MANAGEMENTUL RISCULUI ÎN ACTIVITATEA DE ASIGURARE

NOTE DE CURS

1

CUPRINS

CAPITOLUL 1 ELABORAREA DECIZIILOR ECONOMICE

1.1. Natura problemelor economice…………………………………………………………....4

1.2. Opţiuni decizionale……………………………………………………………………….10

1.3. Constrângeri………………………………………………………………………………12

1.4. Posibilităţi de producţie…………………………………………………………………..15

1.5. Extinderea setului de opţiuni……………………………………………………………..22

CAPITOLUL 2 MANAGEMENTUL RISCULUI PRIVIND PROPRIETATEA

2.1. Managementul riscului…………………………………………………………………..29

2.2. Identificarea şi analiza expunerilor la daune…………………………………………….30

2.3. Examinarea fezabilităţii tehnicilor alternative de management al riscului……………....45

2.4. Alegerea celor mai adecvate tehnici de management al riscului………………………...52

2.5. Implementarea tehnicilor de management al riscului……………………………………

54

2.6. Monitorizarea procesului………………………………………………………………...55

2.7. Aplicarea procesului de management al riscului………………………………………...55

CAPITOLUL 3 MODALITĂŢI DE ACOPERIRE A RISCURILOR PRIVIND

CLĂDIRILE SI BUNURILE

3.1. Metode de evaluare a despăgubirilor……………………………………………………60

3.2. Alternative la coasigurare……………………………………………………………….64

3.3. Asigurarea complexă…………………………………………………………………….67

3.4. Modalităţi de asigurare a proprietăţii personale cu valoare

fluctuantă………………….71

CAPITOLUL 4 ASIGURAREA DE RĂSPUNDERE CIVILĂ

4.1. Expuneri la pierderi în domeniul răspunderii civile…………………………………….77

4.1.1. Răspunderea civilă legală……………………………………………………..77

4.1.2. Principalele expuneri la pierderi în domeniul răspunderii civile……………...88

4.2. Controlul riscului de răspundere civilă………………………………………………….92

2

4.2.1. Caracteristici generale ale controlului riscului de răspundere civilă………………

92

4.2.2. Metode de control al riscului………………………………………………………

98

4.2.3. Controlul riscului de răspundere civilă în compensarea forţei de

muncă………………………………………………………………………........99

4.2.4. Controlul riscului de răspundere civilă pentru prejudiciile

cauzate de produse………………………………………………………………106

4.2.5. Controlul riscului de răspundere civilă pentru prejudiciile cauzate de imobilele sau

activitatea organizaţiei………………………………………………….............112

4.2.6. Controlul riscului de răspundere civilă auto…………………………………….113

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………….115

3

CAPITOLUL 1

ELABORAREA DECIZIILOR ECONOMICE

1.1. Natura problemelor economice

Problemele şi strategiile economice sunt indisolubil legate de calitatea vieţii, fiind rezultatul

eforturilor de a îmbunătăţi sau de a împiedica deteriorarea standardului de viaţă. De exemplu, strategiile

agricole din SUA sunt concepute pentru a creşte standardul de viaţă al fermierilor americani. Strategiile

energetice şi de mediu urmăresc ca oamenii să dispună atât în momentul de faţă cât şi în viitor de surse

sigure de energie şi să beneficieze de un mediu ambiant capabil să susţină viaţa. Unul dintre obiectivele

declarate ale politicii comerciale a SUA este acela de a proteja piaţa americană de competiţia neloială a

companiilor străine şi în acelaşi timp de a creea noi pieţe externe pentru produsele americane. Pe scurt,

aceste strategii şi politici economice au drept obiectiv îmbunătăţirea calităţii vieţii.

Totuşi, dacă aceste strategii şi politici economice ar fi destinate creşterii standardului de viaţă al

tuturor celor care trăiesc într-o anumită ţară sau zonă geografică, probabil că ele nu ar genera atâtea

dezbateri şi probleme. Nu se poate nega faptul că se încearcă o îmbunătăţire a standardului de viaţă, însă

ceea ce face ca aceste politici economice să genereze numeroase dispute este faptul că, în timp ce

contribuie la creşterea standardului de viaţă al anumitor grupuri sociale, ele conduc la scăderea

standardului de viaţă al altora. Cu alte cuvinte, implementarea unor astfel de politici economice produce,

pentru diferite grupuri sociale, rezultate diferite, uneori aceste rezultate putând fi chiar contradictorii.

Pentru evaluarea consecinţelor sociale ale aplicării strategiilor şi politicilor economice, analiza economică

ne oferă instrumente de comparaţie a veniturilor şi cheltuielilor.

Dacă toate veniturile obţinute în 1993 de către locuitorii SUA s-ar fi putut împărţi în mod egal

între cetăţeni, atunci fiecărei persoane i-ar fi revenit aproximativ 40.000 UM. Dacă am considera o

familie medie formată din 2,7 persoane, atunci veniturile unei astfel de familii ar fi fost de 108.000 UM.

Dacă această redistribuire de venituri s-ar putea face şi în realitate, atunci am ajunge la concluzia că,

pentru moment, veniturile câştigate de populaţia SUA sunt suficiente pentru un trai decent, pentru fiecare

dintre locuitori.

Deşi majoritatea acestor persoane ar putea trăi decent cu un venit anual de 40.000 UM, dacă ar

avea bani mai mulţi, fiecare dintre ei ar putea dori să cumpere şi alte lucruri. Aceasta ne conduce la ideea

că veniturile unei ţări, fie ea şi SUA, sunt limitate şi că această limitare generează tensiuni. Deoarece

producţia de bunuri şi de servicii a unei ţări este limitată, rezultă că şi posibilităţile economiei ţării

respective de a creea venituri pentru locuitorii săi sunt limitate.

4

Problema rarităţii relative

Această problemă fundamentală - a capacităţii limitate de a genera venituri în raport cu dorinţele

nelimitate de a avea bunuri şi servicii – este cunoscută în economie ca problema rarităţii. Unii economişti

o denumesc mai specific: problema rarităţii relative. Toate dezbaterile, problemele şi politicile

economice provin din această raritate relativă a bunurilor şi serviciilor. Cu alte cuvinte, în condiţiile unor

resurse şi capacităţi de producţie limitate, veniturile care se pot obţine sunt pur şi simplu insuficiente

pentru afluenţa materială a fiecăruia.

În acest sens, şomajul devine o problemă nu din cauza faptului că implică plata ajutoarelor

sociale, ci pentru că se pierd importante resurse productive. Prin urmare, veniturile totale ale societăţii vor

fi mai mici, pentru că se va produce mai puţin decât în cazul inexistenţei şomajului.

Protecţia mediului înconjurător devine o problemă nu datorită faptului că nu ştim cum să

eliminăm deşeurile poluante, ci pentru că orice activitate de depoluare necesită capacităţi productive -

oameni şi maşini - care ar fi putut fi folosite pentru a produce mai multe televizoare, noi clădiri pentru

obiective administrative şi sociale sau şcoli şi spitale.

Comerţul exterior devine o problemă nu datorită faptului că o anumită ţară nu se poate proteja

împotriva concurenţei determinate de forţa de muncă mai ieftină din străinătate, ci pentru faptul că

locuitorii ţării respective vor plăti astfel preţuri mai mari pentru bunurile şi serviciile cumpărate, fapt care

va conduce în final la reducerea standardul de viaţă.

A rezolva toate aceste probleme economice înseamnă a găsi soluţii care să conducă la venituri cât

mai mari şi cheltuieli cât mai mici cu putinţă.

Nevoia de a alege

În activitatea lor, economiştii pornesc de la principiul că posibilităţile şi capacitatea de a satisface

dorinţele umane sunt limitate. Consecinţa firească a acestei stări de lucruri este aceea că oamenii trebuie

să aleagă între diferitele variante de soluţii. Odată ce s-a optat pentru o anumită soluţie, toate celelalte

posibilităţi devin impracticabile. De exemplu, o persoană care a ales ca, timp de 40 de ore pe săptămână,

să studieze afacerile cu case şi terenuri nu mai poate, în acelaşi timp, să construiască şi poduri. Ştiinţa

economică ne ajută să luăm astfel de decizii încât beneficiile obţinute să fie maxime. Spunem despre o

familie că aplică principiile economice în practica de fiecare zi, dacă reuşeşte să-şi asigure hrana şi

locuinţa şi să folosească o serie de servicii la un anumit standard de confort, cu cele mai mici costuri

posibile. O afacere este economică dacă rezultatele ei sunt maxime, iar costurile implicate sunt cele mai

mici posibile. Economia ca ştiinţă analizează deci care sunt oportunităţile şi constrângerile într-un anumit

context, oferind metode pentru luarea deciziilor optime.

Comportamentul economic

Spunem despre oameni sau organizaţii că au un comportament economic dacă reuşesc să adopte

cele mai bune decizii, astfel încât folosind resursele disponibile să se apropie cât mai mult posibil de

5

obiectivele propuse. Cu alte cuvinte, un comportament economic înseamnă utilizarea optimă a resurselor

disponibile.

În analizarea comportamentului economic al unui sistem oarecare se iau în consideraţie

următoarele elemente:

1) stabilirea preferinţelor şi gusturilor

2) optimizarea

3) schimbul

Stabilirea preferinţelor şi gusturilor. Economiştii presupun că oamenii ştiu ceea ce vreau, că au

anumite scopuri şi că sunt conştienţi că aceste scopuri pot fi realizate. Oamenii obţin anumite satisfacţii

prin consumarea diferitelor bunuri şi servicii. Satisfacţia oferită de consumul diferitelor bunuri şi servicii

se numeşte utilitate. Economiştii presupun că fiecare persoană ştie foarte bine care este combinaţia de

bunuri şi servicii pe care o preferă. Ei consideră, de asemenea, că aceste preferinţe şi gusturi sunt stabile

cel puţin pentru perioada de timp în care sunt analizate. Dacă oamenii şi-ar schimba în mod continuu

modul de gândire şi deci preferinţele şi gusturile lor nu ar mai fi stabile, atunci s-ar pune problema

capacităţii lor de a lua decizii raţionale.

Tendinţa de a optimiza. Cea de-a doua ipoteză privind comportamentul economic se referă la

capacitatea oamenilor de a optimiza.

Economiştii interpretează comportamentul uman ca fiind rezultatul unei strategii de maximizare

sau minimizare. Aceasta înseamnă că oamenii încearcă să obţină satisfacerea nevoilor la cel mai înalt

nivel posibil (maximum de utilitate) pe baza resurselor disponibile. În cea de-a doua situaţie, oamenii

încearcă să obţină o anumită satisfacere a nevoilor lor cu cele mai mici costuri posibile (minimum de

cost). Satisfacţia obţinută din acoperirea nevoilor lor reprezintă utilitatea serviciilor şi bunurilor şi este

determinată de gusturile şi preferinţele lor. Deoarece gusturile şi preferinţele diferă de la persoană la

persoană, se poate anticipa o abordare diferită a optimului comportamental. Nu toţi oamenii doresc să

facă acelaşi lucru, dar toţi doresc să facă acele lucruri care le plac cel mai mult, în condiţiile date, cu

resursele date.

Schimbul. Cea de a treia ipoteză avansată în procesul de examinare a comportamentului

economic este aceea că oamenii schimbă între ei resurse, bunuri şi servicii ori de câte ori acest lucru este

reciproc avantajos. Deoarece gusturile, preferinţele şi resursele diferă de la o persoană la alta, gradul de

satisfacţie personală poate fi îmbunătăţit prin intermediul schimburilor. Deşi în cele mai multe societăţi

cea mai mare parte a acestor schimburi se desfăşoară în cadrul unor tranzacţii convenţionale, cu preţuri

exprimate în bani şi drepturi de proprietate, tranzacţiile nu trebuie să se desfăşoare exclusiv sub această

formă. O bună parte din interacţiunile dintre oameni este de fapt o negociere în cadrul unor tranzacţii de

tip implicit. De exemplu, în multe familii se împart sau se distribuie sarcini între membrii acestora.

Membrii familiei contribuie la bunăstarea acesteia în funcţie de pregătirea şi capacitatea lor şi beneficiază

6

parţial de standardul de viaţă al familiei. Schimburile conduc la creşterea opţiunilor disponibile, la

îmbunătăţirea standardului de viaţă. Urmărind să obţină rezultate economice cât mai mari şi de o calitate

cât mai bună, oamenii sunt preocupaţi nu numai de raritatea relativă a resurselor, ci şi de sporirea

eficienţei folosirii lor. Schimbul devine un element important în acest proces.

Costul de oportunitate

Deoarece problema economică centrală o constituie raritatea, selectarea unei anumite opţiuni

implică sacrificii. De exemplu, cu cât se alocă o cotă mai mare de resurse pentru satisfacerea nevoilor de

hrană, cu atât rămân mai puţine resurse pentru îmbrăcăminte. Sacrificarea celorlalte alternative este

cunoscută sub denumirea de cost de oportunitate. Acest concept a fost introdus ca urmare a dificultăţii de

a compara beneficiile şi costurile asociate unei decizii raţionale. Conform acestui concept, se compară

beneficiile unei anumite opţiuni cu beneficiile sacrificate, asociate alternativelor la care s-a renunţat.

Costul de oportunitate al folosirii resurselor rare reprezintă valoarea beneficiilor sacrificate, care s-ar fi

putut obţine dacă s-ar fi adoptat o altă opţiune de utilizare a acestor resurse. Deoarece beneficiile şi

costurile asociate diferitelor opţiuni sunt dificil de comparat direct, economiştii convertesc aceste valori

într-o unitate de măsură comună, respectiv valoarea lor bănească. Valorile opţiunilor disponibile la

momente de timp diferite se pot compara dacă se raportează la valoarea lor prezentă. Această raportare

are şi o motivaţie psihologică, respectiv aceea că majoritatea oamenilor ar prefera să cumpere anumite

bunuri şi servicii astăzi şi nu într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat.

Analiza marginală

Costurile de oportunitate şi beneficiile asociate deciziilor economice sunt foarte importante

pentru evaluarea efectelor pe care opţiunile respective le vor avea asupra societăţii. Decizia cea mai

relevantă nu este întotdeauna foarte simplă şi nici de tipul totul sau nimic. Deseori, decizia care trebuie

luată implică determinarea nivelului la care o anumită activitate se poate desfăşura. De exemplu, la

începutul anilor 1990, o problemă majoră în SUA era cât de mult şi la ce standard de calitate trebuia

dezvoltată asistenţa medicală şi nu disponibilitatea acesteia pentru societate, în mod similar, problema nu

este dacă poluarea trebuie sau nu eradicată; problema este de a găsi un nivel adecvat de calitate a

mediului înconjurător. Decizia care trebuie luată în aceste situaţii nu se referă la necesitatea alocării

acestor resurse, ci la cantitatea resurselor necesare pentru obţinerea unor / rezultate optime.

În astfel de situaţii, persoana de decizie încearcă să determine punctul la care se poate opri

alocarea de resurse pentru realizarea unui proiect. Căutarea unui astfel de punct se numeşte analiză

marginală. Analiza marginală implică stabilirea sporului de beneficii sau costuri, datorat creşterii cu o

unitate a resurselor alocate.

Costurile şi beneficiile determinate într-o astfel de analiză se numesc costuri marginale şi

beneficii marginale. Costul marginal al unei decizii este dat de sporul costurilor de oportunitate odată cu

extinderea nivelului de activitate. Beneficiul marginal al unei decizii este dat de sporul beneficiilor

asociate schimbării deciziei. în economie, cuvântul marginal înseamnă rată de schimbare a ceva din

7

interior. în condiţiile alocării unei unităţi suplimentare de resurse, atâta timp cât beneficiile marginale

depăşesc costurile marginale, este necesar să se aloce mai multe resurse activităţii. Se consideră că

resursele disponibile pentru realizarea unui proiect se folosesc în mod eficient dacă beneficiul marginal

devine egal cu costul marginal, pentru fiecare resursă în parte.

