MANDATUL PARLAMENTARILOR. STATUT. PROTECŢIA MANDATULUI

Mandatul parlamentar este definit ca o demnitate publică rezultată din alegere,a de

către electorat, în vederea exercitării prin reprezentare a suveranităţii naţionale şi care

conţine împuternicirile stabilite prin Constituţie şi legi1.

Conform Constituţiei României, mandatul parlamentarilor este un mandat

reprezentativ, ceea ce implică două aspecte:

- în exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului (art. 69

alin. 1) – deputaţii şi senatorii reprezintă şi apără interesele naţiunii şi nu numai a

unui număr limitat de indivizi (de exemplu cei care i-au ales)

- orice mandat imperativ este nul (art. 69 alin. 2) – ceea ce presupune este interzis a

i se impune parlamentarului anumite convingeri sau o anumită conduită, contrare

satisfacerii intereselor generale, rezultate dintr-un raport de subordonare şi

dependenţă.

Trăsăturile mandatului parlamentarilor:

1. este o instituţie de drept public

2. este reprezentativ (la nivel naţional)

3. este general

4. rezultă numai din alegeri

5. este irevocabil

6. are caracter de demnitate publică şi conferă deţinătorului independenţă şi protecţie

constituţională2.

Norma de reprezentare pentru alegerea Camerei Deputaţilor este de un deputat la

70.000 de locuitori şi pentru alegerea Senatului este de un senator la 160.000 de locuitori.

Durata mandatului parlamentarilor corespunde duratei mandatului Parlamentului şi

este de 4 ani.

Mandatul se exercită efectiv din momentul întrunirii legea a Camerei din care face

parte parlamentarul, sub condiţia validării mandatului şi a depunerii jurământului.

Mandatul unui parlamentar încetează la data întrunirii legale a noului Parlament (fie

ca urmare a ajungerii la termen, fie ca urmare a dizolvării Parlamentului) sau în caz de

1 A se vedea Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc, p. 288.2 A se vedea Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, p. 707.

demisie, de pierdere a drepturilor electorale, de incompatibilitate, deces (art. 70 din

Constituţie).

Mandatul Parlamentar se dobândeşte ca urmare a alegerilor, prin vot universal, egal,

direct, secret şi liber exprimat, exercitat în cadrul scrutinului de listă. Dobândeşte calitate de

parlamentar, candidatul declarat ales, în condiţiile legii electorale, sub condiţia validării.

Pentru minorităţile naţionale a căror reprezentanţi nu au reuşit să obţină nici un mandat

parlamentar în urma alegerilor, Constituţia stabileşte că primesc un mandat în Camera

Deputaţilor, dacă au reuşit să obţină pe întreaga ţară un număr de voturi egal cu cel puţin 10%

din numărul mediu de voturi valabil exprimate pe ţară pentru alegerea unui deputat.

Potrivit Legii nr. 373/2004 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, biroul

electoral de circumscripţie eliberează „certificatul doveditor”, pe baza căruia parlamentarul se

va prezenta la şedinţa de constituire a celor două Camere în vederea validării mandatului.

Eligibilitatea. Condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a putea candida pentru

Parlament (conform art. 16 alin. 3, art. 37 si art. 40 alin. 3 din Constituţie):

1.să aibă cetăţenia română şi domiciliul în ţară

2. să aibă drept de vot

3. să nu-i fie interzisă asocierea în partide politice3

4. să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, 23 de ani, pentru a fi ales în Camera

Deputaţilor şi 33 de ani, pentru a fi ales în Senat.

O persoană poate candida fie pe listele de deputaţi, fie pe listele de senatori şi numai

într-o circumscripţie electorală.

Drepturile şi obligaţiile parlamentarilor

În exercitarea mandatului parlamentarilor le sunt conferite o serie de drepturi şi de

obligaţii prin Constituţie, regulamentele Camerelor şi legi:

- dreptul şi obligaţia de a participa la activitatea specifică autorităţii legislative,

indiferent de forma pe care o îmbracă (şedinţe, dezbateri, activitatea grupurilor

parlamentare)

3 Nu pot face parte din partidele politice: judecătorii Curţii Constituţionale, Avocatul Poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici stabiliţi prin lege organică.

