncţie în loc de a divorţa,

trivial, teribil, public, funcţie etc.

Astfel de forme hipercorecte apar şi la substantivele în genitiv şi dativ singular : ordinei,

grijei, emisiunei, statuiei în loc de ordinii, grijii, emisiunii, statuii etc.

SARCINI DE LUCRU :

1. Identificaţi exprimările hipercorecte şi corectaţi-le :

Am cumpărat o şocolată.

Am ascultat ultimile ştiri.

Ţine-ţi-o tot aşa !

Rău a-ţi făcut !

Prinde-ţi vinovatul !

63

ION CREANGĂ

BIOGRAFIE. UNIVERSUL OPEREI

Ion Creangă s-a născut la 10 iunie 1839 în satul Humuleşti din ţinutul Neamţului ca fiu al lui

Ştefan a Petrei Ciubotariul şi al Smarandei Creangă, de la care a păstrat şi numele de familie.

În perioada 1846-1855 urmează şcoala din Humuleşti, după care învaţă la Broşteni, la Târgu-

Neamţ şi apoi la şcoala de catiheţi din Fălticeni. Între 1855-1858 frecventează cursurile Seminarului

de la Socola ( Iaşi) şi apoi un curs pentru institutori condus de Titu Maiorescu. Este numit institutor

(învăţător) la o şcoală din Iaşi, dovedind un real talent pedagogic încununat de scrierea unor manuale

şcolare absolut remarcabile.

În 1875 îl cunoaşte pe Eminescu. Devin prieteni foarte buni. Eminescu îl introduce la

“Junimea” unde citeşte prima sa poveste “Soacra cu trei nurori”, care va apărea în “Convorbiri

literare” la 1 octombrie 1875. În aceeaşi revistă va publica şi celelalte poveşti până în 1878. În anii

1881 şi 1882 publică primele trei părţi ale “Amintirilor din copilărie”, ultima parte apărând după

moartea scriitorului (postum). Anii 1883-1889 sunt ani de suferinţă, la fel ca şi la M. Eminescu,

perioadă în care nu a scris nimic important.

Moare la 31 decembrie 1889 după o îndelungată suferinţă, fiind înmormântat la cimitirul

“Eternitatea” din Iaşi.

UNIVERSUL OPEREI

Opera lui Ion Creangă are următoarele componente :

1. poveşti : “Capra cu trei iezi”

“Punguţa cu doi bani”

“Dănilă Prepeleac”

“Povestea porcului”

“Povestea lui Stan Păţitul”

“Povestea lui Harap-Alb”

“Fata babei şi fata moşneagului”

“Ivan Turbincă”

2. povestiri : “Cinci pâni”

“Inul şi cânepa”

“Acul şi barosul”

“Moş Ion Roată”

“Povestea unui om leneş”

“Poveste (Prostia omenească)”

64

“Ursul păcălit de vulpe” etc.

3. nuvele : “Moş Nichifor Coţcariul”

4. amintiri: “Amintiri din copilărie” (4 părţi, operă neterminată).

Deşi porneşte de la izvoarele unui bogat folclor autohton, opera lui Creangă depăşeşte acest

stadiu, devenind creaţie cultă prin notele personale şi talentul genial al humuleşteanului.

Lumea care populează opera sa este lumea satului românesc cu tradiţiile, obiceiurile,

credinţele, ocupaţiile sale. Chiar şi atunci când este proiectată în fabulos, această lume se comportă,

gesticulează, gândeşte şi vorbeşte ca ţăranii din Humuleşti.

În capodopera sa “Amintiri din copilărie”, este zugrăvită lumea satului tradiţional, pe fondul

căreia autorul îşi evocă nostalgic propria copilărie. Universul operei lui Creangă se suprapune

întregului spaţiu românesc, cu descrierea sufletului naţional în toate tainele sale : “Opera lui Creangă

este epopeea poporului român. Creangă este Homer al nostru”.

În Creangă trăiesc credinţele, eresurile, datinile, obiceiurile, limba, poezia, morala, filozofia

poporului, cum s-au format în mii de ani de adaptare la împrejurările pământului dacic, dedesubtul

fluctuaţiunilor de la suprafaţa vieţii naţionale.

Creangă este un reprezentant perfect al sufletului românesc între popoare; al sufletului

moldovenesc între români; al sufletului ţărănesc între moldoveni; al sufletului omului de munte între

ţăranii moldoveni” (Garabet Ibrăileanu).

Eroii lui Creangă sunt exponenţii unei civilizaţii milenare, cu o scară a valorilor bine

determinată, cu principii morale ferme. Prin unele personaje, autorul reliefează calităţi specifice

structurii sufletului românesc : prietenia, spiritul de dreptate, cinstea, isteţimea, curajul, hărnicia,

înţelepciunea etc. Prin alte pesonaje, Creangă, având o viziune critică şi moralizatoare, ia în derâdere

defecte omeneşti : prostia, minciuna, lăcomia, zgârcenia, lenea etc.

O dominantă permanentă a acestei lumi, caracteristică şi pentru firea scriitorului este umorul.

Creangă este un tip jovial, sfătos, cu dragoste de oameni şi cu o imensă vitalitate, bucurie de a trăi.

Aceste trăsături le împrumută şi personajelor sale, de multe ori într-o doză hiperbolică.

SARCINI DE LUCRU :

1. Alcătuiţi o compoziţie despre opera şi personalitatea lui Ion Creangă ajutându-vă şi de următoarele

citate reprezentative :

a) “Un creator popular genial este anulat ca individ şi fortificat ca exponent… Creangă este o

expresie monumentală a naturii umane în ipostaza ei istorică ce se numeşte poporul român, sau mai

simplu, e poporul român însuşi , surprins într-un moment de genială expansiune. Ion Creangă este, de

fapt, un anonim ” (G. Călinescu).

65

b) “Pentru ca să apară un Creangă cu fraza lui densă de înţelepciune, cu umorul subtil, limba

românească a trebuit să fermenteze în adâncuri secole de-a rândul. Mâna iscusitului meşter scoate la

suprafaţă zăcăminte din straturi profunde, concentrând în câteva cuvinte, ca la Eminescu, fragmente

ale unui univers ” (Constantin Ciopraga).

c) “Unic prin geniul lui oral, Creangă apare, prin neasemănata lui putere de a evoca viaţa, un

scriitor din linia realismului… rămânând un reprezentant tipic al “Junimii”, prin acea vigoare a

conştiinţei artistice care îl uneşte aşa de strâns cu Maiorescu şi cu Eminescu, bucuroşi din primul

moment a fi ghicit în el o conştiinţă înrudită ” (Tudor Vianu).

d) “Erudiţia autorului în materie de zicale, pilde, cuvinte potrivite pentru orice ocazie este

extraordinară şi provoacă pur şi simplu uimirea” (Al. Piru).

e) “Geniul humuleşteanului este această capacitate extraordinară de a-şi lua în serios eroii

(fabuloşi sau nu, oameni sau animale), de a le retrăi aventurile … de a crea viaţă. El e creatorul unei «

comedii umane » tot aşa de profunde şi de universale în tipicitatea ei precum aceea a lui Sadoveanu”

(Nicolae Manolescu).

2. Citiţi integral opera “Povestea lui Harap-Alb” de I. Creangă şi alcătuiţi-i rezumatul (maxim o

pagină) !

3. Extrageţi cel puţin zece proverbe şi zicători din poveştile lui Creangă!

UNITĂŢI FRAZEOLOGICE . LOCUŢIUNILE

Unităţile frazeologice sunt îmbinări fixe de cuvinte create pe terenul limbii române sau după

un model străin (calcuri lingvistice). Ele au apărut şi apar în continuare din necesitatea unei exprimări

mai nuanţate, mai expresive, constituind un alt argument al bogăţiei şi varietăţii lexicului românesc.

Frazeologia este disciplina care studiază unităţile frazeologice existente în trei tipuri :

locuţiunile, expresiile, formulele şi clişeele internaţionale.

Locuţiunile sunt îmbinări fixe de cuvinte cu sens unitar, echivalente cu o parte de vorbire. În

enunţul “Nu te-am ştiut eu că-mi eşti de aceştia, că de mult îţi făceam felul ” (I. Creangă- “Povestea

lui Harap Alb”) structura a-i face felul este echivalentă cu verbul a ucide.

Caracteristici ale locuţiunii :

a) îmbinarea de cuvinte are un caracter fix; nu se poate schimba topica în interior, nu se pot disocia

cuvintele;

b) echivalenţa cu o parte de vorbire (a da năvală = a năvăli);

c) cuvintele din locuţiune, luate separat, îşi pierd sensul.

66

În limba română, locuţiunile sunt foarte bine reprezentate, putând înlocui toate părţile de vorbire,

în afară de articol :

1. Locuţiuni substantivale : aducere-aminte, părere de rău, Cel de sus, luare-aminte, aruncătură de

ochi etc.

2. Locuţiuni pronominale : cine ştie cine, cine ştie ce, câte şi mai câte, nici cât negru sub unghie

etc.

3. Locuţiuni adjectivale : cu scaun la cap, de nimic, cu greutate, pestriţ la maţe, tobă de carte etc.

4. Locuţiuni numerale : peste douăzeci, o mie şi ceva, cincizeci şi mai bine etc.

5. Locuţiuni verbale : a lua la ochi, a da mită, a da buzna, a prinde de veste etc.

6. Locuţiuni adverbiale : zi şi noapte, de bunăvoie, cu noaptea-n cap, pe nepusă masă etc.

7. Locuţiuni prepoziţionale : în spatele, în faţa, dincolo de, privitor la, în vederea, de-a lungul etc.

8. Locuţiuni conjuncţionale : cu toate că, din cauză că, cu condiţia să, ca şi cum, ca şi când etc.

SARCINI DE LUCRU :

1. Formulaţi câte două enunţuri pentru fiecare tip de locuţiune !

2. Indicaţi sinonimele lexicale neologice ale următoarelor locuţiuni:

a avea de gând

a-i părea rău

a ţine piept

a-şi atinge scopul

a forţa mâna (cuiva)

a da voie

plin de sine

cetate de scaun

sfârşit de săptămână

ţinere de minte

3. Găsiţi locuţiunile corespunzătoare următoarelor cuvinte şi alcătuiţi cu ele câte o propoziţie :

raport (referat) a procura

regret a discuta

corner a muri

a participa a asalta

4. Construiţi şase enunţuri, în care să folosiţi sinonimele următoarelor locuţiuni verbale : a da buzna, a

o lua la sănătoasa, a-şi aduce aminte, a-şi da obştescul sfârşit, a face din tânţar armăsar.

5. Identificaţi şi găsiţi sinonimele lexicale ale locuţiunilor din textul: “Harap-Alb, văzându-se pus în

încurcală, nu mai ştia ce să facă şi încotro s-o deie, ca să nu greşească tocmai acum, la adică. Şi mai

stând el pe gânduri oleacă, cum e omul tulburat, îşi aduce aminte de aripa cea de albină şi, scoţând-o

de unde o avea strânsă, scapără şi-i dă foc cu o bucăţică de iască aprinsă”.

(Ion Creangă- “Povestea lui Harap-Alb”)

67

POVESTEA LUI HARAP-ALB

(fragment)

« Atunci Harap-Alb, ieşind dintre dânşii, se înfăţişează cuviincios împăratului, zicând :

- Prea înălţate împărate ! Luminarea sa, nepotul preaputernicului Verde Împărat m-a fi

aşteptând cu nerăbdare… De-acum înainte, cred că mi-ţi da fata, ca să vă lăsăm în pace şi să ne

ducem în treaba noastră.

- Bine, voinice, zise împăratul, uitându-se la dânşii, cam acru oarecum; a veni ea şi vremea

aceea … dar acum, deodată, ia să ospătaţi ceva, ca să nu ziceţi că aţi ieşit din casa mea ca de la o casă

pustie.

- Parcă v-a ieşit un sfânt din gură, luminate împărate, zise atunci Flămânzilă, că ne ghiorăiesc

maţele de foame.

- Poate ni-ţi da şi ceva udeală, măria ta, zise Setilă, că ni sfârâie gâtlejul de sete.

- Ia lăsaţi, măi, zise Ochilă, clipocind mereu din gene, că luminarea-sa ştie ce ne trebuie.

- Aşa cred şi eu, zise Păsărilă, doar de-a putere-a hi, am căzut la casă împărătească, şi nu vă

temeţi, că are înălţimea sa atâta purtare de grijă, ca să nu fim chinuiţi cu frig, cu foame şi cu sete.

- Mai rămâne indoială despre asta?! zise Gerilă, tremurând cumplit. Sau n-aveţi ştiinţă că

înălţimea sa este tata flămânzilor şi al însetaţilor ? Şi tocmai de asta mă bucur şi eu că de-abia m-oi

încălzi oleacă bând sângele Domnului.

- Ei , tacă-vă gura de acum, zise Flămânzilă. Destul e o măciucă la un car de oale. Nu tot

cetăraţi pe măria sa, că om e dumnealui… Pentru nişte sărăcuţi ca noi e greu de făcut trebi de acestea.

Dar la o împărăţie, ca cum te-ar pişca un purice; nu se mai bagă de samă.

- Din partea mea, mâncarea-i numai o zăbavă; băuturica mai este, zise Setilă; şi aş ruga pe

luminarea sa, că dacă are de gând a ne ospăta, după cum s-a hotărât, apoi să ne îndesască mai mult cu

udeală, pentru că acolo stă toată puterea şi îndrăzneala. Vorba ceea : “Dă-i cu cinstea, să piară

ruşinea”. Dar mi se pare că ne-am prea întins cu vorba şi luminarea sa nu ştie cum să ne mai între în

voie.

