u

iti4N4STIRI ORTODOX& DESCOPERĂ LOCURILE SFINTE

NR.28 -DERVENT

PROLOG

Trecerea întru lumină .................... . 3

ISTORIE Crucea-

arborele credinţei de la Dervent .......... 4

SFINŢI ŞI MINUNI Puterea făcătoare de viaţă ...... . ....... 12

TEZAUR Darurile pământului sfinţit ..... . ........ 18

GHID Miezul de taină al zidirilor . .. . ........... 22

INFLUENŢE Mugurii pietrei

VIAŢAMONAHALĂAZI

................. 26

Roadele sfinte ale ascultării ... . ......... 28

CUVINTE ÎNŢELEPTE Piatra de temelie

PENTRU COPil

................. 30

Ucenicul căprior .... . ........ . ......... 31

Nu rataţi bibliorafturile speciale în care puteţi colecţiona seria MĂNĂSTIRI ORTODOXE.

Bibliorafturile sunt disponibile la chioşcurile de ziare la preţul de 9,99 Lei/45 MDL. De Agostini va anunţa datele de publicare a bibliorafturilor în seria de reviste.

MĂNĂSTIRI ORTODOXE Apariţie săptămânală

EDITURA: De AGOSTINI HELLAS SRL ADRESA: Vouliagmenis 44-46, 166 73 Atena EDITOR: Petros Kapnistos MANAGER ECONOMIC: Fatis Fotiou MANAGER DE REDACŢIE ŞI PRODUCŢIE: Virginia Koutroubas GROUP PRODUCT MANAGER: Meropi Papadaki BUS!NESS DEVELOPMENT MANAGER: Dimitris Pasakalidis COORDONATOR DE PRODUCŢIE: Carolina Poulidou SENIOR EDITOR: Tania Skandalaki JUNIOR EDITOR: Maria Papadimitriou MANAGER DISTRIBUŢIE: Evi Boza CONTROLLER DISTRIBUŢIE: Yiannis Vougioukas SENIOR COORDONATOR LOGISTICA: Antonis Lionmis

© 20 Il, De Agostini Hellas Ltd.

Coperta: Arhiva foto Le Vart Y Line; Pagina 3: Arhiva Mănăstirii Dervent; 4: Arhiva foto Le Vart Y Line; 5: Arhiva Mănăstirii Dervent (sus), Arhiva personală Călin Nemeş (centru, jos); 6: Arhiva Mănăstirii Dervent (sus), Arhiva personală Călin Nemeş (centru, jos); 7: Arhiva foto Le Vart Y Line (sus), Arhiva personală Călin Nemeş (jos); 8: Arhiva personală Călin Nemeş (sus), Arhiva Mănăstirii Dervent (jos); 9: Arhiva Mănăstirii Dervent; 10: Arhiva Mănăstirii Dervent (sus), Arhiva foto Le Vart Y Line (centru, jos); Il: Arhiva Mănăstirii Dervent (sus), Arhiva foto Le Vart Y Line (jos); 12: Arhiva Mănăstirii Dervent (sus), Arhiva foto Le Vart Y Line (jos); 13: Arhiva Mănăstirii Dervent; 14: Arhiva foto Le Vart Y Line; 15: At:hiva foto Le Vart

Y Line (sus), Arhiva Mănăstirii Det:Vent (jos); 16: Arhiva foto Le Vart Y Line (sus), Arhiva personală Călin Nemeş (jos); 17: Arhiva personală Călin Nemeş (sus, centru), Arhiva foto Le Vart Y Line (jos); 18: Arhiva Mănăstirii Dervent; 19: Arhiva Mănăstirii Dervent (sus, centru), Arhiva foto Le Vart Y Line (jos}; 20: AThiva personală Călin Nemeş; 21-22: Arhiva foto Le VartY Line; 23: Arhiva foto Le Vart Y Line (sus), Arhiva Mănăstirii Dervent (centru dreapta şi stânga}; 24: Arhiva Mănăstirii Dervent (sus, centru), Arhiva foto Le Vart Y Line (jos); 25: Arhiva foto Le Vart Y Line (sus, centru); Arhiva Mănăstirii Dervent (jos}; 26: Arhiva Mănăstirii Dervent; 27: Arhiva Mănăstirii Dervent (sus dreapta şi stânga), Arhiva foto Le Vart Y Line (jos); 28-29: Arhiva Mănăstirii Dervent, Arhiva Mănăstirii Putna (harta); 30: Arhiva foto Le Vart Y Line; 31: Arhiva Mănăstirii Dervent. ISSN: 1792-1732

SERVICII EDITORIALE OFERITE DE: LE V ART Y LINE SRL. Cu sprijinul lucrării Părintelui Stareţ Andrei Tudor, "Istoria Crucilor de Leac de la Mănăstirea Dervent", 2009; cu ajutorul Sfintei Mănăstiri Dervent şi a site-ului acestui aşezământ: www.dervent.ro, precum şi cu sprijinul Părintelui Efrem Băndărică (www.parinteleefrero.blogspot.com). Consultanţi: Călin Nemeş, arh. Ruxandra Berinde DTP: LE VART Y LINE SRL

TIPĂRIRE ŞI LEGARE: G. CANALE & C DIRECTOR TIPOGRAFIE: GIUSEPPE CANALE

IMPORTATOR-DISTRIBUITOR: Media Service Zawada S.R.L. Country Manager: Mariana Mihălţan Marketing Manager: Adina Bojică Redactor: Gabriela Muntean Distribution Manager: Dan Iordache

ADRESA: Str. Louis Pasteur, Nr. 38, Et. l, sect. 5, Bucureşti, România

Preţul revistelor Preţul primului număr: 2,90 lei/9,90 MDL Preţul începând cu cel de al doilea număr: 5,90 lei/19,90 MDL

Drepturile tuturor ilustraţiilor şi ale textelor se afld sub copyright. Este interzisă reproducerea, stocarea� transmiterea sau utilizarea comercială a materialelor, sub orice formă, fără acordul scris al editorului. Editorul îşi propune publicarea a J 00 de numere tn cadrul acestei colecţii. Editorul fşi rezervă dreptul de a întrerupe sau prelungi publicarea. colecţiei, dacă este necesar.

Pentru orice informaţie, lămurire sau comenzi de numere apărute anterior sunaţi-ne la tel.;

România: (021) 40 10 888 Moldova: (022) 93 07 42 Pe lângă preţul revistelor comadate va trebui să achitaţi ramburs şi contravaloarea taxelor poştale. Orar de serviciu :

Lnni-Vineri, 10:00-18:00

Vizitaţi site-ul nostru la adresa www.deagostini.ro

e-mail: info@deagostini.ro

Trecerea întru lumină

Având pusă piatra de temelie încă din vremurile de început ale

creştinismului în Dobrogea, Mănăstirea Dervent a revărsat neîncetate

binefaceri, odată cu rectitorirea sa de la începutul veacului XX. Astfel,

acest lăcaş a devenit deopotrivă un popas al Luminii şi un loc al

regăsirii lăuntrice.

Vestind sciţilor învăţătura Evangheliei, Sfântul Apos­tol Andrei a pecetluit meleagurile dobrogene prin puterea cuvântului dumnezeiesc şi săvârşirea de ne­

numărate minuni. Lucrând peste veacuri ca nişte seminţe tainice, făptuirile apostolice au biruit toate vitregiile vre­murilor, adeverindu-şi puterea necurmată prin noianul de fapte minunate săvârşite până în zilele noastre la Dervent.

Tradiţia bisericească dă mărturie despre câţiva mucenici care, urmând cuvântului dumnezeiesc, au pătimit moarte martirică în veacul al IV-lea, în locurile în care se înalţă azi mănăstirea. Mucenicii sunt în număr de patru, întâiul fiind un bărbat ce propovăduia Vestea cea Bună cu râvnă apostoleas­că şi care în martiriul său a avut alături trei fecioare care au crezut în puterea şi adevărul Evangheliei.

Vestea despre această lucrare minunată s-a răspândit grabnic şi la scurtă vreme numeroşi oameni s-au tămăduit sărutând cu credinţă Crucea de piatră. Mai mult decât atât, un olog s-a vindecat şi şi-a lăsat acolo cârjele spre măr­turie celor care vor avea nădejde şi credinţă întru puterea Crucii. După acest început, minunile nu au încetat să se arate lucrătoare, încât, rugându-se lângă Cruce, mulţimi tot mai mari de credincioşi şi-au aflat alinare suferinţelor sau vindecare deplină. Îndrăciţi, şchiopi, orbi sau oameni cuprinşi de boli pe care ştiinţa medicală le consideră de

nevindecat au găsit la Dervent acel făgaş strâmt prin care se poate înainta prin credinţă.

Astfel au dobândit de la Dumnezeu atât tămă­duirea sufletului cât şi pe cea a trupului, biruind puterea morţii prin pu­terea făcătoare de viaţă a Fiului lui Dumnezeu.

Derventul - cuvânt care în limba turcă în­seamnă " trecere" - s-a preschimbat prin lu­crare tainică şi dum­nezeiască într- un loc

Dându-şi dimpreună viaţa pentru Hristos-Dum­nezeu, în locurile unde şi-au săvârşit martiriul au crescut din pământ patru pietre în formă de cruce; atingându-se de acestea, oameni suferinzi care erau bântuiţi de duhuri necura­te se tămăduiau de îndată.

Odată cu trecerea vre­mii, datorită năvălirilor barbare, Crucile au fost

Sus: Chemând de la întuneric la lumină şi de la moarte la viaţă, Învierea lui Hristos răsună peste veacuri precum cântul clopotelor.

în care aceia care au cu ad evărat curaj pot să facă pasul ce are putere să-i treacă de la suspin

aproape în întregime acoperite de negura uitării şi doar în tradiţia localnicilor a mai dăinuit întrucâtva pomenirea lor.

Ştiri mai noi aflăm despre ele din vremea stăpânirii otomane, din perioada premergătoare Războiului de Inde­pendenţă din 1877. Însă, după acest an, Crucile au rămas în paragină în mijlocul câmpului, urmând ca ele să-şi redo­bândească adevărata însemnătate abia la cumpăna dintre veacurile al XIX-lea şi al XX-lea.

Pe atunci, în satul Coslugea, aflat la câţiva kilometri de Dervent, trăia un cioban surdo-mut, care avea obiceiul să scoată oile la păscut pe izlazul dinspre Dunăre. Prin lucra­rea lui Dumnezeu, acest om s-a vindecat atingându-se de piatra Crucii de leac.

la surâs, de la lacrimă la zâmbet, de la durere la alinare, de la rană la mângâiere, de la mâhnire la bucurie, de la moarte la viaţă, de la în­tuneric la Lumină.

Şi dacă oricăruia dintre noi i se poate întâmpla ca în tumultul vieţii cotidiene să uite încotro se îndreaptă şi că această viaţă este doar un scurt popas şi o trecere către veşnicie, la Dervent avem deschisă o portiţă care ne că­lăuzeşte către taina cea luminoasă a binecuvântărilor lui Dumnezeu.

De aceea un răgaz, o zăbovire la această mănăstire din ţinuturile dobrogene se poate preschimba pentru fiecare într-o trecere şi o strămutare întru strălucirea Luminii ce luminează pe tot omul care vine în lume.

o r­o G)

3

4

Crucea - arborele credintei .1

de la Dervent Dintru începuturile propovăduirii creştinismului, meleagurile Dobrogei au fost precum o matcă întru care s-a plămădit şi a rodit Evanghelia, însuşi neamul românesc ivindu-se în istorie ca popor creştin. Întru această albie a creştinismului şi a românităţii, Derventul ne stă înainte până azi ca un arbore al credinţei, care a adus şi va aduce neîncetate roade.

" 1 n veacul premergător Naşterii Domnului H ristos, Imperiul Roman năzuia ca prin cuceriri teritoriale să facă din Dunăre graniţa sa de nord, astfel încât în anii

72-71 (î. H r.) romanii au izbutit să-şi întindă stăpânirea şi asupra Daciei pontice -Dobrogea de azi. F iind însă sătui de asuprire şi având sprijinul lui Burebista, locu­itorii Scy thiei au înfrânt armata romană. R evenind după mai bine de patruzeci de ani, armatele imperiale au instaurat o perioadă de dominaţie, acest teritoriu fiind supus unui intens proces de romanizare. Măr­turiile acestei epoci d ăinuiesc prin cele câteva sute de inscripţii romane scrise în limba latină.

Propovăduirea Sfântului

Apostol Andrei - plămada

poporului român

După tradiţie, Dobrogea - care mai este numită şi

"Betleemul românesc" -a fost cel dintâi loc de pe teritoriul ţării noastre în care a poposit unul dintre ucenicii Mân­tuitorului Iisus H ristos, anume Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat.

Dimpreună cu fratele său Petru, Andrei era pescar, fiind de loc din Betsaida Galileii, o localitate aflată pe ţărmul lacului Ghenizaret. Tradiţia consemnează că după Pogorârea Duhului Sfânt, când Sfinţii Apostoli au tras la sorţi pentru locurile unde urmau să propovăduiască Evanghelia, Sfântului Andrei i-a revenit ţinutul dintre Istru şi Pontul Euxin - Scythia Minor. Despre aceasta pomeneşte şi Sfântul Dosoftei al Moldovei, care spune că sorţii Apostol ului Andrei au fost "Bitinia şi Marea Neagră şi părţile Propontului, Chalcedonului şi Byzantion, unde sunt acum Ţarigradul, Tracia şi Macedonia şi sosind la Dunăre, ce-i zic Dobrogea şi altele ce sunt pe Dunăre, T hesalia şi acestea toate le-au umblat". Însă această tradi­ţie s-a perpetuat din vechime în izvoare scrise prin mulţi istorici ai Bisericii, între care îi amintim aici pe Origen (325) şi Eusebiu de Cezareea (340).

Pe lângă aceste mărturii scrise, în tradiţia locului sunt prezente atât elemente folclorice, cât şi toponi­mice care adeveresc lucrarea misionară a Sfântului

Sus: Sfântul Apostol Andrei propovăduieşte învăţătura Evangheliei locuitorilor din Scythia Minor. Detaliu din fresca paradisului Izvorului Tămăduirii de la Dervent.

Andrei în ţinuturile Dobrogei; legendele, colindele şi unele datini vechi româneş ti se împletesc cu toponi­mele purtând peste veacuri credinţa în puterea Apos­tolului Andrei. Astfel, la 40 de kilometri de Dervent, în pădurea de lângă comuna Ion Corvin se află "Peş ­tera Sfântului Andrei" şi pârâiaşul cu nouă izvoare, în formă de cruce, despre care legenda zice că ar fi locul în care Apostolul i-ar fi botezat pe cei dintâi creştini ai acestor ţinuturi. Cunoscând caracterul misionar al creştinismului epocii primare se poate spune că o parte d intre cei botezaţi d e Sfântul Andrei au deve­nit la rândul lor propovăduitori şi au adus Vestea cea Bună şi fraţilor lor de peste Dunăre. Astfel, pornind din Dobrogea, seminţele propovăduirii au adus belşug de roade pe toate meleagurile româneşti.

Plecând d in ţinuturile Scy thiei, Sfântul Andrei s-a îndreptat spre sudul Peninsulei Balcanice, unde 1-a propovăduit pe H ristos şi a pus piatra de temelie a multor comunităţi creş tine. Tot aici, anume în Patras,

el a d obând it şi cununa mucenicească, murind răstignit pe o cruce în formă de X .

Crestinătatea ..

din Scythia Minor

După propovăduirea Sfântului Andrei în Do­brogea, creştinismul s-a răspândit aici cu repe­ziciune, întemeindu-se numeroase comunităţi şi totodată ierarhia bisericească a acestor ţinu­turi. Apostolul a hirotonit episcopi şi preoţi din rândul geto-dacilor şi grecilor localnici încât în veacul al IV-lea aici era deja o organizare biseri­cească foarte închegată. La Tomis - Constanţa de

Sus: În întinsul câmpiei dobrogene, la umbra arborilor ce o înconjoară, Mănăstirea Dervent este un popas al întâlnirii omului cu lumina lui Dumnezeu.

nea în Capadocia Sfântului Vasile cel Mare, în care nevoinţele erau strâns l egate de vieţuirea în peşteri, alături de care erau săpate şi bisericuţe rupestre. Un asemenea aş ezământ monahal a dăinuit până azi l a Basarabi-Murfatlar, în jude­ţul Constanţa.

În partea de nord a S cythiei Minor, mănăs­tirea cu cea mai mare influenţă era cea de la Niculiţel, iar ca sih ăstrii au rămas cunoscute încă din veacurile V-VII cele de la S fântul Ghe­orghe şi de la Chilia. Însă cea dintâi vatră mo­nahală de pe teritoriul României este a testată în

azi -se afla o arhiepiscopie, întâistătă­torul ei fiind unul dintre cei 318 Sfinţi Părinţi care au participat în anul 325 la Sinodul I Ecumenic de la Niceea.

Jos: Bisericile săpate în cretă de la Basarabi, descoperite

Monahismul a pătruns în Do­brogea atât sub influenţa temeinicei organizări bisericeşti, cât şi datorită râvnei pentru o viaţă creştină auten­tică. În această regiune şi-au exercitat influenţa mai multe tipuri de vieţuire monahală, două dintre ele având o în­semnătate mai mare. Cel dintâi filon monastic îşi avea originea în Bizanţ, de unde erau trimişi episcopi misio­nari şi călugări atât în vederea întări­rii creştinismului din Dobrogea, cât şi pentru apărarea lui de erezii. Aceştia au organizat viaţa monahală după rânduiala şi tradiţia bizantină. U n alt curent monastic şi-a avut origi-

Stânga: Cruciuliţe din veacurile XI-XIII,

descoperite la Durostorum - azi localitatea bulgărească Silistra.