- de a urmări şi supraveghea aplicarea şi executarea legilor de către cei cărora le

revine această sarcină, inclusiv prin implicarea, în cadrul circumscripţiilor

electorale, în activitatea diferitelor autorităţi publice (de exemplu, participarea la

şedinţele acestor autorităţi, pot face propuneri etc.)

- dreptul de a pune întrebări şi de a adresa interpelări

- dreptul de a cere informaţii necesare de la diferitele autorităţi publice

- dreptul şi obligaţia de a păstra o strânsă legătură cu alegătorii

- dreptul la indemnizaţie, diurne şi alte servicii etc.

Protecţia mandatului

Mandatul parlamentarilor se bucură de o protecţie constituţională specială în scopul

asigurării independenţei şi libertăţii de acţiune a deputaţilor şi senatorilor în exercitarea

îndatoririlor, dar şi în vederea eliminării unor posibile ingerinţe, presiuni sau ameninţări la

adresa parlamentarilor.

Protecţia mandatului îmbracă mai multe forme:

1. incompatibilităţile

2. imunitatea

1. Incompatibilităţile cu mandatul de parlamentar

Incompatibilitatea este situaţia în care, prin lege, se interzice cumulul de către o

persoană, a două sau mai multe calităţi sau funcţii care, prin caracterul lor, sunt

contradictorii4.

Incompatibilităţi prevăzute expres de Constituţia României (art. 71 alin. 1 şi 2):

a. nimeni nu poate fi în acelaşi timp şi deputat şi senator

b. calitatea de parlamentar este incompatibilă cu orice altă funcţie publică

de autoritate, cu excepţia aceleia de membru al Guvernului (de

exemplu, Preşedintele României, Avocatul Poporului, judecător sau

procuror, judecător al Curţii Constituţionale, membru al Curţii de

Conturi, funcţii de conducere specifice ministerelor, prefect, primar,

vice-primar etc.)

Alte incompatibilităţi (pot fi stabilite şi prin lege organică sau prin regulamentele

Camerelor): incompatibilitatea cu funcţii private (de exemplu, este interzisă utilizarea numelui

4 A se vedea Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan”, Bucureşti, 1998, p. 483.

însoţit de calitatea de deputat în orice acţiune publicitară privitoare la o activitate care aduce

profit; funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, administrator, membru

al consiliului de administraţie sau cenzor la societăţile comerciale, inclusiv bănci sau alte

instituţii de credit; calitatea de comerciant persoană fizică, calitatea de membru al unui grup

de interes economic).

Starea de incompatibilitate atrage demisia parlamentarului.

2. Inumitatea parlamentară

Imunitatea parlamentară este acea trăsătură a mandatului parlamentar în temeiul

căreia parlamentarul este protejat faţă de eventualele presiuni sau abuzuri comise împotriva

persoanei sale şi care îi asigură independenţa, libertatea şi siguranţa în exercitarea

drepturilor şi a obligaţiilor ce îi revin conform Constituţiei şi legilor5.

Imunitatea parlamentară îmbracă două forme :

a. iresponsabilitatea juridică

b. inviolabilitatea.

a. Iresponsabilitatea juridică. Conform art. 72 alin. 1 din Constituţie parlamentarii nu

pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau opiniile politice exprimate în exercitarea

mandatului.

Iresponsabilitatea se referă numai la actele făcute în exercitarea mandatului de

parlamentar. Este o imunitate totală care îl apără pe parlamentar împotriva oricărei forme de

răspundere juridică, atât în timpul mandatului, cât şi după expirarea acestuia.

Pentru opinii şi acte făcute în afara limitelor mandatului, parlamentarul va răspunde

juridic conform dreptului comun

b. Inviolabilitatea reprezintă o „imunitate de procedură”6 ce presupune reguli

procedurale speciale derogatorii de la cele de drept comun privind tragerea la răspundere

juridică. În primul rând, este vorba numai de fapte săvârşite de parlamentar, dar care nu au

legătură cu exercitarea atribuţiilor. În al doilea rând, imunitatea protejează numai cu privire

la răspunderea penală.