Universalitatea problemelor economice

Teoria economică s-a impus în faţa celorlalte teorii ale ştiinţelor sociale, extinzându-se şi în alte

domenii şi depăşind cadrai pentru care a fost creată iniţial. Astfel, teoria economică s-a extins în ştiinţele

politice, sociologie, jurisprudenţă, istorie, filozofie şi biologie. De exemplu, biologia şi economia se

confruntă de multe ori cu probleme similare şi folosesc principii comparabile. Resurse, raritate şi

competiţie sunt concepte care se pot aplica alături de legile naturii oricărui organism viu. Noţiunile de

ecologie şi economie au la bază acelaşi cuvânt. Legile economice se aplică în aceeaşi măsură lumii

naturale, ca şi lumii comerciale. Recent, teoria alegerii publice, pe care o vom comenta în continuare, a

fost de asemenea dezvoltată prin aplicarea metodelor economice la o serie de probleme care erau

considerate altădată de domeniul ştiinţelor politice. Din această perspectivă, comportamentul indivizilor

în domeniul politic este determinat de aceleaşi principii individualiste de raţionalitate, egoism şi de

maximizarea utilităţii, ca şi în domeniul privat.

Teoria alegerii publice sau teoria economică a ştiinţelor politice poate fi sintetizată în aserţiunea

potrivit căreia oamenii reprezintă sisteme capabile să maximizeze utilitatea. Spunem că este vorba de o

teorie economică, deoarece este bazată pe comportamentul de optimizare economică al oamenilor, pe

scurt comportamentul economic. Astfel de extensii ale analizei economice de la modelele abstracte ale

proceselor economice la câmpurile mai largi de activitate umană reprezintă, într-un anumit fel, o

reîntoarcere la interesul social mai larg al primilor economişti.

Deşi studiile economice au devenit în ultima vreme mult mai matematizate şi mai teoretice,

abordarea economică rămâne o metodă de analiză folositoare. Opţiunea realizată pe baza unor criterii

raţionale centrate pe domeniile de interes personal joacă un rol important în multe aspecte ale vieţii.

Principiile şi analizele economice se întrepătrund tot mai mult cu cele ale domeniilor sociale învecinate.

Ceea ce dă putere de penetraţie economiei este folosirea unor concepte fundamentale cum sunt costul,

beneficiul, raritatea, oportunitatea ş.a., care au o arie de aplicabilitate practic universală.

Teoria economică formală ce presupune alegerea raţională a unei variante posibile de acţiune se

aplică, de obicei, în acele situaţii în care efectele se răsfrâng în mod direct asupra participanţilor la

acţiune. Atunci când decizia se ia la nivel individual, cum ar fi de exemplu cazul unei opţiuni de

cumpărare, acţiunea este realizată de un singur participant, iar consecinţele alegerii făcute se răsfrâng în

mod inevitabil asupra lui. Intr-o operaţiune de schimb de bunuri şi servicii sunt însă necesari doi

participanţi, iar consecinţele schimbului se răsfrâng în mod direct asupra ambilor participanţi. Analiza

economică începe însă să se complice foarte mult atunci când deciziile individuale afectează viaţa altor

persoane care nu sunt implicate în acţiunea propriu-zisă. în astfel de situaţii, efectele unei decizii raţionale

trebuie reconsiderate şi evaluate dincolo de interesele strict individuale ale decidentului.

8

Analiza economică este la fel de complexă şi atunci când la acţiune participă persoane care nu au

control asupra consecinţelor. în astfel de situaţii, acţiunea se finalizează cu o serie de rezultate care nu pot

fi dirijate anticipat. Problema centrală care se pune în astfel de situaţii este dacă nu cumva participanţii

principali şi decidenţii acţiunii pot face abstracţie de consecinţele care se răsfrâng asupra unei terţe părţi.

Acţiunea care conduce la cele mai bune rezultate pentru unul dintre participanţi s-ar putea să nu fíe la fel

de atractivă pentru ceilalţi participanţi. Apare deci o nouă problemă, aceea a efectelor externe.

Limitele raţionalităţii

Complexitatea analizei economice provine şi din faptul că am considerat drept ipoteză de lucru

raţionalitatea comportamentului uman. Cu alte cuvinte, am presupus că acest comportament este

rezultatul exclusiv al unei decizii raţionale. Dar puţini sunt oamenii care se comportă raţional tot timpul.

Mai mult chiar, mulţi dintre ei comit erori logice chiar şi atunci când vor să se comporte corect. Acţiunile

sunt uneori guvernate de pasiune şi obişnuinţă. A gândi tot timpul în concordanţă cu logica formală poate

fi extrem de dificil şi complex. Ocazional, unele persoane pot gândi într-o manieră care violează flagrant

logica formală şi procesul său de interferenţă secvenţială. Oamenii comit în mod natural erori atunci când

fac raţionamente care au la bază legi sau date statistice. De exemplu, deciziile pe care le luăm atunci când

acţiunea noastră este influenţată de vreme au la bază un grad semnificativ de incertitudine. Rezultatele

acţiunii noastre vor depinde în mod necesar de astfel de incertitudini şi respectiv, de abilitatea noastră de

a decide în condiţii de incertitudine. De multe ori în astfel de situaţii, intuiţia decidentului poate fi chiar

mai importantă decât rigoarea gândirii sale raţionale.

Conceptul de raţionalitate limitată, introdus de Herbert A. Simon, sugerează faptul că o persoană

pusă în faţa unei sarcini mentale foarte complexe nu va putea să obţină o soluţie optimă, ci o soluţie

satisfăcătoare. Cu alte cuvinte, complexitatea problemei îl face pe decident să nu încerce să găsească cea

mai bună soluţie pentru condiţiile date, ci o soluţie suficient de bună, care să satisfacă cele mai importante

cerinţe ale problemei. în ciuda acestor limitări, analiza economică ar trebui să ajute la identificarea

constrângerilor şi a soluţiilor unei situaţii şi la alegerea variantei optime. Fiind capabilă să compare

costurile şi beneficiile diferitelor opţiuni, o persoană iniţiată are şanse mai mari de a lua o decizie

adecvată, decât o altă persoană complet nepregătită în acest domeniu. Faptul că decizia se ia într-o

problemă politică, de afaceri sau într-o chestiune personală este nesemnificativ.

Studiul economiei modelează gândirea oamenilor, făcându-i capabili să identifice opţiunile

posibile de rezolvare a unei probleme şi, respectiv să evalueze consecinţele. Deşi nu întotdeauna

economiştii ajung la aceleaşi concluzii, cei mai mulţi dintre ei abordează problemele cu aceleaşi

instrumente de analiză şi pe baza aceluiaşi sistem raţional. Mai mult decât atât, în situaţii care solicită

luarea unor decizii economice, analiza logică a opţiunilor posibile şi a constrângerilor impuse este

obligatorie pentru supravieţuirea firmei. Unii oameni ştiu să profite de oportunităţile care li se oferă, alţii

însă le pierd, deoarece nu au fost pregătiţi să le înţeleagă şi să le valorifice. Raţionalitatea gândirii în

asemenea situaţii devine o condiţie a competitivităţii.

9

1.2. Opţiuni decizionale

Cei mai mulţi oameni au învăţat încă din copilărie că, la întrebarea "Ce doreşti?", "Totul” nu este

un răspuns adecvat. Chiar dacă copiii nu conştientizează pe deplin acest lucru, resursele părinţilor lor sunt

limitate şi deci aceştia nu pot satisface toate dorinţele copiilor. Copilul este deci învăţat ca atunci când

este întrebat ceva de genul "Ce doreşti să primeşti de ziua ta?" să răspundă printr-o mică listă de dorinţe.

Cu alte cuvinte, cu un număr limitat de opţiuni şi o anumită ordine de satisfacere a lor. De altfel, fiecare

dintre noi se confruntă în viaţă cu situaţii în care trebuie să aleagă între mai multe opţiuni posibile.

Exemple clasice ale unor astfel de situaţii sunt cele în care trebuie să hotărâm cum să cheltuim

banii. De exemplu, atunci când vrem să cumpărăm un automobil, ne putem întreba în mod firesc: "Să

cumpăr un automobil nou sau unul la mâna a doua?", "îmi ajung banii pentru un automobil marca X?" ş.a.

Uneori, deciziile implică nu doar bani, dar totodată şi timp. De exemplu, dacă cineva hotărăşte să ia un

concediu de odihnă de două săptămâni, aceasta înseamnă că în timpul respectiv nu mai poate rezolva alte

probleme. Apar deci constrângeri şi la deciziile care implică bani şi la cele care implică timp.

Aşa cum am arătat şi în exemplele de mai înainte, atât pentru individ, cât şi pentru societatea

considerată ca ansamblu, există întotodeauna o serie de variante posibile, din care se selectează varianta

care corespunde cel mai bine cerinţelor şi restricţiilor date. Deşi în general există mai multe variante,

numărul lor este întotdeauna limitat. Cu alte cuvinte, anumite lucruri dorite nu pot intra pe lista

variantelor posibile. în ultimă instanţă, sursa acestor limitări o constituie raritatea relativă a bunurilor şi

serviciilor.

Setul de opţiuni

Ştiinţa economică are în vedere în general procesul raţional al luării deciziilor. Ea oferă

instrumente de analiză pentru evaluarea valorii relative a opţiunilor disponibile. Ea ne oferă mijloacele

prin care putem stabili dacă o anumită opţiune este bună sau nu pentru o situaţie dată, iar în cazul în care

opţiunea este acceptabilă, în ce măsură aceasta poate fi îmbunătăţită. Acest lucru este valabil atât pentru

indivizi, cât şi pentru grupuri sociale sau pentru societate în ansamblul ei. Prin furnizarea acestor concepte

şi mijloace analitice de definire şi evaluare a opţiunilor disponibile, economia a devenit un instrument

important în dezvoltarea şi evaluarea politicilor sociale şi economice.

Pentru a evalua o opţiune este necesar ca aceasta să fie mai întâi clar definită. Economiştii

pornesc de la premiza că obiectivul procesului de decizie este acela de a îmbunătăţi ceva, cu alte cuvinte

de a optimiza adoptarea unei decizii. Cu greu ne-am putea imagina faptul că cineva doreşte selectarea

unei opţiuni care să contribuie la înrăutăţirea situaţiei.

Problema care se pune însă este că, la nivel individual, ceea ce constituie o opţiune bună pentru o

anumită persoană poate fi, în acelaşi timp, o opţiune proastă pentru o altă persoană. Aceasta deoarece

fiecare persoană are propriile gusturi şi preferinţe. Economiştii nu-şi propun să evalueze aceste gusturi şi

preferinţe, ci numai modul în care ele pot fi satisfăcute cel mai bine printr-un comportament raţional.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru un grup social sau pentru societate în ansamblul ei.

10

Raritatea relativă a resurselor face ca satisfacerea completă a necesităţilor unei persoane sau ale

unui grup de persoane să fie practic imposibilă. Limitările care se exercită asupra consumului de bunuri

conduc la definirea setului de opţiuni posibile. Comportamentul raţional de care am vorbit mai înainte

presupune selectarea acelei opţiuni, din acest set, care conduce la împlinirea obiectivelor mai bine decât

orice altă opţiune. Luarea unei decizii poate fi uneori dificilă, deoarece implică renunţarea la alte opţiuni

posibile. Fiecare decizie înseamnă de fapt un compromis căruia îi este asociat întotdeauna un cost.

Obţinerea unui număr sporit de unităţi dintr-un anumit bun presupune renunţarea la un număr

corespunzător de unităţi dintr-un alt bun. Acesta este costul de oportunitate. De exemplu, o anumită

societate ar putea avea de ales între bunuri din domeniul militar şi cel civil, să zicem între tancuri şi

automobile. Deoarece resurse ca oţelul, cauciucul, sticla şi forţa de muncă sunt necesare atât pentru

fabricarea tancurilor, cât şi pentru fabricarea automobilelor şi deoarece aceste resurse sunt disponibile în

cantităţi limitate, se poate opta doar pentru una dintre categoriile de bunuri.

Costul de fabricare a unui tanc poate fi exprimat în mii de dolari, dar dintr-un punct de vedere

economic el poate fi exprimat în raport cu numărul automobilelor sacrificate pentru producerea lui.

Conceptul costului de oportunitate ne arată foarte clar că, atunci când dăm curs unei opţiuni,

sacrificăm alte opţiuni posibile. Sfârşitul războiului rece, în măsura în care a contribuit la reducerea

producţiei de armament, a eliberat o serie de resurse, permiţând astfel societăţii să producă mai multe

bunuri pentru societatea civilă. Aceste resurse suplimentare au fost denumite "dividende ale păcii".

Probleme economice fundamentale

Nevoia de a alege este consecinţa inevitabilă a rarităţii. în acest context, în faţa oricărei economii

se ridică trei probleme fundamentale. Pe scurt, ele implică determinarea răspunsului la următoarele trei

întrebări::

1. Ce să se producă?

2. Cum să se producă?

3. Pentru cine să se producă?

Cu alte cuvinte, orice societate trebuie să decidă ce fel de bunuri şi servicii să producă, cum să

organizeze resursele umane şi de capital pentru a produce bunurile şi serviciile necesare şi, respectiv

modul de distribuire a acestora între membrii societăţii.

Ce să se producă?

Nevoile individuale şi sociale pot fi satisfăcute în multe feluri. Bunurile şi serviciile consumate,

de la cele strict necesare, cum sunt hrana şi locuinţa, până la cele de lux, cum sunt vacanţele exotice,

determină calitatea vieţii. Totuşi, deoarece capacitatea de producţie este limitată, nu este posibil ca tuturor

oamenilor să li se ofere totul. De aceea este necesară selectarea unor opţiuni posibile. Problema care apare

este de a determina într-un anumit mod ce bunuri şi servicii sunt mai importante. După stabilirea unei

ierarhii de priorităţi, societatea va şti ce anume trebuie să producă. Deoarece producţia consumă resurse,

11

producerea unui anumit lucru va împiedica producerea altuia. De exemplu, resursele folosite pentru

construirea unei locuinţe nu mai pot fi folosite pentru producerea unor construcţii industriale.

Cum să se producă?

Odată ce societatea a decis producerea unui anumit bun, este necesar acum să decidă cum să-1

producă. Există de obicei mai multe opţiuni. Pentru exemplificare, să considerăm prepararea alimentelor.

Pentru a pregăti alimentele, este nevoie de produse de bază şi de bucătării. Dacă se optează pentru

varianta alimentelor semipreparate, atunci acestea se pot cumpăra de la magazinele alimentare şi se

pregătesc cu puţin efort acasă. Dacă se optează pentru servirea mesei la restaurant, necesitatea unor

bucătării mari şi dotate scade foarte mult. La limită, bucătăriile pot chiar lipsi. De modul în care

societatea rezolvă această problemă fundamentală depinde în mod direct calitatea vieţii oamenilor.

Pentru cine să se producă?

Odată ce societatea a decis ce să se producă şi cum să se producă, trebuie rezolvată problema

repartiţiei bunurilor şi serviciilor produse. Ar trebui oare ca întreaga producţie a societăţii să se împartă în

mod egal membrilor ei? Ar trebui să se urmărească satisfacerea diferenţiată a nevoilor oamenilor? Ar

trebui oare ca persoanele care muncesc cel mai mult să primească şi cea mai mare răsplată din partea

societăţii? Acest gen de întrebări ar putea continua.

Importanţa problemei rezidă în faptul că distribuţia venitului nu afectează numai standardele

relative de viaţă ale oamenilor, ci afectează în mod indirect produsul social global al societăţii. De

exemplu, dacă s-ar opta pentru o distribuţie egală a bunurilor şi serviciilor produse, indiferent de cât şi

cum munceşte fiecare, atunci motivaţia celor care muncesc mai mult şi mai bine ar scădea, conducând în

final la reducerea produsului social global.

Deşi este bine să se stabilească o relaţie între productivitatea unei persoane şi ceea ce primeşte ea

de la societate, se consideră totuşi că un raport foarte rigid nu este de dorit. Unii oameni ar putea fi,

independent de voinţa lor, neproductivi; alţii ar putea deveni inapţi de muncă ca urmare a unor accidente

grave. Succesul unei societăţi constă tocmai în modul în care se rezolvă problemele celor neajutoraţi.

Deci problema distribuirii bunurilor şi serviciilor este foarte importantă pentru societate. Soluţia

dată acestei probleme afectează calitatea vieţii fiecărui membru al societăţii, dar şi produsul social global.

De aceea, rezolvarea acestei probleme impune un proces de analiză complex şi ample dezbateri sociale.