Dreapta: Inscripţia din cripta martirică a Sfinţilor Atai, Zotic, Camasie şi Filip,

descoperită la Niculiţel în 29 septembrie 1971.

pe 11 iunie 1957. Imagine din timpul şantierului arheologic.

CRON OLOGIE

S�G. I Sfântul Apostol Andrei propovăduieşte Evanghelia în Dobrogea.

S6G.AL N-L6G\ Pătimi rea Sfinţ ilor Mucenici de la Dervent şi ivirea din pământ

a Crucilorfăcătoare de minuni.

S60. G\L IX·L6G\ Mărturiile istorice atesta prezenţa unul lăcaş sihăstresc la Dervent.

ooo. xm-xvn Tradiţia pustnicească din zona de sud a Dobrogei dăinuie prin vitregiile vremii.

800. G\L XIX-L6A

1923

Pe vechile vetre monahale dobrogene încep sâ se construiască mănăstiri.

Printr-un aa oficial, episcopul llarie Teodorescu al Constanţei îi cere

la 24 februarie monahiei Eufenia Alexandrescu sâ înfi inţeze la Dervent o mănăstire de ma ic i.

N24 Se ridică o casă ca re slujeşte drept

paraclis, dar aceasta va arde într-un incendiu nimicitor

1925 Aşezământul de la Dervent este

înnoit prin donaţiile doamnei Olimpia Andreevici din Coslugea.

1928 La praznicu1 Izvorului lămăduirii, în prezenţa Eoiscopului Gherontie

aiTomisu!ui, se vindecă un orb.

1931 Doamna 0arascheva Gheorghiu cumpără în nume e Eoiscopiei terenul pentru mănăstire şi dăruieşte toate materialele trebuincioase pentru construCţie.

1936 La 5 iulie se pune piatra de temelie a lăcaşului de la Dervent, planul bisericii fiind realizat de N.

Săndulescu, iar devizul nind estimat la 4 50 000 lei.

1936-1938 Fiind trimis de către Episcooie, Părintele Elefterie Mihail strânge donaţii pentru înălţarea lăcaşu!ui de la Dervent.

1938 Părintele Elefterie este num· Stzre; al Mănăstirii Dervent, la 1 3 septe'Tlbrie.

1942 La 13 septembrie Biserica mznăstirii este sfinţită de către PreaSînţitul Gherontie al Tomisului.

1955 Se înfiinţează la Dervenroşcoală monahală la iniţiativa Preasflnţitului Chesarie al Dunării de Jos.

1959 Părintele Elefterie este scos din mănăstire, la 28 octombr'e, la

presiunea organelor de cono cere comuniste, urmând ca mănăstirea să fie închisă.

1970 Biserica mănăstirii este reoesch'să, funqionând ca locaş ce cu a

paroh iei Galiţa.

1987-1989 Biserica este elearif.cată oe ascuns

de câţiva credincioşi, iar apo· este piaată.cu uşile închise" de către Marcel Codreanu.

1990 Părintele Elefter'e se ·nrocrce la

Dervent. in rebruar"e

1993 Începe construirea unui nou corp de

clădiri care va fi sfinţit în anul1997.

1998

2004

La 1 august este numit stareţ al mănăstirii Părintele Andrei Tudor.

Sunt inaugurate la Dervent complexul muzeistic, precum

şi un cabinet stomatologic, cel dintâi dintr-o mănăstire a Arhiepiscopiei Tom isulu i .

ISTORIE

partea de sud a Dobrogei, fiind localizată între Tomis şi Durostorum, anume în cetăţile Histria, Axiopolis, Suci­dava, Calatis, Tropaeum Traiani. În câteva dintre aceste cetăţi săpăturile au scos la lumină grupări de mai multe bazilici, ce alcă­tuiau puternice centre teologice, fiind totodată şi locuri de adâncă nevoinţă.

ale căror moaşte au fost descoperite în anul1971, la Nicu­liţel, localitate din apropierea Noviudunumului. Acestor martiri li se adaugă şi cei din Durostorum (azi Silistra,

în Bulgaria) care au fost muceniciţi în vremea lui Diocleţian: Maximus, Dada şi Qvintilianus, tot în această cetate pătimind şi Sfinţii Isihie, Da­sius şi Emilian. În timpul persecuţiilor împotriva

creştinătăţii, care au căpătat amploa­re din anul 64, din vremea lui Nero, cei mai râvnitori dintre creştinii ce vieţuiau în Dobrogea s-au învredni­cit de cununa martiriului. Cu toate că Scythia Minor se afla la periferia Imperiului Roman, ea nu a fost cru­ţată de aceste pătimiri, dar ştirile care se păstrează sunt relativ puţine. Avem în schimb mai multe mărtu­rii despre cele petrecute în vremea prigoanei împăraţilor Diocleţian, Maximian, Galeriu şi Liciniu, la în­ceputul veacului al IV-lea. Astfel, în anii 320-322, cetatea Tomis a dat mai

Sus: Sfinţii Epictet şi Astion,

Prigoanele de la începutul veacu­lui al IV-lea au cuprins şi Halmyrisul, cetate situată azi în vecinătatea satu­lui Dunăvăţ, în apropiere de braţul Sfântul Gheorghe al Dunării. Prin mila Domnului, aici au fost desco­perite osemintele preotului Epictet şi ale monahului Astion. Pe lângă faptul că sunt cele mai vechi sfinte moaşte din ţinutul Dobrogei, aşa după cum mărturiseşte şi actul mar­tiric, ele au primit de la Dumnezeu darul facerii de minuni. Moaştele au fost descoperite la praznicul Ador­mirii Maicii Domnului, pe 15 august 2001, ele fiind sălăşluite într-o criptă

pilde vii de mărturisire a Dumnezeirii

mult de şaizeci de martiri, între aceş- Domnului Hristos. tia numărându-se Episcopul Efrem dimpreună cu cei şase mucenici: Macrobiu, Gordian, Heli, Zotic, Lucian şi Valerian. Tot la Tomis, în timpul prigoanei lui Liciniu au primit cunună mucenicească şi fraţii Argeu, Narcis şi Marcelin, alături de episcopul Tit. În oraşul Cernavodă, numit înainte vreme Axiopolis, au pătimit moarte martirică Sfinţii Chiril, Chindeus şi Da­sius, iar în nordul Dobrogei, în cetatea Noviudunum, în apropiere de Isaccea de azi, au murit ca mucenici 36 de creştini între care şi Sfinţii Atai, Zotic, Camasie şi Filip

Stânga: La 15 august 2001, au fost descoperite în martirionul de la Halmyris moaşte le Sfinţilor Epictet şiAstion.

martirică aflată sub altarul bazilicii episcopale din Halmyris. Descoperirea moaştelor a făcut să renască cinstirea celor doi sfinţi, iar darul lor făcător de minuni aduce roade celor care li se roagă cu credinţă. Prin osârdia şi purtarea de grijă a Părintelui Arhiepiscop Teodosie Petrescu, moaştele celor doi sfinţi sunt aşezate azi în rade şi se află spre închinare în Catedrala Arhiepi­scopală din Constanţa.

Martiriul Sfintilor de la �

Dervent - sământa sfântă �

a mănăstirii

Peste vreme, lucrarea misionară a Sfântului Apostol Andrei în Dobrogea a fost continuată de mai mulţi propo­văduitori ai învăţăturii Evangheliei. După un răstimp, în care unul dintre aceşti ucenici ai Apostolului a răspândit învăţătura Domnului Hristos, mai-marele cetăţii Der­vent, fiind păgân, a dat poruncă să fie prins. Împreună cu acesta au fost întemniţate şi trei fecioare de curând con­vertite, mai apoi toţi patru urmând a fi osândiţi la moarte. Stăpânitorul cetăţii avea de gând să-i înspăimânte prin faptul că vor fi duşi în arenă şi vor ajunge mâncare pentru fiarele sălbatice. Mai înainte de a fi daţi fiarelor, prigoni­torul i-a îndemnat să se lepede de Hristos, făgăduindu-le că de vor săvârşi acest lucru îi va izbăvi de moarte şi pe deasupra le va da orice îi vor cere. Fiind plini de harul Du­hului Sfânt, cei patru creştini au răspuns răspicat că nu se leapădă de Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ci pentru numele

Stânga: Cripta de la Niculiţel, unde au sălăşluit moaştele Mucenicilor Atai, Zotic, Camasie şi Filip.

Său sunt gata să primească orice fel de moarte silnică. În vremea mărturisirii, mucenicii erau aşezaţi astfel: cel care a propovăduit Evanghelia

ISTORIE

al IX-lea, când viaţa pustnicească din această sihăstrie era vestită până în Balcani şi în lăcaşurile monahale din

Athos. Vitregiile vremu­pe locul unde se află Cru­cea din paraclis, iar cele trei fecioare, la o depărtare de 15 paşi. Văzând că sunt de nebiruit în mărturisirea lor, ighemonul a dat poruncă să fie supuşi la chinuri groaz­nice. Celor trei fecioare le-au fost smulse unghiile de la mâini şi de la picioa­re şi cu fierul înroşit în foc le-au fost scoşi dinţii din gură. Stăpânitorul cetăţii, văzând că mărturisitorul le îndeamnă pe fecioare să nu se supună poruncii păgâ­ne, a poruncit ca fecioarele să fie făcute bucăţi, iar cel care le-a învăţat credinţa creştină să fie jupuit de viu şi spânzurat pe Cruce, cu capul în jos, până va pu­trezi. Călăii au împlinit po­runca, iar trupurile Sfinţilor au stat mai multe zile sub

Sus: Martiriul Sfinţilor de la Dervent. Detaliu din fresca paradisului Izvorului Tămăduirii.

rilor s-au abătut şi asupra acestor locuri, iar în anul 1036, sălaşul monahicesc de la Dervent va fi distrus dimpreună cu cetatea de aici. Cu toate acestea, lu­crarea pricinuită de adân­cirea în rugăciunea inimii şi în împlinirea poruncilor evanghelice a dus la înche­garea unei tradiţii isihaste în această regiune, astfel putând fi înţeleasă prezen­ţa numeroaselor aşezări pustniceşti din veacurile XIII-XVII. Chiar dacă erau distruse în vremea năvăli­rilor, cotropirilor şi războa­ielor, ele se reconstruiau şi se umpleau de vieţuitori îndată ce primejdiile tre­ceau şi soseau vremuri mai liniştite. Astfel, prin multă răbdare împletită cu oste-

pază. În cele din urmă, trupurile lor fie au fost aruncate în Dunăre, fie au fost arse, căci mergând creştinii să le afle nu le-au mai găsit. Dar, prin minunată şi dumnezeiască lucrare, pe locurile unde s-a săvârşit martiriul au fost gă­site patru pietre crescute în formă de cruce. Bucurându-se de această minune, creştinii au sărutat cele patru Cruci cu evlavie, iar unii dintre aceştia, care erau bântuiţi de duhuri necurate, s-au tămăduit de îndată.

Astfel, vatra Derventului a fost sfinţită prin sânge mucenicesc, iar jertfa acestor sfinţi a rodit deplin în cti­toria de azi.

Devenirea lăcasului �

de la Dervent

Având la temelie sămânţa însânge­rată a martiriului, Derventul a dăinu­it peste vreme prin rugăciunile Sfinţi­lor Mucenici şi a zămislit lăcaşuri de rugăciune în preajma Sfintelor Cruci făcătoare de minuni.

Mărturia istorică consemnează că pe teritoriul ţării noastre vatra mona­hală care are cea mai mare vechime se afla între Tomis şi Durostorum, localizare care corespunde cu pozi­ţia Derventului. Dar cea dintâi in­formaţie certă despre prezenţa aici a unei sihăstrii o avem abia din veacul

neală stăruitoare, flacăra credinţei în Dumnezeu a rămas aprinsă în aceste ţinuturi.

Tradiţiile orale şi toponimice păstrate în regiune dau mărturie despre prezenţa a patru schituri în împre­jurimile mănăstirii. Cel dintâi îşi avea vatra între sa­tele Galiţa şi Bugeac, al doilea era situat în apropiere de Garvăn, unde dăinuie o fântână numită până azi

"Fântâna Mănăstirii", iar al treilea se afla pe ţărmul Dunării, în apropierea satului Strunga, la mai bine de 10 kilometri de Dervent. Cel de-al patrulea schit, cu­noscut sub numele Dervent (Crucea de Leac) este aşezat pe locul unui cimitir paleocreştin, care are o vechime mult mai mare decât mănăstirea distrusă în veacul al XI-lea. Osemintele omeneşti precum şi obiectele de cult descoperite odată cu săpăturile făcute pentru turnarea fundaţiei actualei biserici a Derventului adeveresc cu pri­sosinţă însemnătatea creştină a acestui spaţiu.

Din veacul al XIX-lea, pe vechile vetre monahale au început să se construiască mănăstiri, cu prisosinţă în partea de nord a Do­brogei: la Taiţa, Cocoş, Celic Dere. În aceste împrejurări, un mare număr de credincioşi au înştiinţat Episco­pia Constanţei despre mulţimea de tămăduiri care se săvârşesc la Der­vent. Luând aminte la acest temeiuri, Episcopia a hotărât înfiinţarea aici a unei mănăstiri, reînnodând astfel

Stânga: Disc de argint aurit, datând dinainte de anul518 şi refăcut în vremea păstoririi episcopului Paternus al Tomisului

ISTORIE

Dreapta: Clădirea schitului

de la Dervent, aşa cum arăta în

anull924.

firul tradiţiei monahale într-un loc sfinţit de sânge mu­cenicesc, de noianul de suspine ale pustnicilor şi de mul­ţimea de lacrimi vărsate de oamenii care s-au tămăduit la Crucea de leac.

Prin actul din 24 februarie 1923, episcopul Ilarie Te­odorescu al Constanţei îi cerea monahiei Eufenia Ale­xandrescu de la Mănăstirea Dintr-un Lemn să înfiinţeze la Dervent o mănăstire de măicuţe, datorită faptului că această aşezare devenise deja un loc de pelerinaj cu mare însemnătate. Pentru început s-a ridicat aici un mic aşe­zământ care a fost isprăvit în anul 1924, urmând ca prin purtarea de grijă a monahiei care se stabilise aici, să fie înălţată mănăstirea propriu-zisă.

Dar în acelaşi an a izbucnit un incendiu din pricina neglijenţei unui cantonier, fiind distrusă astfel incinta care adăpostea Sfânta Cruce făcătoare de minuni. Toate cele ce s-au petrecut nu i-au împiedicat însă pe creştini să vină în număr mare în noaptea de Izvorul Tămăduirii, când se spune că această Cruce are cea mai mare putere de tămă­duire. Această asociere dintre Sfânta Cruce şi praznicul Iz­vorului Tămăduirii se datorează faptului că în vecinătatea Derventului, la o distanţă de aproximativ 200 de metri se află un izvor tămăduitor, care prin tradiţie este pus în le­gătură tot cu Sfântul Apostol Andrei. Cu toate condiţiile neprielnice, creştinii au continuat să vină şi chiar să rămâ­nă nopţi întregi lângă Crucea tămăduitoare, care ajunsese renumită în ţara întreagă, încă de pe atunci.

Fiind înduioşată de starea oamenilor bolnavi care veneau aici, doamna Olimpia Andreevici - soţia mo­şierului din Coslugea - a donat toate cele de trebuinţă pentru refacerea casei distruse, încât în luna august a anului 1925 aceasta era în întregime renovată. Materi­alele din care fusese alcătuită erau rudimentare, dar cu

Stânga: Imagine din timpul procesiunii cu moaştele Sfinţilor Epictet şi Astion, desfăşurată la Constanţa în 28 iulie 2007.

toate acestea ea a slujit de paraclis cu icoane, cruci, candele şi sfeşnice, iar într-o încăpere alăturată locuia o monahie care le citea din Psaltire celor suferinzi.

În scurta sa păstorire dintre anii 1923-1925, episcopul Ilarie Teodo­rescu nu a izbutit să vadă împlinirea gândului de a fi ridicată o mănăstire la Dervent, însă această străduinţă a fost continuată şi de către următorul ie-rarh al Tomisului, Gherontie Nicolau. În anul 1928 când slujeşte la Dervent de Izvorul Tămăduirii, Preasfinţitul Gherontie devine martor nemijlocit al vindecării unui om ce rămăsese orb în urma războiului. Strădania acestui ierarh pentru ridicarea lăcaşului de la Dervent este adeverită de numeroase­le intervenţii făcute pe lângă forurile competente pentru a fi obţinut terenul necesar construcţiilor aşezământului.