- Acum, de ne-ar da odată, ce ne-ar da, zise Flămânzilă, căci mă roade la inimă, de foame ce

mi-e.

- Ia mai îngăduiţi oleacă, măi, zise Ochilă, că doar nu v-au mas şoarecii în pântece. Acuş s-

or aduce şi bucatele, şi vinul, şi numai de-aţi avea pântece unde să le puneţi.

- Îndată vi s-a aduce şi demâncare, şi băutură, zise împăratul, numai de-aţi pute dovedi cât vă

voi da eu, că de nu-ţi fi mâncători şi băutori buni, v-aţi găsit beleaua cu mine…nu vă pară lucru de

şagă !

- De ne-ar da Dumnezeu tot atâta supărare, luminarea voastră, zise atunci Flămânzilă, ţinându-

se cu mâinile de pântece.

68

- Şi înălţimei voastre gând bun şi mână slobodă, ca să ne daţi cât se poate mai multă mâncare

şi băuturică, zise Setilă, căruia îi lăsa gura apă; că din mâncare şi băutură las’ dacă ne-a întrece

cineva; numai la treabă nu ne prea punem cu toţi nebunii.

Împăratul tăcea la toate acestea, îi asculta cu dezgust şi numai înghiţea noduri. Dar în gândul

său : “Bine, bine ! cercaţi voi marea cu degetul, dar ia să vedem cum îţi da de fund? Vă vor ieşi ele

toate aceste pe nas”. După aceea îi lasă şi se duce în casă.

În sfârşit, nu trece mult la mijloc, şi numai iaca li se aduc 12 harabale cu pâne, 12 ialoviţe

fripte şi 12 buţi pline cu vin din cel hrănit, cum bei câte oleacă, pe loc ţi se taie picioarele, îţi steclesc

ochii în cap, ţi se încleie limba în gură şi începi a bolborosi turceşte, fără a ştii bechiu măcar.

Flămânzilă şi Setilă ziseră atunci celorlalţi :

- Măi, mâncaţi voi întâi şi beţi cât veţi pute, dar nu cumva să vă puneţi mintea cu toată

mâncarea şi băutura, c-apoi al vostru e dracul !

Atunci Harap-Alb, Gerilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă se pun ei de ospătează şi beu cât le

trebuie. Dar ce are a face ? Parcă nici nu se cunoştea de unde au mâncat şi au băut, că doar mâncare şi

băutură era acolo, nu şagă : dă ! ca la o împărăţie…

- Hai, ia daţi-vă deoparte, măi păcătoşilor, că numai aţi crâmpoţit mâncarea, ziseră atunci

Flămânzilă şi Setilă, care aşteptau cu neastâmpăr, fiind rupţi în coş de foame şi de sete.

Şi atunci, unde nu începe Flămânzilă a cărăbăni deodată în gură câte o harabă de pâne şi câte

o ialoviţă întreagă, şi răpede mi ţi le-a înfulicat şi le-a forfăcat, de parcă n-au mai fost. Iară Setilă,

dând fundurile afară la câte o bute, horp ! ţ-o sugea dintr-o singură sorbitură; şi răpede-răpede, mi ţi

le-a supt pe toate de-a rândul, de n-a mai rămas nici măcar o picătură de vin pe doage.

După aceea, Flămânzilă a început a striga în gura mare că moare de foame, şi a zvârli cu

ciolane în oamenii împărăteşti care erau acolo de faţă.

Iară Setilă striga şi el cât putea că crapă de sete şi zvârlea cu doage şi cu funduri de poloboc în

toate părţile ca un nebun.

Împăratul atunci, auzind vuiet tocmai din casă, iese afară şi când vede aceste, îşi pune mâinile

în cap de necaz.

“Măi, măi, măi ! Aceştia-s curat sărăcie trimeasă de la Dumnezeu pe capul meu, zise

împăratul în sine, plin de amărăciune. Mi se pare că ia acum mi-am dat şi eu peste oameni.”

Harap-Alb iese atunci din mijlocul celorlalţi, şi iar se înfăţişează înaintea împăratului, zicând:

- Să trăiţi, luminate împărate ! De acum cred că mi-ţi da fata, ca să vă lăsăm în pace şi să ne

ducem în treaba noastră, căci nepotul împăratului Verde ne-a fi aşteptând cu nerăbdare.»

ÎNŢELEGEREA TEXTULUI

69

1. Încadrează secvenţa epică de mai sus în subiectul acestei opere literare!

2. Precizează modurile de expunere utilizate, în ordinea importanţei lor !

3. Încadrează fragmentul în genul şi specia literară corespunzătoare !

4. Identifică elementele reale şi pe cele fantastice !

5. Grupează personajele în pozitive şi negative ! Prin ce procedeu artistic se exagerează însuşirile

unora dintre ele ?

6. Alcătuieşte în zece rânduri rezumatul fragmentului !

7. Enumeră principalele surse ale umorului, elementele care trezesc hazul şi buna dispoziţie a

cititorului !

8. O trăsătură fundamentală a stilului lui Creangă este oralitatea. Extrage proverbe şi zicători, expresii

populare şi locuţiuni, intejecţii şi vocative care la un loc întăresc ideea de oralitate a stilului. !

UNITĂŢI FRAZEOLOGICE . EXPRESIILE IDIOMATICE

O caracteristică fundamentală a limbii române este bogăţia sinonimică. Iată un exemplu :

a fugi = a lua-o la fugă = a-şi lua picioarele la spinare

“A lua-o la fugă” este o locuţiune, iar “a-şi lua picioarele la spinare ” este o expresie

idiomatică. Delimitarea dintre locuţiune şi expresie este, de multe ori, greu de făcut. Propunem câteva

mijloace de recunoaştere :

a) locuţiunea este un fapt de lexic, dar şi de gramatică (echivalenţa cu o parte de vorbire); expresia

este exclusiv un fapt lexical.

b) locuţiunea, treptat, se abstractizează şi îşi diminuează expresivitatea şi afectivitatea; expresia este

mult mai plastică, mai expresivă, reflex al afectivităţii.

Expresiile idiomatice nu permit schimbarea topicii cuvintelor în interiorul lor, fiind, ca şi

locuţiunile, îmbinări fixe. Ele nu se pot traduce întocmai în nici o limbă străină.

SARCINI DE LUCRU :

1. Alcătuiţi câte un enunţ cu fiecare din expresiile de mai jos şi indicaţi oral câte un sinonim lexical

sau frazeologic.

a face pe dracul în patru a da cinstea pe ruşine

a turna gaz pe foc a ţine cu dinţii

a tăia frunză la câini a înţărca bălaia

a o fura cu ochiul a vinde pielea ursului din pădure

2. Explicaţi sensul următoarelor unităţi frazeologice :

a pescui în ape tulburi în pragul vieţii

a-şi pune cenuşă în cap lacrimi de crocodil

3. Grupaţi expresiile şi locuţiunile de mai jos în perechi de sinonime frazeologice :

70

apa morţii a veni pe lume fata morgana fond principal lexical

ocluzie intestinală a-şi curma viaţa încurcătură de maţe a lua la refec

a-şi face seamaa tăia frunză la câini a arde gazul a vedea lumina zilei

a trage un perdaf vocabular fundamental

“POVESTEA LUI HARAP-ALB” DE ION CREANGĂ

(prezentare generală; semnificaţii )

1. Apariţie : 1 august 1877 în “Convorbiri literare” şi apoi reprodusă de Eminescu în acelaşi an în

ziarul bucureştean “Timpul”.

2. Gen şi specie literară : Opera aparţine genului epic în proză, iar ca specie literară este un basm

cult.

3. Tema : Autorul dezbate lupta dintre bine şi rău ca în toate basmele populare, în final biruind

forţele binelui. Personajul principal Harap-Alb are de îndeplinit o misiune, trecând printr-un şir de

încercări primejdioase.

4. Compoziţia urmează schema unui basm popular. Sunt prezente formulele specifice :

a) formula de început : “Amu cică era odată…”

b) formula de mijloc : “ca cuvântul din poveste înainte mult mai este.”

c) formula de încheiere : “Şi a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă…”

5. Subiectul basmului este relativ complex şi se derulează în strânsă legătură cu o serie de motive

literare, a căror enumerare ne va purta chiar pe firul epic al basmului:

∑ Motivul împăratului fără urmaşi : împăratul Verde, neavând feciori, îi cere fratelui său pe cel

mai vrednic dintre nepoţi pentru a-I fi urmaş;

∑ Motivul travestirii tatălui în urs : fraţii cei mari se întorc ruşinaţi acasă;

∑ Motivul întâlnirii mezinului cu o babă umilă ce-l sfătuieşte cum să treacă prin prima probă;

∑ Motivul calului năzdrăvan;

∑ Motivul despărţirii de casa părintească după ce ascultase ultimele sfaturi ale părintelui său.

Neascultând sfaturile tatălui său, mezinul devine sluga Spânului care-I pune numele Harap-

Alb (ce înseamnă “rob alb”)

∑ Motivul probelor la care este supus de Spân pentru a-l pierde :

- dobândirea vestitelor sălăţi din Grădina Ursului;

- uciderea cerbului şi dobândirea pietrelor preţioase;

- dobândirea fetei împăratului Roş pentru Spân.

Pentru a realiza această ispravă eroul parcurge următoarele secvenţe :

71

- salvează o nuntă de furnici;

- face stup unui roi de albine;

- se însoţeşte cu cinci prieteni : Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-

Lungilă;

- împăratul Roş îi culcă într-o casă de aramă înroşită în foc, dar Gerilă o

transformă în sloi de gheaţă;

- peţitorii ţin piept unui ospăţ de proporţii hiperbolice;

- cu ajutorul furnicilor aleg sămânţa de mac din nisip;

- supravegherea fetei de împărat care se transformă în pasăre, dar este prinsă de

Lungilă;

- identificarea fetei cu ajutorul reginei albinelor;

- calul învinge turturica în întrecerea ce are loc pentru a aduce apă vie şi apă

moartă;

∑ Motivul răzbunării : fata împăratului Roş îl demască pe Spân, iar calul năzdrăvan îl ucide.

∑ Motivul nunţii : readus la viaţă cu ajutorul fetei de împărat, Harap-Alb se căsătoreşte cu

aceasta, moştenind împărăţia împăratului Verde.

6. Originalitatea lui Ion Creangă care face ca schema basmului popular să se transforme în basm cult

trebuie căutată în următoarele aspecte :

- arta genială a povestirii;

- particularizarea şi localizarea fantasticului;

- umorul structural al humuleşteanului;

- erudiţia paremiologică;

- limbajul inconfundabil caracterizat prin originalitate, exprimare locuţională,

afectivitate şi un vocabular specific.

7. Mesajul operei : Dincolo de semnificaţiile de suprafaţă, “Povestea lui Harap-Alb” poartă un sens

mai adânc referitor la formarea personalităţii unui tânăr. Harap-Alb, tânăr impetuos, dar naiv şi prea

încrezător în oameni, parcurge un drum al iniţierii, trecând peste o serie de încercări grele, la sfârşitul

cărora îl vom regăsi mai înţelept şi cu o bogată experienţă de viaţă ce-i va permite să conducă o

întreagă împărăţie.

8. Concluzii : “Povestea lui Harap-Alb”, proiectare a lumii ţărăneşti într-un univers fabulos, rămâne o

capodoperă a literaturii naţionale purtând pecetea talentului genial al clasicului Ion Creangă.

SARCINI DE LUCRU :

1. Citeşte integral basmul “ Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă !

72

2. Povesteşte oral, succint, una dintre secvenţele narative !

3. Demonstrează că opera aparţine genului epic ! Ce moduri de expunere sunt utilizate ?

4. Identifică cel puţin cinci argumente care să ne permite să considerăm opera un basm cult !

5. Grupează personajele în forţele binelui şi forţele răului !

6. Precizează rolul personificării în basm !

7. Delimitează elementele fantastic de elementele reale !

8. Argumentează cu exemple umorul autorului !

9. Argumentează cu exemple oralitatea stilului !

10. Prin ce se aseamănă eroii basmului cu ţăranii din Humuleşti ? Exemplifică !

11. Precizează sintetic mesajul basmului !

12. Alcătuieşte rezumatul operei, evidenţiind principalele secvenţe narative !

13. Realizează o compoziţie de maxim o pagină având ca subiect caracterizarea lui Harap-Alb !

UNITĂŢI FRAZEOLOGICE. FORMULE INTERNAŢIONALE

De-a lungul existenţei sale, limba română a fost receptivă faţă de cultura şi civilizaţia

universală. În acest fel se explică prezenţa unor formule internaţionale (existente şi în alte limbi)

care se referă la nişte sintagme, îmbinări de cuvinte cu o semnificaţie precisă. Întrucât nu întotdeauna

sunt folosite cu sensul potrivit şi nici în contextul potrivit, ofrim câteva exemple de formule

internaţionale utilizate frecvent :

- persona (non) grata = persoană (ne) dorită; expresia îşi are originea în latină şi desemnează

în diplomaţie o persoană dorită sau indezirabilă într-o ţară străină; în limbajul comun înseamnă o

persoană binevenită, simpatizată sau una nedorită.

- curriculum vitae = cursul vieţii (lat.) se referă la conţinutul existenţei unei persoane : stare

civilă, studii, ocupaţii, performanţe etc.