1.3. Constrângeri

Scopul producerii bunurilor şi serviciilor este acela de a satisface dorinţe şi nevoi umane. Dar

dorinţele şi nevoile umane sunt schimbătoare şi de cele mai multe ori nelimitate. Oamenii încep de obicei

prin a-şi exprima nişte necesităţi fundamentale, cum ar fi cele de hrană, adăpost, îmbrăcăminte şi

transport. Odată satisfăcute aceste necesităţi, oamenii vor mai mult, dorind, de exemplu, în loc de un

hamburger, o friptură, în loc de o garsonieră, un apartament, în loc de o bicicletă, o maşină. In timp,

dorinţele oamenilor se modifică şi ca urmare a schimbărilor produse în societate, în modă, în creşterea

12

standardului de viaţă. Dorinţele şi nevoile se schimbă şi datorită faptului că oamenii se schimbă odată cu

înaintarea în vârstă, cu căsătoria, cu apariţia copiilor etc. Dacă dorinţele umane ar fi fost limitate, atunci s-

ar fi găsit probabil resursele necesare pentru satisfacerea lor. De asemenea, dacă dorinţele umane ar fi fost

constante în timp, satisfacerea lor ar fi putut deveni o realitate. Dar viaţa nu este chiar atât de simplă, iar

rezolvarea problemelor ridicate de ea implică în mod necesar şi o abordare economică a acestora.

Argumentele prezentate mai înainte ne conduc la concluzia că, în realitate, nu există soluţii

perfecte la problemele economice. De aceea este necesar să se facă o selecţie cât mai bună a opţiunilor

posibile. Oportunităţile şi constrângerile trebuie evaluate mereu, pentru a determina soluţiile optime.

Oamenii, în calitatea lor de consumatori, au venituri limitate. Firmele au şi ele bugete limitate. Resursele

societăţii sunt şi ele limitate. Selectarea opţiunilor şi deciziile economice trebuie să tină seama de aceste

realităţi.

Există două constrângeri fundamentale care limitează procesul de optare a deciziilor economice.

Prima constă în constrângerea impusă de natură prin limitarea resurselor fizice disponibile. Raritatea

resurselor limitează în mod inevitabil posibilităţile materiale ale decidentului. Cea de a doua constrângere

fundamentală o reprezintă cadrul economic al adoptării deciziei.

Raritatea resurselor fizice

Economia are ca obiect alocarea resurselor rare utilizatorilor aflaţi în permanentă competiţie.

Punctul de plecare în analiza economică îl constituie tocmai această raritate a resurselor. La orice moment

de timp ne-am raporta, economia unei societăţi dispune de o cantitate limitată de resurse pentru

producerea anumitor bunuri şi servicii. Dorinţele şi nevoile oamenilor vis-a-vis de aceste bunuri şi servicii

sunt practic nelimitate. Comportamentul economic reprezintă o încercare de a satisface aceste dorinţe şi

nevoi umane nelimitate cât mai mult posibil, în condiţiile date şi cu resurse disponibile limitate. Modul de

alocare a resurselor limitate pentru satisfacerea unor dorinţe şi nevoi nelimitate reprezintă deci problema

centrală a economiei. Raritatea este o realitate a vieţii economice evidentă în toate societăţile.

Această constrângere fundamentală afectează toate ţările, indiferent de ideologia lor. Ea

caracterizează deopotrivă ţările bogate şi cele sărace, dar se reflectă mai pregnant în cazul ţărilor sărace.

Astfel, dacă raritatea resurselor forţează pe unii americani să stea la coadă la clinicile gratuite sau la "supa

săracilor", în ţările sărace unii oameni mor de foame.

Raritatea nu înseamnă neapărat existenţa unui produs într-o cantitate foarte mică. Un produs de

pe piaţă se caracterizează printr-o raritate relativă atunci când oamenii vor mult mai mult decât este

posibil. Dacă nu exista interes pentru un anumit lucru, atunci nu se pune problema rarităţii lui. De

exemplu, cu câteva decenii în urmă, gazele naturale nu erau supuse legii rarităţii, deşi producţia lor era

mai mică decât în prezent. Aceasta se explică prin faptul că la vremea aceea erau puţine combinate

chimice de prelucrare a lor.

Raritatea este determinată de raportul între disponibilitate şi dezirabilitate. Dacă există ceva în

cantităţi mici, dar nimeni nu-1 doreşte, problema rarităţii nici nu se pune din punct de vedere economic.

Dacă există ceva în cantităţi mari, dar este solicitat în cantităţi şi mai mari, atunci se naşte problema

13

rarităţii. Intr-o economie de piaţă, testarea rarităţii unui bun constă în determinarea cererii pentru el. Ca

regulă generală, dacă nimeni nu doreşte să plătească pentru acest bun, atunci problema rarităţii nu se mai

pune.

14

Cadrul economic al adoptării deciziei

Deşi în prezent toate sistemele economice au găsit soluţii pentru rezolvarea problemelor

fundamentale referitoare la obiectul producţiei, modul de producere şi distribuirea produselor, nici unul

dintre ele nu a reuşit să obţină soluţia perfectă. Este suficient să ne gândim la oricare două ţări pentru a

constata că sistemele lor economice nu sunt organizate şi nu funcţionează identic, fiecare adoptâd soluţii

diferite pentru problemele cu care sunt confruntate. Fiecare soluţie îşi are propriile limitări şi consecinţe.

Sistemul economic al unei ţări este rezultatul dezvoltării istorice a instituţiilor sociale şi a legislaţiei.

Astfel, deoarece societăţile au sisteme sociale, politice, culturale şi legislative diferite, ele au şi sisteme

economice diferite. O analiză comparativă a acestora trebuie să ţină seama de următoarele structuri

fundamentale:

a) economie de piaţă

b) economie dirijată

c) economie mixtă.

Economia de piaţă

O economie de piaţă permite oamenilor să cumpere şi să vândă bunuri şi servicii în funcţie de

propriile lor interese, fără o intervenţie nedorită şi nenecesară din partea guvernului. Problema

fundamentală referitor la ce să se producă se rezolvă prin interacţiunea directă dintre producători şi

consumatori, respectiv dintre dorinţele, nevoile şi interesele lor. Consumatorii licitează pentru preţurile

produselor pe care le doresc. Creşterea preţurilor şi a marjelor de profit constituie stimulente suficiente

pentru producători de a mări producţia acelor bunuri şi servicii care sunt cerute tot mai mult pe piaţă. Cu

alte cuvinte, confruntarea dintre cerere şi ofertă determină ce să se producă şi în ce cantităţi.

Cererea şi oferta rezolvă şi cea de-a doua problemă fundamentală, cum să se producă. Dacă

munca este relativ mai ieftină în comparaţie cu capitalul, atunci produsele vor îngloba mai multă muncă şi

mai puţin capital, respectând însă limitele de substituţie a muncii cu capitalul. Dacă însă capitalul este

relativ mai ieftin decât forţa de muncă, atunci produsele vor îngloba mai mult capital. Preţul muncii şi cel

al capitalului depind de cererea şi oferta existente pe piaţă. Preţul unitar al muncii va fi mai mare dacă în

domeniul respectiv de activitate există un număr mic de persoane calificate sau dacă există o cerere mai

mare pentru activitatea respectivă. Acelaşi raţionament se poate aplica şi pentru preţul unitar al

capitalului.

Cea de a treia problemă fundamentală, referitoare la cine şi cât primeşte din ceea ce s-a produs,

se rezolvă prin distribuţia în cadrul pieţei a veniturilor realizate. Deci, cei ce contribuie mai mult la

procesul de producţie vor fi recompensaţi cu venituri mai mari, cu care vor cumpăra mai multe bunuri şi

servicii produse în cadrul sistemului economic.

Economia de piaţă este un sistem a cărui organizare economică are la bază dreptul de proprietate

individuală, libera iniţiativă şi individualismul. Forţele motrice ale economiei de piaţă sunt competiţia şi

cererea consumatorilor.

15

Economia dirijată

La cealaltă extremă se află economia dirijată. într-o economie dirijată se poate institui un comitet

central al planificării, care să direcţioneze resursele pentru producţia de bunuri şi servicii şi care, apoi, să

distribuie această producţie către populaţie. Funcţionalitatea acestui tip de organizare economică depinde

de un sistem administrativ foarte complex, necesar colectării şi analizării informaţiilor utile pentru luarea

unor astfel de decizii şi mai ales pentru implementarea lor.

Economia mixtă

Economia de piaţă şi cea dirijată constituie extremele organizării economice şi fiecare dintre ele

prezintă avantaje şi dezavantaje. Economiile reale se înscriu într-un fel între cele două extreme, sub forma

unei economii mixte. Cu alte cuvinte, o economie mixtă va avea atât caracteristici specifice economiei de

piaţă, cât şi economiei dirijate. De exemplu, China şi SUA sunt ţări cu economie mixtă, deşi gradul de

dezvoltare al forţelor specifice economiei de piaţă diferă foarte mult.

Evoluţia sistemelor economice

Sistemul economic al unei ţări reflectă instituţiile sale legislative, sociale, politice şi culturale.

După cel de-al doilea război mondial, experţi din ţările occidentale, în special din SUA şi Marea Britanie,

au încercat să ajute ţările în curs de dezvoltare să-şi extindă spectrul economic, dar rezultatele au fost de

cele mai multe ori dezamăgitoare. Mulţi dintre profesorii universitari, politicienii şi oamenii de afaceri

care au venit după căderea comunismului în ţările foste socialiste pentru a le ajuta să-şi reorienteze

economia către sistemul de piaţă au fost dezamăgiţi. Societăţile, asemenea organismelor vii, au un fel de

"mecanism de respingere" a elementelor străine. Cu alte cuvinte, aşa cum un organism uman reacţionează

la implantarea unor organe străine, la fel şi societăţile umane au reacţii de respingere la implementarea

unor metode şi mecanisme economice specifice economiei altor ţări, chiar dacă în ţările de origine şi- au

dovedit eficacitatea. Un sistem economic nu poate opera într-un vacuum.

Frustrările şi temerile populaţiei din fostele ţări socialiste sunt în parte rezultatul unui şoc cultural.

Impunerea unui sistem de piaţă acestor economii s-a dovedit mult mai dificilă decât s-a prevăzut. Absenţa

unei infrastructuri, cum ar fi de exemplu un sistem financiar complex pentru mobilizarea resurselor

financiare, un sistem legislativ cu drepturi de proprietate clare, un sistem modern de transport şi un sistem

modern de comunicaţii, frânează foarte mult dezvoltarea afacerilor. Absenţa infrastructurii, coroborată cu

dificultatea implementării unor atitudini şi comportamente culturale care să favorizeze spiritul de

iniţiativă particulară şi încrederea în sine, va face ca ajustarea economiei socialiste la sistemul de piaţă să

dureze mai mult decât s-a crezut iniţial.

1.4. Posibilităţi de producţie

Activitatea economică începe atunci când bunurile oferite de natură nu ne mai satisfac. O

modalitate de conceptualizare a producţiei este aceea de a o considera o continuare a proceselor şi

16

mecanismelor din natură. De altfel, omul nu este unicul capabil de a-şi construi o locuinţă; multe animale

au această capacitate. Omul este însă cel care a dus pe culmi nebănuite această putere de a transforma

natura.

Procesul de producţie

Producţia reprezintă procesul de transformare a resurselor (intrărilor) în lucruri care satisfac mai

bine nevoile societăţii. Schematic, producţia poate fi reprezentată ca un proces de transformare a intrărilor

în ieşiri. Să considerăm ca intrare natura în stare pură şi să încercăm să transformăm o părticică din ea

într-un produs consumabil. Când o persoană priveşte merele dintr-un pom, ea poate observa natura în

starea ei nealterată. Dacă persoana respectivă culege un măr, ea desfăşoară o activitate pentru a

transforma ceva (mărul din pom) într-un bun consumabil (mărul din mâna lui). Această activitate poate fi

considerată un proces de producţie, în forma lui cea mai simplă.

Există multe alte căi, şi desigur mult mai complexe, prin care se poate realiza un proces de

producţie. De exemplu, în loc să căutăm un pom cu mere, putem să plantăm o livadă de meri. Plantarea şi

cultivarea sunt procese mult mai complicate decât simpla culegere a unor fructe, dar şi profitabilitatea

acestor acţiuni este mai mare. Continuând exemplul de mai înainte, am putea de pildă să construim o seră

pentru a cultiva meri oriunde pe glob şi în orice anotimp.

În figura 1.1 este prezentat schematic procesul de producţie în forma sa cea mai simplă. Producţia

începe cu anumite intrări, pe care le transformă în ieşiri prin folosirea unor metode şi tehnologii adecvate.

Intrări

Ieşiri

Fig. 1.1 - Schema simplificată a unui proces de producţie

Intrări. Economiştii consideră utilă clasificarea intrărilor în mai multe categorii. O clasificare

standard cuprinde: resurse naturale, forţă de muncă şi capital. Uneori este avantajos să se constituie ca o

categorie distinctă aptitudinile antreprenoriale. Pentru a simplifica însă expunerea, în cele ce urmează,

aceste aptitudini sunt incluse la categoria forţă de muncă (fig- 1-1).

Pământul. Economiştii definesc resursele naturale ca o intrare care nu este produsul unui proces

uman. Cu alte cuvinte, acestea reprezintă natura. Exemplele din această categorie includ resursele

17

Pământ Muncă Capital

Aplicarea tehnologie

i

Consumabile

Capital

naturale primare cum sunt pădurile, minereurile de fier şi oceanele. Toate acestea pot fi reprezentate de

conceptul de "pământ" deoarece nu constituie rezultatul vreunui proces de producţie. Ele nu sunt produse

de activitatea umană şi constituie intrări într-un proces de producţie (de exemplu, lemn, fier etc.).

Deşi pare paradoxal, pământul lucrat de agricultori nu intră în categoria factorului de producţie

pământ prezentată anterior deoarece, în general, el nu este o resursă naturală. Acest pământ agricol este

rezultatul unui proces de îngrijire, drenare, irigare şi fertilizare. Cu alte cuvinte, pământul fermierilor este

un produs. Pe de altă parte, un aisberg nu intră în categoria pământ deoarece nu prezintă nici un interes ca

intrare într-un proces de producţie. Dacă se vor realiza acele proiecte în care aisbergurile vor fi deplasate

spre zona Orientului Mijlociu, pentru a constitui surse de apă pentru populaţie, atunci ele vor deveni

intrări ale unui proces de producţie şi se vor include în categoria pământ.

Munca, Acesta constituie cea de-a doua categorie de intrări într-un proces de producţie şi se

defineşte ca fiind capacitatea umană de a munci. Capacitatea unor animale de "a munci" nu intră în

această categorie de intrări. Animalele domestice nu constituie în gândirea economiştilor elemente

complet naturale şi de aceea ele sunt considerate ca făcând parte din categoria capital. Talentul

antreprenorial este considerat, de asemenea, de către economişti o intrare separată. El reprezintă talentul

unei persoane de a compune în mod eficient ceilalţi factori de producţie şi este indispensabil în orice

economie flexibilă şi robustă. Totuşi, pentru a minimiza numărul de categorii de intrare, talentul

antreprenorial va fi inclus în categoria muncă. Această simplificare nu va avea efecte negative asupra

teoriei producţiei.

Capitalul. Aceasta reprezintă cea de-a treia categorie de intrări. El se defineşte ca un produs

rezultat dintr-un proces de producţie. Această definiţie a'capitalului are două aspecte:

a) obiectul trebuie să fie rezultatul unui proces de producţie

b) obiectul trebuie să constituie o intrare într-un alt proces de producţie.

Cu alte cuvinte, o intrare poate fi considerată capital dacă ea reprezintă în acelaşi timp o ieşire

dintr-un alt proces de producţie. Maşinile, sculele, produsele semifabricate fac toate parte din categoria

capital. Pământurile fertilizate ale fermierilor vor intra în categoria capital, deoarece ele nu satisfac

cerinţele necesare includerii în categoria pământ.

Este interesant faptul că banii nu sunt consideraţi capital. Ei nu intră în procesul de producţie ca

materie primă, cu excepţia unor podoabe sau bijuterii făcute din monezi. Banii nu sunt deci bunuri ci

mijloace care facilitează schimbul de bunuri şi servicii.

Ieşiri. Sunt două categorii de ieşiri:

a) bunuri şi servicii de consum

b) capital.