În anul1931, Schitul Dervent a primit donaţii însemna­te din partea doamnei Parascheva Gheorghiu, care a cum­părat pe numele Episcopiei pământul din jurul Sfintelor Cruci - aproximativ 12000 mp. În felul acesta au încetat toate conflictele iscate între cei bolnavi care veneau la Sfin­tele Cruci şi proprietarul terenului. De asemenea, această femeie a donat lemn, fierărie şi tablă cu care s-a ridicat o casă de locuit, asemenea unei gospodării. Schitul a primit o donaţie de 2 hectare de teren arabil din partea doamnei Olimpia Andreevici, care dimpreună cu soţul său - care era moşier, industriaş şi senator - au făcut multe alte danii. Prin numeroasele lor contribuţii, Parascheva Gheorghiu şi familia Andreevici sunt socotiţi drept marii ctitori ai Mă­năstirii Dervent.

Cu toate că de la bun început Derventul a fost gândit ca mănăstire de maici, din luna octombrie a anului 1931, din încredinţarea ierarhului locului, aici au început să vieţu­iască doi ieromonahi: Anastasie Negară şi Ghenadie Pavel. Aceştia au primit misiunea de a ridica la Dervent un schit în toată puterea cuvântului şi deopotrivă de a purta grijă de toţi bolnavii care căutau tămăduire la Sfânta Cruce. În următorii ani, numărul vieţuitorilor din schit a crescut, iar după incendiul din anul1934, s-a stabilit aici şi Parascheva Gheorghiu, a cărei râvnă pentru înălţarea lăcaşului nu a în­cetat până la sfârşitul vieţii sale.

În urma incendiului, paraclisul a fost transformat într-un morman de chirpici, iar în aceste împrejurări Epi­scopul Gherontie a instituit un comitet de acţiune aflat sub preşedenţia sa, care avea misiunea de a strânge fondurile trebuincioase pentru ridicarea bisericii schitului.

Planul şi devizul lăcaşului au fost întocmite de inginerul N. Săndulescu din Călăraşi, iar suma pentru construcţia propriu-zisă fusese estimată la 450. 000 lei.

La 5 iulie 1936 s-a pus piatra de temelie a viitoarei bise­rici a Mănăstirii Dervent, fiind de faţă numeroase persona­lităţi şi o mulţime de peste cinci mii de credincioşi.

După patru veacuri de stăpânire otomană, bisericile din această regiune a ţării erau foarte puţine şi se aflau mai mult la oraşe, cei care vieţuiau la sate fiind lipsiţi de participa­rea la săvârşirea Sfintei Liturghii. În aceste împrejurări este limpede cât de mare era însemnătatea ridicării la Dervent a unei biserici. Mai mult decât atât, Preasfinţitul Gherontie îşi dorea să înfiinţeze aici şi un dispensar unde să fie trataţi bolnavii din comunele învecinate, deoarece în zonă nu era niciun punct medical.

Pentru finalizarea lucrărilor mănăstirii, episcopia a rân­duit ca un călugăr din obştea schitului să fie trimis pentru a strânge fonduri. Cel care a împlinit această ascultare a fost monahul Elefterie Mihail. Despre această strădanie, stareţul mănăstirii, Natanail Iliescu, îi scria ierarhului:

"Monahul Elefterie Mihail a trimis 10. 600 lei de prin satele dobrogene unde era plecat în vederea strângerii de ajutoa­re pentru construirea bisericii". Într-un alt raport, acelaşi stareţ scria: "Aş dori să am o mie de călugări ca Părintele Elefterie". Vreme de mai bine de trei ani, acest călugăr iu­bitor de osteneală a umblat cu căruţa din sat în sat pentru a strânge de la oameni bani şi materiale de construcţie. Nu de puţine ori a primit cereale, pe care le-a vândut statului, ajutând astfel pe toate căile la ctitorirea bisericii.

Vizitând în anul1940 Mănăstirea Dervent, Preasfinţitul Gherontie nădăjduia ca isprăvi rea bisericii să se săvârşească

Dreapta: Părintele Elefterie Mihail în mijlocul vechii obşti a Mănăstirii Dervent.

Jos: În interiorul bisericii de la Dervent, alături de Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului se află icoane pe lemn

din veacul al XIX -lea, precum şi altele noi, ce urmează tradiţia

iconografică bizantină.

ISTORIE

în acelaşi an, însă intrarea României în cel de-al Doilea Răz­boi Mondial a împiedicat acest lucru. În aceste împrejurări, biserica a fost terminată abia în 1942 şi sfinţită de episcopul Gherontie pe 13 septembrie, acelaşi an.

Cel care este socotit pe bună dreptate ctitorul bisericii şi organizatorul unei vieţi monahale autentice la Dervent este Părintele Elefterie Mihail. El a fost deopotrivă atât stareţ al Mănăstirii, cât şi preot şi duhovnic al credincioşilor din satele învecinate. Cei care 1-au cunoscut pe acest cuvios băr­bat mărturisesc că fusese dăruit de Dumnezeu cu trei mari lucrări: a tămăduirii bolilor, a postirii şi a înaintevederii.

Derventul în vremea stăretiei .

Părintelui Elefterie

Fiind un monah sporit duhovniceşte, în anul 1936, la cererea Preasfinţitului Gherontie al Constanţei, părintele Elefterie a fost trimis de la Mănăstirea Balaciu - locul său de metanie -la Schitul Dervent, fiind numit stareţ doi ani mai târziu, în 1938. Astfel se face că atât închegarea unei vieţi monahale autentice la Dervent, cât şi înălţarea propriu-zisă a lăcaşului şi a chiliilor sunt întreţesute cu viaţa şi cu nevo­inţa Părintelui Elefterie.

În plan duhovnicesc, pe fraţii care începuseră să se adune în jurul său, părintele Elefterie s-a străduit să-i înve­ţe străvechiul temei monahal: "Ora et labora" ("Roagă-te şi

munceşte"). Pentru a avea o pregătire teologică corespunzătoare, stareţul mănăstirii s-a îngrijit ca fraţii să în­veţe la renumita şcoală monahală de la Neamţ. Mai mult decât atât, în oc­tombrie 1955, Preasfinţitul Chesarie al Dunării de Jos va înfiinţa la Dervent o şcoală monahală pentru vieţuitorii ei, cu o durată de trei ani, Părintele Elefterie fiind numit director al acestei şcoli, rămânând totodată şi singurul preot şi duhovnic al mănăstrii.

Dar mulţimile de credincioşi care îşi îndreptau paşii spre Dervent nu au fost trecute cu vederea de către autori­tăţile comuniste, iar vrăjmăşia ateistă a dus la începerea prigoanei atât îm­potriva mănăstirii cât şi a părintelui. Punctul culminant al acestor acţiuni îl va constitui înscenarea care i s-a făcut stareţului mănăstirii, urmată de alungarea lui de la Dervent. Adevărul despre acele momente s-a făcut cu­noscut tuturor abia în anul 1994, când însuşi autorul faptei a recunoscut că sub acoperirea Securităţii s-a furişat în chilia stareţului şi a pus sub perna acestuia un revolver. În felul acesta, în urma percheziţiei inopinate, părintele Elefterie a fost acuzat de port ilegal de armă şi de acţiuni împotriva siguranţei

ISTORIE

��t;l nv,.,.,.,.,..�'rt AflH!I!AHD9Iî

N f1 IJ HlltD•D J2 V ''J�. r. flfft8Ul fttlfA!; f

DE9Vtt·:

CRODlCA

Arheologul Petre Diaconu - iniţiatorul muzeului de istorie de la Dervent -întregeşte imaginea perioadei de prigoană ateistă asupra mănăstirii, relatând un eveniment care s-a petre­cut prin anul 1954, un an foarte geros şi cu multă ninsoare. Când drumul a fost blocat de zăpadă, muncitorii de la şantierul arheologic au fost scoşi la

Sus: Părintele Elefterie

împreună cu o parte din fiii săi duhovniceşti,

la Mănăstirea Agapia.

Stânga: Mormântul părintelui Elefterie, aflat în incinta Mănăstirii Dervent, ctitoria sa.

deszăpezire. Conducător de grup era un activist de partid din Băneasa, care în mândria şi nebunia lui a tras cu pis­tolul în turla bisericii mănăstirii, dar până seara a murit de inimă, căci Dum­nezeu nu a lăsat nepedepsită această îndrăzneală.

Dreapta: Turla bisericii de la Dervent, înălţân­

du-se deasupra zidiri/ar ce o înconjoară.

naţionale. Astfel, stareţul va fi silit să demisioneze şi să părăsească mănăsti­rea, primind în schimb promisiunea că biserica nu va fi demolată.

În scurtă vreme, comuniştii şi-au atins scopul prin alungarea tuturor vieţuitorilor şi transformarea mănăs­tirii într-o fermă a I.A.S. -ului, chiliile şi anexele devenind magazii, ateliere şi grajduri. Dar credinţa şi evlavia pen­tru Sfânta Cruce făcătoare de minuni nu a încetat în cei zece ani în care bi­serica şi paraclisul au fost ferecate de către comunişti, căci în taină oamenii veneau aici să se închine şi să ceară ajutor. Iar minunile nu au încetat să se săvârşească.

Biserica a fost redeschisă abia în anul 1970, însă părintele Elefterie a fost silit să rămână în pribegie. Cu toate acestea, dânsul a păstrat legătu­ra cu o seamă de credincioşi din zona Dobrogei, care, în lipsa lui, s-au stră­duit să poarte grijă de sfântul lăcaş. Astfel, chiar dacă ştiau că ar putea avea de suferit, au electrificat pe ascuns bi­serica, iar între anii 1987-1989 aceasta a fost pictată "cu uşile închise" de către Marcel Codreanu.

În anul 1989, părintele Elefterie a început demersuri în vederea reve­nirii sale la Mănăstirea Dervent, însă stăpânirea comunistă nu i-a îngăduit acest lucru sub nicio formă. Abia după Revoluţie, în februarie 1990, după trei­zeci de ani de pribegie, părintele s-a reîntors, reînnodând tradiţia acestui aşezământ. Vestea întoarcerii Părin­telui s-a răspândit grabnic, iar curând oamenii au început să se adune în jurul său. În scurtă vreme biserica şi chiliile au fost reparate, terenurile din jur însămânţate, oamenii au început să vină în pelerinaj la Sfintele Cruci şi,

puţin câte puţin, viaţa monahală a început să renască. Dar, la abia trei luni de la sosirea sa în mănăstire, părintele a avut un accident cel puţin bizar, care în cele din urmă avea să-i curme viaţa. Bătrânul monah a refuzat să fie dus la spital şi le-a cerut fraţilor să-I ducă la bise­rică pentru a mai sluji pentru ultima oară. Cuviosul Elefterie a trecut la cele veşnice în ziua de 12 mai 1990, fiind înmormântat în partea dreaptă a zi­dului bisericii, alături de Sfântul Altar, pe care l-a slujit ca preot vreme de o jumătate de veac.

Ostenelile

generaţiei de azi

La scurtă vreme după moartea pă­rintelui Elefterie, majoritatea fraţilor s-au răspândit, urmând ca mai apoi să se formeze o obşte sub conducerea Protosinghelului Modest Zamfir, fost stareţ al Mănăstirii Cocoş.

Din 17 septembrie 1991 a fost numit egumen al Derventului iero­monahul Gheorghe Avram. Prin dă­ruire şi trudă obştească a fost înfrântă negura uitării şi a nepăsării, pe care dictatura comunistă încercase s-o în­stăpânească asupra acestui aşezământ monahal şi loc de tămăduire.

La 1 august 1993 au început lucră­rile pentru construirea unui corp de clădiri în care urmau să fie cuprinse chiliile, stăreţia, trapeza şi arhonda­ricul. Jertfa întregii obştii, a arhitec­ţ ilor - care au ajutat benevol - şi a binefăcătorilor a fost încununată în ziua hramului mănăstirii - Izvorul Tămăduirii - din anul 1997, când ar­hiepiscopul Lucian a sfinţit clădirea cea nouă.

ISTORIE

Tomisului, a fost numit Î .P.S. Teodosie Petrescu, care a arătat multă râvnă pentru înnoirea şi îmbunătăţirea vieţii monahale din cuprinsul eparhiei. În aceste împrejurări, Părintelui Stareţ Andrei Tudor i-a fost încredinţată şi

Sus: Procesiune la praznicul Izvorului Tămăduirii de la Dervent.

răspunderea exarhatului din întreaga arhiepiscopie.

În ziua hramului din anul 2004, Î . P. S . Teodosie, dimpreună cu un sob or de preoţi şi diaconi, a oficiat în cadrul Mănăstirii Dervent slujba de sfinţire a primului cabinet stomato­logic dintr-o mănăstire a Arhiepisco­piei Tomisului. Acest cabinet a fost menit dintru început să deservească atât nevoile călugărilor cât şi ale per­soanelor nevoiaşe din împrejurimi.

În anul următor, părintele Gheorghe Avram a plecat în Ardeal, iar la 1 au­gust 1998 a fost numit în locul său părintele Andrei Tudor, care până atunci fusese preot şi duhovnic al mănăstirii. În slujirea sa de stareţ, părintele Andrei este ajutat de ar­himandritul Arsenie Papacioc, de la Mănăstirea Sfânta M aria din Te- Sus: Cuvânt bun pentru tot omul, în

chirghiol, care, prin sfat şi rugăciune, pragul bisericii Mănăstirii Dervent.

Un alt eveniment de mare însem­nătate s- a petrecut pe 5 octombrie 2004 , când arhiepiscopul Tomisului a sfinţit şi a inaugurat -în prezenţa a peste patruzeci de istorici români şi revarsă înţelepciunea sa lucrătoare

pentru temeluirea unei vieţi călugăreşti care să cuprin­dă adâncurile de taină ale poruncilor Evangheliei. Din această pricină, părintele Arsenie este socotit şi pomenit adeseori ca fiind unul dintre vieţuitorii mănăstirii. Din luna aprilie a anului 2001, întâistătător al arhiepiscopiei,

bulgari -complexul muzeistic al mănăstirii. Până azi, M ănăstirea Dervent dăinuie ca un loc de

popas şi odihnire lăuntrică prin rugăciune, iar cel care îi trece pragul simte cum liniştea surâsului şi a binecuvân­tării îi învăluie cu blândeţe inima.

12

Puterea făcătoare de viată ..

Lucrarea harului Duhului Sfânt care se revarsă la Dervent nu a adus aici numai mulţimi mari de creştini, ci i-a atras şi pe musulmani. Mai mu l t decât atât, este cunoscut că la Peştera Sfântului Apostol Andrei, d in cele mai vechi timpuri hogii musulmani"veneau şi întocmeau muscale vindecătoare de boli sufleteşti şi trupeşti'; socotind sfinte peştera, pădurea şi izvoarele Sfântu lui Apostol.

Mărturii de peste vreme ale

minunilor

D espre Sfintele Cruci de la Dervent şi lucrarea lor izvorâtoare de minuni au rămas mărturii scrise si tradiţii orale care s-au păstrat până azi, iar pomem­

rea acestor fapte minunate dăinuie încă din vremea în care Dobrogea se afla sub stăpânire otomană.

Se povesteşte că unul dintre mai-marii raialelor turceşti de pe marginea Dunării, anume Ahmed Bey, a fost cel care a cumpărat moşia pe care se aflau Crucile de la Dervent.

Aflând de la un slujbaş de-al său că aceste Cruci sunt un mare dar şi o binecuvântare pen­tru moşia lui, ferind-o de toate relele, paşa a poruncit să fie pă­zite cu cea mai mare străşnicie ca nu cumva să fie stricate de slugi atunci când împlinesc muncile câmpului. Aşa se face că la acest paşă veneau mulţi creştini care-i slujeau numai ca să se poată atin­ge de Sfintele Cruci făcătoare de minuni.

Tradiţia consemnează că în acea vreme bântuia ciuma, foame­tea şi paguba, însă de moşia şi gos­podăria paşei nimic dintre acestea nu se atingeau, fiindcă erau ocro-

Stânga: Asfinţit de soare la Mănăstirea Dervent.

tite de darul şi de puterea acestor Sfin­te Cruci. Iar mai-marele turc era tare bucuros de aceste împrejurări, iar unii spun că s-ar fi făcut creştin, dar şi -a păstrat credinţa în taină, ca să nu-şi piardă privilegiile şi dregătoria. Astfel s-a perpetuat în familia paşei credinţa despre aceste Sfinte Cruci până în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, în preajma Războiului de Independenţă, când tradiţia a fost încălcată.

În acea vreme, unul dintre descen­denţii lui Ahmed Bey, anume Aly, avea un fiu. Acest tânăr s-a dus într-una din

zile la câmp în vremea secerişului şi a băgat de seamă că aceste Cruci erau foarte preţuite de argaţi. Fiind un râvni­tor următor al Coranului, a izbit cu sabia într-una dintre Cruci, iar pe altele două le-a rupt din pământ. Văzând unele ca acestea, creştinii care erau în slujba turcului au mers în timpul nopţii şi au luat Crucile rupte, tăinuindu-le. În acea vreme, Aly Ahmed Paşa era însărcinat cu paza frontierei Dobrogei, iar reşedinţa garnizoanei şi-o avea în Silistra. Bi­nefacerile pe care le primiseră străbunicii săi de la Sfintele Cruci le primea, la rândul său, şi el. Când vremea îi îngă­duia, venea în grabă să vadă cum merg treburile la moşie şi se închina şi Sfintelor Cruci. Se zice că atunci, în drumul spre moşie i-a fost trăznit un cal, iar paşa a presimţit că s-a

petrecut ceva rău la Dervent. Îndată ce a ajuns la conac a văzut că

mulţimea câinilor ce-i avea nu se mai gudură pe lângă el aşa cum obişnuiau până atunci. Când îl întâlni pe isprav­nicul moşiei, acesta ofta şi era foarte necăjit pentru că i se furaseră câteva pungi cu galbeni. De altfel, peste toată curtea turcului se înstăpânise tulbu­rarea şi frica. În aceste împrejurări, paşa a mers să se închine Crucilor, dar apropiindu-se de ele şi văzându-le

Stânga: Crucea vindecătoare de animale, aflată În curtea mănăstirii, În stânga altarului bisericii.