- tabula rasa = tablă ştearsă (lat.); expresie folosită mai întâi de filozofii antici greci, preluată

de filozoful englez John Locke, în concepţia căruia omul se naşte cu mintea tabula rasa, ca o coală

albă, nescrisă pe care se impregnează mai apoi datele experienţei de viaţă dobândite prin instrucţie şi

educaţie. În limbajul curent înseamnă nimic.

- rara avis = pasăre rară (lat.); poetul satiric latin Invernal, criticând moravurile putrede ale

femeilor din vremea sa, afirma că o femeie castă a devenit tot atât de rară ca şi o lebădă neagră; sensul

curent este “ceva greu de găsit”.

Alte formule internaţionale : fata morgana, mărul discordiei, nodul gordian, turnul de fildeş,

axis mundi, alter ego etc.

Clişeele internaţionale sunt îmbinări fixe de cuvinte, dintre care obligatoriu unul este nume

propriu, care circulă în cultura multor popoare, fiind împrumutate şi de limba română.

73

Fiecare clişeu internaţional are o istorie a sa. Nu întotdeauna cei care le folosesc cunosc exact

sensul lor, utilizându-le eronat. Clişeele inernaţionale şi-au pierdut sesul primar şi au căpătat unul

figurat. Originea lor trebuie căutată în mituri, legende biblice sau chiar evenimente istorice de mare

răsunet.

Oferim câteva exemple explicate :

- Cutia Pandorei : În mitologia greacă, Zeus porunceşte lui Hephaistos să creeze prima femeie, pe

nume Pandora, care să-i pedepsească pe oameni pentru focul furat de Prometeu. Pandora primeşte de

la zei vestita cutie care, odată deschisă, a eliberat toate relele şi păcatele din lume.

- Firul Ariadnei : Ariadna, fiica regelui Minos din Creta, îndrăgostită de Theseus, a întins prin

labirint un ghem de aţă pentru a-l conduce pe erou spre ieşire. Această expresie înseamnă ghid, sfat

pentru a ieşi dintr-o încurcătură.

- Lampa lui Diogene : Celebrul filozof umbla în plină zi pe străzile Atenei cu o lampă aprinsă. La

întrebările oamenilor răspunde că face acest lucru fiind în căutarea unui om. În concepţia sa, foarte

puţini dintre contemporanii săi meritau să fie numiţi oameni.

- Călcâiul lui Ahile : După cum povesteşte legenda, zeiţa Thetis l-a cufundat pe fiul său Ahile în râul

Styx ale cărui ape te făceau invulnerabil. Călcâiul a fost singura parte a corpului neatinsă de ape, căci

de acolo îl ţinea mama sa. Moartea celebrului erou grec Ahile s-a datorat unei săgeţi otrăvite, trimise

de Paris troianul, care l-a lovit exact în călcâi. Expresia înseamnă loc vulnerabil.

- Arca lui Noe : Văzând răutăţile oamenilor, Dumnezeu hotărăşte să-i pedepsească, trimiţând asupra

lor un potop de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. Singurul care a fost iertat a fost Noe, om fără

de prihană, pe care Dumnezeu l-a îndemnat să-şi construiască o corabie uriaşă din lemn de chiparos.

Pe corabie s-au îmbarcat Noe, soţia sa şi cei trei fii (Sem, Ham şi Iofet) şi câte două din fiecare

vieţuitoare (bărbat şi femeie). Expresia a însemnat mai întâi o îngrămădire de oameni, iar mai apoi şi

o grămadă de obiecte disparate.

SARCINI DE LUCRU :

1. Explică şi foloseşte în contexte potrivite următoarele formule internaţionale : fata morgana, mărul

discordiei, nodul gordian, turnul de fildeş!

2. Acelaşi exerciţiu pentru : axis mundi, alter ego, de facto, de iure, in extenso, pro memoria.

3. Explică şi foloseşte în enunţuri potrivite următoarele clişee internaţionale : turnul Babel, patul lui

Procust, săgeata lui Cupidon, oul lui Columb, sabia lui Damocles. Pentru informarea ta, poţi folosi

următoarele lucrări de referinţă : Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989; Anca Balaci, Mic dicţionar mitologic greco-roman,

Editura Mondero, Bucureşti, 1997.

74

SINTAXA

SINTAXA PROPOZIŢIEI

Sintaxa propoziţiei studiază regulile îmbinării cuvintelor în propoziţie.

Propoziţia este alcătuită din părţi de propoziţie : principale (predicatul, subiectul) şi

secundare (atributul, complementul).

Propoziţia = comunicare cu un singur predicat.

CLASIFICAREA PROPOZIŢIILOR

1) după structură:

a) simple : formate numai din predicat sau din subiect+predicat:

- Se înserează.

- “ O poiană se arată ” (V. Alecsandri)

b) dezvoltate: pe lângă predicat conţin măcar o parte secundară de propoziţie:

- “ Abia atingi covorul moale …” (M. Eminescu)

2) după aspectul verbului – predicat :

a) afirmative : comunică o afirmaţie:

“ Vom visa un vis ferice …” (M. Eminescu)

b) negative : comunică o negaţie:

“ Dar nu vine …” (M. Eminescu)

3) după sens:

a) principale : sensul lor este deplin (nu depind de o propoziţie regentă):

“ Să-ţi desprind din creştet vălul,1

Să-l ridic de pe obraz ” 2 (M. Eminescu).

b) secundare : sens incomplet (depind de o propoziţie regentă) :

“ Vino-n codru la izvorul1

Care tremură pe prund … ” 2 (M. Eminescu)

Propoziţia 2 este secundară, subordonată principalei regente 1.

4) după sensul comunicării :

a) enunţiative (constată, declară):

“ Pe un deal răsare luna … ” (M. Eminescu)

b) interogative (solicită un răspuns) :

“ Dar ce zgomot se aude ?” (M. Eminescu)

c) exclamative (comunică sentimente) :

“ Ce mai freamăt, ce mai zbucium !” (M. Eminescu)

70

d) optative (comunică opţiunea, dorinţa) :

“ … ţi-aş arăta

Din bob în bob amorul… ” (M. Eminescu)

e) imperative (comunică porunca, îndemnul):

“ Cobori în jos, luceafăr blând !… ” (M. Eminescu)

RAPORTURI SINTACTICE ÎN PROPOZIŢIE

Între cuvintele unei propoziţii pot exista următoarele tipuri de raporturi sintactice :

a) raportul de interdependenţă se stabileşte între subiect şi predicat : subiectul impune

verbului –predicat un anumit număr şi o anumită persoană; predicatul cere cuvântului – subiect un

anumit număr şi un anumit caz (de regulă, cazul nominativ):

“ Deodată trece-o cugetare… ” (M. Eminescu)

b) raportul de coordonare se stabileşte între părţi de propoziţie de acelaşi fel, prin două

mijloace :

- prin joncţiune (conjuncţii) : “ Şi mi-i spune-atunci poveşti

Şi minciuni cu-a ta guriţă…” (M. Eminescu)

- prin juxtapunere (marcată prin virgulă):

“ Eu iubesc vânatul, jocul…” (M. Eminescu)

c) raportul de subordonare se stabileşte între atribut şi elementul său regent, precum şi între

complement şi regentul acestuia :

“ Neguri albe, strălucite

Naşte luna argintie… ” (M. Eminescu)

- între atributul argintie şi regentul-substantiv luna;

- între complementul direct neguri şi regentul-verb naşte.

EXERCIŢII

1. Identifică părţile de propoziţie din enunţul :

- “ Aşa eram eu la vârsta cea fericită şi aşa cred că au fost toţi copiii …” (I. Creangă).

2. Formulează cel puţin câte două propoziţii simple şi două dezvoltate !

3. Formulează o propoziţie afirmativă, apoi transform-o în propoziţie negativă !

4. Desparte în propoziţii fraza următoare, identificând propoziţiile principale şi pe cele secundare :

- “Când mama nu mai putea de obosită şi se lăsa câteoleacă ziua, să se odihnească, noi,

băieţii, tocmai atunci ridicam casa în slăvi…” (I. Creangă).

5. Desparte fraza următoare în propoziţii şi clasifică-le după scopul comunicării :

“ O, vin’, odorul meu nespus,

71

Şi lumea ta o lasă;

Eu sunt luceafărul de sus,

Iar tu să-mi fii mireasă !… ” (M. Eminescu)

6. Precizaţi toate tipurile de raporturi sintactice existente în propoziţiile următorului enunţ :

“ Vântul tremură-n perdele,

Astăzi ca şi alte dăţi,

Numai tu de după ele

Vecinic nu te mai arăţi !” (M. Eminescu)

SINTAXA FRAZEI

Sintaxa frazei este partea sintaxei care studiază regulile îmbinării propoziţiilor în frază.

Fraza este o unitate de comunicare alcătuită din două sau mai multe propoziţii, dintre care

cel puţin una este principală.

RAPORTURILE SINTACTICE ÎN FRAZĂ

Între propoziţiile unei fraze pot exista următoarele tipuri de raporturi sintactice :

1) Raportul de coordonare este raportul realizat între propoziţii de acelaşi fel (ambele

principale sau ambele subordonate de acelaşi fel ).

Raportul de coordonare de realizează prin două mijloace diferite :

a) prin joncţiune (conjuncţii coordonatoare):

“ Veneau asupra lor aripi cenuşii1 şi-i băteau peste ochi. ” 2 (M. Sadoveanu)

b) prin juxtapunere (alăturare), marcată grafic prin virgulă sau punct şi virgulă:

“ Caii ronţăiau cu mulţămire orzul1… se scuturau 2, pufneau 3,

aşteptau apa … 4” (M. Sadoveanu).

2) Raportul de subordonare este raportul stabilit între propoziţia subordonată şi regenta ei.

Acest raport se realizează prin joncţiune de către :

a) conjuncţii subordonatoare : că, să, ca să, fiindcă, dacă, deşi, încât etc.

“Însă Vitoria nu putea1să se mulţămească numai cu asemenea răspuns. 2”

(M. Sadoveanu)

b) locuţiuni conjuncţionale : din cauză că , cu condiţia să , ca şi cum , cu toate că ,

cum că etc.

“ Sosiseră veşti de dincolo de munte1 cum că făptaşii ar fi nişte oieri… 2”

(M. Sadoveanu)

c) pronume relative sau nehotărâte : care, cine, ce, cele ce, oricine, oricare, orice.

“ Ne-om culca lângă izvorul 1

72

Ce răsare sub un tei 2” (M. Eminescu)

d) adverbe relative sau nehotărâte: unde, când, cum, cât, oriunde, oricum, oricând,

oricât, orişiunde etc.

“ O, auzi 1cum cheam-acuma

Craiul sfatu-i înţelept ! 2” (M. Eminescu)

TIPURI DE PROPOZIŢII SUBORDONATE

În realizarea actului comunicării, mesajul emis de vorbitor intenţionează să transmită cele mai

diverse idei, sentimente, nuanţe ale limbii, astfel încât există o diversitate de subordonate.

Toate propoziţiile subordonate se definesc prin echivalenţa cu partea de propoziţie

corespunzătoare.

a) subiectivă : Cine seamănă vânt 1culege furtună. 2

1 = subiectivă

2 = principală

b) predicativă : Înţelegerea era 1să ajungă la timp. 2

1 = principală

2 = predicativă

c) atributivă: “ Părea 1că printre nouri s-a fost deschis o poartă, 2

Prin care trece albă regina nopţii moartă 3” (M. Eminescu)

1 = principală

2 = subiectivă

3 = atributivă

d) completivă directă : “ Toţi se uită cu mirare1şi nu ştiu 2 de unde vine 3 ” (M. Eminescu).

1 = principală

2 = principală

3 = completivă directă

e) completivă indirectă : “ Urechea-i fu menită1 ca să-ţi asculte viersul 2” (M. Eminescu).

1 = principală

2 = completivă indirectă

f) circumstanţială de loc: “ Aveau de mers1până unde îşi înţărcase dracul copiii2.”

(I. Creangă)

1 = principală

2 = circumstanţială de loc

73

g) circumstanţială de timp: “ Când au pornit,1au sunat muntenii din buciume 2.”

(M. Sadoveanu)

1 = temporală

2 = principală

h) circumstanţială de mod: “ Iar ţăranul, făcându-şi cruce, a rămas cu gura căscată, 1fără să

bleştească un cuvânt 2.” (I. Creangă)

1 = principală

2 = modală

i) circumstanţială de scop: “ Calistrat se smulse din locul lui1 ca să-şi ieie arma 2.”

(M. Sadoveanu)

1 = principală

2 = de scop

j) circumstanţială de cauză: “ Şi-mi aduc bine aminte1 căci braţele ei m-au legănat… 2”

(I. Creangă)

1 = principală

2 = cauzală

k) circumstanţială condiţională: “ De treci codri de aramă,1 de departe vezi albind 2.”

(M. Eminescu)

1 = condiţională

2 = principală

l) circumstanţială concesivă : “ Îl purta cu dânsa, 1deşi nu-i era de nici un folos 2.”

(M. Sadoveanu)

1 = principală

2 = concesivă

m) circumstanţială consecutivă: “ Aşa fugeau de tare pe prund,1 de săreau pietrele 2.”

(I. Creangă)

1 = principală

2 = consecutivă

EXERCIŢII

1. Introduceţi prin conjuncţia că trei subordonate diferite !

2. Introduceţi prin adverbul relativ cum o modală şi apoi o temporală !

3. Analizează fraza, precizând raporturile sintactice dintre propoziţii : “Auzisem eu din oameni că,

dacă vrei să nu te muşte câinii şi să te lase în pace, cum îi vezi că sar la tine, să te tupilezi jos la

pământ …” (I. Creangă).