Regulile speciale se referă la percheziţionarea, reţinerea, arestarea, competenţa

specială de urmărire şi de trimitere în judecată şi judecarea.

5 A se vedea Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc, p. 329.6 A se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în

dreptul român, p. 529.

Astfel, parlamentarii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru faptele care nu

au legătură cu voturile sau opiniile exprimate în exercitarea mandatului, dar percheziţionarea,

reţinerea sau arestarea se pot face numai cu încuviinţarea Camerei Parlamentului din care fac

parte, după ascultarea lor (procedura ridicarea imunităţii). Urmărirea şi trimiterea în judecată

intră în competenţa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar competenţa

de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (art. 72 alin. 1 şi 2).

Cererea de reţinere, arestare sau percheziţie se adresează preşedintelui Camerei de

către Ministrul Justiţiei. Preşedintele Camerei aduce la cunoştinţă deputaţilor sau senatorilor

cererea, în şedinţă publică, după care o trimite de îndată Comisiei juridice, de disciplină şi

imunităţi spre examinare, care va stabili, prin raportul său, dacă există sau nu există motive

temeinice pentru aprobarea cererii. Hotărârea comisiei se adoptă prin votul secret al

majorităţii membrilor acesteia. Pe baza raportului comisiei permanente, ridicarea imunităţii se

decide în plenul Camerei, cu votul majorităţii membrilor.

În caz de infracţiune flagrantă, parlamentarii pot fi reţinuţi sau percheziţionaţi, dar,

Ministrul Justiţiei are obligaţia de a-l informa de îndată pe preşedintele Camerei din care face

parte parlamentarul, pentru a declanşa procedura ridicării imunităţii. Dacă, însă, Camera

sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, poate dispune neîntârziat revocarea

măsurii reţinerii (art. 72 alin. 3 din Constituţie).

Toate cererile privind ridicarea imunităţii parlamentare se înscriu cu prioritate pe

ordinea de zi a şedinţei Camerei sesizate.

Răspunderea disciplinară a parlamentarilor

Răspunderea disciplinară a parlamentarilor (abaterile disciplinare pe care aceştia le pot

săvârşi, precum şi sancţiunile aferente) este reglementată prin regulamentele celor două

Camere ale Parlamentului.

Printre abateri disciplinare se regăsesc (art. 195 din regulamentul Senatului):

a) încălcarea dispoziţiilor privind îndatoririle senatorului prevăzute de Constituţia

României, republicată, şi de Legea statutului deputaţilor şi al senatorilor;

b) încălcarea jurământului de credinţă;

c) nerespectarea prevederilor regulamentului Senatului;

d) exercitarea abuzivă a mandatului de senator;

e) comportamentul injurios sau calomniator la adresa unui parlamentar ori a altui

demnitar în şedinţele de plen, de comisii sau de birou ori în afara acestora, dar cu privire la

exercitarea mandatului de senator;

f) absentarea nemotivată şi în mod repetat, de la lucrările Senatului.

Sancţiunile disciplinare prevăzute de regulamentul Senatului:

a) atenţionarea;

b) chemarea la ordine;

c) retragerea cuvântului;

d) îndepărtarea din sală pe durata şedinţei;

e) avertisment public – scris.

Abaterile şi sancţiunile disciplinare prevăzute se constată şi se aplică de către

preşedintele de şedinţă sau, după caz, de preşedintele comisiei senatoriale.

Sancţiunile disciplinarea nu pot împiedica exercitarea dreptului la vot.

Conform regulamentului Camerei Deputaţilor, sancţiunile disciplinare sunt (art. 123):

a) avertismentul;

b) chemarea la ordine;

c) retragerea cuvântului;

d) eliminarea din sala de şedinţe;

e) interzicerea participării la lucrările Camerei pe timp de maximum 15 zile;

f) excluderea temporară.

Sancţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a), b), c) şi d) se aplică de către preşedintele de

şedinţă, iar cele prevăzute la alin. (1) lit. e) şi f), de către Cameră, la propunerea Biroului

permanent.