Dreapta: Datând din 1820, icoana făcătoare de minuni

a ajuns la Dervent în 1940, prin lucrarea Preasfintei

Născătoare de Dumnezeu.

stricate porunci ca îndată să se adune toţi cei de pe moşia lui. După ce s-a împlinit acest lucru, a început să cerceteze şi să-i bată pe slujbaşi pentru a afla cine este vinovat pentru cele petrecute cu Crucile . În cele din urmă, vă­zând cât este de mare furia paşei, fiul său a mărturisit că el este vi­novat de cele ce s-au întâmplat.

Auzind unele ca acestea toc­mai din partea fiului său, paşa se tulbură foarte tare şi cuprins de o mare mâhnire a căzut cu faţa la pământ şi a grăit plângând: "Vai, vai nouă! Moşia noastră de acum înainte va rămâne pustie . Noi vom ajunge mai rău decât cei din urmă robi. Dar nu numai noi vom ajunge rău, ci şi puter­nica noastră împărăţie ce stăpâneşte de la Răsărit p ână la Apus îşi va micşora foarte mult hotarele. D acă Dumnezeu a ajutat neamul nostru să stăpânească în pace şi cu belşug acest loc până acum, aceasta se datorează numai acestor Cruci. Însă de acum înainte, fiule, din pricina a ceea ce ai facut, s-a depărtat acest dar de la casa noastră" .

Iar lucrurile s-au întâmplat întocmai după cum a p re ­vestit acest paşă. După aproape cinci ani, u n cutremur puternic a distrus conacul moşiei. Un trăsnet a aprins hambarele, care apoi s-au mistuit cu totul, focul nepu­tând fi stins. La scurtă vreme, în rândul curtenilor a in­trat o molimă şi mai toţi dintre ei au murit, cei care au scăpat cu viaţă aciuindu-se pe unde au apucat. La câţiva ani, în timpul Războiului de Independenţă, D obrogea a ieşit de sub stăpânirea turcească, împlinindu-se întocmai prezicerea lui Aly Ahmed Paşa.

După 187 7 , Crucea de la Dervent a rămas în mijlocul câmpului, fiind năpădi­tă de buruieni, acoperită de uitare şi aflându-se în calea cirezilor de vite . Dar, prin grija lui Dumnezeu, Sfânta Cruce nu a rămas necunoscută pentru multă vreme, ci şi-a adeverit puterea şi slava p rintr-o lucrare mai presus de fire.

Această minune a rămas vie întru p omenirea cre­dincioşilor din împ reju­rimi, ei mărturisind despre

Dreapta: Crucea mare de Leac,

aflată în absida nordică a bisericii mănăstirii.

SFINTI SI MIN U NI ' '

cele petrecute înainte vreme. Astfel se face că până azi creşti­nii dobrogeni povestesc despre minunea săvârşită cu ciobanul surdo-mut Ioan. Lucrurile ce urmează s-au petrecut la o oa­recare vreme după Războiul de Independenţă, sp re sfârşitul veacului al XIX-lea.

Într-una din zile, pe la amia­ză, pe când îşi întorcea oile din­spre marginea islazului, cioba­nul Ioan se simţi dintr-o dată cuprins de toropeală. Fără să-şi dea seama ce se petrece cu el, se opri tocmai lângă cele două Sfinte Cruci şi, culcându- se, îşi sprijini capul chiar pe una dintre ele. A rămas cufundat în

somn până spre după amiază, iar turma lui fiind slobodă, oile se împrăştiară până departe, în largul luncii D unării. În acest răstimp cerul se întunecă pregătindu-se de ploaie, iar fulgerele au început să brăzdeze bolta cenuşie a norilor. Cei dintâi stropi de ploaie I-au trezit pe ciobănaş din somn şi nu mică i-a fost uimirea şi bucuria pricepând că aude tunetele şi sunetul picăturilor de ploaie. In vremea în care se străduia să-şi adune la un loc turma împrăştiată, i-a fost dat să audă strigătele luntraşilor de pe Dunăre, iar apoi tă­lăngile oilor risipite pe câmpie. După ce şi-a adunat turma, s-a întors în preajma Crucilor, p ricepând minunea cea mare de care l-a învrednicit Dumnezeu. Cu inima plină de bucurie şi recunoştinţă, a pornit cu oile spre Coslugea, fluierând. Vestea că Ioan surdo-mutul aude şi vorbeşte s-a răspândit repede şi o mare mulţime de oameni a venit să-I vadă. Toţi îl întrebau şi-1 ispiteau cine şi cum i-a dăruit această minunată tămăduire. Fiind om simplu şi smerit el ridica din umeri şi cu suspin de bucurie le spunea: "Ştiu că de când sunt pe pământ nici n-am auzit, nici n-am vorbit până astăzi, după cum voi toţi ştiţi. Eram pe izlaz cu oile şi, pe când ele sfârşiseră de păscut, mi-a venit şi mie somn

şi m-am culcat lângă două Cruci, cu capul pe piatră. T resărind din somn, m-am pomenit vorbind şi auzind. Cele dintâi sunete pe care le-am auzit au fost tunetele, sunetul tălăngilor oilor şi cântecul pe care l-am cân­tat de bucuria acestei mi­nuni făcute de Dumnezeu asupra mea".

Auzind cele petre cu­te, oamenii au plecat cu el la locul unde se aflau cele două pietre. Cei care erau credincioşi au sărutat Sfân­ta Cruce, unii bolnavi s-au tămăduit, iar un olog vin­decat şi-a lăsat cârjele acolo.

SFINŢI ŞI M IN U N I

Dar între cei ce au aflat de această minune au fost şi oameni care au tăgăduit puterea Sfintelor Cruci. Înainte de anul l 916, un creştin cu inima împietrită, din satul Lipniţa, nu voia să c readă deloc în puterea făcătoare de minuni a Crucii crescute din pământ. Într-o zi a ieşit la plug cu vitele şi, cum ara la mică depărtare de Crucea roasă de vreme, s-a gândit să o dărâme şi a trecut cu plu­gul peste ea, fără nici o frică de Dumnezeu. Crucea n-a putut fi dărâmată, ci numai puţin ştirbită, dar plugul ne­credinciosului sătean s-a făcut bucăţi. Nici nu s-a întune­cat bine şi cele şase vite de la plug i-au murit în drum, pe când le ducea acasă. Iată cât de repede şi-a primit răsplata nelegiuirii făcute. Şi-a dat seama necugetatul sătean din Lipniţa că aceasta este o grea pedeapsă pentru stricarea şi necinstirea celor sfinte şi s-a pocăit cu amar pentru ne­săbuita sa faptă.

În anul l 928, după slujba săvârşită la Dervent la praz­nicul Izvorului Tămăduirii, episcopul de atunci al Tomi­sului, Preasfinţitul Gherontie, scria: "După slujbă, la care s-a petrecut şi o minune în faţa Noastră, când un om orb din cauza războiului şi-a recăpătat vederea, am aflat -în scurt - că aceste Cruci sunt făcătoare de minuni; că bol­navii şi chiar nebunii care vin aici zilnic în număr foarte mare, dacă se închină şi dorm câte o săptămână lângă Cruci, pleacă sănătoşi; că sunt aduse aici chiar vitele bol­nave şi legate de Sfintele Cruci, iar după 3-4 zile pleacă sănătoase" .

O descriere mai amănunţită a minunii petrecute cu bărbatul orb a fost publicată doi ani mai târziu; iată cum sunt descrise c el e petrecute atunci:

"Î n anul 1928, în ziua de Izvorul Tămăduirii, P. S. Episcop Gherontie a venit la S fânta Cruc e de a săvârşit

Sus: Turnul-clopotniţă, aflat deasupra porţii de intrare în mănăstire, veghează buna întocmire a văzduhului şi

îmbelşugarea roadelor pământului.

sfânta slujbă. În acelaşi timp, un om, anume Gheorghe Chiroiu, din Comuna Cochirleni, jud. Constanţa, orb din război, venise şi el la Sfânta Cruce pentru a-şi căpăta vederea. A căutat el prin toate mijloac ele să se atingă de Sfânta Cruc e, însă din c auza numărului prea mare al c redincioşilor, n-a fost c u putinţă să răzbească. Se înnoptase. S-a c ulcat c hiar pe locul unde se săvârşise sfinţirea apei de c ătre P.S. Episcop, în dreptul Sfintei Cruci, afară din paraclis. Mai târziu îşi făcu cruce iar apoi mătanie, sărută pământul şi îl rugă pe Sfântul dea­supra căruia a crescut Sfânta Cruc e minunată să-i dea vedere. Şi iată minunea: în vis i se arătă un călugăr ţi­nând o cruce în mână şi îi zise: "Nu te mai întrista. Vino după mine de sărută Sfânta Cruce şi ţi se vor deschide

ochii". Şi aşa a făcut. Dimineaţa, c ând se deşteptă şi

văzu toate lucrurile în juru-i, a în­c eput să plângă şi să strige de bucu­rie c um că Dumnezeu, prin Sfân­ta Cruce, i- a deschis ochii. T oată lumea se adunase lângă el şi se mi­nuna de c ele văzute, întocmai ca de orbul din Evanghelie. Câţiva inşi 1-au luat cu vorba ca să nu-şi piar­dă cumpătul de bucurie. Sosind P.S. Gherontie şi încunoştinţându-se de c eea ce se făcuse, îl chemă pe fostul orb, îl sărută pe frunte şi-i dărui toţi banii adunaţi la praznic în ziua aceea.

În luna martie a anului 1934, in­c endiul c are a izbucnit la Dervent a preschimbat paraclisul în c are se afla Sfânta Cruce într-un morman de c hirpici. În hrisovul care va fi pus la temelia sfântului lăcaş la Dervent,

Stânga: Vindecarea ciobanului surda­mut din satul Coslugea a reînnoit cinstirea Crucilor de Leac. Detaliu din fresca paradisului Izvorului Tămăduirii.

Dreapta : Mântuitorul nostru Iisus Hristos, înfăţişat ca Pantocrator în turla paradisului

ce adăposteşte izvorul tămădui tor.

Episcopul Gherontie menţiona mi­nunea care s-a p etrecut în vremea incendiului : "D eşi a ars tot ce era în săliţa cu Sfânta Cruce, între care şi o mulţime de cârje lăsate de bol­navii care au plecat tămăduiţi, focul nu s-a atins de nicio icoană, sfeşnic sau candelă, lucru constatat d e noi imediat dup ă ardere" .

L a Sfânta Cruce d e la D ervent nu şi -au aflat vindecarea d oar cre­dincioşi români, ci şi credincioşi de alte neamuri. Prin anii '30 ai veacu­lui trecut, o bulgăroaică rămăsese mută şi înnebunise. În vis i s-a spus că soţul trebuie să o ducă la Sfânta Cruce făcătoare de minuni p entru a fi tămăduită. Şi a făcut întocmai. Pornind spre Sfânta Cruce, pe la ju­mătatea drumului, femeii i s-a des­chis gura. Adusă lângă Sfânta Cruce, ea striga cât p utea, i ar în cele din urmă s-a tămăduit d eplin.

D e-a lungul vremii, numeroşi bolnavi şi-au găsi t alinarea suferin­ţelor sau vindecarea d eplină d oar venind cu credinţă şi rugându-se lângă Sfânta Cruce de la D ervent. Orbi, ologi, d emonizaţi , epilep tici sau oameni cuprinşi de boli incura­bile şi- au găsi t aici în chip minunat tămăduirea. Mulţimea mărturiilor minunilor săvârşite la D ervent nu p oate fi cuprinsă în câteva p agini, d eoarece revărsarea bogată a daru­rilor dumnezeieş ti este d e-a dreptul copleşitoare; i ar minunile sunt deopotrivă d e multe atât în vechime cât şi în vremurile noastre. Pe cei care d oresc să cunoască mai multe dintre lucrările mai presus de fire care se să­vârşesc la D ervent, îi îndemnăm să acceseze p agina de internet a mănăstirii (www .dervent.ro), unde, la capito­lul "D aruri", vor putea afla în întregime toate mărturiile care s-au p ăstrat până azi .

Minuni ale zilelor noastre

Odată cu sosirea la cârma Arhiepiscopiei Constanţei a Î.P.S. T eodosie Petrescu, în aprilie 2001, viaţa monahală din eparhie s-a bucurat de toată atenţia şi grija cuvenită. În aceste împrejurări, p ărintelui Andrei Tudor, stareţul Mănăstirii D ervent, i-a fost încredinţată şi răspunderea exarhatului din cuprinsul Eparhiei, iar p entru o p erioadă de aproap e un an, şi cea a stăreţiei Mănăstirii Cocoş. În istoria celor două mănăstiri are o deosebită însemnătate

S F I N Ţ I Ş I M IN U N I

Stânga: Fotografia de la Niculiţel, care surprinde nevăzuta rază dumnezeiască pogorâtă întru cinstirea Sfinţilor Mucenici (4 iunie 2001).

întâmplarea minunată petrecută în ziua de 4 iunie 2001. Iată ce mărturiseş te părintele stareţ despre cele p etrecute:

" Cu ocazia sărbătoririi a 30 de ani de la descoperirea moaştelor Sfinţilor Martiri Atal, Zotic, Camasie şi Filip, s-a organizat o procesiune în cadrul căreia acestea au fost p urtate cu mare cinste de la Mănăstirea Cocoş, unde se află depuse spre închinare, la bazilica p aleocreştină de la Niculi ţel, în care fuseseră descoperite. Procesiunea a început în după-amiaza duminicii de Rusalii, sfintele moaş te fiind duse mai întâi la Isaccea -locul martiriului, p entru a ajunge spre seară în crip ta martirică de la Ni­culiţel, unde se odihniseră timp de şap tesprezece secole.

Aceste momente, a căror intensitate nu poate fi descrisă în cuvinte, au fost urmate de o noap te de priveghere, pe p arcursul căreia monahii de la Mănăstirile Cocoş ş i Der­vent au citit pe rând, neîntrerupt, Psaltirea. În jurul orei două din noap te, unul dintre ei 1-a rugat p e un alt monah să-i facă o fotografie. T otul p ărea să fie derulat în limitele pioase ale unui astfel de eveniment şi nimeni n-a observat în acele momente nimic deosebit.

SFINT I SI M IN U N I ' '

Abia mai târziu, când resp ectivul film fotografic a fost developat, a putut fi observat un fascicul puternic de lumină care cobora pe lângă fratele care citea Psaltirea şi se strecura în interiorul criptei unde se aflau raclele cu moaştele celor patru sfinţi martiri. Ceea ce a atras în mod special atenţia a fost faptul că acest fascicul luminos nu putea avea o sursă materială, întrucât nici o lumină electrică nu era aprinsă şi -fap t şi mai inexplicabil -raza resp ectivă nu avea o traiectori e în linie dreap tă , ci la un moment dat urma direcţia unui arc de c erc, c eea ce depăşeşte legile fizi­cii. F otografia resp ectivă şi nega­tivul ei, mărturii ale minunii, au fost c ercetate de mulţi fotografi şi toţi au admis veridicitatea şi misterul ei" .

Văzând această fotografie şi uimindu-se de ea, părintele Pe­troniu Tănase, stareţ al Schitului Prodromu din Sfântul Munte Athos, a scris aceste cuvinte:

Sus: Crucea de pe icon ostasul bisericii îmbrăţişează cu razele sale suferinţa întregii lumi.

strălucirea şi negrăita slavă dumnezeiască întru care ei sunt înveşmântaţi de-a p ururi.

O altă minune -săvârşită de această dată chiar la Mănăs­tirea Dervent -s-a petrecut în anul 2004, la praznicul Izvo­

rului Tămăduirii, care se serbează în fiecare an în vinerea din Săptă­mâna Luminată. Pentru a fi sp o­rită bucuria credincioşilor, dar şi pentru a fi binecuvântată mă­năstirea, la propunerea Părintelui Stareţ şi cu binecuvântarea Î.P.S. Teodosie, au fost aduse spre în­chinare moaştele Sfântului Grigo­rie Decapolitul, care de mai multe veacuri sălăşluiesc la Mănăstirea Bistriţa din judeţul Vâlcea.

"Lumina care a apărut este lu­

mină c erească, în cinstea Sfinţi­lor Mucenici c ând s-au reîntors în sălaş. Fără îndoială , această lumină dumnezeiască este lu­mina sfinţeniei Sfântului Duh de care s-au învrednicit Sfinţii Mucenici p rin jertfa lor, lumină nevăzută de ochii omeneşti, dar care s-a lăsat p rinsă de aparatul fotografic, c a o binecuvântare c erească p este c ei c e făceau c u evlavie ş i cinste p răznuirea Sfin­ţilor Mucenici" .