74

4. Formulează fraze în care să comunici, pe rând, ideea de : timp, loc, mod, cauză, scop, condiţie,

concesie, consecinţă.

5. Transformă prin contragere subordonatele în părţi de propoziţie echivalente : “Şi doar mă sileam eu

într-o părere, s-o fac a înţelege pe mama că pot să mă bolnăvesc de dorul ei ”(I. Creangă).

UNITĂŢI SINTACTICE

După criteriul complexităţii , există următoarele unităţi sintactice :

1. CUVÂNTUL (înţeleg doar cuvântul ca parte de propoziţie ):

“Trece lebăda pe ape …” (M. Eminescu)

Propoziţia conţine 3 părţi de propoziţie : predicat verbal + subiect + complement

circumstanţial de loc.

2. SINTAGMA – o îmbinare de cel puţin două cuvinte autosemantice între care există un raport

sintactic : carte de bucate, mersul de voie etc.

3. PROPOZIŢIA – cea mai mică unitate a sintaxei care poate apărea de sine stătătoare, comunicând o

diversitate de mesaje.

4. FRAZA – unitatea sintactică formată din două sau mai multe propoziţii dintre care cel puţin una

este principală.

După raporturile sintactice stabilite între propoziţiile unei fraze, există următoarele tipuri :

a) fraze realizate prin coordonare (numai din principale):

“Ninge grozav pe câmp la abator1

Şi sânge cald se scurge pe canal 2” (G. Bacovia).

P.P. 1 şi 2 P.P.

b) fraze realizate numai prin subordonare :

“Te uită1cum ninge decembre… 2” (G. Bacovia).

1 P.P.

2 C.I.

c) fraze mixte (coordonare + subordonare) :

“Mai stai 1de mă alintă

Cu mâna ta cea mică 2

Şi spune-mi 3de ce-i toamnă4

75

Şi frunza de ce pică ? 5” (G. Bacovia).

P.P. 1 şi 3 P.P.

C.S. 2 C.D. 4 şi 5 C.D.

EXERCIŢII

1. Formulează propoziţii respectând cerinţele :

a) S + Pv

b) Pv + C.C.L.

c) Pv

d) S + A + Pv + CD

2. Compune o frază mixtă, analizeaz-o şi identifică cel puţin două sintagme.

GRUPUL NOMINAL ŞI GRUPUL VERBAL

În structura unei comunicări, fie ea propoziţie sau frază, putem evidenţia prezenţa unui grup

nominal şi a unui grup verbal, întrucât substantivul şi verbul sunt termeni regenţi pentru atribute şi,

respectiv, pentru complementele de orice tip.

Grupul verbal poate exista şi singur, comunicarea fiind posibilă :

Afară ninge liniştit.

verbninge

afară liniştitC.C.L. C.C.M.

Grupul verbal este structura având ca nucleu un verb de care depinde un număr variabil de

complemente.

Grupul nominal reprezintă structura având ca nucleu un substantiv (sau un pronume) de care

depinde un număr variabil de atribute :

“A popoarelor de muşte sărbători murmuitoare”.

(M. Eminescu)

76

substantivsărbători

A.s. A.adj.a(le) popoarelor murmuitoare

de muşteA.s.

SARCINI DE LUCRU :

1. Faceţi schema relaţională din interiorul următoarelor propoziţii, punând în evidenţă grupul verbal

şi grupul nominal : “ Lacul codrilor albastru

Nuferi galbeni îl încarcă;

Tresărind în cercuri albe

El cutremură o barcă” (M. Eminescu).

2. Identificaţi grupurile nominale şi pe cele verbale din textul :

“ Fulgi de zăpadă

Zboară-n sus şi-n jos.

S-ar juca frumos

Cu genele fetelor” (L. Blaga).

3. Construiţi o comunicare după următoarea schemă :

şi

77

S exprimat subst. P. verbal

C.d. C.i.A.adj. A.adj.

ELEMENTE DE STILISTICĂ

Stilistica este disciplina care studiază stilurile comunicării lingvistice de orice fel.

Noţiunea de bază cu care lucrează stilistica este stilul. Există, mai întâi, un stil individual care

se defineşte ca mod propriu, inconfundabil, în care un emiţător transmite ( prin scriere sau vorbire) un

anumit mesaj. Numărul stilurilor individuale este egal cu numărul vorbitorilor unei limbi. Stilul

individual se ilustrează cel mai bine în cazul scriitorilor. Aceştia pot exprima aceeaşi idee, acelaşi

sentiment, dar cu mijloace expresive diferite.

O definiţie, de acum celebră, a stilului a fost oferită de francezul Buffon : “Le style c’est

l’homme - même” (Stilul este omul însuşi). Factorii de care depinde stilul individual sunt : gradul de

cultură, profesia, temperamentul, experienţa de viaţă, capacitatea de a mânui mecanismele limbii,

talentul, pasiunile etc.

Stilurile funcţionale reprezintă variante ale limbii literare utilizate în anumite domenii de

activitate. Fiecare dintre stilurile funcţionale se caracterizează prin trăsături proprii, particulare.

Astfel, există stilul tehnico-ştiinţific, stilul artistic (literar), stilul juridico-administrativ şi stilul

publicistic.

În afara acestora, unii cercetători mai identifică un stil didactic (propriu manualelor şcolare),

un stil epistolar (propriu scrisorilor) şi un stil colocvial (caracteristic convorbirii dintre două sau mai

multe persoane).

A cerceta un stil individual sau orice stil funcţional înseamnă a identifica şi a interpreta

mărcile stilistice caracteristice nivelelor limbii :

- nivelul fonetic

- nivelul gramatic (morfologic şi sintactic)

- nivelul lexico-semantic.

Nu se pot trage concluzii adevărate şi valoroase despre stil dacât dacă se face o incursiune

pertinentă din perspectivă stilistică în toate compartimentele limbii.

SARCINI DE LUCRU :

1. Defineşte noţiunile de stilistică şi stil !

2. Care este diferenţa dintre stilul individual şi stilurile funcţionale ?

3. Precizează care sunt stilurile funcţionale !

4. Ce presupune cercetarea stilului unei opere sau al oricărei comunicări ?

78

STILUL TEHNICO-ŞTIINŢIFIC

Este propriu comunicării în domeniul tehnicii şi al ştiinţei : lucrări şi documente ştiinţifice,

seminarii, colocvii, prelegeri, expuneri, comunicări etc.

Observăm că acest stil poate exista în variantă scrisă, dar şi vorbită.

Trăsături fundamentale :

- emiţătorul este obiectiv, neutru, impersonal;

- lipsa oricăror elemente subiective, afective;

- respectarea limbii române literare, cu toate normele şi regulile în vigoare (absenţa regionalismelor,

arhaismelor, a elementelor de jargon sau de argou);

- selectarea din vocabular a termenilor preponderent ştiinţifici şi tehnici;

- utilizarea unor termeni de maximă generalitate şi abstractizare : spaţiu , timp, mişcare, relativitate

etc;

- limbajul utilizat are caracter tranzitiv (transmite informaţii, definiţii, legi etc.);

- cuvintele sunt folosite cu sensul lor propriu şi nu îşi schimbă sensul în contexte diferite;

- frecvenţa propoziţiilor şi frazelor enunţiative propriu-zise, care transmit constatări;

- absenţa contrucţiilor exclamative sau interogative;

- exprimarea este clară, precisă, lipsind notele expresivităţii;

- acest stil se adresează gândirii logice şi nu imaginaţiei;

- prezenţa unor mijloace extralingvistice care ilustrează textul sau ajută la înţelegerea lui : tabele,

grafice, statistici, fotografii, hărţi etc.

Vopsirea automobilelor

“Vopsirea caroseriilor şi a elementelor lor se face în două scopuri şi anume : de protejare a

suprafeţelor metalice împotriva coroziunii şi pentru estetică.

Vopseaua trebuie să reziste la acţiunea agenţilor externi şi la şocurile pe care le suportă

caroseria şi cadrul în timpul exploatării automobilului. Calitatea peliculei de vopsea depinde, în

primul rând, de calitatea elementelor componente ale vopselei, de modul de pregătire a suprafeţelor ce

urmează a fi vopsite şi de condiţiile în care se execută vopsirea .

Se recomandă, mai ales în cadrul reparaţiilor, să se folosească acelaşi tip de vopsea ca şi

vopseaua iniţială.”

( Gh. Frăţilă, M.V. Popa - “Automobile”)

SARCINI DE LUCRU :

Argumentează, ilustrând şi cu exemple, apartenenţa acestui text la stilul tehnico-ştiinţific!

79

STILUL ARTISTIC

Acest stil se mai numeşte literar sau beletristic şi este propriu operelor literare caracteristice

literaturii ca artă.

Trăsături caracteristice :

este folosit de scriitori, iar complexitatea sa este în funcţie de măsura talentului acestora;

emiţătorul este profund subiectiv, exprimându-şi plenar afectivitatea;

mesajul comunicării nu este doar tranzitiv, ci şi reflexiv (accentul nu cade pe ce se transmite,

ci pe felul cum se transmite);

scriitorul construieşte imagini artistice, observând, combinând, transformând datele realităţii

conform talentului său;

termenii selectaţi nu mai sunt abstracţi şi generali (ca în stilul ştiinţific), ci concreţi şi

particulari, întrucât localizează în timp şi spaţiu, descriu personaje care trebuie să semene cu cele din

realitate;

aria de selectare a cuvintelor depăşeşte graniţele limbii române literare; apar frecvent

regionalisme, arhaisme, elemente de argou sau de jargon ;

comunicarea artistică deviază uneori chiar de la normele gramaticale, dând naştere licenţelor

poetice;

având o mare libertate, stilul artistic utilizează bogăţia de sensuri ale cuvintelor : sens propriu,

sens figurativ, sens de bază, sens secundar, polisemia etc;

apelează la bogăţia sinonimică a limbii noastre, folosind numeroase expresii şi locuţiuni;

prezenţa comunicărilor exclamative şi interogative, ca expresie a subiectivităţii autorului;

diversitatea procedeelor artistice, a figurilor de stil : epitetul, comparaţia, personificarea,

hiperbola, inversiunea, metafora, alegoria, simbolul, metonimia, sinecdoca, interogaţia, exclamaţia

retorică etc;

acest stil se adresează în primul rând imaginaţiei, sufletului omenesc şi de-abia după aceea

intelectului;

receptorul va înţelege mesajul artistic în măsura în care va reuşi să-l decodifice din

configuraţia dată de autor;

idealul stilului artistic este să transmită emoţii estetice.

FIGURI DE STIL : metafora, metonimia, sinecdoca

Metafora este o comparaţie din care lipseşte un termen; aceste termen este numai sugerat şi

trebuie ghicit de cititor. Mecanismul formării unei metafore este relativ simplu : un termen al

80

comparaţiei preia sensul celuilalt termen, dar îl îmbogăţeşte la nivelul expresivităţii şi al încărcăturii

semantice:

“ Şi te-ai dus, dulce minune

Ş-a murit iubirea noastră…”

(M. Eminescu)

Iubita (termenul I) este comparată cu o “dulce minune” (termenul II al comparaţiei) care

reprezintă metafora . Această metaforă sugerează idealul feminin al poetului care este resimţit ca o

suferinţă “dureros de dulce”.

La nivelul expresiei, această comparaţie subînţeleasă îşi pierde termenii de legătură specifici:

ca, precum, asemenea etc.

Metonimia este procedeul artistic prin care un termen este înlocuit cu altul pe baza unor

raporturi calitative (se substituie efectul prin cuză şi invers; opera prin numele autorului; pluralul prin

singular, numele unui obiect prin simbolul său etc):

“Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?”

(M. Eminescu)

Apusul = ţările din Europa occidentală

“Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată.”

(M. Eminescu)

păgânătatea = oastea turcească

Sinecdoca trebuie considerată o variantă a metonimiei în care un cuvânt îşi restrânge sau îşi

lărgeşte sensul. Întemeindu-se pe o relaţie cantitativă, sinecdoca numeşte partea în locul întregului,

singularul în loc de plural sau invers :

“Frunză verde de negară

A intrat turcul în ţară”

turcul = năvălitorii turci

SARCINI DE LUCRU :

1. Demonstrează cu argumente că următoarele texte aparţin stilului artistic :

“Abia atingi covorul moale,

Mătasa sună sub picior

Şi de la creştet până-n poale

Pluteşti ca visul de uşor.”

(M. Eminescu)

Izvorul nopţii

de Lucian Blaga

81

“Frumoaso,

ţi-s ochii-aşa de negri încât seara

când stau culcat cu capu-n poala ta

îmi pare,

că ochii tăi, adâncii, sunt izvorul

din care tainic curge noaptea peste văi

şi peste munţi şi peste şesuri,

acoperind pământul

c-o mare de-ntuneric.

Aşa-s de negri ochii tăi,

lumina mea.”

2. Precizează mesajul artistic al celor două texte pornind de la comentarea figurilor de stil !

3. Notează câte două exemple de metaforă, metonimie şi sinecdocă din opere literare în versuri sau

în proză!

STILUL OFICIAL-ADMINISTRATIV

Este propriu comunicării între oameni şi instituţiile statului, precum şi în relaţiile dintre

instituţii. Aria de cuprindere este vastă, acoperind domenii diverse : juridic, administrativ, economic,

politic, social, cultural etc.