Bunuri şi servicii de consum. Acestea sunt bunuri şi servicii produse pentru a fi consumate de

către oameni pentru acoperirea unor nevoi şi dorinţe umane. De exemplu, hrana şi îmbrăcămintea intră în

această categorie. Tot aici pot fi integrate asistenţa medicală şi fotbalul profesionist. Cantitatea, calitatea

şi tipul de bunuri şi servicii de consum produse determină standardul curent de viaţă.

18

Capitalul. Acesta include bunuri produse în scopul facilitării producerea altor bunuri. Aşa cum

am mai spus, capitalul este considerat ca o ieşire dintr-un proces de producţie care devine apoi intrare

într-un alt proces de producţie. Astfel, instrumentele, maşinile, fabricile, clădirile administrative,

calculatoarele şi multe altele intră în categoria de capital. La nivel de sistem economic, se poate opta

pentru producerea unui volum mai mare de capital decât de bunuri consumabile în scopul creşterii

viitoare a producţiei de bunuri şi servicii consumabile. Cantitatea de capital produsă determină standardul

de viaţă viitor.

Tehnologia. Dacă intrările trebuie transformate în ieşiri, atunci trebuie folosită o anumită tehnică

şi anumite echipamente. Tehnologia Tehnologia reprezintă totalitatea metodelor cunoscute şi posibile

care asigură transformarea intrărilor în ieşiri. Dacă se doreşte obţinerea unui anumit produs, atunci trebuie

căutată tehnologia corespunzătoare procesului de producţie respectiv. în general, dispunem de multiple

căi prin care putem fabrica ceva. Alegerea tehnicii celei mai adecvate depinde de raritatea relativă a

resurselor disponibile. Deoarece alegerea unei tehnologii de fabricaţie presupune o serie de cunoştinţe

care, la rândul lor, pot fi gândite ca produs al unui proces, tehnologia poate fi considerată ca o parte

integrantă a capitalului. Aceasta înseamnă că dezvoltarea unei tehnologii presupune alocarea cât mai

multor resurse.

Curba frontierei posibilităţilor de producţie a producţiei

Una dintre caracteristicile economiilor moderne este capacitatea de a urmări şi diversifica

consumul prin procesul de producţie. Producţia este o cale de a spori bunurile pe care natura le oferă

pentru consum. Cu alte cuvinte, procesul de producţie nu este altceva decât o manipulare a intrărilor (a

resurselor disponibile) pentru a genera ieşiri (bunuri dorite).

Pentru a putea evidenţia caracteristicile unei economii bazate pe procesul de producţie, vom

considera un model foarte simplu. Vom presupune un sistem care dispune de resurse naturale, forţă de

muncă şi capital. Sistemul produce două categorii de produse: bere şi biscuiţi. După examinarea

posibilităţilor de producţie corespunzătoare unui sistem definit printr-un singur producător şi un singur

consumator, se vor examina avantajele unui sistem cu mai mulţi producători şi mai mulţi consumatori.

Vom investiga totodată şi legea creşterii costului relativ.

Autarhia. Să presupunem că Georgescu s-a hotărât să producă biscuiţi. în acest scop el alocă

toate resursele disponibile pentru producerea de biscuiţi. Sistemul poate produce în acest caz un

maximum de 10 pungi de biscuiţi. (vezi. fig.1.2).

Într-o diagramă având coordonatele bere-biscuiţi, maximul producţiei de biscuiţi îl notăm cu A.

Se poate întâmpla ca din cauza resurselor insuficiente sau a eficienţei scăzute să se producă mai puţini

biscuiţi. Dacă se lucrează însă cu numărul de muncitori necesar, cu întregul echipament de producţie, cu

eficienţa maximă, producţia va fi de 10 pungi de biscuiţi/zi. Dacă Georgescu vrea să obţină o producţie şi

mai mare, atunci trebuie să utilizeze resurse suplimentare sau să apeleze la o tehnologie de fabricaţie mai

bună.

19

Dacă sistemul dispune de tehnologia adecvată şi de resursele necesare, Georgescu poate să reducă

producţia de biscuiţi iar cu resursele disponibilizate să producă bere. Pentru a se produce o unitate de bere

sunt necesare resursele a două unităţi de biscuiţi. Cu alte cuvinte, pentru a se produce o sticlă de bere sunt

sacrificate două pungi de biscuiţi. Aceste "două pungi de biscuiţi" reprezintă costul de oportunitate al

berii, respectiv raportul de schimb al berii. Maximul producţiei de bere îl notăm cu C.

Biscuiţi 10 A

8 B

C

0 1 5 Bere

Fig. 1.2 - Ilustrarea frontierei posibilităţilor de producţie

Presupunem că sistemul produce continuu, deci şi fracţiuni de unităţi de biscuiţi şi de bere. Unind

A cu C (fig. 1.2) se obţine dreapta care reprezintă limita posibilităţilor de producţie a sistemului

considerat. Această dreaptă este practic o frontieră a domeniului posibil de producţie. Dincolo de această

frontieră, sistemul nu mai poate produce. De exemplu, Georgescu nu poate produce două beri în plus

sacrificând numai două pungi de biscuiţi. Pentru a se putea produce dincolo de frontiera AB, Georgescu

trebuie să aloce mai multe resurse şi, respectiv să crească capacitatea de producţie şi eficienţa sa.

Forma şi locul de plasare a frontierei posibilităţilor de producţie depind de ipotezele specifice de

la care s-a plecat. Dacă oricare dintre aceste ipoteze - tipul şi cantitatea de resurse alocate - se schimbă,

frontiera posibilităţilor de producţie se va deplasa. Forma ei, amplasarea ei sau ambele vor fi diferite.

Ipotezele care determină forma şi plasarea curbei de frontieră se stabilesc în condiţii de ceteris paribus.

Această expresie latină înseamnă "toate celelalte elemente menţinându-se constante" şi este folosită de

economişti pentru a specifica toţi factorii care influenţează un model particular, dar care sunt menţinuţi

constanţi pentru a permite focalizarea atenţiei pe un anumit număr de variabile. Frontiera posibilităţilor de

producţie reprezintă deci, locul geometric al procesului studiat.

În figura 1.2, triunghiul OAC reprezintă domeniul alternativelor procesului de producţie. Pentru

Georgescu, acest triunghi reprezintă setul opţiunilor posibile de producţie. Dacă el este singura persoană

din societate care dispune de acest sistem de producţie, atunci el poate consuma singur ceea ce a produs.

Fiind vorba de o singură persoană având dubla calitate de producător şi consumator, se pare că n-ar mai fi

nevoie de bani şi de exprimarea costurilor. Şi totuşi este importantă evaluarea costului celor două

20

produse, printr-o raportare reciprocă. Cu alte cuvinte este important să se ştie câte unităţi de biscuiţi

trebuie sacrificate pentru producerea unei unităţi de bere şi reciproc.

Cooperarea în producţie. Să extindem analiza noastră prin considerarea unui al doilea

producător, Dumitrescu. Să presupunem că şi Dumitrescu dispune de resurse naturale, forţă de muncă şi

capital. El ştie să producă numai bere şi biscuiţi. Să presupunem că setul său de opţiuni de producţie este

dat de aria triunghiului din figura 1.3. Dumitrescu poate produce un maximum de 5 pungi cu biscuiţi,

dacă renunţă total la bere. Deşi Georgescu şi Dumitrescu produc numai bere şi biscuiţi, frontierele

proceselor de producţie diferă în cele două cazuri.

Aceasta înseamnă fie că resursele lor diferă, fie că experienţa şi îndemânarea lor diferă. Pentru

Dumitrescu, sacrificarea unei pungi de biscuiţi înseamnă două sticle de bere. Deci costurile produselor lui

Dumitrescu diferă de cele ale lui Georgescu. Este mai ieftin pentru Georgescu să producă biscuiţi, iar

pentru Dumitrescu să producă bere. Aceste diferenţe în costurile de oportunitate ale producţiei de biscuiţi

şi bere constituie cel mai puternic argument pentru cooperarea celor doi producători - consumatori.

Biscuiţi

5

0

10 Bere

Fig. 1.3 - Posibilităţile de producţie ale lui Dumitrescu

Atât pentru Georgescu cât şi pentru Dumitrescu, seturile opţiunilor de producţie coincid cu

seturile opţiunilor de consum. Atâta vreme cât cei doi operează independent, nici unul dintre ei nu poate

consuma mai mult decât produce. De exemplu, Georgescu nu poate consuma într-o zi 5 pungi de biscuiţi

şi 5 pungi de bere, deoarece punctul corespunzător acestei combinaţii se află în afara frontierei

posibilităţilor de producţie.

Să presupunem acum că Georgescu şi Dumitrescu decid să coopereze. Aceasta înseamnă un nou

set de opţiuni aferent producţiei şi consumului. Dacă cei doi ar produce numai biscuiţi, producţia maximă

ar fi de 15 pungi de biscuiţi pe zi. Dacă ar dori să producă numai bere, maximul ar fi de 15 sticle de bere

pe zi (fig. 1.4).

Deoarece costul de oportunitate al biscuiţilor produşi de Georgescu este mai mic decât al celor

produşi de Dumitrescu, devine oportun ca primul să se specializeze în producerea biscuiţilor. Printr-un

raţionament similar, Dumitrescu se poate specializa în fabricarea berii. La limită, fiecare produce un

21

singur produs pentru care obţine cel mai bun preţ de oportunitate. Atunci când Georgescu produce numai

biscuiţi (10 pungi pe zi), iar Dumitrescu numai bere (10 sticle pe zi), se obţine punctul B din diagramă

(fig. 1.4). Punctul A din diagramă indică situaţia în care cei doi produc numai biscuiţi, iar punctul C

situaţia în care cei doi produc numai bere. Setul de opţiuni de care dispun cei doi, după ce au hotărât să

coopereze, este dat de patrulaterul OABC din figura 1.4. Situaţia este mult mai bună decât în cazul în care

fiecare lucra separat, promovând autarhia.

Biscuiţi

15 A

10 B

C Bere

10 15

Fig. 1.4 - Combinarea proceselor de producţie

Să considerăm punctul B din diagramă. Acesta indică o producţie de 10 pungi de biscuiţi şi 10

sticle de bere pe zi, în condiţii avantajoase deoarece fiecare dintre cei doi produce ceea ce ştie mai bine.

Să presupunem că la sfârşitul zile ei hotărăsc să împartă în mod egal producţia obţinută. Aceasta

înseamnă că lui Georgescu îi revin 5 pungi de biscuiţi şi 5 sticle de bere, iar lui Dumitrescu la fel. Este

evident că fiecare primeşte mai mult decât în cazul în care ar fi lucrat separat. Efectul cooperării celor doi

şi al specializării lor în domeniul în care obţin eficienţa cea mai ridicată se manifestă printr-un standard de

viată mai ridicat.

Biscuiţi

A

Bere

Fig. 1.5 - Curba posibilităţilor de producţie

22

Dacă numărul celor care cooperează începe să crească, iar fiecare se specializează în domeniul în

care produce cel mai eficient, frontiera ABC devine o linie poligonală. Numărul de laturi ale acestei linii

poligonale creste odată cu numărul producătorilor si tinde, la limită, spre un arc de cerc (fig- 1-5).

Arcul de cerc obţinut este concav spre origine. Interpretarea figurii geometrice obţinute este

directă. Deplasarea din punctul A pe arcul de cerc se face în sensul creşterii continue a producţiei de bere,

sacrificând cât mai puţin din producţia de biscuiţi.

Legea creşterii costului relativ. Concavitatea curbei posibilităţilor de producţie indică faptul că,

o creştere cu o unitate a producţiei de bere impune sacrificarea unei cantităţi tot mai mari din producţia de

biscuiţi.

Primele sticle de bere se pot obţine la un cost relativ mic de pungi de biscuiţi. Pe măsură ce ne

îndreptăm însă spre axa de producere a berei, coborând pe frontieră din punctul A (fig. 1.5), sacrificarea

biscuiţilor pentru producerea unei sticle de bere devine tot mai importantă. Acest fenomen este guvernat

de legea creşterii costului relativ.

Baza acestei legi rezidă în faptul că nu toate resursele sunt uniform adaptabile la toate procesele

de producţie. Există de diferenţe între productivităţile cu care sunt procesate resursele. De exemplu,

Dumitrescu are o productivitate de fabricaţie a berii mai bună. In cazurile considerate anterior,

Dumitrescu sacrifică numai jumătate de pungă de biscuiţi pentru a produce o bere, în timp ce Georgescu

sacrifică două pungi de biscuiţi pentru acelaşi scop. Dacă nu ar fi existat această situaţie , dacă toţi

producătorii ar fi avut acelaşi cost de oportunitate pentru bere, atunci prin cooperare nu s-ar fi obţinut

arcul de cerc, ci pur şi simplu o linie dreaptă ca ipotenuză a triunghiului posibilităţilor de producţie.

1.5. Extinderea setului de opţiuni

Oamenii care produc singuri, într-un sistem de autarhie, pot alege pentru consum orice

combinaţie de bunuri şi servicii pe care le produc. Standardul lor de viaţă este deci constrâns sau limitat

de propria producţie. Cele două metode de bază cu ajutorul cărora se poate extinde setul de opţiuni oferit

de procesul de producţie sunt următoarele: a) specializarea şi schimbul şi b) extinderea resurselor

necesare procesului de producţie.

Specializarea şi schimbul

Atunci când doi sau mai mulţi producători au costuri de oportunitate de producţie diferite,

specializarea constituie un avantaj potenţial. Atâta vreme cât costurile diferă, producătorul care obţine cel

mai mic cost de oportunitate este cel care va produce produsul respectiv. Ceteris paribus, vor fi necesare

mai puţine resurse pentru a produce un anumit nivel de ieşiri dacă acestea vor fi rezultatul muncii

producătorilor cu cele mai mici costuri de oportunitate. Dar această producţie specializată generează o

altă problemă. într-o astfel de situaţie, producătorii nu mai realizează lucrurile de care au nevoie ei înşişi.

Ei produc lucruri pentru care deţin un avantaj prin prisma costului, indiferent de gradul de utilitate al

acestora din punctul lor de vedere.

23

O astfel de situaţie, în care producătorii realizează lucruri de care nu sunt direct interesaţi din

punct de vedere al consumului, poate fi benefică pentru participanţii la sistemul de producţie, deoarece

încurajează schimbul de produse. Georgescu, de exemplu, are un avantaj al costului de oportunitate faţă

de Dumitrescu în producerea de biscuiţi. Standardul de viaţă al grupului se va îmbunătăţi evident dacă

Georgescu se va specializa în producerea de biscuiţi. Dar acest lucru devine avantajos numai dacă

Dumitrescu se specializează în producerea de bere şi dacă el poate schimba excedentul de bere cu

excedentul de biscuiţi. Nevoia de a coordona schimbul produselor excedentare constituie mobilul studierii

pieţei. În cadrul pieţei, se creează posibilitatea schimbului excedentului de produse, alimentându-se

interesul pentru specializare. Avantajul costului relativ al unui producător în comparaţie cu al altuia se

numeşte avantaj relativ. Tocmai existenţa acestui avantaj comparativ asigură un beneficiu potenţial prin

specializare şi schimb.

Avantajul comparativ

Atunci când un producător are un cost relativ avantajos în comparaţie cu alt producător, acel

producător are un avantaj comparativ şi amândoi pot beneficia de oportunitatea unui schimb reciproc de

produse, în condiţii avantajoase. Acest avantaj este independent de avantajele absolute pe care fiecare

producător le-ar putea avea. Un producător deţine un avantaj absolut dacă produce o cantitate dată de

bunuri cu mai puţine resurse decât oricare alt producător. Chiar şi în situaţia în care un producător este

mai eficient în realizarea tuturor produselor, el s-ar putea să aibă un avantaj comparativ vis-a-vis de unele

produse şi un dezavantaj comparativ vis-a-vis de altele. Chiar dacă Georgescu ar fi mai bun decât

Dumitrescu atât în producerea berii, cât şi a biscuiţilor, el s-ar putea să aibă un avantaj comparativ într-

unui din produse şi un dezavantaj comparativ în celeălalt dar amândoi să câştige prin specializare şi

schimb.

Să presupunem, de exemplu, că procesul de producţie al lui Dumitrescu este cel discutat la

început şi reprezentat în cazul A, figura 1.6. Domeniul specific al lui Georgescu este reprezentat în cazul

B, figura 1.6.