Sus: Prin mijlocirea arhierească, sfinţii primesc rugăciunile întregului norod. Arhiepiscopul Teodosie al Tomisului cădind Jertfelnicul, în

În zi de praznic , la 15 aprilie, părintele arhiepiscop T eodosie, dimpreună cu obştea mănăstirii şi o mare mulţime de credincioşi, a întâmpinat racla cu moaşte­le Sfântului G rigorie, care au sosit însoţite de o delegaţie de la Mănăstirea Bistriţa din Vâlcea, având-o în frunte pe maica Mi­haela Tămaş. Vreme de o zi, cât au p oposit moaştele Sfântului Grigorie la Dervent, mii de cre­dincioşi şi-au plecat genunchii în faţa raclei şi, rugându-se marelui Cuvios, a primit fiecare după cre­dinţa sa. Însă momentul cel mai

vremea săvârşirii Dumnezeieştii Liturghii de la praznicul Sfântului Pantelimon.

Pe această cale, Dumnezeu ne- a arătat c ât de mult îi iubeşte p e Sfinţii Săi şi că prin rugăciunile lor şi noi ne învrednicim a vedea - măcar şi în p arte -o frântură din

tulburător a fost atunci când s-a încheiat şederea Sfântului la Dervent: în vremea în care racla cu sfintele sale moaşte era dusă spre automobilul c e trebuia să le p oarte prin ţinuturile dobrogene, o femeie

Dreapta : Credincioşi închinându-se moaştelor Sfinţilor Epictet şi Astion.

tânără care era demonizată şi-a aflat izbăvirea din chinu­rile care o împovărau de mai bine de nouă ani. Ea a măr­turisit tuturor că a fost izbăvită prin rugăciunile Sfântului Grigorie Decapolitul şi puterea Sfintei Cruci tămăduitoare de la Dervent. I ată rândurile de mărturisire pe care le-a încredinţat monahilor de la mănăstire:

"Mă numesc Ioan Nicoleta şi sunt născută în Călăraşi în anul1978.

La vârsta de 14 ani am venit prima dată la Mănăstirea Dervent, după care am revenit de foarte multe ori. În anul 1996 m-am îmbolnăvit. Începând din acest an am început a colinda prin multe mănăstiri şi biserici pentru a-mi găsi izbăvire de demonii ce mă chinuiau zi şi noapte. În anul

1998, prin rânduiala lui Dumnezeu, m-am vindecat la Mă­năstirea Clocociov din Oltenia şi timp de şase săptămâni am fost uşurată de povara acestei boli, dar apoi au revenit aceleaşi crize cu aceleaşi stări, parcă mai înfricoşătoare ca mai înainte. Într-un asemenea atac al demonilor, nu mai ştiam de mine, tot trupul mi se zbătea, ţipam ca din gură de şarpe, iar atunci când preoţii îmi citeau rugăciuni, molitve sau Sfântul Maslu, frământarea şi zbuciumul meu erau la culme, astfel încât cel puţin patru oameni trebuiau să mă ţină strâns pentru a se putea continua rugăciunea.

De ziua hramului I zvorului Tămăduirii (16.04.2004) eram la Mănăstirea Dervent. Atunci când m-a apucat o criză puternică, smucindu-mă, zbuciumându-mă şi ţipând, şapte persoane au trebuit să mă ţină. Seara am fost dusă de aceste persoane pe braţe la moaştele Sfântului Grigorie. În dimineaţa următoarei zile am fost adusă iar lângă racla Sfântului, unde timp de jumătate de oră (aşa cum mi-au spus mai apoi prietenele mele care m-au ajutat) m-am zbă­tut, toţi cerând milă de la Dumnezeu şi Sfântului dinaintea lor. Apoi am fost dusă la Sfânta Cruce din Paraclis pentru

10-15 minute şi, de necrezut, m-am sculat sănătoasă. Nu ştiam ce se întâmplă cu mine, nu mai aveam puterea pe care o aveam înainte, eram foarte speriată şi plină de emo­ţii, stări pe care nu le-am mai avut niciodată. Am putut merge singură, pe picioarele mele, la Sfintele Moaşte ( care atunci se pregăteau să plece) şi m-am atins de raclă fără problemele pe care le aveam mai înainte atunci când mă întâlneam cu un lucru sfânt sau sfinţit. Am căzut în ge­nunchi mulţumindu-I lui Dumnezeu, Sfintei Sale Cruci şi Sfântului Grigorie pentru darul ce mi-au trimis. Ochii tuturor erau plini de lacrimi şi emoţie.

Mulţumesc Maicii Domnului, Mântuitorului I isus Hristos, pentru izbăvirea ce mi-au adus-o, dar şi pentru suferinţele şi chinurile trimise ca o binecuvântare pentru mine, păcătoasa, şi totodată ca o întărire duhovnicească pentru cei din jurul meu ce mă vedeau chinuindu-mă.

Cu ajutorul celui Preaînalt, vreau să mă vindec de pa­timi, să fiu mai râvnitoare către cele sfinte şi să împlinesc poruncile lui Dumnezeu".

După ce racla cu moaştele Sfântului Grigorie Decapo­litul a plecat de la Dervent, a pornit într-o mare procesi­une care s-a întins în întreaga Dobrogea. Astfel, moaştele Cuviosului Grigorie au poposit la Medgidia, Constanţa,

SFINŢI ŞI MIN U NI

Stânga: Prapor al Sfântului Grigorie

Decapolitul, brodat de maicile de la Mănăstirea Bistriţa Vâlcea.

Sus: Racle de la Mănăstirea Dervent, cuprinzând sfinte moaşte, precum şi un epitrahil al Sfântului Grigorie Decapolitul.

Eforie, Mangalia, Techirghiol, Ovidiu, Năvodari, Babadag, Tulcea, mănăstirile Celic Dere, Saon, Cocoşu şi localităţile Niculiţel, Isaccea, Măcin, Cerna, H oria, Topolog, Saraiu, H ârşova, precum şi la Spitalul Mare din Constanţa şi la Spitalul Palazu.

18

Darurile pământului sfinţit În ţinuturi unde apa Dunării fream ătă neîncetat şi înghite încetişor malu r i nisi poase, pă mântul îşi vădeşte mai limpede darul de liman. În aceleaşi ţinuturi, scă ldate îndelung în neclintirea soarelui, orice strop de apă venit din miezu l pământulu i poartă binecuvânta re. Tăria pietrei şi sus uru i minunilor izvorâte din pământul sfinţit de sânge mucenicesc de la Dervent adapă setea de Adevăr şi poartă pe cel ce crede către limanul statornic al vieţuirii sfinte.

Cetătile Păcuiul lui Soare si � �

Dervent - trecătoarea de apă şi

piatră

Pe locul de astăzi al mănăstirii a ftinţat, vreme de câteva veacuri, o cetate bizantină, dintr-ale cărei ziduri s-au mai păstrat câteva ruine. Alături de acestea s-a mai găsit, atât

în perimetrul zidurilor, cât şi în locurile aflate în vecinătate, un preţios tezaur de unelte, cruciuliţe şi obiecte de podoabă cu sim­boluri creştine, ce înlesnesc înţelegerea trăirii religioase din Do­brogea acelei vremi.

Construită pe urmele unor aşezări mai vechi, cetatea Dervent s-a înălţat la sfârşitul veacului al X -lea, în strânsă legătură cu ce­tatea Păcuiul lui Soare, aflată la depărtare de doi kilometri, pe o insulă a Dunării. Dimpreună, cele două fortificaţii purtau un rol strategic de control asupra cursu­lui fluviului şi de pavăză pentru reşedinţa împărătească de la Durostorum. Păcuiul lui Soare era cel mai puternic bastion din regiune şi se întindea pe insula prelungă, avându-şi temeliile înfipte în solul nisipos prin pari de stejar trecuţi prin foc. Prin foc avea să treacă întreaga aşezare după

Stânga: Monah din obştea Mănăstirii Dervent ieşind la pescuit pe Dunăre. Dincolo de ape se zăreşte malul insulei pe care se înălţa cândva cetatea Păcuiul lui Soare.

un veac de existenţă, urmând a fi părăsită pentru aproape două sute de ani. După o a doua perioadă de viaţă, din secolul al XIII-lea până la 1422, cetatea urmează să fie părăsită defmitiv, probabil ca urmare a creşterii apelor Dunării. Vestigiile arheo­logice ale insulei, ascunse în pădurile de vişini sălbatici, măceşi şi călini cuprinse de apă, vorbesc despre o comunitate creştină înfloritoare, al cărei nivel ridicat de ci vi­lizaţie, oglindit în configuraţia urbană a clădirilor şi în obiectele de tezaur, cores-punde strălucirii Imperiului Bizantin.

La înălţarea fortificaţiilor de pe insulă a fost nevoie de o mare cantitate de piatră, adusă din mai multe cariere ale Dobrogei, printre care şi cea din dealul Derventului, fiind posibil ca aşeza­rea omenească de pe uscat să se fi alcătuit chiar în jurul acestei ca­riere. Astfel, cetatea Dervent a prins viaţă trecând miezul pietros al pământului său peste apă, preînchipuind înălţarea de mai apoi a mănăstirii, a cărei viaţă a răsărit din miezul de piatră al minunii, purtând tăria credinţei peste apele tulburi ale vremurilor. Pustiită de o invazie a pecenegilor şi părăsită defmitiv, cetatea Dervent intră în tăcerea câmpiei la anul 1036.

Relicvele acestor două cetăţi au fost cercetate îndelung de către echipe arheologice şi mai cu seamă de profesorul Petre Di­aconu (1924-2007). Prin mijlocirea sa şi prin purtarea de grijă a părintelui stareţ şi a obştii, la mănăstire s-a înfiinţat în 2004 un muzeu de istorie. Spre cinstirea strădaniei sale de o viaţă, acest

muzeu îi poartă numele. Apropiat al Mă­năstirii Dervent, domnul Diaconu avea să-şi închine aproape întreaga sa carieră citirii straturilor de humă şi de credinţă de pe aceste meleaguri, petrecând în umbra Sfintelor Cruci atunci când mănăstirea era închisă şi fiind înmormântat, mai apoi, în

Stânga: Ancoră aflată azi în curtea Mănăstirii Dervent şi descoperită înainte vreme în adâncurile Dunării.

Sus: in anul 2003 s-a început înălţarea paradisului Izvorului Tămăduirii.

Imagine din timpul şantierului.

Dreapta: Vedere aeriană asupra

izvorului de la Dervent.

cimitirul mănăstirii. Dincolo de studiile şi vestigiile strânse cu grijă, de la dânsul se păstrează poate cea mai frumoasă poveste privind legătura dintre mănăstire, însem­nătatea de "trecătoare" a denumirii sale şi ruinele cetăţii Păcuiul lui Soare. Lucrând pe şantierul arheolo­gic de pe insulă, avea să vadă cum oamenii treceau Dunărea cu barca, năzuind spre tămăduirea aflată pe celălalt ţărm, izvorând din piatra Sfmtelor Cruci. Ajunşi la întoarcere în dreptul insulei, adesea tămăduiţi, se opreau din vâslit şi lăsau valurile să legene barca, în timp ce ei se închinau şi şopteau o rugăciune. Fără a mai avea nevoie de studii savante ce să ateste trecutul cetăţii de pe insulă, aceştia ştiau că undeva, sub ape, se află rămăşiţele unor străvechi biserici.

Crucile de leac ­

tăria pietrei vii

Dacă între anii 972 şi 97 6, din dealul Derventului au fost pur­taţi 2500 metri cubi de piatră pentru zidirea cetăţii de peste apă, rămâneau pe uscat, în afara carierei, patru pietre tăcute şi sta­tornicite în pământul din care răsăriseră. Aveau formă de cruce, purtând serrmul Jertfei ce stă la temelia întregii zidiri şi erau vechi de mai bine de cinci veacuri. Iar dacă cetatea Păcuiul lui Soare a ajuns în timp să se sfarâme, ruinele-i fiind spălate de valurile flu­viului, cele patru pietre de la mal urmau ca prin valuri de lacrimi să primenească vieţi, iar prin tăria Crucii să zidească suflete.

Pietrele născute din pătimire martirică sunt tezaurul cel mai de preţ al mănăstirii. Păstrate şi cinstite de memoria colectivă, acestea au fost multă vreme tezaurul familiei musulmane pe al cărei pământ se aflau. Însă şi atunci, Crucile îmbrăţişau pe toţi

Dreapta: Lumina vine în interiorul paradisului prin fereastra brăzdată de Cruce.

T EZAUR

cei veniţi să lucreze pământul paşei doar pentru a se afla o clipă în preajma lor.

La înfiinţarea mănăstirii, din cele patru Cruci despre care ne vorbeşte tradiţia se păstraseră doar două, celelal­te fiind fie risipite de nesăbuitul fiu al paş ei, fie rătăcite prin satele din jur, pe unde creştinii le vor fi ascuns. Cele două rămase sunt de dimensiuni diferite, iar cea mai mică are braţele rupte. Legenda ne spune că piatra mai mare a crescut pe locul martiriului mucenicului propovă­duitor, iar cele mici, pe locurile în care pătimiseră sfintele fecioare.

Tot din cuvintele legendei ştim că ciobanul surdo-mut tămăduit, în chip minunat, la sfârşitul veacului al XIX-lea, adormise pe unul dintre braţele rupte ale Crucii mai mici. Unde vor fi dispă­rut aceste fragmente - nu mai ştim, însă piatra sfmţită a Crucii rupte şi-a lărgit în felul acesta braţele şi, întinzându-le către întreaga fire, cuvântătoare sau nu, a cu­prins-o cu dragoste tămăduitoare. Aşa se face că până astăzi, Crucea mică, aflată în afara bisericii, revarsă binecuvântări asupra animalelor bolnave. Săculeţii cu

grăunţe adumbriţi de harul Crucii se prefac în hrană tămădui­toare pentru faptura necuvântătoare aflată în durere, vindecând şi sufletele suferinde ale stăpânilor, prin limpezimea minunii. O consemnare din anii 1930 povesteşte: "La Crucea de afară, un

TEZAUR

mahomedan îşi priponise calul bolnav pentru a se tămădui. Pe la miezul nopţii, calul însănătoşit a rupt priponul şi s-a oprit din fugă tocmai la Adamclisi, unde locuia stăpânul său':

Crucea mare de leac, aflată acum înlăuntrul paraclisului din absida stângă a bisericii, e cea în jurul căreia s-a ţesut întregul veşmânt construit al aşezământului. La începutul veacului XX,

aici era o construcţie micuţă, în care bolnavii se rugau câteva zile în şir şi dormeau câteva nopţi la rând. Apoi s-a zidit paraclisul, iar mai pe urmă, biserica. O candelă ce ardea neîntrerupt pe Cruce o îmbrăcase cu o subţire haină de ceară, iar unii credincioşi ru­peau, cum puteau, bucăţi de piatră. Pentru a opri aceasta, Crucea a fost iniţial acoperită cu o tablă nichelată, având însemnată pe o parte icoana Sfântului Andrei, iar pe cealaltă Răstignirea Mân-

PRZ\ZDlC

Sărbătoarea Izvorul Tărnăduirii se află în legătură cu minu­nea trăităde împăratu! Leon cel Mare (457-474). Pe când se plîmba prin umbra unei păduri de lângă Constantinopol, acesta a întâlnit un orb rătăcit şi însetat, care îi ceru apă şi îl mgă să îl călăuzească înapoi către cetate. Milostivindu-se, Leon a început a căuta vreun izvor în pădure, însă, negăsind, a auzit glasul Maicii Domnului spunându-i: "Nu este nevoie

Sus: Prin Izvorul Tămăduirilor, binefacerile Preacuratei Fecioare se revarsă asupra celor suferinzi cu neostoită milă.

să te osteneşti, căci apa este aproape. Pătrunde, Leone, mai adânc în pădure şi luând cu mâinile apă tulbure potoleşte setea orbului şi apoi unge cu ea ochii lui cei întunecaţi". Făcând întocmai, orbul a văzut, iar Leon a construit o biserică lângă acel izvor vindecător, a cărui apă a tămăduit multe boli şi a facut să înceteze molime.

tuitorului. Astăzi, Crucea e adăpostită sub o masă de marmură pe patru piloni, ai cărei pereţi laterali sunt din sticlă, asemenea unor ferestre spre Adevăr. În paraclisul Înălţării Sfmtei Cruci încă se mai doarme peste noapte, atunci când nu se săvârşeşte Taina Sfântului Maslu aici. Mulţi sunt cei care, adormind în lacrimi de rugăciune, s-au trezit tămăduiţi.

În 1904, de praznicul Izvorului Tămăduirii, dormind lângă Cruce şi lângă o icoană a Maicii Domnului, un tânăr paralizat visase că privea din afară baraca în care era Crucea şi că înăuntru era "aşezată o masă în spatele Crucii şi la masă stau doi oameni jos, cu faţa la asfinţit. Iar la uşă se arătă un chip de femeie, care m-a chemat înăuntru şi am intrat. Văzându-mă aceşti oameni stând în faţa lor în cârji, unul din ei mi-a spus că îmi va mai da o palmă. Celălalt a spus: «Nu, lasă cârja înfiptă lângă Cruce şi pleacă acasă tămăduit». Când am ieşit afară, fară cârjă, a început o ploaie. M-am deşteptat şi era duminicâ: A doua zi, acesta în­cepe să umble.

Izvorul si tămăduirile �

Maicii Preacurate

Aceasta nu este singura minune petrecută în preajma praznicu­lui Izvorului Tămăduirii. Sărbătoarea, închinată Maicii Domnului, se leagă la Dervent de izvorul aflat la 200 de metri de mănăstire.