Trăsături caracteristice :

se utilizează în compoziţii oficiale specifice : cererea, curriculum vitae, procesul-verbal, darea de

seamă, referatul, bonul, chitanţa, biletul de voie, scrisoare oficială, memoriul de activitate etc.

emiţătorul este obiectiv, impersonal;

lipsa trăsăturilor subiective şi a oricărei afectivităţi;

respectă strict normele şi regulile limbii române literare la nivel fonetic, morfo-sintactic, lexico-

semantic;

limbajul este accesibil (uşor de înţeles);

mesajul este clar şi precis, căci autorul utilizează cuvintele cu sens propriu, pentru a nu lăsa loc

decât interpretării dorite;

selectează din vocabular termeni specifici;

caracter conservator : păstrează expresii, formule fixe (de adresare, introductive, de încheiere);

fiecare compoziţie care foloseşte acest stil are specificul său privind atât conţinutul, cât şi forma.

Cererea

Cererea este un act oficial prin care o persoană sau o instituţie solicită ceva altei instituţii .

82

Părţi componente obligatorii :

- formula de adresare (precizează calitatea, funcţia celui căruia i te adresezi), se aşează la 5 cm de

marginea de sus a colii A4, la mijlocul paginii;

- conţinutul : - numele, prenumele şi domiciliul petiţionarului

- statutul social şi instituţia de care aparţine

- formularea concisă şi precisă a solicitării

- motivul solicitării

- localitatea şi data întocmirii cererii (la aproximativ 3 cm sub ultimul rând al textului, în partea

stângă);

- semnătura (în dreapta paginii, aproximativ la acelaşi nivel cu data);

- funcţia şi instituţia destinatarului (Domnului Director al Grupului Şcolar Profesional Nr.1 Oneşti- în

josul paginii.

Chitanţa

Chitanţa este un document scris prin care se face dovada primirii unei sume de bani sau a unor

bunuri materiale.

Chitanţa Nr. …… din ……………….

Data ……………………….

Am primit de la …………………………………………………………….

Adresa : Str………………………………. nr…… bloc…… scara…….etaj……..ap……..

localitatea …………………… jud…………….. suma de lei…………………………….. adică (în

litere)…………………………………………… reprezentând……………………………………..

Semnătura……………………..

Bonul

Bonul este un document oficial, scurt, care conferă deţinătorului posibilitatea de a ridica un

obiect, o marfă oarecare, valori plătite sau plătibile.

Bon

Data…………………………

Domnul (a)……………………………………………………………….

domiciliat în localitatea ……………………… str…………….nr………..bl…………..

scara……..etaj…………… ap………….. poate ridica de la ………………………………………

următoarele valori……………………………………..

Semnătura………………….

83

SARCINI DE LUCRU :

1. Selectează din manualul de “Legislaţie rutieră” un scurt fragment şi demonstrează apartenenţa la

stilul juridico-administrativ (se poate alege orice fragment de text legislativ)!

2. Întocmeşte o cerere prin care să soliciţi o adeverinţă de elev!

3. Imaginează-ţi că eşti angajatul unei întreprinderi. Completează un bon şi o chitanţă!

STILUL PUBLICISTIC

Este propriu comunicării din mass-media (radio, TV, ziare, reviste).

Trăsături caracteristice :

⟩ mai puţin omogen decât celelalte stiluri funcţionale de la care împrumută o serie de mijloace;

⟩ emiţătorul este uneori obiectiv, alteori îşi exprimă subiectivitatea, urmărind să-l convingă pe

receptor, să-l atragă de partea sa (caracterul persuasiv);

⟩ respectă, în general, normele limbii literare;

⟩ îşi selectează termenii dintr-un vocabular bogat, divers;

⟩ caracter accesibil (se adresează unui auditoriu larg, cu un grad de cultură mediu);

⟩ urmăreşte să atragă imediat şi eficient prin titluri frapante, viu colorate;

⟩ de multe ori apelează la resursele expresive ale limbii, într-o exprimare plastică, sugestivă;

⟩ forma şi conţinutul textelor sunt diverse : ştiri, reportaje, editoriale, cronici, interviuri, dezbateri,

relatări etc.

Observaţie : Din păcate, în textele publicistice de după 1990 îşi află locul şi greşelile de

ortografie sau de exprimare, din cauza unei pregătiri precare a unora dintre persoanele ce

folosesc acest stil !

⟩ face apel la mijloace extralingvistice : fotografii, grafice, caricaturi, reclame publicitare etc.

Text publicistic :

Iliescu se declară dezamăgit de clasa politică

Preşedintele Ion Iliescu a apreciat, miercuri seara, că politicienii “au deformat realitatea

relaţiilor interumane din societatea românească.” “Eu cred că noi am exacerbat într-un mod artificial

şi am deformat realitatea relaţiilor interumane din societatea noastră, mai ales prin mentalitatea

aceasta, puţin cam primitivă, a politicienilor care învaţă abia lecţia democraţiei şi lecţia politicii”, a

afirmat preşedintele Iliescu. El a adăugat că anumite patimi s-au transpus în planul relaţiilor

84

interumane. Şeful statului a spus că oamenii obişnuiţi sunt mult mai înţelepţi decât politicienii şi că,

în vizitele pe care le-a făcut în judeţele Covasna şi Harghita, a constatat multă linişte sufletească din

acest punct de vedere.

(din “Monitorul de Bacău”, vineri, 25 mai 2001)

SARCINI DE LUCRU :

1. Observă şi demonstrează apartenenţa textului de mai sus la stilul publicistic!

2. Depistează elementele care apropie acest stil de stilul artistic şi de stilul ştiinţific!

85

I.L. CARAGIALE

SCHIŢĂ BIOGRAFICĂ

I. L. Caragiale s-a născut la30 ianuarie 1852 în satul prahovean Haimanale, care în momentul

de faţă îi poartă numele. După ce absolvă şcoala primară şi gimnaziul “Sf.Petru şi Pavel”, se înscrie la

Conservatorul dramatic din Bucureşti, dat fiind faptul că era descendentul unei familii ce a dat culturii

române mari oameni de teatru : Costache şi Iorgu Caragiale.

După 1870, când îi moare tatăl, se stabileşte la Bucureşti. Urmează o porioadă dificilă din

punct de vedere material, când este nevoit să-şi întreţină familia din slujbe mărunte (copist, sufleor).

Începe să fie cunoscut prin activitatea de gazetar, cronicar dramatic şi traducător.

În 1878 devine colaboratorul lui Eminescu la ziarul “Timpul”. Acesta îl atrage la “Junimea”

unde va citi prima sa comedie, intitulată “O noapte furtunoasă” (toamna lui 1878). Până în 1890 scrie

celelalte comedii, încheind opera teatrală cu drama “Năpasta”. După 1890 scrie îndeosebi nuvele,

schiţe şi povestiri.

În 1905, ca urmare a primirii unei moşteniri consistente, pleacă la Berlin, unde va rămâne

până la sfârşitul vieţii. Interesul său pentru evenimentele din ţară rămâne constant, dovadă şi opera

“1907, din primăvară până în toamnă”, în care îşi manifestă făţiş protestul împotriva masacrării

ţăranilor.

În noaptea de 8 spre 9 iunie 1912 trece în nefiinţă. Trupul său este adus în ţară şi îngropat la

cimitirul Bellu din Bucureşti, în vecinătatea lui Mihai Eminescu.

PORTRETUL SCRIITORULUI

Observator atent al mediului uman, I.L. Caragiale era înzestrat cu o capacitate rară, aceea de a

descoperi comicul în unele aspecte ale realităţii pe care omul comun le-ar fi considerat normale. Un

prieten al familiei (Paul Zarifopol) mărturisea că înclinaţia spre râs era un fenomen care caracteriza

întreaga familie Caragiale : “Cine a frecventat familia lui Caragiale a cunoscut în caz excepţional ce

este vocaţia râsului ca artă şi simţul comicului ca instinct fundamental”.

În cazul viziunii lui Caragiale se poate vorbi de un comic enorm, dar transpunerea lui artistică

stă sub semnul naturaleţii, al simţului măsurii.

Un mare merit al autorului stă în crearea unor scene de viaţă şi a unui mare număr de tipuri

umane, astfel încât oferă o descriere remarcabilă asupra societăţii vremii din punct de vedere politic,

cultural, ideologic, social.

86

O altă trăsătură structurală a personalităţii lui Caragiale este profunda sa conştiinţă artistică,

responsabilitatea scriitorului pentru cuvântul scris şi migala formei.

Pornind de la zugrăvirea societăţii româneşti, Caragiale s-a ridicat la o valoare artistică

universală prin forţa de a generaliza şi sintetiza, prin talentul de a crea tipuri umane cu defecte

universal-valabile : “Arta lui dramatică şi nuvelistică poate servi de model pentru toate timpurile şi

cine-şi dă seama de bogăţia de forme, cele mai multe din ele desăvârşite, ale povestirilor sale… nu

poate şovăi un moment să vadă într-însul pe unul dintre cei mai mari artişti literari ai tuturor

vremurilor” (Mihail Dragomirescu).

SARCINI DE LUCRU :

1. Prezintă oral principalele date ale biografiei lui I.L. Caragiale!

2. Identifică şi comentează cel puţin trei trăsături fundamentale ale personalităţii scriitorului !

3. Citeşte o schiţă, la alegere, şi alcătuieşte-I rezumatul !

4. Comentează următoarele citate critice :

a) “Caragiale ne-a înmulţit populaţia cu un număr de cetăţeni, expresii ale ascensiunii unei pături

sociale într-o anumită epocă. Pentru a da viaţă acestor tipuri, el a trebuit să-I facă să vorbească în felul

lor, potrivind forma fondului, plăsmuind pe de-a-ntregul o limbă specială … o limbă necunoscută

literar până la dânsul. După cum Eminescu a adus o nouă limbă poetică, o armonie prorpie, un număr

de imagini şi de expresii ce au intrat în rostirea poetică, tot aşa şi Caragiale a întrebuinţat o limbă a

sa, monstruoasă, dar plină de sevă, o culegere de locuţii ajunse legendare, de glume curente” (Eugen

Lovinescu).

b) “Istoricul literar care ar examina întreaga noastră literatură satirică şi umoristică ar constata că

nu am ieşit încă din tiparele modelate de Caragiale” (Şerban Cioculescu).

c) “Lucrarea d-lui Caragiale este originală; comediile sale pun pe scenă câteva tipuri din viaţa

noastră socială de astăzi şi le dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile

lor, cu tot aparatul înfăţişării lor în situaţiile anume alese de autor.

Stratul social pe care îl înfăţişează mai cu deosebire aceste comedii este luat de jos şi ne arată

aspectul unor simţiminte omeneşti, de altminteri aceleaşi la toată lumea, manifestate însă aici cu o

notă specifică, adecă sub formele unei spoieli de civilizaţie occidentală, strecurată în mod precipitat

până în acel strat şi transformată aici într-o adevărată caricatură a culturii moderne” (Titu Maiorescu).

5. Alcătuieşte o compoziţie succintă, de aproximativ o pagină, în care să prezinţi personalitatea

artistică a lui I.L.Caragiale!

87

UNIVERSUL OPEREI LUI I.L.CARAGIALE

Opera lui Caragiale, consistentă ca întindere, dar mai ales ca valoare artistică, poate fi grupată

în următoarele specii literare :

a) comedii : “O noapte furtunoasă”

“Conul Leonida faţă cu Reacţiunea”

“O scrisoare pierdută”

“D-ale carnavalului”

b) drame : “Năpasta”

c) nuvele : “O făclie de Paşte”

“În vreme de război”

“Două loturi”

“Păcat”

“La hanul lui Mânjoală” etc.

d) povestiri: “Kir Ianulea”

“Calul dracului”

“Cănuţă om sucit” etc.

e) schiţe : “Lanţul slăbiciunilor”

“Un pedagog de şcoală nouă”

“Vizită”

“D-l Goe”

“Inspecţiune” etc.

Universul creaţiei lui Caragiale are o configuraţie duală, asemenea realităţii : o faţă comică

preponderentă şi una tragică, zguduitoare. Această dualitate a viziunii sale este reflexul structurii

intime a sufletului caragialian.

Dacă universul comic este foarte bine reprezentat, în cel tragic putem încadra drama

“Năpasta”, nuvelele “În vreme de război”, “Păcat”, “O făclie de Paşte”, “Două loturi”, dar şi puţine

schiţe, dintre care se detaşează “Inspecţiune”.

Caragiale oferă o imagine artistică a societăţii româneşti din a doua jumătate a secolului al

XIX-lea. Este perioada “formelor fără fond ” (cum a numit-o Titu Maiorescu) în care exista pericolul

imitaţiei servile, a modernizării forţate, a demagogiei şi a “beţiei de cuvinte”.

Scriitor citadin, I.L.Caragiale transfigurează cu mijloacele artei viaţa Bucureştilor,

frământările politice, saloanele mondene, berăriile, lumea micilor funcţionari, viaţa de familie, şcoala,

justiţia, presa etc.

Personajele sale, numeroase, aparţin unei diversităţi de categorii sociale, de la lumea

mahalalei şi a micilor funcţionari până la marea burghezie de provincie. O singură clasă socială nu

88

este criticată şi ridiculizată şi anume ţărănimea. Atitudinea sa faţă de ţărani apare explicit în broşura

“1907, din primăvară până în toamnă”.

Caragiale este un clasic prin forţa de a crea tipuri umane, de a contura caractere şi prin grija

faţă de forma operei sale. El trebuie considerat un scriitor realist obiectiv, prin aderenţa la realităţile

vremii sale : “a făcut pictura mediului contemporan, a omului care îl reprezintă şi a chipului în care el

se mişcă şi vorbeşte” (Tudor Vianu).