Din fig. 1.6 se observă că Dumitrescu produce biscuiţi în aşa fel încât costul unei unităţi

echivalează cu costul producerii a două unităţi de bere. Pentru Georgescu, o unitate în plus de biscuiţi

costă 1/2 dintr-o unitati de bere. La prima vedere s-ar putea crede că Georgescu, producând mai mult

decât Dumitrescu în toate domeniile, n-ar mai fi interesat într-o posibilă cooperare. Insă, la o examinare

mai atentă a celor două cazuri se poate constata că şi în aceste circumstanţe extreme ar fi avantajos pentru

ce doi să se specializeze şi să schimbe excesul de produse.

Biscuiţi Biscuiţi

30

24

5

0 10 0 15

Caz A Caz B

Fig. 1.6 - Producători cu costuri diferite

Costul de oportunitate al lui Georgescu pentru bere este de două pungi de biscuiţi la o sticlă de

bere, iar costul de oportunitate al biscuiţilor este de jumătate de sticlă de bere pentru o pungă de biscuiţi.

Deşi Georgescu are un avantaj absolut în producerea berii şi a biscuiţilor, în sensul că poate produce mai

multă bere şi mai mulţi biscuiţi decât Dumitrescu, acesta din urmă are un avantaj comparativ în

producerea de bere. El are acest avantaj comparativ deoarece el poate produce berea mai ieftin (costul de

oportunitate al berii = 1/2 pungi de biscuiţi) decât o poate face Georgescu (costul de oportunitate al berii

= 2 pungi de biscuiţi).

Schimbul de produse între persoane

Avantajul specializării este acum mai evident. Pe Dumitrescu îl va costa două beri fiecare pungă

de biscuiţi pe care vrea să o consume dacă optează pentru autarhie. Deoarece pentru Georgescu

producerea unei pungi de biscuiţi îl costă numai o jumătate de bere, Dumitrescu va încerca să-1 convingă

să-i "vândă" o pungă de biscuiţi pentru una din berile lui. Aceasta înseamnă că pe Dumitrescu nu îl va

mai costa o pungă de biscuiţi două beri, ci numai una.

Din punctul de vedrere al lui Georgescu, acest schimb este de asemenea avantajos. Pentru el, a

vinde biscuiţi la preţul de o pungă pentru o sticlă de bere este identic cu a cumpăra berea la preţul de o

sticlă pentru o pungă de biscuiţi. Dacă Dumitrescu doreşte să "vândă" o bere pentru o pungă de biscuiţi, el

nu trebuie să mai producă bere. Deci este mai ieftin pentru Georgescu să cumpere bere de la Dumitrescu

decât să o producă singur.

Dacă preţul unei pungi de biscuiţi ar fi fost mai mare de două sticle de bere, ar fi fost mai ieftin

pentru Dumitrescu să-şi producă proprii biscuiţi. Dacă preţul ar fi fost mai mic de jumătate de sticlă de

bere, Georgescu nu ar mai fi în stare să-şi recupereze costul. La orice preţ între cele două limite, fiecare ar

profita din specializarea în producerea produsului pentru care are un avantaj comparativ şi din schimbarea

surplusului de produse. Preţul exact al tranzacţiei depinde de capacitatea de negociere a celor doi şi de

preferinţa lor pentru bere sau biscuiţi, dar în mod sigur, la orice preţ s-ar încheia aceasta ar fi avantajos

pentru amândoi. In figura 1.7 se prezintă posibilităţile de consum deschise lui Dumitrescu dacă el ar fi

produs 10 sticle de bere şi ar fi cumpărat biscuiţi la preţul de o sticlă de bere pentru o pungă de biscuiţi

(constrângerea sau linia de buget A) şi respectiv, la preţul de jumătate de sticlă de bere pentru o pungă de

biscuiţi (constrângerea sau linia de buget B). O diagramă similară ar putea fi construită pentru a prezenta

modul în care Georgescu ar putea consuma în afara propriei frontiere a domeniului de producţie, atâta

timp cât preţul biscuiţilor ar fi de cel puţin o jumătate de sticlă de bere pentru o pungă de biscuiţi.

25

Principiul avantajului comparativ oferă, cel puţin parţial, explicaţii pentru multe alte tipuri de

comportament. De exemplu, familiile în care ambii părinţi au salarii servesc mai des masa la restaurant

decât familiile în care doar unul dintre părinţi este salariat. De asemenea, multe dintre treburile casnice

sunt transferate maşinilor (de exemplu, maşina de spălat rufe, cea de spălat vase). Cel de-al doilea salariu

permite o specializare a membrilor familiei pentru sarcinile gospodăreşti.

Acelaşi raţionament se întâlneşte şi la unele companii care preferă să solicite unor companii

specializate executarea anumitor proiecte, rezultatul de ansamblu fiind mai eficient. De exemplu, datorită

avantajului comparativ, companiile de asigurări preferă să angajeze compani: specializate pentru reclamă,

decât să o realizeze singure. Numai în cazul în care reclama ocupă un loc important în viaţa companiei,

aceasta poate să-şi angajeze specialişti proprii în domeniu. Acelaşi argument este valabil şi atunci când

companiile de asigurări apelează la agenţii specializate pentru recrutarea de personal.

Biscuiţi

20

10

5

0 10 Bere

Fig. 7.7 -Avantajele specializării şi a schimbului

Schimburile între ţări

Conceptul de avantaj comparativ se poate extinde şi la comerţul dintre două sau mai multe ţări.

Specializarea şi schimbul între regiuni şi naţiuni pot fi reciproc avantajoase, cu condiţia ca fiecare dintre

ele să aibă un avantaj comparativ asupra celeilalte. Chiar dacă o ţară este mai productivă, vor exista cu

siguranţă domenii în care cealaltă ţară are un avantaj comparativ şi atunci ambele ţări ar putea beneficia

de pe urma specializării şi schimbului. The North American Free Trade Agreement (NAFTA), care a fost

conceput pentru a reduce sau chiar elimina tarifele şi restricţiile din comerţul dintre SUA, Canada şi

Mexic este o încercare de a permite o specializare mai mare la scară mondială. El constituie o cale de

creştere în continuare a nivelului de trai din aceste ţări.

Dacă Mexicul are un avantaj comparativ în producerea de legume şi fructe iar SUA are un

avantaj comparativ în producerea maşinilor şi echipamentelor industriale, standardul de viaţă în ambele

ţări s-ar putea îmbunătăţi dacă SUA ar importa din Mexic mai multe legume şi fructe şi ai exporta mai

multe maşini şi echipamente industriale. Consumatorii americani ar putea atunci să cumpere legume şi

26

x

x

fructe mai ieftine, iai industriaşii mexicani ar putea cumpăra maşini mai ieftine. Deci ambele ţări ar avea

de câştigat.

Opoziţia faţă de NAFTA, de ambele părţi ale frontierei, vine din partea sectoarelor cu un

dezavantaj comparativ. Patronii şi angajaţii din aceste sectoare trebuie să-şi valorifice resursele în alte

sectoare de activitate, în caz contrar putând fi desfiinţaţi de concurenţă. Fără protecţia oferită de taxele

vamale şi de alte restricţii comerciale, ei nu vor mai putea să facă faţă cu succes competiţiei existente pe

piaţă. Fermierii care produc legume şi fructe în Texas, precum şi fabricanţii de maşini din Mexic vor fi

probabil scoşi de pe piaţă de noile preţuri. Dar economia, în ansamblul ei, va beneficia de pe urma acestui

acord de liber schimb. De fapt, beneficiul celor două ţări este cu mult mai mare decât aceste pierderi

locale. Cei care vor pierde direct prin acest acord de liber schimb pot fi despăgubiţi şi recalificaţi pentru

alte sectoare mai productive. Costul net al acestor măsuri este mult mai mic decât cel al susţinerii unor

activităţi ineficiente. Ca un exemplu, reamintim faptul că restricţiile la importul de oţei în SUA din anii

'70 au condus la cheltuieli estimate la câteva sute de mii de dolari pentru fiecare loc de muncă salvat.

Chiar şi astăzi, consumatorii americani plătesc de două ori preţul mondial al zahărului, pentru ca

producătorii americani de

zahăr să rămână în afaceri.

Creşterea gradului de înzestrare cu resurse

Pe lângă specializare şi schimb, setul de opţiuni poate fi extins şi prin alte modalităţi. Dacă ar

exista mai multe resurse (resurse naturale, forţă de muncă, capital) sau dacă tehnologia s-ar îmbunătăţi

astfel încât resursele să devină mai productive, capacitatea economiei şi standardul de viaţă ar putea fi

îmbunătăţite.

Mai multe resurse naturale. Cantitatea de resurse naturale existente la nivelul planetei este

practic constantă şi deci nu poate fi mărită prin eforturi productive. Totuşi resursele naturale pot fi mărite

în mod indirect. De exemplu, gazele naturale, la un moment dat, nu aveau căutare, ele nefiind incluse în

categoria economică a resurselor naturale. Principala cauză pentru care gazele naturale nu constituiau

bunuri comerciale de interes general era lipsa unui sistem de transport şi, respectiv de distribuţie adecvat.

Odată cu dezvoltarea sistemelor de conducte pentru transportarea gazelor naturale la mari distanţe,

precum şi datorită apariţiei metodelor de lichefiere şi îmbuteliere a lor, gazele naturale au început să

devină resurse extrem de valoroase. Cu alte cuvinte, dacă se pot pune în circuitul economic noi resurse,

necunoscute sau nefolosite anterior, acestea contribuie la lărgirea categoriei resurselor naturale.

Un exemplu recent de extindere a resurselor naturale este oferit de criza energetică din anii 1970.

Cu această ocazie s-au pus în valoare surse noi de energie, cum ar fi energia eoliană şi solară. Astăzi o

parte importantă a energiei distribuită de compania Southern California Gas and Electric provine din

surse neconvenţionale. Şisturile bituminoase din Rocky Mountains nu prezintă astăzi interes, dar s-ar

putea ca mâine să devină surse importante, integrate în categoria resurselor naturale.

Mai multă forţă de muncă. Munca reprezintă una dintre cele mai importante resurse în orice

economie. Dar mai multă muncă nu înseamnă în mod necesar mai mulţi oameni. Aptitudinile şi o mai

27

bună instruire pot face munca mai productivă. Productivitatea economiei unei ţări poate fi mărită printr-

un program educaţional naţional mai performant. De asemenea, oamenii trebuie să fie mai sănătoşi pentru

a putea fi mai productivi. De aceea este necesar ca sistemul de asistenţă medicală să fie îmbunătăţit,

pentru ca oamenii să producă la nivel maxim. Mai multă muncă înseamnă deci o mai bună instruire a

actualilor şi viitorilor muncitori şi un sistem naţional de asistenţă medicală mai bun.

Mai mult capital. O altă cale de a extinde posibilităţile de producţie este de a investi mai mult

capital în sistemul economic. Dacă se sacrifică producţia unor bunuri pentru a se investi mai mult capital,

atunci se poate obţine o creştere a productivităţii în viitor. În cazul A din figura 1.8 se prezintă

posibilităţile de producţie pentru cele două tipuri de bunuri produse: bunuri de capital şi bunuri de

consum. Cantitatea de bunuri de consum determină standardul curent de viaţă. Cantitatea de capital

produs astăzi determină standardul de viaţă.

O economie care produce continuu în punctul A al diagramei din figura 1.8 va avea un standard

de viaţă relativ ridicat, dar nu va adăuga nimic la stocul său de capital. O societate care produce

corespunzător punctului B va sacrifica ceva din confortul prezent, dar va adăuga mai mult capital pentru

aprovizionarea cu resurse. Cazul B din fig. 1.6 sugerează modul în care depinde creşterea unei economii

de structura politică şi de caracteristicile sociale. În SUA se încurajează, de exemplu, ideea de a trăi bine

în prezent. Deoarece rata de economisire este relativ mică, iar consumul curent este mare, posibilităţile de

producţie s-ar putea extinde pe parcursul unui an din punctul B oriunde pe curba B'. Pe de altă parte, în

Japonia, rata de economisire este ridicată. Oamenii amână consumul prezent, eliberând resurse pentru

formarea de capital. Astfel, posibilităţile de producţie din Japonia s-ar putea extinde în timpul unui an din

punctul C, oriunde pe curba C', deoarece japonezii pot accepta un standard de viaţă mai coborât pentru a

crea mai mult capital. În anumite societăţi, sistemul politic poate impune economisirea resurselor de către

populaţie (prin producerea unor cantităţi mai mici de bunuri de consum) încurajând în schimb mărirea

ratei de dezvoltare.

O creştere a ratei de dezvoltare naţională constituie o problemă de opţiune. Pentru a mări rata de

dezvoltare, societatea trebuie să fie de acord să sacrifice bunuri de consum pentru a crea capital. Cu alte

cuvinte, societatea trebuie să economisească bani pentru a investi mai mult. In funcţie de cei care iau

deciziile la nivelul guvernului, această rată de creştere poate fi mai mare sau mai mică.

Bunuri deconsum Frontiera posibilităţilor

de producţie în anul I

Capital

CAZ A

Bunuri de

28

Consum

Frontiera posibilităţilor

A de producţie în anul I

X B

Y C

CAZ B Capital Fig. 1.8 -Extinderea posibilităţilor de producţie

Tehnologii mai bune. O metodă asociată de extindere a setului de opţiuni al procesului de

producţie este aceea de a face resursele mai productive, prin intermediul unei tehnologii mai bune. Dacă

se găsesc noi posibilităţi de combinare a resurselor, s-ar putea obţine o creştere a capacităţilor productive.

Progresele tehnologice în domeniul transporturilor şi comunicaţiilor au contribuit decisiv la creşterea

productivităţii muncii. Să ne imaginăm ce însemna coordonarea unei afaceri în SUA pe vremea lui

Benjamin Franklin, când o călătorie de la Boston la Philadelphia dura aproape o săptămână. Acum se

poate zbura de la Washington la Londra în aproximativ trei ore. Reţelele moderne de comunicaţii fac

posibilă derularea afacerilor pe întregul mapamond fără a părăsi biroul. Resursele pot fi folosite acum mai

eficient datorită introducerii în afaceri a tehnologiilor informatice, în special a computerelor. De

asemenea, dezvoltarea extraordinară a Internetului şi a comunicaţiilor prin satelit a făcut ca

productivitatea muncii să crească spectaculos în multe domenii economice.

29

CAPITOLUL 2

MANAGEMENTUL RISCULUI PRIVIND

PROPRIETATEA

2.1. Managementul riscului

Deşi încă din antichitate comerţul a apelat anumite practici asemănătoare procedurilor de

asigurare, adevăratele asigurări au apărut abia la sfârşitul evului mediu, prin instituirea unor forme de

despăgubire în cazul pierderii corăbiilor sau a încărcăturilor. De atunci asigurările s-au dezvoltat

continuu, devenind principalele mijloace de despăgubire a indivizilor şi organizaţiilor pentru cele mai

multe tipuri de daune aduse proprietăţii. În cea de a doua jumătate a secolului al XX-lea, procesul de

asigurare a început să fie considerat dintr-o perspectivă mai largă, aceea a managementului riscului. Acest

management se caracterizează prin gestionarea unui mare volum de informaţii, o abordare sistematică a

prevenirii daunelor accidentale, a reducerii costurilor acestor daune şi a găsirii celor mai eficiente căi de

acoperire a daunelor. în contextul managementului riscului, asigurarea reprezintă numai una dintre

tehnicile posibile de tratare a expunerii la daune( la risc).

Expunerea la daune reprezintă probabilitatea de producere a unei daune. Cu alte cuvinte, dacă o

anumită organizaţie prezintă o anumită expunere la daune, această daună poate sau nu să se producă.

Conceptul de expunere la daună se foloseşte în mod frecvent în managementul riscului deoarece una

dintre preocupările majore ale acestui management este aceea de a găsi metode de prevenire sau de

estimare a daunelor, înainte ca ele să se producă. Conceptul de risc este folosit, de asemenea, pentru a

desemna posibilitatea producerii unei daune. De aici şi denumirea domeniului de management al riscului.

Deoarece conceptul de risc are mai multe semnificaţii, vom prefera în cele ce urmează să ne referim mai

frecvent la expunerea la daună sau daune.

Coloana vertebrală a disciplinei de management al riscului o constituie procesul de management

al riscului. Acest proces se caracterizează prin următoarele secvenţe principale:

Identificarea şi analiza expunerilor la daune.