Tradiţia ne spune că, lovind Sfântul Apostol Andrei în piatră, a răsărit aici un firicel de apă, izvorul de astăzi. Cunoscut de către localnici din vremea propovăduirilor apostolice, izvorul a secat în anii în care mănăstirea a fost închisă, revărsându-şi apele numai în zilele de praznic. În 1990, la reînflinţarea mănăstirii, îşi redobân­deşte vindecătoarea curgere lină. În acelaşi an, o fată de 18 ani din Constanţa, care îşi pierduse vederea, vine la Dervent şi, împărtăşin­du-se cu Sfintele Taine, iar apoi spălându-se cu apa tămăduitoare strigă: "Mi s-a luat o perdea de pe ochi, văd perfect!"

Despre cărarea ce leagă mănăstirea de locul izvorului, stare­ţul Andrei Tudor spunea: "Călătorul rămâne uimit de izbitoarea asemănare dintre această alee şi calea duhovnicească a mântuirii spre locul împărtăşirii noastre depline cu Hristos. Orientată spre răsărit, urcând uşor şi drept spre cerul azuriu al Dobrogei, aleea caută parcă Ierusalimul Ceresc, încadrată de nuci bătrâni, la fel cum pronia divină ocroteşte scurta noastră viaţă cu milostivirea Ei':

Pe un teren înclinat, izvorul se asemăna la început unei gropi umplute cu apă. Răsărea din pământ, din florile câmpi­ei şi din urmele paşilor Sfântului Andrei. În vremea stăreţiei Părintelui Elefterie, s-a înălţat un perete de taluzare în spatele izvorului, fiind astfel înlesnită captarea apei, însă această mică amenajare nu ajungea să potolească setea de milostivire a celor veniţi la mănăstire.

În 2002 s-au început lucrările pentru înălţarea unui paraclis la vale faţă de izvorul iniţial, în spatele căruia un bazin îndestulă­tor adună apele vindecătoare. Paraclisul, semiîngropat în coasta dealului, aminteşte de primele biserici şi martirioane dobrogene, al căror spaţiu lăuntric se decupa din trupul de lut al pământului, definind un receptacol în aşteptarea Harului. Împletind cele două procedee arhitecturale, de a săpa şi de a zidi, paraclisul îmbină partea adăpostită de pământ, din care izvorăşte apa Sfântului An­drei, cu cea care se ridică spre lumină. Pe această din urmă latură, o imensă fereastră ce priveşte spre miazănoapte împarte lumina

şi o înalţă prin crucea mozaicată. Intrările în paraclis sunt rezolvate tăinuit, pe lateral, pentru ca acela care soseşte înaintea pa­raclisului să înţeleagă limpede că Hristos este Uşa, iar numai prin asumarea Crucii Sale se poate pătrunde către apa vieţii veş­nice. Lumina vine în paraclis prin această fereastră plină de tâlcuri, însă celelalte go­luri, deşi aduc doar raze firave la interior, desluşesc ivirea altor înţelesuri. Deasupra izvorului, trei ferestre aduc binecuvântarea Sfmtei Treimi asupra pisaniei, iar pe bolta turlei, Iisus Hristos Pantocrator e zugrăvit

Sus: Candelă expusă în muzeul de obiecte bisericeşti.

Sus: Cruce de binecuvântare aflată în colecţia muzeală de la Dervent.

Stânga: Uşi împărăteşti, icoane votive şi registre de iconostas -fragmente din tezaurul mănăstirii.

TEZAUR

rii. Printre minunile săvârşite la icoană se numără şi cea din 1993 , în Postul Adormirii Maicii Domnului, când o copilă de 16 ani din Braşov, bolna­vă de mulţi ani, a rămas ca moartă la sfârşitul Sfintei Liturghii. Mama sa a căzut în faţa icoanei, citind Paraclisul cu lacrimi şi cu sfâşiere de inimă. La isprăvirea rugăciunii, fetiţa şi-a re­venit, fiind vindecată în întregime şi,

dimpreună cu mama sa, dând slavă lui Dumnezeu.

în mijlocul a opt ferestre a căror lumină îngemănată aminteşte de slava Zilei a Opta.

Împletirea minunilor săvârşite la Cruci, la izvor şi la Icoană mărturisesc tainic despre chipul în care Cuvântul Evangheliei, vestind biruinţa Crucii, lo­veşte împietrirea sufletelor şi face să izvorască apa limpede a credinţei, prin mijlocirile Preacuratei Maici.

învăluind în apele mângâietoare ale tămăduirilor pe cei veniţi să se închine Crucilor, praznicul Izvorului Tămăduirii aminteşte că, întru toate, Maica Dorrmului ne este "în­cepătoarea prefacerii celei pline de înţeles':

În anul 1940, binecuvântând aceste daruri revărsate din pământul Der­ventului, Maica Domnului a pecetluit sfinţenia locului cu încă o milostivire. La cedarea Cadrilaterului, o familie de români din Silistra, în trecerea lor spre ţinuturi româneşti, lăsau la mănăstire o comoară de mare preţ: icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Datând din 1820 şi moştenită din generaţie în generaţie, icoana avea să glăsuiască fa­miliei care îşi strângea în fugă strictul necesar pentru plecare. Gândind să o lase în urmă, aceştia au auzit de trei ori:

"Dar pe mine nu mă luaţi?"

Pricepând puterea Maicii Domnului şi văzând la Dervent mulţimea de bolnavi aflaţi în suferinţă, aceştia au donat-o mănăsti-

POARTA

Mănăstirea Dervent îi aşteaptă cu porţile deschise pe toţi cei ce năzuiesc în revărsarea darurilor sfinte. Însă, prin purtarea de grijă a vieţuitorilor săi, mănăstirea deschide şi o poartă de imagini şi cuvânt pentru cei aflaţi de­parte, prin website-ul www.dervent.ro,

Sus: Dincolo de zăduful câmpiei, pădurea

străjuieşte drumul spre Mănăstire, precum

o poartă de foşnet şi umbră.

unde e strâns cu grijă şi dărnicie un bogat tezaur digital. O privire caldă dincolo de poarta mănăstirii se poate afla şi pe blogul părintelui Efrem: www.parinteleefrem.blogspot.com.

-

:c "

22

Miezul de taină al zidirilor în vremuri în ca re ne-am obişnuit a ne încrede în trăinicia materia lelor şi în rezistenţa structurilor, e greu de închipuit cum o zidire se poate înălţa prin puterea spaţiului său lăuntric. La Dervent însă, miezul e cel ce izvorăşte tăria aşezământului. Căci , oricare vor fi fost chipuri le locului de-a lungul vremii - fie durat în lemn sau piatră, fie pierdut între ierburile câmpiei şi nesfârşi rea cerului -, casa care a dăinuit şi a rodit aici e învelişul de sfinţenie a l Cruci lor de piatră.

eastă nevăzută casă a început a se zidi în vremea credinţă în mijloc de câmp, nădăjduind fierbinte în puterea tămăduitoare din care a răsărit tulpina Crucilor de piatră şi punând astfel început construirii unui aşezământ.

pătimirii celor patru mucenici, vreme în care în Do­rogea se năşteau şi creşteau cetăţi înfloritoare, fur­

nicare de meşteşuguri, cultură şi artă a construirii. Năzuind spre lumeştile biruinţe, aceste aşezări îşi întăreau zi­durile şi-şi sporeau întinderea, iar locul în care se săvârşiseră fericiţii mărturisi­tari rămânea tăcut şi uitat, tăinuindu-şi sfinţenia în pietrele cu chip de cruce. Dar, atunci când zidirea se temeluieşte pe valuri trecătoare, slava sa se veştejeş­te, strălucirea i se năruie şi multe dintre cetăţile de odinioară au asfinţit în ruină, sfarâmându-se înapoi în pietrele din care au fost zidite. Însă pietrele de la Dervent au răsărit din pământul sfinţit de sânge mucenicesc şi s-au înălţat întru slava Crucii. Prin putere dumnezeiască, piatra Crucilor s-a facut asemenea lem­nului ce dă vlăstare şi, în smerită înălţa­re, a rodit cu îndelungată trudă zidirile de astăzi ale mănăstirii.

Sus: Fântâna dobrogeană din incinta aşezământului reproduce un monument de la anull909, din satul Izvoare.

Aşa se face că, la rugăminţile pele­rinilor ce mărturiseau minunile săvâr­şite, Episcopia Constanţei hotărăşte înfiinţarea la Dervent a unei mănăstiri. Primul act oficial în această direcţie este dat la 24 februarie 1923, iar prima construcţie aparţinând micului schit de la început va fi terminată în anul l924. Dar dintr-o scrisoare a unuia dintre bolnavii tămăduiţi aici, Ioan Mihai Ar­sene din satul Chirnogi, aflăm că şi îna­inte de această dată existau construcţii menite să adăpostească atât Crucea, cât şi pelerinii. Iată o sintetizare a primelor etape din evoluţia clădirilor de la Der­vent, aşa cum citim în scrisoarea lui Ioan Mihai Arsene:

"Eu am venit la acest loc sfânt în­tâia dată în anul l 904; ce să vedem pe acest loc, făcută o baracă din scân­duri; înauntru o Cruce cu vârful rupt, iar lângă tulpina crucii, o icoană cu Maica Domnului."

Ajuns la Dervent, pelerinul e uimit de îmbinarea frumoaselor zidiri ce se înalţă albe din întinderea câmpiei do­brogene. Trecând de poartă, acesta va descoperi câte o taină în fiecare colţişor, în freamăt de apă, în adiere de flori sau în alinarea umbroasă a teilor, pregătindu-i-se astfel calea spre a intra cum se cu­vine spre miezul cuprins între zidurile bisericii. Dar lungi şi istovitoare vor fi fost prefacerile acestui

"Am mai venit al doilea în anul 1 9 14 la acest loc sfânt şi am găsit casă

făcută cu tindă şi sobă înauntru şi Crucea era în casă."

aşezământ, în creşterea sa din miez către vlăstarele înflorite de astăzi.

Săpându-se pentru turnarea fundaţi­ilor bisericii actuale, s-au aflat rămăşiţe ce adeveresc existenţa aici a unui schit dispărut în secolul al XI-lea. Însă lăca­şul tămăduirilor de la Dervent s-a arătat limpede ciobanului surda-mut din Cos­lugea, în glas de ploaie şi de talangă, iar aceste ziduri nevăzute i-au fost cânt şi acoperământ lacrimilor de mulţumire. Răspândindu-se vestea minunatei vin­decări, oamenii au început să vină cu

"La venirea mea al treilea, în anul l 956, am găsit o Mă­năstire".

LEGEnDA

Zahei fusese în copilărie acolo [la Dervent] cu un pescar bolnav şi văzuse minunea: omul gata să moară se tămăduise veghind o noapte în rugăciuni la piciorul unei cruci de piatră.

- Şi ce are în ea Crucea? Cum e? Este mare?

- E mai măruntă ca un stat de om, povestea orbul. La început, demult, a fost numa' un sâmbure de piatră în pământ. După ce au descoperit-o oa­menii, a început să crească. Pe fiecare an se înalţă şi se îngroaşă ...

- Şi de ce creşte? - De lacrămile bolnavilor, spunea cu toată încredinţarea orbul. (fragment din Zahei Orbul, de Vasile Voiculescu)

Roadele

ostenelilor

ctitoricesti 1

D e la casa din 1914 şi până la mănăstirea din 1956 multe vor fi fost ostenelile înălţării şi nu

puţini cei care, din credinţă limpede, au ajutat pentru a o vedea isprăvită. Cu­noaştem lăcaşuri care s-au ridicat din dorinţă domnească, a căror construire s-a făcut fără piedici, înlesnită fiind de puterea stăpânitoare a ctitorului .

Minunată la Dervent este râvna prin care mănăstirea s-a înălţat nu din puternică poruncă domnească, ci prin sârguinţa oamenilor de rând, crescând în vreme prin mijlocirile primilor ctitori ai aşezământului, cei patru mucenici. Păzindu-se smeriţi în tăcere, aceştia îşi revarsă neîncetat da­rurile, tămăduind şi făcând să rodeas­că prin puterea Duhului Sfânt toată truda celor ce le-au urmat şi care, prin osteneli şi credinţă, au fost, la rândul lor, ctitori.

În ordinul de înfiinţare a mănăs­tirii, din februarie 1923, episcopul Constanţei solicita monahiei Eufenia Alexandrescu de la Mănăstirea Din­tr-un Lemn să aibă în grijă începerea unui aşezământ aici, aceasta fiind şi prima din şirul de ctitori ce va urma. Venind la Dervent, maica Eufenia va pune la dispoziţie întreaga sa avere pentru înălţarea, în 1924, a unei mici construcţii, compusă din câteva încă­peri. În stilul arhitecturii tradiţionale dobrogene, având acoperiş cu pante domoale, pereţi albi şi ferestre înguste, casa era centrată în jurul tinzii, care se prelungea în exterior printr-o prispă închisă, asemenea unui vestibul. Vătămată de flăcările unui incendiu în acelaşi an în care a fost con­struită, casa va fi reparată grabnic de către oamenii strânşi aici din toate părţile ţării. Cu sprijin financiar primit de la familia Andreevici din Coslugea, casa va fi renovată complet în 1925, adăpostind în noua alcătuire paraclisul şi chilia unei maici .

Lucrările de extindere întârzie până în 1928, când strădania ctitoricească e sprijinită de doamna Paraschiva Gheorghiu din Ostrov, ale cărei donaţii ajută la ridicarea unei case de locuit cu "o sală mare cu prispă în faţă, iar în spate un adăpost pentru vite, o mică magazie, un beci şi un grajd". Când, în 1934, un incendiu a preschimbat paraclisul într-un morman de chirpici, s-a pus în gând temelia zidirii unei biserici. Lucrarea a început în 5 iulie 1936 şi s-a săvâr­şit la 13 septembrie 1942. Pentru a putea începe lucrările

Sus: Prin ostenelile Părintelui Elefterie Mihail (stânga), biserica s-a înălţat din temelie, iar rugăciunile sale, dimpreună cu ale tuturor celor care au trudit la Dervent, sunt cuprinse în lumina blândă pe care turla (sus) o aduce înlăuntrul lăcaşului.

de construcţie, părintele Elefterie Mihail, pe atunci simplu monah, umblase timp de trei ani de zile cu căruţa, din sat în sat, strângând de la ţărani materiale şi alte ajutoare pentru înălţarea lăcaşului.

Revărsându-şi asupra aproapelui darurile ce izvorau din aceeaşi putere a Crucii, părintele Elefterie a primit roadele braţelor şi ale inimilor unor simpli ţărani, făcându-i astfel părtaşi atât la suspinul cât şi la surâsul ctitoricesc.

Cresterea asezământului 1 1

Pe măsură ce biserica albă se înălţa către cer, văzând că sârguinţele monahului Elefterie Mihail încep să ro­dească în chip vădit, Episcopia Tomisului îl numeşte

stareţ al mănăstirii, în toamna anului 1938. Astfel, din anii premergători punerii pietrei de temelie şi până în luminoasa zi a sfinţirii, biserica a crescut prin truda, veghea şi neînceta­tele rugăciuni ale părintelui.

G H I D

G HID

Sus: Temeluindu-se pe taina sfinţeniei, aşezământul înfloreşte neîncetat prin muncă şi rugăciune statornică.

Biserica, purtând hramul Sfintei Cuvioase Parascheva, arăta pe atunci aşa cum o vedem şi astăzi, înălţată pe un soclu de piatră, cu pereţii din cărămidă zugrăviţi în alb, amplificând strălucirea soarelui dobrogean. Trei trepte urcă spre prona­osul luminat lateral de câte trei ferestre lunguieţe, iar intrarea e străjuită de două turle poligonale, simetrice. Cea de a treia turlă, mai amplă, se ridică deasupra naosului. Spaţiul interior al naosului, redus planimetric, se înalţă prin Lumina izvorâtă din fresce, iar altarele cuprinse în cele trei abside îi extind pro­funzimea. La est se află absida altarului, iar cele două abside laterale, găzduind fiecare câte un paraclis, dezvoltă spaţiul nu atât în dimensiuni, cât în suişul gândului desprins de mate­rie. În absida sudică, un paraclis închinat Sfântului Gheorghe înlesneşte adâncirea în tainele de dincolo de timp ale începu­tului acestui lăcaş, printr-o bogată colecţie de icoane vechi pe lemn, în vreme ce paraclisul Înălţării Sfintei Cruci din absida nordică adăposteşte Miezul de la care s-a înălţat şi prin care dăinuie această Mănăstire: Sfânta Cruce de piatră.