În acelaşi timp, autorul aduce multe elemente de modernitate pe care le aflăm mai ales în

concepţia sa despre arta teatrală, viziunea asupra regizorului, actorilor, putând fi considerat un

precursor important al teatrului modern din secolul al XX-lea.

SARCINI DE LUCRU :

1. Alcătuieşte o compoziţie în care să prezinţi sintetic universul operei lui I.L.Caragiale. Foloseşte şi

următoarele citate :

a) “S-a remarcat de mult viziunea tragică sub care a privit lumea rurală. Pentru înverşunata lui

observaţie satirică şi-a rezervat numai orăşeni. În acest lot, a trecut prin acizii satirei pe mahalagiu, pe

micul burghez şi pe intelectualii demagogi ieşiţi din această pătură. Caţavencu, Farfuridi,

Brânzovenescu, Tipătescu, Trahanache şi Zoe…. sunt intelectuali de provincie, zonă morală care este

un compromis între mentalitatea de mahala şi cea burgheză ” (Pompiliu Constantinescu).

b) “«O scrisoare pierdută» este adevărata capodoperă dramatică a literaturii române; şi ,

pentru că politicianismul este un viciu al tuturor timpurilor şi al tuturor regimurilor, pentru că proşti,

beţivani, înamoraţi sunt pretutindeni, iar poliţai, demagogi, avocaţi şi prefecţi au existat întotdeauna,

cred că pot afirma că «O scrisoare pierdută» aparţine literaturii universale. Ştiu că arta nu e , n-a fost

niciodată proprietatea exclusivă a unui neam, cum o spunea însuşi Caragiale”(Anna Colombo).

2. Alcătuieşte fişe cu titluri din fiecare specie realizată de Caragiale : comedii, drame, schiţe, nuvele,

povestiri !

O SCRISOARE PIERDUTĂ

de I.L. Caragiale

(prezentare generală)

Opera literară “O scrisoare pierdută” este o comedie. Comedia este o specie a genului

dramatic ce urmăreşte personaje angajate într-un conflict, rezolvat printr-un deznodământ care

stârneşte râsul.

Comedia aparţine genului dramatic, deoarece autorul transmite mesajul artistic prin

intermediul acţiunii reprezentate pe scenă cu ajutorul personajelor antrenate în dialog.

89

În transmiterea mesajului participă mai mulţi factori : autorul, regizorul, actorii, scenograful,

publicul spectator etc.

Textul operei se organizează pe două planuri : există textul propriu-zis (replicile personajelor)

şi textul autorului reprezentat de indicaţiile scenice, de regie.

Din punct de vedere compoziţional, comedia este structurată în acte, iar fiecare act este

subdivizat în mai multe scene. “O scrisoare pierdută” conţine trei acte.

Modul de expunere fundamental al operei este dialogul, ce îmbracă deseori şi forma

monologului. Naraţiunea, firul epic evoluează tocmai din replicile personajelor.

Tema comediei o constituie satirizarea vieţii politice şi sociale din societatea românească de la

sfârşitul secolului al XIX-lea. Acţiunea cuprinde cele cinci momente ale subiectului. În expoziţiune

se precizează timpul şi locul acţiunii (capitala unui judeţ de munte). Facem cunoştinţă cu personajele

ce se organizează în două tabere cu interese opuse. Într-o tabără îi aflăm pe reprezentanţii partidului

de guvernământ : prefectul Tipătescu, prezidentul Zaharia Trahanache ce conduce mai multe

“comitete şi comiţii”, Zoe – soţia acestuia, avocaţii Farfuridi şi Brânzovenescu etc. Cealaltă tabără, o

aripă dizidentă, este reprezentată prin Nae Caţavencu, Ionescu, Popescu, dăscălimea locală. Intriga

este reprezentată de o scrisoare de amor aparţinând prefectului către Zoe, scrisoare folosită ca armă de

şantaj de grupul advers. Desfăşurarea acţiunii acumulează alte fapte şi întâmplări care măresc

tensiunea conflictului. Scrisoarea este pierdută şi regăsită de două ori de “un cetăţean turmentat”.

Trahanache îl şantajează pe Caţavencu cu o poliţă falsă. În punctul culminant, de la centru este

indicat pentru locul rămas liber Agamiţă Dandanache. În finalul operei, la deznodământ, taberele

opuse se împacă, îl aleg pe Dandanache şi totul se termină cu o serbare populară.

Esenţa comediei se află în noţiunea estetică de comic. Comicul se naşte din contrastul dintre

aparenţă şi esenţă, dintre ceea ce este în realitate. În opera noastră, comicul există din abundenţă la

mai multe nivele.

Comicul de intrigă rezultă din pierderea şi găsirea repetată a scrisorii, impunerea de la centru a

unui al treilea candidat etc.

Comicul de situaţii mizează pe răsturnările spectaculoase: Caţavencu, sigur de alegerea sa are

surpriza de a auzi numele lui Dandanache; acelaşi Caţavencu va conduce în final serbarea populară.

Comicul de moravuri surprinde critic esenţa relaţiilor politice şi sociale ale epocii. Toţi

politicienii dau dovadă de politicianism ieftin, demagogie, fals patriotism, incultură şi chiar prostie.

Superficialitatea politicienilor face din viaţa politică o adevărată parodie. Moravurile administrative,

reprezentate prin Tipătescu şi poliţaiul Pristanda sunt la fel de putrede, căci administraţia slujeşte

interesele politicienilor.

Comicul de limbaj are o reprezentare impresionantă prin : ticuri verbale (“Ai puţintică

răbdare!”, “curat murdar!” etc.); folosirea greşită a neologismelor (“bampir”, “catindrală”,

90

“plebicist”, “cioclopedică” etc.); expresii de mahala (“onorabile”, “stimabile”, “să mă-ngropi” etc);

îmbinarea stilului oratoric pretenţios cu stilul familiar (“Dă-i înainte, stimabile, aveţi cuvântul” etc).

Comicul numelor proprii este o dovadă a artei lui Caragiale de a-şi alege numele cele mai

potrivite scopului său artistic. Zaharia Trahanache sugerează un personaj ramolit, “zaharisit”,

Brânzovenescu şi Farfuridi, prin aluzia culinară, sugerează vulgaritate, inferioritate şi lichelism.

Caţavancu, prin stridenţa numelui sugerează tipul demagogului. În numele lui Agamemnon

Dandanache se ciocneşte un prenume solemn, istoric, cu un nume ce derivă din “dandana” (poznă,

încurcătură).

Motorul comediei îl constituie conflictul. Pe lângă un conflict central, în care tensiunea se

amplifică gradat, apar şi conflicte secundare. Deznodământul are şi el un caracter comic, căzând ca o

lovitură de teatru.

Opera noastră conturează precis personajele folosind o varietate de mijloace de caracterizare

atât directe, cât mai ales indirecte : prin modul de a acţiona; caracterizarea făcută de alte personaje ale

operei; prin limbajul folosit; prin numele lor; autocaracterizarea.

Operă realistă, “O scrisoare pierdută” creează personaje tipice, ale căror trăsături sunt comune

unor grupuri , unei întregi clase : tipul demagogului, tipul parvenitului, tipul falsului patriot, tipul

imbecilului etc.

Atitudinea scriitorului este profund critică, satirică şi ironică. Umorul lui Caragiale este

impresionant, creând personaje memorabile. Umorul şi ironia sa au, însă, un gust amar, uşor de

sesizat.

Argumentele de mai sus ne îndreptăţesc să încadrăm opera în specia literară a comediei, o

capodoperă a literaturii noastre. Alţi scriitori de comedie : V. Alecsandri, T. Muşatescu, I. Băieşu etc.

SARCINI DE LUCRU :

1. Comentează succint titlul operei!

2. Argumentează de ce “O scrisoare pierdută” este o comedie şi de ce se încadrează în genul

dramatic !

3. Precizează tema operei !

4. Rezumă subiectul operei, punctând momentele acestuia : expoziţiunea, intriga, desfăşurarea

acţiunii, punctul culminant şi deznodământul !

5. Alcătuieşte o compoziţie în care să caracterizezi pe unul din personajele operei !

6. Defineşte noţiunea estetică de “comic” şi precizează tipurile de comic existente în operă !

7. Descrie atitudinea autorului faţă de personaje !

8. Argumentează de ce este considerat Caragiale un scriitor clasic şi în acelaşi timp realist !

O SCRISOARE PIERDUTĂ de I.L.CARAGIALE

91

ACTUL III – SCENA VII

Aceiaşi, Farfuridi, Brînzovenescu şi alţi alegători şi

Cetăţeanul turmentat, apoi Zoe şi Tipătescu, ascunşi

după grilaj şi ascultând ce se pretrece în adunare.

TRAHANACHE (clopoţind, cătră Caţavavencu, care vorbeşte încet cu grupul lui): Poftiţi la tribună,

stimabile ! … (Caţavencu porneşte spre tribună.)

ZOE : Nu mai auz nimic …

TIPĂTESCU : Pesemne n-a sosit încă Ghiţă.

CAŢAVENCU ( de la tribună ): Fraţilor !

FARFURIDI (aducând din fund pe Cetăţeanul turmentat) : Te-a dat afară ? Cum se poate, fraţilor, să

lăsăm să gonească din adunare pe un cetăţean onorabil, pe un alegător ?

BRÎNZOVENESCU : Pentru că d.Caţavencu …

CAŢAVENCU (răcnind): Stimabile ! (Lui Trahanache): Domnule prezident ! (Rumoare surdă în

fund.)

TRAHANACHE : Stimabile (clopoţind), aveţi puţintică răbdare. (Ghiţă tuşeşte cu putere de trei ori.)

Fiindcă orele sunt înaintate…

CAŢAVENCU : Daţi-mi voie …

TRAHANACHE (ridicându-se): Fiindcă unii dintre domnii alegători au început să plece, ar fi bine,

cred, mâine fiind alegerea, ca chiar acuma să rugăm onorabilul orator să-şi întrerupă discursul un

moment, să aibă puţintică răbdare, pentru ca să proclamăm numele candidatului propus de comitetul

nostru.

CAŢAVENCU (cu aer foarte degajat): Primesc cu mulţumire, d-le preşedinte. (Coboară de la

tribună, cătră grupul său.) Numele candidatului.

TOŢI (din grup şi din sală): Da ! numele candidatului !

ZOE (tremurând, încet) : Fănică !

TIPĂTESCU(încet): Taci ! n-ai grijă !

TRAHANACHE (citind foaia între lumânări): Stimabile ! candidatul pe care-l susţine comitetul

nostru este domnul …

IONESCU : Nae Caţ…

TRAHANACHE (întrerupându-l): Ai puţintică răbdare (citind)… domnul …

CAŢAVENCU: Domnul… (Toată lumea ascultă cu mare nerăbdare şi în deplină tăcere; Zoe se

strânge după grilaj lângă Tipătescu.)

TRAHANACHE: Domnul… Agamiţă Dandanache!

(Mişcare de satisfacţie în fund. În grupul din faţă

92

turbare. Zoe şi Tipătescu ascultă mişcaţi.)

CAŢAVENCU (sărind în loc şi răcnind) : Trădare! (Gesticulează viu în mijlocul grupului său. În

fund aplauze.)

TRAHANACHE (în picioare): Daţi-mi voie ! (Clopoţind; după un moment de tăcere: ) Cine a

pronunţat cuvântul trădare ? (Toată lumea e în picioare şi în fierbere.)

CAŢAVENCU (din mijlocul grupului, cu putere): Eu !

GHIŢĂ, BRÎNZOVENESCU şi CETĂŢEANUL TURMENTAT şi CEI DIN FUND : Afară! afară

moftologul!

TRAHANACHE (trăgând clopoţelul foarte violent, cătră grupul din fund): Aveţi puţintică răbdare!

(Cătră Caţavencu:) Şi cine este trădător, stimabile ?

CAŢAVENCU (foarte aprins) : Acela care falsifică numele candidatului o dată hotărât, acela care

uită, care trădează interesele şi onoarea familiei sale … (Cu un gest colosal.) D-ta !

TRAHANACHE (trântind clopoţelul pe masă în culema indignării) : Apoi, ai puţintică răbdare,

stimabile ! Mă scoţi din ţâţâni… Eu falsificator ? … Pe mine, cetăţean onorabil, pe mine, om

venerabil, să vie într-o adunare publică, să mă facă falsificator … cine ? (rumoare mare. Tipătescu şi

Zoe ascultă palpitând) cine ? (Cu energie:) Un plastograf patentat !

CAŢAVENCU (sărind din loc): Plastograf !

TOŢI DIN FUND (strigând ameninţător) : Afară plastograful !

TOŢI DIN FAŢĂ (asemenea) : Afară falsificatorul! Trădătorul ! (Fierbere mare.)

CAŢAVENCU (spumând, se repede din mijlocul grupului său la tribună cu pumnii încleştaţi şi

zbierând febril. Un moment tăcere): Fraţilor ! domnilor ! un moment, onorabili concetăţeni ! Am voit

să acopăr o ruşine care se petrece de atâta vreme în sânul oraşului nostru (Zoe şi Tipătescu mişcare)

… am voit să cruţ opinia publică de o lovitură scandaloasă, astăzi însă am fost lovit aşa de crud în

dignitatea mea, încât nu mai pot tăcea. (Zoe şi Tipătescu mişcare.) Acest onorabil cetăţean (arată pe

Trahanache), acest om venerabil, d.Zaharia Trahanache …

TRAHANACHE (cu pofidă): Ei ? Eu…

CAŢAVENCU : Este atât de naiv, încât crede că e plastografie un document olograf …

(Zoe şi Tipătescu mişcare de groază.)