Examinarea fezabilităţii tehnicilor alternative de management al risului.

Alegerea celor mai adecvate tehnici de management al riscului.

Implementarea tehnicilor de management al riscului.

Monitorizarea procesului.

Scopul principal al managementului riscului este acela de a-i da unei organizaţii posibilitatea

de a-şi atinge obiectivele, în condiţiile în care există riscul producerii unor daune accidentale . De aici

rezultă că, pentru ca managementul riscului să poată interveni cu succes, este necesar ca organizaţia să-şi

definească mai întâi obiectivele. Vom ilustra această aserţiune prin două exemple simple.

30

1. Ion a investit o parte din banii săi într-o instalaţie de depozitare cu autoservire. Ceea ce

doreşte el de la această instalaţie este ca, chiar în caz de distrugere a acesteia, ceea ce s-a depozitat să

poată fi recuperat. Un program adecvat de asigurare ar putea conduce la îndeplinirea acestui obiectiv.

2. Într-o sală de operaţii dintr-un spital, atât pacientul cât şi personalul medical au ca

principal obiectiv succesul operaţiei. Asigurarea nu poate ajuta la realizarea acestui obiectiv, însă un

program adecvat de prevenire a daunelor ar putea.

Presupunând că obiectivele sunt bine înţelese, procesul de management al riscului încearcă să

determine cea mai bună metodă pentru tratarea unei anumite expuneri la daune. După cum rezultă şi din

secvenţele procesului de management al riscului prezentate mai înainte, un bun decident trebuie să fie

familiarizat cu tipul de expunere la risc, care trebuie tratat şi, respectiv cu diferitele tehnici de

management al riscului care pot fi folosite. Aceste tehnici includ, pe lângă asigurare, evitarea

producerii daunelor, controlul daunelor, transferul riscului, prin alte metode decât asigurarea şi

limitarea daunelor. După ce a fost selectată o anumită tehnică de management al riscului, ea trebuie

implementată. Cu alte cuvinte, ea trebuie pusă în aplicare, urmând ca apoi întregul program să fie

monitorizat, urmărindu-se modul de realizare a obiectivelor propuse. Fiecare din secvenţele menţionate

vor fi detaliate în cele ce urmează.

2.2. Identificarea şi analiza expunerilor la daune

Identificarea expunerilor la daune este similară căutării unor obiecte care au fost rătăcite sau

ascunse. Am putea identifica mai uşor astfel de expuneri la daune dacă am şti exact ce căutăm. În

continuare vom examina caracteristicile generale ale expunerilor la daune şi apoi vom prezenta câteva

dintre cele mai importante metode de identificare şi analiză a lor.

Obiecte expuse la daune

Proprietatea poate fi constituită din bunuri mobile şi imobile. Bunurile imobile constau în

suprafeţe de teren şi toate structurile construite şi ataşate de pământ. Câteva exemple de proprietăţi

imobiliare cuprind următoarele: clădiri, căi de acces la clădiri, partea pietonală a străzilor, conducte

pentru diferite utilităţi amplasate în pământ, turnuri de transmisiuni radio-TV. Bunurile mobiliare constau

din toate celelalte tipuri de proprietăţi, având drept principală caracteristică faptul că acestea nu sunt

ataşate de pământ în mod permanent. De exemplu, automobile, mărfuri, mobilă, echipamente,

îmbrăcăminte, petrol transportat prin conducte subterane.

Acelaşi obiect de proprietate poate fi mobil sau imobil, după cum este ataşat sau nu de pământ.

De exemplu, conductele pentru instalaţia sanitară dintr-o clădire constituie bunuri mobile atâta timp cât se

produc, transportă şi depozitează. După instalarea lor în cadrul unei clădiri, ele devin bunuri imobile. O

casă modulară constituie un bun mobil atunci când, de exemplu, este transportată la locul de amplasare; el

devine însă bun imobil după montaj.

Distincţia dintre cele două forme de bunuri este importantă în analiza managementului de risc. De

exemplu, este practic imposibil să protejezi împotriva incendiului sau inundaţiei un bun imobil prin

31

mutarea acestuia. În schimb, un bun mobil poate fi deplasat pentru a fi protejat, cu condiţia să existe

suficient timp şi mijloacele necesare. Pe de altă parte, bunurile mobile se află într-o mişcare permanentă,

fapt ce le expune la o serie de pericole, cum ar fi: coliziuni, răsturnări, manipulare neglijentă, livrări

greşite.

Din punct de vedere al managementului riscului, o clasificare utilă a categoriilor de bunuri este

următoarea:

Bunuri imobile

Terenuri

Clădiri

Alte structuri

Bunuri mobile

Maşini şi echipamente care includ:

Echipamente de procesare a datelor

Vehicule

Altele

Mobilier pentru clădiri comerciale şi administrative

Bunuri circulante:

Conturi în bancă

Materii prime, materiale de inventar

Titluri de valoare

Lichidităţi

Structura prezentată mai înainte se detaliază în bilanţurile contabile şi într-o serie de liste de

inventar. Uneori, nici aceste documente nu cuprind toate clasele de bunuri. De exemplu, documentele

contabile de bilanţ nu includ în categoria activelor bazele de date şi programele informatice.

O structurare şi clasificare adecvată a tuturor acestor bunuri sau obiecte de proprietate constituie

o premiză importantă pentru orice analiză a expunerii la daune. De exemplu, banii reprezintă o atracţie

foarte mare pentru hoţi şi de aceea, pentru a preveni pierderea lor, sunt necesare măsuri de protecţie mai

severe decât pentru alte bunuri, cum ar fi de exemplu mobila dintr-un birou. Un alt exemplu ar fi evidenţa

financiar-contabilă în cadrul unei companii. Dacă s-ar distruge această evidenţă, s-ar creea o serie de

dificultăţi serioase în reconstituirea ei. Dacă se face însă un duplicat al acestei evidenţe şi se depune într-

un alt loc, protejat, în cazul pierderii documentaţiei originale, reconstituirea ei nu mai constituie o

problemă.

Cauza producerii daunelor

Specialiştii în managementul riscului fac eforturi să identifice toate cauzele importante care

conduc la producerea daunelor. O astfel de cauză devine importantă dacă ea conduce la o situaţie în care

organizaţia

32

respectivă nu îşi mai poate realiza obiectivele. Cauzele care produc daune se mai numesc şi pericole. Cele

mai frecvente pericole ce conduc la distrugerea proprietăţii sunt redate în tabelul de mai jos.

Exemplele de mai înainte sugerează totodată că detalierea acestor pericole face ca lista lor să

devină practic fără sfârşit. Aceasta înseamnă că nu este realist să ne propunem o listare a tuturor cauzelor

posibile ce conduc la distrugerea proprietăţii. Este suficient să identificăm şi să analizăm aceste riscuri pe

obiective bine definite. De asemenea, specialiştii din domeniul managementului riscului ştiu foartre bine

că există încă multe cauze necunoscute, care se pot manifesta oricând.

Atunci când se stabileşte cea mai adecvată metodă de management al riscului pentru o situaţie

dată, este necesară o examinare atentă a pericolelor aferente. De exemplu, dacă o cauză comună, cum este

coliziunea, a provocat companiei de taximentre Z foarte multe accidente şi pierderi, atunci se impune

îmbunătăţirea metodelor de recrutare şi pregătire a şoferilor şi nicidecum construirea unor garaje

sofisticate pentru protecţia împotriva furturilor şi vandalismului.

Managementul riscului studiază, de asemenea, riscul inerent care poate fi definit ca fiind condiţia

care creează sau creşte probabilitatea producerii unei daune sau pagube. De exemplu, o instalaţie electrică

veche şi deteriorată într-un garaj în care se află nişte canistre cu benzină reprezintă un risc inerent. Unul

dintre principalele scopuri ale managementului riscului este acela de a elimina cât mai multe dintre

riscurile inerente, în limite economice admisibile.

Consecinţele daunelor

Cel de-al treilea aspect al expunerilor la risc se referă la efectele sau consecinţele daunelor.

Aceste consecinţe pot fi clasificate ca fiind fizice, operaţionale (funcţionale) şi financiare. Consecinţele

33

Alunecare de teren Defoliere FumAnimale Delapidare FurtApă Dezintegrare FurtunăAruncare peste bord Eroare umană GrevăAvion Eroare de proiectare GrindinăCiuperci Eroziune IncendiuColaps Erupţie vulcanică InsecteColiziune Evaporare InundaţieCondamnare Explozie întârziereConfiscare Expropriere NeglijenţăContaminare Falsificare Obiecte căzătoareCoroziune Foc Pericole maritimeCutremur Forţă centrifugă Pierdere alimentareDefecţiune Fraudă energie electricăPloaie Secetă UraganPoluare Spargere Valuri mariPraf Suprasarcină electrică VandalismPutrezire Temperaturi extreme VaporRadiaţii nucleare Terorism VehiculRăzboi Topire VibraţiiRugină Tornadă Viciu ascunsSabotaj Transport Virus calculatorScurgeri Umiditate

fizice se referă la modificarea bunului propriu-zis în timpul evenimentului. De exemplu, care sunt

consecinţele unui incendiu asupra unei case. Cât de mult a fost distrus, respectiv cât se mai poate

recupera. Consecinţele funcţionale se referă la pierderea capacităţii (parţiale sau totale) de producţie a

organizaţiei respective. De exemplu, un incendiu produs într-o centrală termoelectrică poate conduce la

oprirea echipamentelor energetice cu consecinţe foarte grave. Deraierea unui tren produce oprirea

traficului de călători şi de mărfă pe linia respectivă. Consecinţele funcţionale sunt şi de această dată foarte

mari. Continuarea activităţii unei organizaţii care a suferit o astfel de pierdere necesită bani pentru

repararea sau înlocuirea echipamentului defect, pentru înlocuirea materiilor prime şi materialelor distruse

etc. Toate aceste lucruri constituie consecinţe financiare.

Reducerea valorii activelor organizaţiei. Atunci când un obiect este distrus sau pierdut,

organizaţia suferă o reducere a valorii bunurilor pe care le deţine. în anumite situaţii, obiectul respectiv de

proprietate poate fi înlocuit cu un altul similar, la acelaşi preţ cu care a fost achiziţionat obiectul distrus.

De exemplu, dacă a fost devastat un magazin, înlocuirea mărfurilor distruse sau furate se face la acelaşi

preţ. Acest preţ reprezintă de fapt reducerea în valoare a bunurilor din proprietatea magazinului respectiv.

Cheltuieli cu reparaţia şi înlocuirea. În multe cazuri, costul de înlocuire a obiectului de

proprietate distrus este inevitabil mai mare decât reducerea în valoare. Să considerăm, de exemplu,

acoperişul unei clădiri vechi de peste 25 de ani. Valoarea actuală a acestui acoperiş este cu mult sub

valoarea sa de înlocuire din cauza uzurii. În cazul distrugerii lui, acest acoperiş poate fi refăcut folosind

materiale noi şi deci costul de înlocuire va fi inevitabil mai mare decât reducerea în valoare. Aceeaşi

situaţie apare şi atunci când a fost distrusă structura de rezistenţă a clădirii, iar refacerea ei necesită

materiale şi tehnici noi, care costă mult mai mult decât reducerea în valoare.

Pierderi de venituri cauzate de întreruperea activităţii.

Veniturile reprezintă banii pe care o organizaţie îi realizează prin comercializarea unor produse, prin

închirierea de spaţii, prin furnizarea de servicii, prin colectarea de taxe etc. Atunci când proprietatea unei

organizaţii este distrusă parţial sau total, capacitatea organizaţiei de a produce venituri se va reduce în

mod considerabil. De exemplu, dacă focul distruge un atelier de reparat încălţăminte, iar refacerea

acestuia durează trei săptămâni, toate veniturile pe care acest atelier le-ar fi putut obţine în acest timp sunt

pierdute. Este vorba deci despre o întrerupere a activităţii sau o pierdere de venituri în activitatea firmei

respective.

Chiar dacă o companie nu suferă o daună materială, activitatea ei poate suferi dacă o altă

companie cu care colaborează îşi întrerupe activitatea ca urmare a unei daune. De exemplu, o companie

care fabrică îmbrăcăminte îşi poate întrerupe activitatea dacă furnizorul ei de materiale textile şi-a pierdut

activele într-un incendiu. Să considerăm un exemplu şi mai simplu. O spălătorie este alimentată cu apă

caldă şi cu abur de la o mică centrală termică de cartier.Aceasta suferă o avarie şi îşi întrerupe activitatea,

respectiv livrarea de agent termic către spălătorie. în final, spălătoria îşi opreşte şi ea temporar activitatea.

34

Un alt exemplu l-ar putea constitui activitatea unei companii care ar avea birourile într-o clădire,

împreună cu alte companii. Chiar dacă nu are nici un fel de contact cu celelalte companii, dacă se produce

, de exemplu, un incendiu la parter şi ea are birourile la un etaj oarecare, activitatea ei va fi întreruptă

până se reface zona de intrare de la parter.

Cheltuieli suplimentare. În contextul prezentei analize, aceste cheltuieli reprezintă acele

cheltuieli extraordinare care sunt rezultatul eforturilor de a continua activitatea după pierderea suferită.

Referindu-ne la atelierul de încălţăminte de mai înainte, acesta îşi va înceta activitatea în cazul unui

incendiu. Dacă pe perioada necesară refacerii clădirii, acest atelier s-ar muta temporar într-o altă clădire,

costurile acestui demers intră în categoria cheltuielilor suplimentare.

Înţelegerea consecinţelor financiare ale pierderii este esenţială în identificarea expunerii la daune.

De exemplu, dacă Jane este perfect conşientă că magazinul pe care îl are ar putea fi obiectul unui incendiu

sau al unei spargeri, dar nu s-a gândit la consecinţele financiare posibile în cazul unui astfel de eveniment,

atunci este foarte greu de implementat un program eficient de management al riscului. Ca urmare,

consecinţele financiare ale întreruperii activităţii pot fi devastatoare.

Daune directe şi daune indirecte în asigurări. Aceste noţiuni reprezintă două categorii distincte

de daune. Categoria daunelor directe cuprinde reducerea în valoare şi costurile necesare pentru reparaţii şi

înlocuiri. Categoria daunelor indirecte cuprinde pierderile de venituri datorită încetării temporare a

activităţii, precum şi costurile suplimentare sau extraordinare impuse de continuarea activităţii.

Metode de identificare a expunerilor la daune

Specialiştii în managementul riscului acordă o importanţă deosebită identificării tipurilor de

daune care pot afecta activitatea unei organizaţii. Au fost dezvoltate mai multe metode care pun în

evidenţă expunerile la daune. Abordarea optimă a acestei probleme constă într-o combinare adecvată a

mai multor metode. Folosind o singură metodă există riscul ca anumite tipuri de expuneri să nu poată fi

puse în evidenţă.

Dintre cele mai importante metode de identificare a expunerilor la daune menţionăm:

• Inspecţia de risc

• Interviul

• Chestionarul

• Analiza documentelor finanaciare

• Analiza diagramelor de fluxuri

• Evaluarean portofoliului daunelor

în termeni generali, inspecţiile urmăresc "a vedea cu proprii ochi" situaţia reală, în timp ce

interviurile oferă posibilitatea de a învăţa de la alţii. Chestionarele pot fi incluse în ambele categorii, în

funcţie de modul de concepere a întrebărilor şi de procedura de completare. Celelalte metode fac parte din

clasa procedurilor de analiză a datelor statistice. în concluzie, metodele prezentate se clasifică în trei

categorii principale: "vezi cu proprii ochi", "învaţă de la alţii" şi analiza datelor statistice.

35

Inspecţia de risc. Realizarea unei inspecţii în cadrul unei organizaţii presupune multă intuiţie,

pentru a înţelege activitatea organizaţiei respective şi mai ales pentru a descoperi cât mai multe expuneri

la daune. Fiind deci în contact direct cu mediul analizat, specialistul în managementul riscului poate

interpreta mai bine ceea ce vede şi poate identifica mai uşor expunerile la daune. Valoarea acestei metode

a fost confirmată de numeroase companii de asigurări, care au folosit inspecţii la faţa locului, pentru a

evalua expunerile la daune atât pentru indivizi, cât şi pentru organizaţii.