În 1959, când stareţul este nevoit să părăsească scumpa sa mănăstire, prin jertfelnica sa iubire părintească primeşte în schimb făgăduinţa că locaşul nu va fi demolat. Biserica, albă prezenţă verticală într-un peisaj al orizontalelor de humă şi apă, va rămâne să vegheze asupra întinderilor unei lumi pu­stii, tăinuind între ferestrele acoperite bulgărele de piatră şi de foc al credinţei. Vreme de zece ani, mi­cile case tărăneşti ce adăpostiseră obştea părintelui Elefterie vor fi preschim­bate în magazii, ateliere şi grajduri ale I.A.S. Lipniţa, iar biserica închisă. Însă credincioşii ce au venit aici necontenit în tot acest răstimp, priveghind în afara bisericii şi primind tămăduire, sunt o mărturie vie că puterea Crucii răzbate dincolo de vreme şi dezleagă orice ferecătură lumească. Aceşti oameni simpli, care cândva se învredniciseră a fi împreună ostenitori la ctitorirea bisericii laolaltă cu părintele Elefterie, îi vor urma întru această nevoinţă, întăriţi fiind de

COnTEXT

În anii când mănăstirea a fost închisă, biserica zăvorâtă, iar ferestrele acoperite cu scânduri, Crucile de leac nu au încetat să-şi reverse binecuvântarea asupra celor ce ve­neau aici, stăruind întru credinţă. Neputându-se intra în Paraclis, oamenii treceau o prăjină prin geamurile sparte, atingând de piatră lucrurile bolnavilor şi primind adesea tămăduire în acest fel. Iar veşmântul sfinţeniei primite muceniceşte s-a facut, în vremuri de întuneric, fereastră şi făgaş către Lumina pururea dătătoare de viaţă.

Jos: După 1989, viaţa monahală de la Dervent şi-a reluat mersul firesc. Imagine a chiliilor, din anul 1991.

rugăciunile sale fierbinţi, după ce biserica va fi redeschisă ca parohie a satului Galiţa, în 1970. O mână de oameni credincioşi se îngrijesc ca biserica să fie electrificată şi, între anii 1987 şi 1 989, pictată "cu uşile închise". Reînfiinţându-se mănăstirea în 1990, obştea părintelui se strânge în vatra dimprejurul Crucilor de piatră, monahii locuind în chiliile care vreme îndelungată slujiseră drept grajduri, iar bolnavii sosiţi aici odihnindu-se în paraclis sau în biserică. Deşi cu fonduri modeste, se va porni cu multă râvnă o înfloritoare restaurare, întreruptă însă de trecerea la cele veşnice a Cuviosului Părinte Elefterie, în primăvara anului 1990. Cu multe greutăţi, în anii ce vor urma se restaurează biserica şi se repară micile case , desprinse parcă dintr-un sătuc al veacurilor trecute, dar se simte tot mai ascuţit lipsa unei clădiri mai cuprinzătoare , astfel că în anul1993 se începe construcţia unei clădiri pentru stăreţie, chilii, trapeză şi

arhondaric. Urmând strădaniilor Cuvio­sului Elefterie , Părintele Stareţ Gheorghe Avram dimpreună cu obştea, arhitecţii, muncitorii şi binefacătorii lăcaşului, au înălţat această clădire printr-o trudă de patru ani. Din pisania de la intrare citim: "Sfinţirea s-a facut de Î.P .S. Lucian al Tomisului în ziua de Izvorul Tămădurii 2 Mai 1997. Scrie Doamne în Cartea Vieţii pe ostenitorii Mănăstirii şi pe toţi binefacătorii acestui aşezământ".

Stânga: Aghiazmatarul şi turnul clopotniţă - vedere din curtea

mănăstirii.

Zidul care

răsare treceri

S uspinul acestei anevoioase creş­teri rămâne ascuns în tăcerea din jurul Sfintelor Cruci, în învelişul

tainic ce creşte neîncetat, răsărind clă­diri albe şi luminoase. Lacrimile ctito­rilor susură tămăduiri prin şipotele de izvoare, iar jertfa lor se arată biruitoare în înfăţişarea de astăzi a mănăstirii, în­

Stânga: Interiorul muzeului de artă

contemporană.

aflăm mărturisită în adierile vântu­lui, prin glasul clopotului aninat de piatră pe colţul de sud-vest, iar în dreapta intrării o nişă a zidului în­chipuie, precum o poartă spre tâlcul vindecărilor, icoana mozaicată a hra­mului "Izvorul Tămăduirii". Vestind spre întinderea de apă de la apus pu­terea izvorâtoare de tămăduiri din cu­prinsul mănăstirii, zidul vestic conţine

tr-ale cărei ziduri sunt prinse farâme din strălucirile lăuntri­ce ale gândului ctitoricesc.

o reproducere a monumentului de la 1909 din satul Izvoare, o fântână încununată de o frumoasă cruce dăltuită în piatră.

Sub oblăduirea părintelui stareţ Andrei Tudor, o echipă de arhitecţi s-a îngrijit de proiectarea acestor noi clădiri, a căror construcţie a început în 2001. Înălţat din albul hârti­ei către nesfârşirea cerului, proiectul a facut ca în liniile de grafit preschimbate în ziduri să rodească înfrăţirea adâncă a rugăciunilor celor ce s-au ostenit de-a lungul veacurilor la Dervent. Aşa se face că înţelesului de

În ansamblul lor, noile clădiri de la Dervent se îm­pletesc organic cu frânturile altor vremi şi îmbrăţişează cu portice umbroase, pereţi albi şi acoperişuri de olane roşii Miezul jertfelnic şi înnoitor, în preajma căruia fi­ecare zid poate fi o poartă, iar fiecare poartă poate fi o trecere spre Adevăr.

" trecere" pe care cuvântul "dervent" Jos: Intrarea în incinta mănăstirii se face pe sub turnul-clopotniţă.

îl poartă în limba turcă, i s-au dat noi profunzimi în alcătuirea zidirilor ce împrejmuiesc astăzi biserica.

Incinta e înconjurată de construcţii pe aproape întreg perimetrul. Pe latu­ra de nord se înalţă clădirea din 1993, iar pe latura de est o casă ţărănească, rămasă în picioare din vremea Părin­telui Elefterie, face legătura cu gospo­dăria mănăstirii. Celelalte două laturi domină câmpia care coboară lin spre văluritele oglindiri ale lacului Bugeac şi întâmpină drumul ce vine dinspre Os­trov asemenea zidurilor unei fortăreţe. Grupând noua clădire a arhondaricu­lui, un lumânărar, clopotniţa, panga­rul, muzeul, biblioteca şi un zid mete­rezat, aceste împrejmuiri reuşesc să fie în acelaşi timp impunătoare şi subtile, cuprinzând în alcătuirea lor fine treceri, sesizabile mai ales la nivelul detaliilor cruciforme sau acvatice.

Intrarea se face pe la miazăzi, prin poarta pecetluită cu semnul crucii, de la baza turnului-clopotniţă. Clădirea, având trei caturi superioare, dintre care unul ieşit în consolă printr-un pridvor rezemat pe elemente din lemn, amin­teşte de farurile ce străjuiesc malurile dobrogene. La Dervent, asemenea lu­minii unui far, cântul clopotelor din turnul de intrare cheamă spre limanul rugăciunii şi al sfinţeniei, cum odinioa­ră pe ciobănaşul surdo-mut îl chema­seră spre închinăciune tălăngile oilor risipite. Aceeaşi amintire a minunii o

ETDOGRAFlE

Într-un colţ înverzit al mănăstirii a fost strămutată o gospodărie de secol XIX din comuna Oltina, ca prim pas în strădania de a alcătui aici un Muzeu al Satului Do-brogean, prin conlucrarea cu Muzeul de Artă Populară Constanţa. Denumită simplu Casa Dobrogeană, aceasta găzduieşte acum o expoziţie de etnografie.

Dreapta: Părintele Elefterie trudind în grădina mănăstirii.

G HID

LLI I--z LLI ::::» ...1 11. z -

26

Mugurii pietrei

Martirii de la Dervent au primit cununa mucenicească dintr-o neclintită dragoste pentru adevărul veşnic al Cuvântului, dragoste care, prin harul Sfântului Duh, avea să le izvorască puterea de a-L mărturisi pe Hristos. Atât de cumplită le -a fost pătimi rea şi atât de mare îndulci rea venită prin pogorârea Duhului, încât sfinţenia pietrei dăinuie, odrăslind muguri vii peste vreme .

Aşa se face că, la un mileniu şi jumătate de la jertfa lor, locul mănăstirii încă e plai mărturisitor, prin vieţuire, pildă şi artă. Născută din aceeaşi năzuinţă

Stânga: "Heruvimi" de Anamaria Avram din Constanţa, acril pe pânză, detaliu.

de Independenţă, amintesc de hotarul ostenelilor vieţii acesteia. Însă veşnicia se oglindeşte în florile şi viţa ce înveş­mântează curtea, iar frunzişul arbo­rilor, ce încep a umbri tot mai vârtos câmpia dimprejurul mănăstirii, măr­turiseşte fremătător despre Împărăţie.

Între acestea, hrănindu-se din seva tul­pinilor de piatră ale Crucilor, la Dervent au început a răsări în ultimii ani mugurii unei arte aflate în urcuş spre Cer.

"Dunărea si '

Dobrogea creştină"

În anul 2005, părintele stareţ Andrei Tudor, discutând cu artişti, arheologi şi muzeografi, decide ca mănăstirea să de­vină gazda anuală a unei tabere de crea­ţie structurată pe două secţiuni: pictură

şi sculptură. Ediţia pilot din 2006 a fost cuprinsă de emoţiile fireşti ale începutului. Părintele stareţ mărturisea, în prefaţa catalogului editat în 2008: "După primele zile, teama a dispă­

rut şi a rămas doar bucuria armoniei, la rugăciune şi la lucru. Şi ce poate fi mai grăitor despre această unitate dintre mo­nahi şi artişti decât faptul că după a doua ediţie, din 2007, unul dintre sculptori a intrat în obştea Mănăstirii?"

către un senin ce transcede hotarele văzute, arta de la Dervent scrie în felurite materii - piatră, lemn, sticlă, lut şi culoare - o neîncetată mărtu­risire a Frumuseţii veşnice, întrupată, răstignită şi înviată. Colec ţiilor de relicve bizantine şi obiec te bisericeşti din muzeul mănăstirii li s-a adăugat recent, la etajul turnului-clopotniţă, expoziţia de grafică aparţinând ar­hitectului Dan Corneliu, ostenitor la

Sus: "Serafim" de Aurelian Bolea

Doamna Alice Dinculescu, critic de artă din Constanţa şi coordonator al manifestărilor, rezumă bucuria celor cinci ediţii de până acum: "În fiecare an, creatori aparţinând unor domenii artistice diverse sosesc la Mănăstirea

din Bucureşti, piatră, 135 cm. înălţarea aşezământului.

În faţa bisericii, o ancoră găsită pe fundul Dunării ves­teşte despre strânsorile ce ne cheamă în tina din care sun­tem făcuţi, iar fragmente de cruci de la mormântul unor soldaţi, a căror barcă s-a scufundat în vremea Războiului

Dervent pentru a o descoperi, sau revin pentru a o înţelege, purtându-şi paşii pe cărările ei şi ochii pe întinderile dintre ape şi zări. Informaţiile, adevărurile arheologice, istoria şi le­gendele povestesc despre acest pământ apostolic al Dobrogei

I N F LUE N ŢE

Sus: "Aripa" de Ernest Budeş din Bucureşti, piatră, 100 cm. Sus: "Slava îngerească" de Părintele Efrem-Gelu Băndărică de la Mănăstirea Dervent, acril pe pânză, 50x60 cm. Iată că în preajma Crucilor de la Dervent, harul izvorât din

sfinţenia locului face să răsară suspinul nevăzut al rugăciunii şi să înmugurească întru prospeţime chipul văzut al artelor plastice. La fel ca în osteneala monahului, prin împletirea de trudă şi de rugăciune, artistul intră pe drumul strâmt pe care străluceşte Frumuseţea cea nepieritoare.

care, acum mai mult ca niciodată, relevă oamenilor înţelesuri şi sensuri noi. Prima tabără de creaţie contemporană româ­nească iniţiată, susţinută şi găzduită de o mănăstire ortodoxă şi-a început tradiţia în 2006. Din 2007, manifestarea anuală va purta numele «Dunărea şi Dobrogea creştină», iar ediţiile III, IV şi V devin deja internaţionale prin participarea unor personalităţi artistice de prestigiu din sud-estul Europei şi a invitaţilor din Franţa, SUA sau Japonia. Direct implicaţi în gândurile şi rostuirile acestei noi activităţi a mănăstirii, ală­turi de Părintele Stareţ Andrei, sunt Alice D inculescu, critic de artă - Constanţa, Ernest Budeş, artist plastic -Bucureşti şi Marian Neagu, arheolog, director al Muzeului Dunării de Jos -Călăraşi.

Arhiepiscopul Teodosie al Tomisului binecuvânta această alăturare dintre artă şi rugăciune, în cuvântarea de la vernisajul expoziţiei din 2008: "Arta religioasă te îndeamnă într-adevăr să-ţi aduni toată mintea şi, după aceea, după ce te-ai adunat, să aştepţi inspiraţia. Nici un artist nu poate să creeze fără inspi­raţie. De aceea, iată, toate acestea sunt opere ale unor oameni care au lucrat într-o atmosferă de rugăciune, la o mănăstire, unde inspiraţia poate veni mai lesne, în mediul cel mai prielnic. Şi vreau să le mulţumesc tuturor celor care au poposit aici ca să creeze opere de artă în care, de fapt, şi-au ascuns pecetea sufletelor lor".

Cu o încărcătură spirituală foarte specială, Mănăstirea Dervent a căpătat un loc de mare semnificaţie în sufletul oamenilor trecători pe aici. Ac tivităţile specifice obştii au un caracter extrem de viu, fiind atent ordonate către pa­trenarea creaţiei artistice. Rezultatele vizează alcătuirea în timp a unei co­lecţii patrimoniale deschise publicului, ce numără deja 126 lucrări de pic tură, incinta fiind ambientată cu cele 40 de lucrări de sculptură .

Primele patru ediţii ale taberei s-au desfăşurat fără stabilirea unei teme, au­torii înşişi lansându-se în ipostaza cău­tătorilor de sensuri pe drumul întoarce­rii creaţiei lor către sacralitate. O dată cu cea de a V-a ediţie, în vara anului 2010, tabăra s-a desfăşurat sub tematica «În­geri», colecţia mănăstirii îmbogăţindu­se astfel cu o nouă tipologie de lucrări.

În fiecare an, pentru artiştii plastici din România, intervalul cuprins între

10 şi 31 iulie se numeşte Dervent! Ajun­să în 2011 la cea de a VI -a ediţie, tabăra a intrat în repertoriul naţional al manifes­tărilor culturale importante, cu obiec ti­ve bine precizate".

1M.PRES11

"Am fost copleşit de primirea facută aici în Mănăstire, de căldura colegilor, de ri­tualul ortodox. Sunetul de toacă în aerul dimineţii spulberă orice grijă". (Akira Go,

sculptor - Japonia)

"Aici, la Mănăstire, lumina schimbă pe­isajul şi culoarea cerului, de dimineaţa până noaptea. Locurile tremură şi parcă sunt o fiinţă vie, culorile sunt de bucurie." (Victoria Dedu, artistă - România)

"Locul acesta te ajută să te interiorizezi şi să cauţi în cotloanele cele mai umbroa-se ale sufletului câte ceva din înţelesu-rile Luminii". (Roman Kissiov, pictor

- Bulgaria)

Dreapta: În urma fiecărei tabere de creaţie, la Dervent rămân

mărturii ale apropierii artiştilor de Frumuseţea cea veşnică.

-

N -ce

28

Roadele sfinte ale ascultării

În ostenelile lor zilnice, monahii de la Dervent se străduiesc să-şi temeluiască viaţa lăuntrică întru adâncurile de taină ale poruncilor Evangheliei şi ale rugăciunii de toată vremea. Pentru aceasta, râvnesc a cuprinde în făptuirile lor calea cea strâmtă urmată atât de Părintele Arsenie Papacioc, cât şi de Părintele Elefterie Mihail, ctitorul lăcaşului.

D upă ce a fost ales stareţ al Mănăstirii Dervent, părinte­le Andrei Tudor a primit în chip statornic sprijinul şi sfătuirea Arhimandritului Arsenie Papacioc de la Mă­

năstirea "Sfânta Maria" din Techirghiol, care prin rugăciune şi cuvânt inspirat revarsă înţelepciunea sa lucrătoare, atât de trebuincioasă în greutatea luptei şi vieţuirii călugăreşti. Astfel se face că Părintele Arsenie este socotit şi pomenit adeseori drept unul din vieţuitorii Mănăstirii. Dar din această fami­lie duhovnicească face parte şi părintele Elefterie Mihail, care prin rugăciunile sale de dincolo de hotarele acestei lumi văzute a făcut ca Derventul să devină azi o lavră atât de înfloritoare. De aceea pilda sa de trăire sfântă este un adevărat izvor de inspiraţie şi întărire pentru toţi cei care iau aminte la urcuşul vieţuirii sale pământeşti.

Cuviosul Elefterie s-a născut la Leaskova, în Bulgaria, la 11 noiembrie 1900. La vârsta de 3 ani suferea de paralizie, iar maica sa auzind de minunile săvârşite la Dervent a venit aici pentru a dobândi tămăduire pentru fiul său. In timpul nopţii, femeia a visat-o pe Maica Domnului însănătoşindu-i pruncul. În dimineaţa următoare acesta s-a trezit cu mult înaintea mamei sale şi mergea pe picioarele sale. Cu lacrimi de fericire în ochi, mama i-a mulţumit Maicii Domnului pentru minunea săvârşită şi a făgăduit: "Am să-1 fac doctor

- pentru că s-a vindecat şi preot - ca să-I mulţumească lui Dumnezeu neîncetat" .