ZOE: Fănică !!… (Şovăie.)

TIPĂTESCU (susţinând-o şi răcnind cu o supremă putere): Ghiţă ! (Se repede la portiţa grilajului…

Zoe se agaţă de el şi-l opreşte. Rumoare mare.)

PRISTANDA (punând mâinile amândouă lângă gură ca o port-voce şi strigând asemenea spre

partea de unde i-a venit chemarea): Prezent ! (Cătră cei din fund:) Pe el, copii ! (Grupul din fund cu

Pristanda, Farfuridi, Brînzovenescu, Cetăţeanul turmentat se reped la tribună şi pun mâna pe

Caţavencu.)

93

CAŢAVENCU(continuând a zbiera în mijlocul zgomotului): O scrisoare a prefectului cătră…

GRUPUL LUI CAŢAVENCU: Pe ei , fraţilor. (Grupul din faţă dă năvală spre fund.)

TOATĂ LUMEA: Afară ! ho! huideo !

(Zgomot la culme, strigăte, huiduieli, fluierături.Zaharia Trahanache a ieşit repede

pe portiţa grilajului,a dat dincolo de Zoe şi de Tipătescu, şi toţi trei ascultă

ce se petrece în adunare. Pristanda, Farfuridi,Brînzovenescu au apucat de gât

pe Caţavencu şi-l târăsc afară. Grupul Ionescu şi Popescu sunt grămadă

peste cei din fund. Toate cuvintele şi mişcările acestea din urmă se fac

deodată şi într-o clipă.Cortina se lasă asupra primei mişcări a scandalului.)

SARCINI DE LUCRU :

1. Încadrează fragmentul în lanţul evenimentelor !

2. Alcătuieşte rezumatul fragmentului !

3. Observă delimitarea replicilor personajelor de textul din paranteză referitor la indicaţii scenice şi de

regie . Care este rolul dialogului ? Dar al textului din paranteză ?

4. Caută exemple pentru fiecare tip de comic. Comentează-le ! Care sunt sursele comicului de

limbaj ? Exemplifică !

I.L.CARAGIALE - CONCLUZII

Ca la orice mare artist al cuvântului, la Caragiale există o armonie perfectă între concepţia

teoretică şi practica artistică. Cu alte cuvinte, se evidenţiază corespondenţa între “intenţiune” şi forma

artistică în care ea este îmbrăcată. Considerând personajul ca aparţinând nu numai literaturii, cât

spectacolului teatral, el i-a conferit viabilitate, naturaleţe, culoare şi mişcare. Personajul său este prin

excelenţă dinamic, iar perceperea lui se adresează în special ochiului. Declarându-şi antiretorismul,

Caragiale stabileşte un permanent echilibru al personajelor între vorbă şi faptă.

Comedia sa nu se încadrează în mod mecanic în unul şi numai unul dintre tipurile de comedie.

Moravuri, caractere, situaţii comice, intrigă îşi dau concursul spre a realiza marea comedie, durabilă

în complexitatea ei. Moravurile generează situaţiile comice care pun în lumină caracterele.

Caracterele devin comice pe baza comicităţii comportamentului uman.

Natura comicului personajelor nu este determinată exclusiv de caracterul său, ci de relaţia

acestuia cu elementele precizate mai înainte. Cât priveşte sursele comicului personajelor, ele sunt

multiple şi apar în interiorul unui contrast comic. Sunt ridiculizate o seamă de aspecte, începând cu

defectele morale şi infirmităţile intelectuale şi terminând cu limbajul folosit. Limba vorbită este

mijlocul de comunicare predilect al personajelor sale. Autorului i-a servit la găsirea “stilului potrivit”.

94

Valenţele limbajului oral i-au oferit o sursă substanţială de comic, comic ce s-a ridicat la dimensiunile

monumentalităţii.

Tipicitatea constituie o caracteristică esenţială a personajului. Tipurile, deşi prezintă trăsături

general-umane, nu sunt deloc abstracte. Personajele sunt individualizate prin câteva notaţii, gesturi

caracteristice, astfel încât devin vii, concurându-le pe cele reale. Tipul creat de Caragiale nu este o

sumă, ci un sumum de caracteristici ce sunt reprezentative pentru un grup sau o întreagă categorie

socială. Personajul caragialian este un tip , dar în acelaşi timp este şi un individ. El nu reprezintă o

copie a realităţii, ci o creaţie artistică a scriitorului, care i-a conferit o viaţă incomparabil mai lungă

decât aceea a personajelor istorice.

Se poate afirma, fără tema de a greşi, că, lând în consideraţie numărul tipurilor şi realizarea lor

artistică, I.L.Caragiale este cel mai mare creator de tipuri umane al nostru din ultimele două secole.

Contribuţia sa la dezvoltarea şi modernizarea teatrului naţional a fost hotărâtoare. Actualitatea

teatrului său este incontestabilă. Personajele lui Caragiale trăiesc printre noi.

SARCINI DE LUCRU :

1. Alcătuiţi o compoziţie sintetică având titlul “Caragiale- scriitor naţional şi universal”!

2. Încercaţi dramatizarea unei schiţe caragialene, pe care să o prezentaţi la o ocazie potrivită !

95

PROBLEME ALE COMUNICĂRII

MODELUL INVARIABIL AL COMUNICĂRII UMANE

Comunicarea reprezintă o trăsătură structurală fundamentală a omului. Omul este o fiinţă

socială. El comunică şi se comunică pe sine. Comunicarea trebuie văzută ca un proces sistematic,

având următoarele componente :

a) emiţătorul (E) – individ, grup, instituţie, care trimite un mesaj;

b) receptorul (R) – individ, grup, instituţie care primeşte mesajul;

c) mesajul (M) – conţinutul comunicării, informaţiile;

d) codul (C) – limba, cunoscută atât de emiţător, cât şi de receptor; poate fi însoţită de

semnale sonore, gestuale;

e) canalul de transmitere a mesajului sau suportul fizic al comunicării : cartea, ziarul, radio,

televiziunea, telefonul etc.

Fiecare componentă a procesului de comunicare reprezintă în realitate câte un subsistem în

sine, capabil să le influenţeze hotărâtor pe celelalte.

Din punct de vedere grafic, structura sistemului comunicării interumane se poate reprezenta

prin următorul model invariant:

E M R

C/c

în care: E= emiţător

M= mesaj

C= cod

c= canal

R= receptor

= acţiuni

= retroacţiuni

Sistemul comunicării interumane este, la rândul său parte componentă a vastului sistem pe

care îl reprezintă societatea umană. Semnificaţiile emise şi receptate sunt riguros determinate de

contextul comunicării.

COMUNICAREA ORALĂ

Comunicarea orală este comunicarea ce are loc între doi sau mai mulţi interlocutori pe cale

orală, prin viu grai.

96

Interlocutorul desemnează persoana care ia parte la dialog, fiind, pe rând, emiţător şi receptor.

Mesajul se compune din conţinutul comunicării : informaţii, gânduri, sentimente, atitudini,

concepţii etc.

Situaţia de comunicare are un caracter concret şi se referă la circumstanţele desfăşurării

procesului de comunicare : numărul de participanţi, limba folosită, gradul de stăpânire a regulilor şi

normelor limbii, mediul ambiant propice sau neprielnic pentru comunicare; locutorul îşi organizează

conţinutul şi forma mesajului în funcţie de interlocutor (vârstă, pregătire, funcţie etc.)

FORMULE DE ORGANIZARE A UNEI CONVERSAŢII

Într-o discuţie, există, în general, nişte formule tipice care au caracter de repetabilitate. Ele

organizează şi reglează procesul de comunicare (conversaţia):

a) Formule de iniţiere a dialogului de tipul : ce mai faci, ce s-a întâmplat, n-ai mai dat nici un

semn de viaţă, ia spune-mi etc.

b) Formule de menţinere a comunicării (dinamizează, reglează, canalizează dialogul) : ce

mai ştii despre…, apropo, m-ar interesa…, ce-ar fi să-mi spui etc.

c) Formule de încheiere (folosite de interlocutori când aceştia consideră că subiectul este

epuizat): cam atât ştiu, mai vorbim, ne mai vedem, te sun, la revedere etc.

Nu uitaţi !

- Interlocutorul nu trebuie întrerupt, ci ascultat până termină ideea !

- Poţi interveni dacă te solicită interlocutorul !

- Exprimă-te scurt, clar pentru a putea fi înţeles corect !

SARCINI DE LUCRU :

1. Discută cu un coleg despre ultimul film vizionat !

2. Poartă o conversaţie cu maistrul instructor despre o operaţie desfăşurată la instruirea practică !

Noteaz-o în caiet !

3. Conversează cu prietenul tău pe marginea unui personaj literar îndrăgit !

INTERVIUL DE ANGAJARE

A început să funcţioneze piaţa forţei de muncă. Economia trebuie să fie dinamică, în strânsă

legătură cu progresul omenirii. Sunteţi în situaţia de a opta pentru un serviciu, pe care nu-l veţi primi

fără a trece prin etapa unui interviu de angajare. Pentru a trece cu succes această încercare aveţi

nevoie de câteva informaţii utile.

1. Documentarea

97

Înainte de a vă prezenta la interviul de angajare, trebuie să vă documentaţi serios în legătură

cu întreprinderea, instituţia sau firma respectivă şi să înţelegeţi specificul postului scos la concurs.

Documentarea trebuie să vă ajute să răspundeţi la întrebări precum :

- Este o firmă privată sau de stat ?

- Care este obiectul activităţii sale?

- Unde îşi are sediul ?

- În ultimii ani este în avânt sau în declin ?

- Cât personal are ?

- Are beneficii sau pierderi ?

- Are un sindicat care să vă apere drepturile ?

- Este eficient acest sindicat ?

- A făcut obiectul discuţiilor din presa scrisă , radio sau TV ?

- Care este programul de lucru în meseria respectivă şi cât este salariul ?

2. Interviul

Interviul se desfăşoară sub forma unui dialog între angajator şi persoana care solicită postul

vacant. Angajatorul urmăreşte să vă cunoască nivelul de pregătire, capacitatea intelectuală, calităţile

şi defectele, interesele etc. Trebuie să faceţi faţă oricărei întrebări şi să daţi un răspuns corespunzător.

Mai întâi, veţi fi supuşi unor întrebări de ordin general.

a) Întrebări generale

1. Ce studii ai ?

2. Care a fost cea mai mare realizare a ta ?

3. Care a fost cea mai mare greşeală săvârşită ?

4. Ce pasiuni ai ?

5. Ca calităţi trebuie să aibă un bun coleg de serviciu ?

6. Ce faci în timpul liber ?

7. Ce îţi propui să realizezi în următorul an ? Dar în viitorii cinci ani ?

Dacă răspunsurile voastre trezesc interesul angajatorului aflat în postura de intervievator,

atunci veţi fi supuşi următoarei probe.

b) Întrebări specifice, referitoare la firmă, la postul vacant

1. Ce te-a determinat să optezi pentru această firmă ?

2. Ce ştii să faci ?

3. Ce operaţii, activităţi sunt specifice postului ?

4. Cum procedezi când te afli în dificultate ?

5. Cunoşti schema ierarhică a personalului firmei ?

98

6. Ce îndatoriri ai pe acest post ?

7. Ce drepturi soliciţi ?

8. Ce limbi străine cunoşti ?

9. Ce operaţii ştii să faci la computer ?

Sfaturi !

- Foloseşte o vestimentaţie curată, decentă, nu extravagantă !

- Fii politicos, atent, dar nu exagera !

Sarcini de lucru

Imaginează-ţi că te afli la interviul de angajare. Răspunde în scris la întrebările de mai sus !

COMUNICAREA SCRISĂ

Comunicarea scrisă păstrează toate elementele comunicării orale, cu excepţia canalului de

difuzare.Mesajul este transmis prin scriere şi îmbracă o diversitate de forme : compoziţii literare sau

nonliterare (cererea, bonul, chitanţa, procesul-verbal, darea de seamă, curriculum vitae, compunerile

oficiale, de relaţii profesionale etc.).

Orice comunicare scrisă, fiind elaborată, trebuie să respecte regulile şi normele în vigoare ale

limbii respective.

Oferim, în continuare, câteva modele care vă interesează în mod special :

CURRICULUM VITAE

Curriculum vitae este un text oficial care prezintă, succint, datele personale esenţiale ale unui

individ. Este destinat angajării pe un anumit post, unui concurs, participării la o manifestare

ştiinţifică.

Organizarea textului – Într-o astfel de compoziţie nonliterară trebuie precizate : data şi locul

naşterii, studii efectuate, parcursul profesional, locuri de muncă, performanţe, competenţe, interese

generale, hobby-uri, apartenenţa la diverese organisme şi organizaţii.

Curriculum vitae

Date personale :

Numele şi prenumele : Păduraru Mihai

Data şi locul naşterii : 05.XI.1957, Oneşti, Bacău, România

Adresa : Oneşti, Strada Mercur, Nr.14

Studii :

1972 – 1975 : şcoala profesională la Grupul Şcolar Profesional Nr.1 Oneşti

1975 – 1978 : liceul seral la “Grigore C. Moisil” Oneşti

1978 – 1982 : Institutul Politehnic Iaşi, Facultatea de Mecanică

99

Activitatea profesională :

1982 – 1989 : inginer mecanic, UTON Oneşti

1990 – 2001 : profesor la Grupul Şcolar Profesional Nr.1 Oneşti

Performanţe :

Diplomă de inovaţie (motorul cu ardere internă) – 1988

Locul I la Concursul pe meserii – faza naţională cu elevul Popescu I. – 2001

Limbi străine cunoscute : engleză (f.b.), franceză (b.)