De exemplu, vizitând un potenţial client, un agent sau broker de asigurări poate obţine o măsură

precisă a numărului de clădiri, a suprafeţelor utile ale companiei, conţinutului fiecărei clădiri, gradului de

întreţinere, existenţei unor sisteme de protecţie etc.

Bineînţeles, inspecţiile îşi au propriile limite. Unele organizaţii au ramificaţii şi activităţi foarte

complexe, astfel încât este imposibil să se viziteze totul. în astfel de situaţii, concluziile obţinute după

vizitarea primelor compartimente ale organizaţiei vor conţine şi precizarea privind necesitatea de a

continua sau nu inspecţiile.

De cele mai multe ori, inspecţiile servesc pentru a obţine informaţii suplimentare celor obţinute

prin alte metode. De exemplu, inspecţiile pot confirma expunerile la pierderi stabilite cu ajutorul altor

metode sau pot evidenţia o serie de aspecte necunoscute până atunci. S-ar putea, de exemplu, ca una

dintre clădirile mai vechi ale companiei să fi fost transformată într-un magazin de prezentare a produselor

companiei. Într-un alt caz s-ar putea ca atelierul de reparaţii auto al unei companii să fie mult mai

dezvoltat şi cu o activitate mult mai complexă decât s-ar fi dedus dintr-o prezentare a firmei. Aceasta

înseamnă că inspecţia va identifica cu siguranţă noi riscuri şi deci va propune noi soluţii de prevenire a

unor posibile incendii.

Interviurile. Acestea sunt strâns legate de inspecţii şi sunt conduse în cadrul unei inspecţii.

Interviurile pot avea drept protagonist orice persoană din organizaţia respectivă, de la preşedintele

companiei, până la ultima secretară. Persoanele intervievate nu sunt instruite în managementul riscului,

dar cunosc foarte multe lucruri despre departamentul în care lucrează, putând contribui la identificarea

expunerilor la daune şi chiar la stabilirea măsurilor de prevenire. întrebările bine gândite pot conduce la

răspunsuri extrem de utile pentru specialistul în managemnetul riscului.

Chestionarele. De obicei se folosesc chestionarele scrise. Folosirea unui chestionar este

asemănătoare unui interviu, scopul celor două metode fiind obţinerea de informaţii de la o persoană, pe

baza unor întrebări. Diferenţa dintre aceste două metode constă în faptul că, în cazul chestionarului,

întrebările sunt prestabilite, standard. În funcţie de conţinutul întrebărilor chestionarele se împart în

chestionare pentru asigurări şi chestionare pentru managementul riscului.

Chestionarele pentru asigurări sunt realizate de companiile de asigurări şi însoţesc de obicei

produsele de asigurare. Ele urmăresc să identifice expunerile la daune care pot face obiectul unor

contracte de asigurare. Prin combinarea informaţiilor obţinute prin astfel de chestionare cu experienţa

36

agentului de asigurări se pot obţine programe de asigurare cât mai apropiate de nevoile organizaţiei sau

ale persoanelor implicate.- Limita acestor chestionare constă tocmai în orientarea lor foarte clară spre

asigurări şi mai puţin spre managementul riscului în general. Informaţiile obţinute prin intermediul

chestionarelor pentru asigurări trebuie corelate şi coroborate cu informaţiile obţinute prin alte metode.

Chestionarele pentru managementul riscului sunt concepute pentru a identifica atât riscurile care

pot fi asigurate, cât şi riscurile care nu pot fi asigurate. Astfel, ele au o sferă de analiză mai mare decât

chestionarele pentru asigurări. Dar şi aceste chestionare au propriile lor limite. Completarea lor implică

mari cheltuieli de timp şi energie. De aceea, aceste chestionare se completează o dată la câţiva ani.

Deşi unele întrebări se referă la informaţii faptice, vizând aspecte mai simple sau mai

superficiale, specialiştii în domeniu au abilitatea de a obţine informaţii utile din interpretarea lor. Ar fi

greşit să credem că prin completarea acestor chestionare vom reuşi să identificăm toate expunerile la

daune.

Cele mai multe chestionare sunt standardizate, pentru a se putea aplica la toate sau la aproape

toate organizaţiile. Această caracteristică poate să fie un dezavantaj, deoarece un chestionar standardizat

nu poate surprinde specificul fiecărei organizaţii.

Analiza documentelor financiare. Pentru identificarea riscului pot fi utile şi diferite

documente care reflectă activitatea finanaciară a unei companii. Dintre acestea, cele mai concentrate în

informaţii sunt: bilanţul contabil şi centralizatorul de venituri şi cheltuieli.

Bilanţul contabil raportează majoritatea bunurilor unei organizaţii, datoriile şi drepturile

patronului la un moment dat. Activele sunt listate de obicei în partea stângă a bilanţului, iar pasivele în

partea dreaptă. Cele două părţi ale bilanţului sunt în echilibru, fiind egale. Cu alte cuvinte, valoarea

bunurilor este egală cu valoarea datoriilor şi a drepturilor patronului.

Bunurile includ toate obiectele de proprietate care au o valoare exprimabilă în bani (numerar,

clădiri şi maşini etc).

Datoriile includ toate obligaţiile financiare ale organizaţiei, altele decât cele faţă de propriul

patron (impozite pe venituri, salarii etc).

Drepturile patronului reflectă valoarea curentă a investiţiilor făcute de asociaţi sau de acţionari.

În cele ce urmează este prezentat un exemplu de active:

Decembrie 31, 2009

Active____________________________________________________________Active circulante

Numerar................................................................. 60.000 UM-Titluri de plasament............................................... 80.000 UMCreanţe.................................................................. 280.000 UMStocuri................................................................... 500.000 UM

Total active circulante 920.000 UM

Active imobilizateTerenuri................................................................. 180.000 UM

37

Clădiri.................................................................... 300.000 UMMaşini................................................................... 400.000 UMVehicule şi echipamente........................................ 54.000 UM.

Total active imobilizate 934.000 UM

Total active........................................................................... 1.854.000 UM

Bilanţul constituie numai punctul de plecare în analiza specialiştilor. Fiecare rând sau rubrică

din acest bilanţ poate suporta o detaliere şi deci o investigare mai profundă. De exemplu, categoria

"terenuri" sau "clădiri" naşte în mod natural întrebări de genul "Ce fel de?", "Unde?", "Cât de mult?".

Aşa cum am mai menţionat, un astfel de bilanţ nu evidenţiază toate bunurile pe care le deţine

compania. în exemplul anterior lipsesc rubrici precum "informaţii", "baze de date". Bilanţul omite, de

asemenea, bunurile care nu aparţin companiei, dar care sunt folosite de compania respectivă pe baza unui

contract de închiriere. în această categorie pot intra spaţiile comerciale, vehiculele sau echipamentele de

birou închiriate.

Bilanţul evidenţiază situaţia existentă la o anumită dată, dar conţinutul lui nu este ceva static.

Fluxurile de materiale şi de produse, de numerar şi de creanţe se modifică în permanenţă. Valorile

prezentate în exemplul de mai înainte sunt practic inutile, dacă nu sunt însoţite de o analiză de

management al riscului corespunzătoare.

Centralizatorul de venituri şi cheltuieli reflectă atât dinamica activităţii desfăşurate de

companie, cât şi veniturile nete realizate în decurs de 1 an. Prezentăm mai jos un exemplu simplificat:

EFG CompanyCentralizator de venituri şi cheltuieli în anul 2009________________________Cifra de afaceri.............................................................. 390.000 UMCheltuieli

Salarii............................................................. 180.000 UMPublicitate...................................................... 10.000 UMUtilităţi........................................................... 18.000 UMChirie.............................................................. 30.000 UMImpozit pe salarii........................................... 14.000 UMAsigurări........................................................ 6.000 UMMaterii prime, materiale................................. 18.000 UMAmortizare echipament.................................. 10.000 UMAmortizare construcţii, clădiri........................ 6.000 UMDobânzi......................................................... 4.000 UMDiverse........................................................... 2.000 UMTaxe legale..................................................... 10.000 UM

Total cheltuieli 308.000 UMVenituri nete 82.000 UM

Asemenea bilanţului, acest centralizator de venituri şi cheltuieli constituie doar un punct de

plecare în analiza expunerilor la daune. De exemplu, ne-am putea întreba ce obiecte au fost implicate în

realizarea vânzărilor. La limită, considerând că activitatea companiei s-a întrerupt pentru un an de zile

datorită distrugerii sediului într-un incendiu, se poate; aproxima pierderea totală a companiei pornind de

la centralizatorul anului precedent. Ajustând veniturile nete funcţie de inflaţie şi adăugând costul

reparaţiilor, putem anticipa valoarea consecinţelor.

38

Analiza diagramei de fluxuri. O astfel de diagramă reprezintă activitatea organizaţiei sub forma

unor fluxuri funcţionale, informaţionale sau financiare. De exemplu, în cazul unui producător, diagrama

prezintă fluxul materialelor care se prelucrează şi se transformă în produse finite. Dacă există numeroase

operaţii de prelucrare, diagrama de fluxuri va fi foarte complexă. De aceea, pentru companiile mai mari

sunt necesare mai multe astfel de diagrame, câte una pentru fiecare flux tehnologic.

Diagramele de fluxuri sunt utile în identificarea expunerilor la riscul de întrerupere a activiţăţii şi

deci la pierderea veniturilor pe care aceste activităţi le generează. De exemplu, urmărind diagrama din

figura 2.1 se poate constata că distrugerea depozitului de materiale poate conduce la închiderea

compartimentelor 3-6, deoarece acestea nu vor mai dispune de materie primă. în figura 2.2 se poate vedea

cum o defecţiune pe linia de fabricaţie AB ar putea conduce la închiderea întregii fabrici. Evident, fiecare

din cauzele de mai înainte pot fi analizate în detaliu, determinându-se astfel posibilele sale consecinţe.

Diagramele de fluxuri oferă deci posibilitatea unei intruziuni în procesul de producţie, pe care alte metode

nu o permit.

39

1Aproviziona

re

2Depozitare

„A”

Etapele producţiei

Produse finite

Depozitare

Produse finiteDepozitare 1

8Desfacere

„B”

3Procesul

„A”

4Procesul

„B”

5Procesul

„C”

6Depozitare

„B”

7Desfacere

„A”

Furnizorul 1 Furnizorul 3Furnizorul 2 Furnizorul 4

Materii prime şi materiale

Întreprinderea 1

Întreprinderea 2

Subcontractorul 1

Subcontractorul 2

Întreprinderea 1

Produse finite

Depozitare

DesfacereMagazin 1

DesfacereMagazin 2

DesfacereMagazin 3

Desfacere Magazin 4

Diverşi vânzători independenţi

Consumatori 9Utilizator

Fig. 2.1. Diagramă pentru fluxuri externe

Diagramele de fluxuri sunt utile şi pentru faptul că evidenţiază regimurile tranzitorii şi de

transformare la care sunt supuse materiile prime în scopul obţinerii produselor finite. Dacă în loc de

materiale şi procesarea lor am considera circulaţia banilor, am putea identifica expunerea acestora la furt.

Fig. 2.2. Diagramă pentru fluxuri interne

Analiza portofoliului daunelor. Informaţiile referitoare la pagubele anterioare sunt deosebit de

utile pentru determinarea expunerilor la daune şi evaluarea probabilităţii acestora. Numai astfel se pot

elabora previziuni realiste. Într-o organizaţie mare, complexitatea şi varietatea daunelor dau şi mai multă

consistenţă informaţiilor. Cu cât frecvenţa de producere a unor riscuri este mai mare, cu atât evaluarea

probabilităţilor de reapariţie a acestora este mai corectă. Pentru o companie mică, repetarea unor expuneri

la daune este mai puţin probabilă şi deci o astfel de analiză este mai puţin eficientă.

40

1Aprovizionar

e

2Depozitare

„A”

Proces „AB”

3Procesare 1

4Procesare

1,2

5Procesare

2,3,4

Ambalare

Transport

Secţie aprovizionare

Depozit A Depozit B

Proces „A1” Proces „B1”

Proces „A2” Proces „B3” Proces „B4”

Proces „B2”

Ambalare

Transport

Etapele producţiei

Riscul se produce într-un anumit context, în anumite circumstanţe. Analiza expunerilor la daune

presupune, deci, o înţelegere a acelor condiţii care favorizează sau împiedică producerea pierderii. O

analiză completă trebuie să răspundă în final la trei întrebări majore:

Care este frecvenţa probabilă de producere a unui anumit risc?

Care este valoarea probabilă a consecinţelor producerii unui anumit risc?

Care este gradul de precizie cu care s-au determinat răspunsurile la întrebările de mai înainte?

Analiza statisticilor referitoare la expunerile la daune ale unei companii este utilă pentru

determinarea importanţei relative a fiecărei expuneri la pierderi şi ierarhizarea lor pe baza acestei

importanţe.

Structurarea expunerilor la pierderi pe baza acestei ierarhii permite o tratare diferenţiată a

riscurilor şi, deci, o abordare mai eficientă a lor. De exemplu, în managementul riscului sunt foarte

importante două categorii de expuneri la pierderi, respectiv cele determinate de: a) riscurile care pot

conduce la cele mai grave consecinţe şi b) riscurile a căror frecvenţă probabilă de producere este cea mai

mare.

Studiul primei categorii este necesar pentru a proteja în mod corespunzător obiectivele supuse

riscului, iar al celei de a doua, pentru realizarea de economii prin aplicarea procedurilor de control al

riscului.

Analiza statisticilor referitoare la daunele unei companii este utilă şi atunci când se stabilesc

limitele de asigurare pentru acele daune posibile a căror probabilitate de producere este ridicată.

Frecvenţa probabilă de producere a riscului. Această frecvenţă se referă la numărul de

evenimente - incendii, furturi, spargeri, cutremure etc. care se pot întâmpla într-un anumit interval de

timp, cum ar fi un an, o decadă sau un secol. Estimarea frecvenţei de producere a unui furt în cadrul unui

magazin ar putea conduce la concluzia că această frecvenţă este de un eveniment pe an; pentru un

potenţial incendiu, această frecvenţă ar putea fi de un eveniment la 50 de ani.

Expresia de "frecvenţă" asociată unor evenimente atât de rare poate creea confuzie. Aceste

evenimente sunt rare, dacă le raportăm la viaţa unui om. De exemplu, în SUA există clădiri care au

rezistat în timp mai bine de 200 de ani fară a suferi nici un incendiu. De aceea, în loc să analizeze fiecare

clădire şi să caute măsuri de prevenire sau reducere a riscului de incendiu pentru o singură clădire,

managementul riscului realizează previziuni pentru grupuri de clădiri sau categorii de clădiri. În acest caz,

se poate stabili că timp de 100 de ani - să zicem - o anumită categorie de clădiri a înregistrat mai multe

incendii, noţiunea de frecvenţă a producerii lor căpătând mai multă semnificaţie.

Ca regulă generală, se admite faptul că evaluarea frecvenţei de producere a riscurilor este mai

corectă şi mai uşor de realizat decât evaluarea consecinţelor daunelor potenţiale. Experienţa a demonstrat

că, în cazul marilor companii, evaluarea frecvenţei producerii anumitor riscuri se poate face cu o

aproximare destul de bună. De exemplu, o companie care dispune de 1000 de autovehicule poate realiza

pe baza datelor statistice o estimare destul de realistă a frecvenţei accidentelor cu daune materiale, într- o

perioadă dată de timp. De asemenea, o companie care comercializează produse prin poştă şi care

41

expediază zilnic un număr relativ mare de pachete poate determina cu o bună acurateţe frecvenţa daunelor

pachetelor. Ca exemplu, putem considera un lanţ de magazine care comercializează cărţi prin poştă,

expediind sute de cărţi pe zi, pe teritoriul unei ţări.

Daunele de valoare mare sunt destul de rare şi este dificilă evaluarea frecvenţei producerii unor

astfel de evenimente rare. Cu toate acestea, este mai bine să se determine chiar şi pentru aceste

evenimente o frecvenţă, cu o marjă de eroare admisibilă, decât să nu se facă nici o estimare.

Managementul riscului operează mai bine atunci când dispune de unele informaţii, chiar

insuficiente, decât atunci când nu dispune de nici un fel de informaţii.