După ce copilul a crescut, a urmat o şcoală cu profil me­dical la Adrianopol, unde a învăţat metodele tradiţionale de vindecare a bolilor cu plante medicinale, dar şi prin corectarea scheletului osos. S-a căsătorit de tânăr, dar soţia şi copilul i-au murit la naştere, cunoscând din plin necazurile acestei vieţi.

Stânga: Joia din Săptămâna Patimilor la Dervent. Rânduiala spălării picioarelor ­pildă de umilinţă şi de urmare a smereniei Mântuitorului Iisus Hristos.

La scurtă vreme, tatăl i-a fost aruncat în mare de turci, iar un frate al său a fost omorât în ziua nunţii.

Lepădând deşertăciunea celor pă­mânteşti, în anul 1932 a intrat ca vie­ţuitor în Mănăstirea Balaciu, lângă Urziceni, în anul următor fiind tuns în monahism cu numele Elefterie. Fiind un călugăr foarte râvnitor, în anul1936 a fost trimis să slujească la Dervent - la cererea Preasfinţitului Gherontie al Constanţei - iar după doi ani a devenit stareţul mănăstirii.

În anul l959, la presiunile securiştilor, părintele este silit să-şi dea demisia şi să părăsească mănăstirea, obţinând în schimb promisiunea că biserica nu va fi demolată. A lucrat apoi ca portar la o fermă horticolă din judeţul Tulcea, până la vârsta pensionării, în 1962.

În 1970 a ajuns în Moldova şi în cele din urmă a fost luat de maicile de la Agapia Veche, unde avea să fie mai bine de

15 ani preot, duhovnic şi tămăduitor. Datorită faptului că pă­rintele nu a încetat să sfătuiască şi să tămăduiască oamenii, a întâmpinat o mulţime de greutăţi, iar din anul1985 s-a retras la mănăstirea Secu.

Sintetizând viaţa de zi cu zi a părintelui, ieromonahul Elefterie Tăncuţă de la Secu, spunea: "În puţinul timp cât am locuit în aceeaşi chilie cu sfinţia sa, m-a uimit permanen­ta stare de trezvie: noaptea - rugăciune, meditaţii şi durere, ziua - dragoste de aproapele. De la el am învăţat cum poate fi iubit şi înţeles mai bine şi mai uşor Dumnezeu prin dra­gostea de aproapele".

Fiind un mare duhovnic, el era totodată şi tămăduitor al bolilor trupeşti, iar din această pricină era căutat pentru sfat şi cuvânt bun de către credincioşi din toate colţurile ţării. Prin osteneli neîncetate şi dragoste osârdnică, Părintele Elef­terie a dobândit multe daruri, trei dintre acestea făcându-se remarcate prin strălucirea lor: darul înainte-vederii, al pos­tirii şi al tămăduirii.

Privitor la darul înainte-vederii, ucenicii mărturisesc: "Pă­rintele te citea, puteai să spui orice, dar el ştia dacă ai zis esenţi­alul, dacă ai spus drept sau dacă ai ascuns ceva". De asemenea, părintele avea şi darul tămăduirii bolilor. Pe cei care sufereau cu trupul se străduia ca mai întâi să îi vindece sufleteşte, prin

Sus: Părintele Arsenie Papacioc primit cu mare drag de către obştea

Mănăstirii Dervent.

Taina Sfintei Spovedanii şi prin rugăciune. Apoi, fiind inspirat de Dumnezeu şi întrebuinţând şi vechile cunoştinţe medicale dobândite la Adrianopol, pe cât îi era în putinţă mijlocea şi tămăduirea pătimirilor trupului. De aceea, la uşa chiliei lui soseau oameni din toate părţile , cu multe şi felurite boli. O parte se vindecau, mulţumeau Domnului şi plecau în pace la casele lor. Alţii, care aveau boli mai grele, rămâneau mai multe zile, continuând tratamentul şi rugăciunile şi primind fiecare alinare după credinţa sa.

După anul 1989, Cuviosul Elefterie a revenit la Dervent, după o pribegie de mai bine de 3 0 de ani. La scurtă vreme, în 12 mai 1990, a trecut la cele veşnice, fiind înmormântat lângă ctitoria ce-i era atât de dragă inimii şi revărsând în taină rugăciunile sale asupra tuturor celor care trec pragul acestei mănăstiri.

Ca un prinos, în Muzeul Satului dobrogean de la Dervent va fi strămutată o veche gospodărie din Râmnicu de Jos, satul în care vieţuia familia Părintelui. Prin purtarea de grijă a Stare­ţului Andrei Tudor, aceasta va fi preschimbată în casă memo­rială a Cuviosului Elefterie, înlesnind şi în acest fel adâncirea în pilda vieţii râvnitorului ctitor.

.PELERlnllJ

În Vinerea din Săptămâna Luminată, care se incheie cu Dumi­nica Tomei, se face pomenirea unei minuni a Maicii Domnului, Izvorul Tămăduirii. Se sfmţeşte apa mică.

Sat Galiţa, Corn. Lipniţa, Jud Constanţa Cod Poştal: 907224 Tel. Cazare: +4 0758-085-822 Tel: +4 0241 -857-707 E-mail: manastirea_dervent2003@yahoo.co

VIAŢA MONAHALĂ AZ I

HARTA ZONE I

Dumbrăveni: - Mănăstire de călugări, cu hramul Acoperământul Maicii Domnului şi Sfântul Emilian de Durostor, care s-a ridicat în 2004, în localitatea cu acelaşi nume, în apropierea unui complex rupestru descoperit în zonă, care cuprinde o bisericuţă şi câteva morminte creştine. Hagieni: - Mănăstire de călugări, cu hramul Sfântului Dimitrie lzvorâtorul de Mir, s-a întemeiat în jurul vechii aşezări monahale, ctitorite de regale Caro l i . Vechea ctitorie, cu hramul Sfântului Nicolae, a fost serios afectată de repetatele revărsări ale lalomiţei dar mai ales de faptul că, după 1070, locuitorii părăsind zona, lăcaşul s-a pustiit. Noua biserică s-a sfinţi la 8 noiembrie 2007.

Sfântul Apostol Andrei: ­Ansambul monahal cu trei biserici, cea mai veche fiind Peştera Sfântului Apostol Andrei, prima biserică creştină de la noi, săpată în stâncă. lmadiat după ce a fost descoperită s-au construit aici chilii, adunând monahii. În 1995 s-a sfinţit biserica cu hramul Acoperământul Maicii Domnului, iar în 2002 s-a terminat construirea bisericii mari. Sfânta Elena de la Mare: ­Mănăstire de maici, construită la 1921 pe terenul donat de Elena, mama regelui Mihai. În 1930 obştea de maici a fost înlocuită de o obşte de călugări. Decretul din 1959 a închis mănăstirea. Viaţa de obşte s-a reluat în 1990, iar în 1998s-a târnosit biserica nouă.

w I­z -

> :::» u

30

Piatra de temelie U nul dintre martorii care au văzut nenumărate minuni săvârşite d e Sfânta Cruce d e la Dervent a fost Părintele Elefterie Mi hail, care pe drept cuvânt poate fi socotit în rândul ctitorilor acestui sfânt lăcaş.

Vaţa cuvioasă a acestui monah ne-a rămas cunoscu­tă doar în parte şi cu prisosinţă în manifestările sale exterioare, lucrarea sufletului său fiind ştiută numai

de Domnul, Cel Care cunoaşte cele mai tainice săvârşiri ale omului. Dând mărturie despre vieţile oamenilor sfinţi pe care i-a cunoscut, Părintele Ioanichie Bălan îi schiţa Părin­telui Elefterie acest portret:

"Fiind foarte râvnitor pentru Hristos, îi întrecea pe toţi cu postul, cu înfrânarea, cu nevoinţa, cu rânduiala de chilie, cu smerenia şi cu milostenia. Timp de şaisprezece ani a săvârşit Sfânta Liturghie şi toate slujbele aproape zilnic, iar în timpul care îi rămânea mărturisea, sfătuia şi îndruma pe credincioşi să facă întru toate voia lui Dumnezeu. Toate le făcea cu multă dragoste de Dumnezeu şi de oameni, neluând nimic de la ni­meni. Iar dacă era silit să primească ceva, împărţea în aceeaşi zi la cei săraci. Aşa a ajuns duhovnic vestit în partea locu­lui, având mulţi fii sufleteşti. Fiind mare posti tor şi rugător pentru lume, se hrănea numai cu mâncare pustnicească şi se nevoia pe ascuns, întrecând pe mulţi călugări şi du­hovnici cu nevoinţa sa. Puţini alţi duhovnici din vremea sa aveau râvna şi bucuria Sfintei Liturghii zilnice precum o avea Protosinghelul Elefterie" .

Atât pentru că a văzut nemijlocit numeroase minuni care se săvârşeau la Dervent prin Sfânta Cruce, cât şi pentru că avea mare evlavie faţă de aceasta, părintele Elefterie a fost cuprins de dorinţa de a afla taina care o învăluie. Neştiind a cui este şi umplându-se de mare râvnă, a postit vreme de

Stânga: Părintele Elefterie Mihail, ctitorul mănăstirii. Detaliu din fresca paradisului Izvorului Tămăduirii.

patruzeci de zile, neprimind altceva decât Sfintele Taine şi un pahar cu apă. Luând asupra sa această rânduială şi slujind zilnic Sfânta Liturghie, se ruga în timpul Prosco­midiei ca Dumnezeu să-l lumineze. Părintele Elefterie avea mare cinstire pentru Maica Domnului şi, prin mijlocirile ei, i-a fost descoperit în vedenie că Sfânta Cruce făcătoare de minuni este a Mucenicului ce poartă numele Constantin, precum şi că acesta a fost grec de neam şi a pătimit marti­riul în veacul al IV-lea. Având această încredinţare de Sus, Părintele a mulţumit lui Dumnezeu că i-a descoperit cele care nu pot fi aflate cu slabele puteri ale minţii omeneşti.

Fiindu-i cunoscută din propria lucrare lăuntrică tăria de care este trebuinţă în lupta duhovnicească, Cuvios ului Elef­terie i-a fost dat să trăiască în duh pătimirea mucenicească a martirilor de la Dervent. Dacă este greu să ne închipuim suferinţele la care aceştia au fost supuşi, cu atât mai greu vor fi fost ele de îndurat în trupuri precum sunt şi ale noas­tre. Însă toate chinurile muceniceşti le-au rodit celor patru martiri biruinţă veşnică şi intrare în Împărăţia Cerurilor. Iar nouă, celor de pe pământ, ca o pârgă preaminunată ne-au lăsat Crucile de piatră, care au răsărit din pământ precum nişte vlăstari ai sfinţeniei Crucii înălţate pe Golgota.

Binecuvântarea acestor Cruci a dăinuit peste vreme lu­crând în chip tainic revărsare de sfinţenie către toţi cei pe care Dumnezeiasca Pronie i-a călăuzit către Deivent. Astfel se face că aceste Cruci de piatră, prin însăşi rodirea lor din sânurile pământului, sunt pietre de temelie ale mănăstirii, revărsând în toate zidurile lăcaşului tăria şi neclintirea sfin­ţeniei. Şi tocmai această putere tăinuită în sfintele Cruci a adeverit-o şi Preasfinţitul Gherontie al Tomisului în rugă­ciunea săvârşită în 5 iulie 1936, la rânduiala punerii pietrei de temelie a bisericii mănăstirii:

"Stăpâne, Doamne Dumnezeul mântuirii noastre, au­zi-ne pre noi şi trimite pe Preasfântul Duh Cel Inchinat şi Atotputernic şi sfinţeşte locaşul acesta, fă-1 pre dânsul spre plăcerea locuinţei Tale, fă-l locaş măririi Tale, împo­dobeşte-! cu Dumnezeieştile Tale Daruri cele mai presus de lume, fă-l liman celor înviforaţi, lecuire patimilor, tămădu­ire bolnavilor, gonire demonilor. Aşa, Stăpâne, să fie ochii Tăi deschişi întru dânsul ziua şi noaptea, luând aminte la rugăciunile celor ce cu frică şi smerenie vor intra într-însul şi vor chema numele Tău şi oricâte vor cere ei, Tu să auzi în Cer sus şi să fii milostiv lor. Păzeşte, Doamne, scumpa noastră Românie întreagă şi neclătită; ocroteşte, netulbura­tă, Sfânta noastră Biserică Ortodoxă, toată arhieria, preoţia şi diaconia cea întru Hristos Iisus şi pre credinciosul Tău popor. Amin" .

enicul căprior Soare l e roşiatic asfinţea peste câmpurile nesfârşite, iar lângă şoapta fântânii doorogene de la Dervent, d oi copii priveau în zare. Ascultau cu luare aminte frea rr�ăt ul câmpiei în adormire, aşteptân d ivirea u nei anumite făpturi. ..

e drum, Ana îi povestise fratelui său că la mănăsti­re s-ar afla un pui de căprioară, crescut cu grijă de monahi. Nu mai ştia de unde aflase această istorioară,

însă, abia intraţi în curte, cei doi copii în­cepură să caute în taină prin toate cot loa­nele, pe sub bolţile de viţă şi printre stra­turile cu flori. Tot ce găsiseră era imaginea a două căprioare sculptate în piatră, cu capul plecat, părând a se adăpa din fân­tâna dobrogeană. Ştiind despre năzuinţa lor ascunsă, părinţii porniră încetişor în căutarea Părintelui Efrem. Bucuros să le împărtăş ească celor doi copii povestea lui .\[ateuţ, acesta îi află rezemaţi de zidul fântânii.

Pe îndelete, le istorisi cu blândeţe po­vestea:

"Mateuţ a fost găsit abandonat pe câmp, în primele sale zile de viaţă. Eu l-am primit cu mare drag de la c ei care

, .It',_ ,

termina slujba. Apoi îl duceam la culcare sau la o porţie de lapte cu biberonul. Dimineaţa, pe la patru, dădea târ­c oale patului meu şi dacă vedea că nu-l bag în seamă sărea .

dintr-o dată în pat , la perete, şi dormea lângă mine. Pentru a nu-l lăsa singur, i-am adus un iepuraş cu care să-şi pe­treacă timpul. Mereu găseam iepurele dormind pe căprioară, se înţelegeau de minune! Chiar era o atmosferă ca în Rai!

Când a crescut mai mare, pe la trei luni, am fost nevoit să-I poftesc în lumea lui sălbatică, aşa că l-am dus în pădure şi, cu lacrimi în ochi, şi eu, dar şi Mate­uţ, ne-am cerut iertare unul de la altul. Semn de iertare obişnuit în lumea călu­gărească, a stat cu capul aplecat la pă­mânt până m-am depărtat de el.

Aşa am trăit şi eu câteva luni de Rai cu făpturile lui Dumnezeu, mult mai su­puse decât oamenii".

I -au aflat şi I -au luat, văzându-1 micuţ şi Sus: Părintele Efrem şi ucenicul neputincios. L-am crescut hrănindu-1 său, căpriorul Mateuţ.

Încheindu-şi istorioara, părintele se îndepărtă lin, lăsându-i pe c opii t ăc uţi lângă fântână, cu privirile înlăcrimat e. cu lapte de vacă, din biberon. Nu aveam

cum să-l las singur, deoarece plângea ca un copil mic după mine, aşa că îl luam cu mine oriunde mergeam. Când avea o săptămână, l-am scos la plimbare prin pădure. La un moment dat s-a speriat de foşnetul frunzelor uscate şi a rupt- o la fugă. După căutări zadarnice prin desişuri, m-am întors dezamăgit în mănăstire, unde îmi împărtă­şeam supărarea cu oricine întâlneam. Abia după şase ore am pornit iar în căutarea ucenicului şi, în deznădejdea mea, repetam cu voce slabă: «Matei, Mateuţ, unde eşti, măi c opile?» La un moment dat, dintre frunzele uscate s-a ivit un cap de căprioară uitân­du-se la mine, cu lacrimi în ochi! . . . Am întins mâna către acel pui ş i am zis: <<Vino la mine, măi copile, unde umbli! ?» Era Mateuţ! A săltat deodată spre mine, apoi l-am luat în braţe şi fuga! Am plecat către chilie, unde îşi avea şi el ascultarea.

Era foarte gingaş. Parcă îl trimi­sese Dumnezeu din cer să-mi dea o lecţie de înţelepciune şi de smerenie. Îl scoteam zilnic în parcul mănăstirii pentru două ore de sălbăticie. Dacă se întâmpla să îmi audă vocea în biseri­că, mă aştepta în faţa intrării până se

Privind din nou spre căprioarele sculptate în piatră, vă­zură cum, cu gâturile plecate, acestea îşi c ereau de fapt iertare una alteia după rânduiala mănăstirească, înainte de a gusta apa.

Se lăsase seara, iar în penumbra violacee nimeni nu putea desluşi cum în dreptul fântânii cei doi copii se în­chinară până la pământ unul în faţa celuilalt, cu inima cu­prinsă de o dragoste plină de duioşie.

Stânga: În curtea Mănăstirii Dervent, prietenia dintre căprior şi iepuraş dezvăluie o rază a frumuseţii Raiului dintru început. Zburdând împrejurul ancorei găsite pe fundul Dunării, cele două făpturi ne aduc aminte şi de taina împreună-vieţuirii paşnice de pe Arca lui Noe.

." m

n o ." -- ·

31

MĂNĂSTIREA PROBOTA

I S S N 1 7 9 2 - 1 7 3 - 2