Hobby-uri : filatelia, pescuitul, cursele de formula 1

20 ianuarie 2001, Mihai Păduraru

CORESPONDENŢA PROFESIONALĂ

Scopul scrisorii: solicitarea unei documentări în vederea deschiderii unei afaceri.

PROMAX S.A

Str.Republicii,nr.60 Oneşti, 05.03.2001

Oneşti, telefon 326365

Stimate Domnule Director al S.C. FLUX S.A Bacău

Din informaţiile noastre, produceţi în serie un nou tip de “Filtru de ulei” cu

parametri tehnici îmbunătăţiţi. Aţi putea să ne trimiteţi toate modelele pe care le aveţi

în stoc şi lista de preţuri ? Intenţionăm să le comercializăm prin magazinul firmei

noastre, dacă este avantajos.

Mulţumindu-vă anticipat, vă asigurăm de toată stima şi consideraţia noastră.

Director,

Dan Panaitescu

Semnătura

Scrisorile profesionale oficiale pot fi clasificate astfel :

a) după scopul lor : -de comandă

- de reclamaţie

- de parteneriat într-o afacere

- de iniţiere a unei afaceri

- de solicitare a unei documentaţii

- de invitaţie (la o expoziţie, târg etc)

- de stabilire a unor condiţii de plată etc.

b) după tipul partenerului : - de activitate cu banca

100

- de gestiune a personalului (încadrare, salarizare)

- comerciale etc.

Reguli obligatorii :

- aşezarea corespunzătoare în pagină;

- antetul : în stânga sus se precizează numele şi adresa firmei, forma juridică de

organizare (S.R.L., S.A. etc), nr. cod fiscal, telefon/fax; în drepata sus – data şi

anul în cifre, luna în litere, localitatea.

- formula de adresare – cuprinde funcţia şi societatea reprezentată

- conţinutul scrisorii – scurt, clar, precis.

- formula de încheiere – adecvată. politicoasă, chiar şi în cazul unei reclamaţii.

- semnătura expeditorului – numele dactilografiat şi funcţia sunt însoţite de

semnătură, în dreapta jos.

- anexe – se alătură scrisorii, dacă este cazul.

Stilul trebuie să fie adecvat : exprimarea corectă, scurtă, clară, fără ambiguităţi.

Sarcini de lucru

1. Imaginează-ţi că ai obţinut diploma de “şofer, mecanic-auto”. Alcătuieşte un “curriculum vitae”

destinat angajării !

2. Imaginează-ţi că eşti directorul unei firme private. Alcătuieşte, pe rând, o scrisoare de iniţiere într-o

afacere şi o scrisoare de reclamaţie !

3. Alcătuieşte o cerere de angajare în meseria ta !

4. Eşti în situaţia de a folosi un bon şi o chitanţă. Completează formularele specifice !

INSTRUCŢIUNI DE FOLOSIRE A UNUI APARAT

Când cumpărăm din magazin un aparat, trebuie să solicităm cartea sa de identitate,

instrucţiunile de folosire şi certificatul de garanţie.

Instrucţiuni de folosire a voltmetrului

- Documentează-te asupra părţilor componente şi asupra destinaţiei obiectului !

- Aşează voltmetrul în poziţie orizontală (nu verticală sau înclinată) !

- Citeşte datele înscrise pe cadran ( aflăm tipul aparatului, de curent continuu sau alternativ,

domeniul de măsurare, precizia etc.)

- La realizarea montajului de măsurare respectă nivelul de izolare a conductoarelor şi a

legăturilor corespunzătoare !

- Montează voltmetrul în circuit întotdeauna în paralel !

- În timpul operaţiunii nu face modificări în schemă, decât după deconectarea sursei !

101

- După realizarea montajului, acesta se verifică şi apoi se pune sub tensiune !

- Citeşte cifrele de pe cadran ! Citirea se face întotdeauna perpendicular pe cadran.

- Respectă toate regulile de protecţie a muncii (generale şi specifice) studiate la instruirea

practică şi la orele de curs !

SARCINI DE LUCRU :

1. În funcţie de meseria aleasă, precizează instrucţiunile de folosire a unui aparat (la alegere)!

2. Realizează, oral, o conversaţie cu un coleg pe marginea intrucţiunilor de folosire a unui aparat din

atelierul şcolii !

DESCRIEREA UNUI PRODUS FINIT

În comerţul modern toate produsele finite (mărfuri) sunt însoţite de o carte de identitate, fişa

tehnică, intrucţiuni de folosire şi păstrare, certificat de garanţie.

Fişa tehnică trebuie să fie accesibilă oricărui cumpărător, indiferent de pregătirea sa

profesională. De aceea redactarea scrisă se îmbină cu imagini, scheme.

Manualul de instrucţiuni (mai mic sau mai voluminos) se adresează cumpărătorului, dar şi

specialistului (pentru eventuale reparaţii).

Aceste date oferă informaţii asupra calităţii produsului, lucru important atât pentru producător,

cât şi pentru beneficiar.

Telefon de abonat cu selecţie mixtă

EMTEL 79400

I. Descrierea produsului

Aparatele telefonice din familia EMTEL se caracterizează printr-o calitate deosebită a audiţiei

şi oferă facilităţi suplimentare de utilizare. Pot lucra în conjuncţie cu orice tip de centrală telefonică,

atât ca post individual, cât şi ca post cuplat.

Aparatul telefonic EMTEL 79400, fabricat în variantele specifice, poate funcţiona în derivaţie

cu alte aparate telefonice numai dacă suma factorilor de conectare ai soneriilor aparatelor existente şi

al soneriei aparatului considerat nu depăşeşte valoarea 5.

II. Caracteristici tehnice

- parametrii de audiţie foarte buni;

- gradul înalt de integrare conferă fiabilitate sporită;

- selecţie sigură, rapidă în impulsuri sau cod multifrecvenţă comutabilă din exteriorul aparatului;

- reluarea ultimului număr format (maxim 28 de cifre);

- sonerie electronică bitonală;

- posibilitatea reglării nivelului acustic al soneriei;

102

- rata impulsurilor : 8 tonuri/sec.;

- sursa de alimentare : linia telefonică;

- dimensiuni : 225 x 156 x 75 mm;

- greutate : max. 0,750 kg.

Cartea de identitate este însoţită de instrucţiunile de folosire precum şi de certificatul de

garanţie.

SARCINI DE LUCRU :

1. Redactează o fişă de descriere a unui produs finit în funcţie de specificul meseriei tale !

2. Redactează o fişă cu instrucţiuni de folosire a acestui aparat !

103

PROPUNERI DE TESTE DE EVALUARE SUMATIVĂ

TEST SUMATIV – propunere (I)

1. Precizează cel puţin trei argumente care demonstrează caracterul latin al limbii române!

2. Enumeră şi explică succint trăsăturile fundamentale ale literaturii populare !

3. Ce condiţii îndeplinesc cuvintele din vocabularul fundamental ? La ce se referă ? Exemple (minim

10).

4. Defineşte accentul ! Daţi câte două exemple de cuvinte în care accentul să cadă : pe ultima silabă,

penultima, antepenultima !

5. Defineşte stilurile funcţionale şi precizează care sunt !

6. Defineşte şi exemplifică teme şi motive literare frecvente în literatura populară (câte 5 de fiecare)!

7. Scrie din memorie o strofă dintr-o poezie eminesciană şi comenteaz-o “!

8. Precizează raporturile sintactice existente în propoziţiile :

“Plâng săraci cu jale-amară”

(“Bujor”)

“Neguri albe, strălucite

Naşte luna argintie ”

(M.Eminescu)

“Sara pe deal buciumul sună cu jale…”

(M. Eminescu)

9. Formulează câte un enunţ cu următoarele paronime :

original – originar a proveni – a preveni

compliment – complement anual – anuar

10. Alcătuieşte o cerere în care să soliciţi angajarea la o firmă !

TEST SUMATIV – propunere (II)

1. Prezintă în maxim jumătate de pagină caracterul iniţiatic al drumului parcurs de Harap-Alb în

basmul “Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă !

2. Formulează cinci enunţuri cu expresii formate de la verbul a da !

3. Argumentează că opera literară “Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă este un basm cult (5

argumente)!

4. Analizează fraza următoare, precizând felul propoziţiilor şi raporturile sintactice dintre ele :

“Dar mi se pare că ne-am prea întins cu vorba şi luminarea sa nu ştie cum să ne mai intre în

voie.”

104

(Ion Creangă)

5. Transcrie textul următor corectând toate greşelile :

Avem condiţii de muncă corespunzătoare.

Acesta este un teren petrolier.

A-ţi întârziat pentru că nu vaţi trezit la timp.

Suntem informaţi prin mijloacele mass-media.

Roata anterioară din faţă este pe geantă.

6. Demonstrează că “O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale este o comedie (5 argumente)!

7. Formulează câte o propoziţie cu neologismele : puerile, fidel, solitar, computer, sponsor !

8. Caracterizeză în aproximativ jumătate de pagină un personaj din comedia “O scrisoare pierdută” de

I. L. Caragiale !

9. Alcătuieşte o scrisoare oficială de parteneriat într-o afacere !

10. Selectează 5 formule şi clişee internaţionale şi alcătuieşte cu fiecare câte un enunţ !

105

CUPRINS

NOŢIUNI DE ISTORIE A LIMBII ROMÂNE.....................................................................................05

Originea latină a limbii române...............................................................................................................05

Structura latină a limbii române..............................................................................................................06

Aportul autohton şi influenţele străine....................................................................................................08

Limba română literară............................................................................................................................09

Raportul limbă comună – dialecte – graiuri............................................................................................10

PROBLEME DE FONETICĂ................................................................................................................12

Despărţirea cuvintelor în silabe. Scrierea şi pronunţarea vocalelor în hiat............................................12

Accentul. Alternanţe fonetice..................................................................................................................13

Structuri cacofonice în limba română contemporană.............................................................................14

ELEMENTE DE TEORIE A LITERATURII........................................................................................16

Introducere. Temă şi motiv literar...........................................................................................................16

Realitate şi ficţiune în opera literară.......................................................................................................18

Textul liric. Eu liric, idee, mesaj.............................................................................................................19

Textul epic. Rezumatul............................................................................................................................20

Textul dramatic........................................................................................................................................24

Pluralitatea lecturii textelor.....................................................................................................................27

LITERATURA POPULARĂ..................................................................................................................30

Trăsăturile literaturii populare.................................................................................................................30

Genuri şi specii literare populare.Genul liric..........................................................................................31

Genul epic................................................................................................................................................34

Genul dramatic. Genul didactic...............................................................................................................38

VOCABULARUL...................................................................................................................................40

Introducere.Structura etimologică a vocabularului.................................................................................40

Structura funcţională a vocabularului.....................................................................................................40

Cuvântul. Tipuri de sens. Dicţionarele....................................................................................................42

MIHAI EMINESCU – biografie, personalitate......................................................................................45

Sinonimele şi sinonimia..........................................................................................................................46

Mihai Eminescu – universul operei; marile teme...................................................................................47

Cuvintele polisemantice..........................................................................................................................50

Mihai Eminescu – “Revedere”................................................................................................................52

Paronimele şi paronimia..........................................................................................................................54

106

Mihai Eminescu – “Sara pe deal”...........................................................................................................55

Neologismele...........................................................................................................................................58

Personalitatea lui Mihai Eminescu..........................................................................................................59

Pleonasmul...............................................................................................................................................61

Hipercorectitudinea.................................................................................................................................63

ION CREANGĂ- biografie; universul operei........................................................................................64

Unităţi frazeologice. Locuţiunile.............................................................................................................66

“Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă (fragment)............................................................................68

“Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă – prezentare generală; semnificaţii....................................71

Unităţi frazeologice. Formule internaţionale..........................................................................................72

SINTAXA................................................................................................................................................74

Sintaxa propoziţiei...................................................................................................................................74

Sintaxa frazei...........................................................................................................................................76

Unităţi sintactice......................................................................................................................................79

Grupul nominal şi grupul verbal.............................................................................................................80

ELEMENTE DE STILISTICĂ...............................................................................................................82

Stilul tehnico-ştiinţific.............................................................................................................................83

Stilul artistic. Figuri de stil: metafora, metonimia, sinecdoca................................................................84

Stilul oficial-administrativ. Cererea, bonul, chitanţa..............................................................................86

Stilul publicistic.......................................................................................................................................88

I.L.CARAGIALE- biografie; portretul scriitorului................................................................................90

Universul operei lui I.L.Caragiale...........................................................................................................92

“O scrisoare pierdută” de I.L.Caragiale-prezentare generală.................................................................93

“O scrisoare pierdută” de I.L.Caragiale (actul III,scena VII).................................................................96

PROBLEME ALE COMUNICĂRII.....................................................................................................100

Modelul invariabil al comunicării umane.............................................................................................100

Comunicarea orală.................................................................................................................................100

Formule de organizare a unei conversaţii.............................................................................................101

Interviul de angajare..............................................................................................................................101

Comunicarea scrisă. Curriculum vitae..................................................................................................103

Corespondenţa profesională..................................................................................................................104

Instrucţiuni de folosire a unui aparat.....................................................................................................105

Descrierea unui produs finit..................................................................................................................106

PROPUNERI DE TESTE DE EVALUARE SUMATIVĂ..................................................................108

Test sumativ (propunere I)....................................................................................................................108

107

Test sumativ (propunere II)...................................................................................................................108

CUPRINS..............................................................................................................................................110..................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

108