Consecinţele probabile ale daunelor. În acest caz suntem interesaţi cât de severe pot fi

consecinţele materiale şi financiare ale unei daune potenţiale. Cu cât aceste consecinţe sunt mai mari, cu

atât mai importante devin riscurile respective pentru managementul riscului. Severitatea daunelor se

măsoară în primul rând prin efectele fizice. De exemplu, prin determinarea suprafeţei de teren ce poate fi

inundată de apele unui râu sau prin suprafaţa de teren agricol ce poate fi distrusă de grindină. Apoi se iau

în consideraţie consecinţele funcţionale ale stopării temporare a activităţii companiei. În sfârşit, se

evaluează consecinţele financiare ale evenimentului care s-ar putea produce.

De cele mai multe ori consecinţele au valori care diferă de la un eveniment la altul. De exemplu,

o furtună nu afectează niciodată exact aceeaşi suprafaţă de teren şi nici cu aceeaşi intensitate, iar

intensitatea unui cutremur de pământ poate varia între 1 şi 7 pe scara Richter. Severitatea calamităţilor

naturale, în special, depinde de condiţiile locale, care variază şi ele în timp. De exemplu, un incendiu care

se declanşează noaptea poate produce mai multe pagube decât unul care se declanşează ziua, datorită

timpului mai mare necesar intervenţiei pompierilor.

Cunoaşterea mărimii pierderii potenţiale este foarte importantă în managementul riscului. Dar

această evaluare oferă mai mult o valoare medie informativă, deoarece rezultă doar dintr-o extrapolare a

datelor statistice. De aceea, uneori este mai interesant de ştiut care este valoarea maximă posibilă a

pierderii, precum şi valoarea maximă probabilă a pierderii.

Dauna maximă posibilă. Aceasta reprezintă valoarea totală maximă posibilă a daunei care se

poate produce într-un anumit loc, asupra unui bun. Cu alte cuvinte, dauna maximă posibilă reprezintă

dauna maximă care se poate produce. De exemplu, dacă obiectul de proprietate este o clădire, iar

evenimentul este un incendiu, atunci dauna maximă posibilă constă în distrugerea completă a clădirii cu

tot ce se află în ea. Valoarea totală a acestor pagube poate fi estimată foarte bine în absenţa incendiului şi

de aceea ea trebuie folosită ca o valoare limită.

Focul nu este însă întotdeauna cel mai serios pericol din punct de vedere al consecinţelor. De

exemplu, dacă o clădire este construită din ziduri solide rezistente la foc, cu compartimente izolate, care

limitează extinderea incendiului, dauna maximă posibilă în acest caz va fi mai mică. Din nefericire,

măsurile de protecţie luate împotriva incendiului nu ajută la nimic în caz de cutremur de pământ,

inundaţie sau alunecare de teren. In aceste ultime cazuri, distrugerile provocate pot fi catastrofale.

42

Dauna maximă posibilă trebuie considerată şi în cazul altor proprietăţi, nu numai al clădirilor şi

conţinutului acestora. De exemplu, care este dauna maximă posibilă ce poate afecta parcul auto al unei

companii? Care este probabilitatea distrugerii parcului de maşini din cauza unei inundaţii sau a unui

uragan?

Evaluarea daunei maxime posibile s-ar putea să fie uneori dificil de realizat. De exemplu, dacă

vom considera un lot de produse care trebuie transportat şi apoi transbordat printr-o gară sau un port,

dauna maximă posibilă s-ar putea atinge atunci când o parte din produse se află în faza de transport, altele

în faza de depozitare, iar altele încărcate deja pe vapor. Oricum, evaluarea daunei maxime posibile trebuie

realizată în funcţie de tipul de proprietate şi de un set de condiţii specifice producerii evenimentului

nedorit.

Dauna maximă probabilă. Valoarea maximă a daunei probabile este în general mai mică decât

dauna maximă posibilă. In cazuri extreme, când distrugerea proprietăţii este totală, cele două valori sunt

egale. Dacă reluăm cazul declanşării unui incendiu într-o clădire, ne putem imagina că există o serie de

sisteme automate de protecţie împotriva incendiilor, care vor contribui la stingerea focului şi la limitarea

pagubelor produse. În general, clădirile sunt dotate cu detectoare de incendiu şi cu un sistem de stingere,

care intră automat în funcţiune la semnalul dat de detector. În astfel de situaţii, pierderea maximă

probabilă este evident mai mică decât pierderea maximă posibilă.

Figura 2.3 prezintă o ilustrare a conceptelor descrise mai înainte. Considerăm două clădiri A şi B

amplasate pe cele două maluri ale unui râu. Clădirea A este compartimentată în trei, fiecare compartiment

fiind prevăzut cu pereţi incombustibili. Valoarea construcţiei şi a conţinutului pentru cele trei

compartimente este notată în figură astfel: aria 1 - 2 milioane UM; aria 2 - 4 milioane UM; aria 3 - 6

milioane UM.

43

Fig. 2.3 - Pierderea maximă posibilă şi pierderea maximă probabilă

Clădirea B este separată de clădirea A de un râu care are o lăţime de aproximativ 70m. Distanţa

dintre clădirea A şi clădirea B este de 100m. Valoarea totală a clădirii B şi a conţinutului acesteia este de

20 milioane UM. Pentru a determina gradul de protecţie împotriva incendiului asigurat de pereţii

compartimentelor din clădirea A şi de distanţa dintre cele două clădiri se va apela la un inginer specialist,

care va analiza caracteristicile combustibile ale materialelor de construcţie folosite pentru cele două

clădiri. Dacă se produce un incendiu în clădirea B, fără ca acesta să se extindă şi asupra clădirii A, atunci

dauna maximă posibilă este de 20 milioane UM. Dacă sistemul de stingere este eficient şi focul este stins

înainte de a devasta totul, atunci dauna maximă probabilă este mai mică, ea putând reprezenta 40% din

dauna maximă posibilă.

Dacă incendiul se produce în clădirea A, atunci el va fi împiedicat să se extindă de pereţii

incombustibili ai compartimentului în care s-a produs. Valoarea maximă posibilă a daunei va fi în acest

caz egală cu valoarea maximă probabilă aferentă distrugerii compartimentului 3 (6 milioane UM). Dacă

sistemul automat de stingere instalat în fiecare compartiment acţionează eficient în caz de incendiu, atunci

compartimentul în care a izbucnit focul nu va fi distrus complet. Valoarea maximă probabilă va fi în mod

cert mai mică decât valoarea maximă posibilă.

O analiză similară se poate face şi pentru o clădire cu mai multe etaje, pentru a se estima valoarea

maximă posibilă şi valoarea maximă probabilă a daunelor.

Considerând ca pericol probabil focul, am realizat analiza de mai înainte în ipoteza că incendiul

produs într-una din clădiri nu se propagă peste râu şi la cealaltă clădire. Cele două clădiri pot fi afectate

însă simultan de o inundaţie provocată de râul ce trece printre ele. De aceea, în evaluarea daunelor trebuie

luată în consideraţie şi probabilitatea revărsării apelor în zona celor două construcţii, precum şi

consecinţele provocate de o inundare temporară a celor două clădiri.

Conceptul de daună totală. Atunci când se calculează valoarea maximă a daunei potenţiale,

atenţia trebuie îndreptată spre faptul că o pierdere majoră poate fi rezultatul combinării efectelor mai

multor pericole.

De exemplu, un cutremur de pământ poate distruge instalaţiile de alimentare cu energie electrică

şi conductele de gaze. S-ar putea ca acest lucru să conducă la declanşarea unui incendiu sau a unor

explozii. Uraganele şi inundaţiile pot acţiona împreună, cumulându-se astfel efectele distructive. De

asemenea, un pericol poate genera atât distrugeri asupra proprietăţii, cât şi întreruperi ale activităţii. Dacă

în urma daunelor, o parte din activitate se va desfăşura în spaţii noi, închiriate temporar, atunci apar şi

cheltuieli suplimentare. De aceea este foarte important ca în evaluarea daunelor totale să se ia în

consideraţie orice combinaţie posibilă de efecte.

Gradul de precizie al estimărilor. Acest termen este folosit deseori pentru a desemna gradul de

încredere pe care cineva îl poate avea în datele disponibile, deci în baza de date folosită pentru evaluarea

daunelor posibile şi probabile. Gradul de precizie al estimărilor joacă un rol foarte important în alegerea

metodelor de management al riscului.

44

Să presupunem că putem anticipa daunele ce se vor produce într-un an, prin stabilirea unui

domeniu de aproximare (fig. 2.4). Aceasta presupune determinarea unei limite minime şi a unei limite

maxime a evoluţiei acestor daune şi apoi determinarea unei valori medii. Daunele efective, reale vor avea

în mod cert o evoluţie diferită faţă de valoarea medie anticipată, dar valoarea lor va fi cuprinsă între limita

superioară şi limita inferioară. Exemplul considerat în figura 2.4 ar putea caracteriza o firmă de transport

cu o experienţă de cel puţin 10 ani în afaceri. Cu o bază de date statistice bine pusă la punct, evaluarea

daunelor se poate face destul de bine, prin stabilirea unui maxim şi a unui minim.

O situaţie diferită este prezentată în figura 2.5. Exemplul ilustrat aici reprezintă daunele provocate

de incendii unei companii mari, ce deţine un număr mare de clădiri. Se pot produce câteva incendii în

fiecare an. In anul 4 nu se înregistrează nici o daună, în schimb, în anul 8 se produce un incendiu major.

Aceste situaţii pot fi anticipate cu o anumită aproximaţie, dar este greu de estimat pagubele majore. Dacă

în cazul din fig. 2.4 pierderile sunt previzibile şi deci ar putea fi suportate de către companie, în exemplul

din fig. 2.5 apare nevoia de asigurare.

Maximum

Valoare

pierdere

45

Valoare anticipată

Minimum

Valoareactuală

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11

Fig. 2.4 - Daune anticipate și daune efective. Cazul 1.

Minimum

Valoare anticipată

Valoareactuală

Maximum

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11Fig. 2.5 - Daune anticipate și daune efective. Cazul 2.

Valoare pierdere

2.3. Examinarea fezabilităţii tehnicilor alternative de management al

riscului

Examinarea fezabilităţii tehnicilor alternative de management al riscului constituie cel de-al

doilea pas în tratarea unor expuneri la daune, în procesul de management al riscului. Pentru a înţelege

această etapă este necesar , mai întâi, să se cunoască tehnicile ce pot fi aplicate în acest în domeniu. Este

exact ceea ce încercăm să facem în ceea ce urmează.

Controlul riscului

Toate tehnicile de management al riscului se clasifică în două mari categorii:

a) controlul riscului

b) finanţarea riscului.

Controlul riscului - cunoscut de asemenea şi sub denumirea de control al daunelor - este definit

de acţiunea conştientă sau de decizia de a acţiona în vederea reducerii frecvenţei sau severităţii

consecinţelor daunelor accidentale.

Finanţarea riscului are ca scop găsirea posibilităţilor de a acoperi daunele produse în pofida

măsurilor de prevenire şi limitare a acestora.

Cu alte cuvinte, controlul riscului se focalizează pe daunele propriu-zise şi nu pe consecinţele

financiare ale acestora. Finanţarea riscului se focalizează pe măsurile financiare necesare pentru revenirea

la starea de dinaintea producerii daunelor. De exemplu, distrugerea unei maşini dintr-o fabrică conduce

atât la o pierdere fizică cât şi la o pierdere de venituri (ca urmare a scoaterii din producţie a maşinii

respective). Faptul că se vor plăti compensaţii de către compania de asigurări nu reduce, din perspectiva

controlului riscului, cu nimic severitatea consecinţelor.

Tehnicile de control al riscului şi de finanţare a riscului sunt deseori utilizate împreună pentru a

trata expunerile la daune. Analizând costurile fiecărui pas ce trebuie făcut pentru reducerea frecvenţei şi,

respectiv a severităţii consecinţelor unei daune, se pot obţine rezultate bune atât în cazurile particulare cât

şi pentru întreaga societate. Dar oricât de optimişti am fi, este bine să subliniem faptul că, oricât de mult

ar reduce controlul riscului frecvenţa şi severitatea daunelor, acestea nu pot fi complet eliminate. De

aceea, problema finanţării riscului trebuie să constituie un obiectiv important al managementului riscului

căruia să i se găsească soluţii cât mai eficiente. De multe ori, un program eficient de control al riscului

poate conduce la reducerea intervenţiei programului de finanţare a riscului.

De exemplu, costul asigurării (respectiv, al programului de finanţare a riscului) poate fi redus,

dacă banii şi celelalte hârtii de valoare sunt păstrate într-un seif special, cu sisteme de alarmă antifurt

(respectiv, prin aplicarea unui program de control al riscului).

Din punct de vedere teoretic, se pot aplica o infinitate de măsuri de control al riscului, pentru

diferitele expuneri la daune. In cele ce urmează, ne vom opri însă numai la cele mai importante dintre

acestea. Prin măsură de control al riscului vom înţelege orice acţiune care conduce la reducerea frecvenţei

46

sau severităţii daunelor, cum ar fi de exemplu instalarea unui sistem de alarmă. Prin tehnică de control al

riscului vom înţelege o serie de măsuri asociate. Tehnicile de control al riscului includ:

• Evitarea expunerii la risc

• Prevenirea pierderii

• Limitarea pierderii

• Dispersia expunerilor la pierderi

Evitarea expunerii la risc. Dacă se reuşeşte acest lucru, atunci pierderea nu se mai produce.

Printr-o astfel de tehnică se reduce la zero probabilitatea de producere a pierderii. Evitarea expunerii la

risc este însă posibilă numai într-un număr redus de cazuri şi numai în anumite domenii.

Dacă evitarea expunerii la risc ar fi fost universal aplicabilă, atunci nici nu s-ar mai fi vorbit

despre management al riscului.

Totodată, aplicarea acestei tehnici presupune o anumită investiţie, deci o reducere a veniturilor

companiei. Decizia de aplicare a acestei tehnici de evitare a expunerii la risc trebuie luată numai după o

analiză atentă a costurilor implicate şi, respectiv a beneficiilor ce vor fi obţinute. O companie poate

renunţa, de exemplu, la fabricarea unor produse sau la aplicarea unor procese tehnologice care, prin

natura lor, sunt generatoare de pericole.

Prevenirea daunelor. Prin această metodă se urmăreşte reducerea cât mai mult posibil a

frecvenţei sau a probabilităţii de producere a unei daune, fără a se ajunge la eliminarea ei completă.

Astfel, dacă prin evitarea expunerii la risc se urmărea obţinerea unei probabilităţi egale cu zero, în cazul

prevenirii daunelor se urmăreşte reducerea valorii acestei probabilităţi, fără a se atinge însă valoarea de

zero. Prevenirea daunelor se deosebeşte şi de metoda limitării daunelor prin faptul că are în vedere

reducerea probabilităţii de apariţie, în timp ce cealaltă metodă se focalizează pe reducerea consecinţelor

daunei. În practică, aceste două tehnici ale managementului riscului se combină.

In general, prevenirea daunelor are la bază o analiză detaliată a cauzelor care conduc la

producerea unei anumite daune urmată de eliminarea celor care sunt controlabile. Prin eliminarea acestor

cauze sau prin intervenţia în succesiunea lor de producere se poate obţine o reducere a probabilităţii de

producere a pierderii. Prezentăm în continuare câteva exemple de măsuri care se pot lua în scopul

reducerii frecvenţei de producere a daunelor provocate de incendii:

1. Reducerea utilizării materialelor inflamabile.

2. Depozitarea materialelor inflamabile în condiţii de securitate.

3. Controlul surselor de încălzire şi al flăcărilor libere.

4. Eliminarea surselor de combustie spontană.

5. Impunerea restricţiei "Fumatul interzis".

47

Limitarea daunelor. Prin această metodă se urmăreşte reducerea severităţii consecinţelor unor

daune. De exemplu, pentru reducerea consecinţelor unui incendiu în clădirea administrativă a unei

companii se pot lua următoarele măsuri:

Compartimentarea clădirii cu ajutorul unor pereţi despărţitori incombustibili, astfel încât incendiul

care s-ar putea produce într- un compartiment să fie împiedicat să se extindă în celelalte.

Reducerea intensităţii incendiului prin depozitarea materialelor

inflamabile în containere rezistente la foc.

Cooperarea cu departamentul de pompieri pentru a stabili măsurile urgente ce trebuie luate în cazul

declanşării unui incendiu.

Instalarea şi întreţinerea unui sistem de semnalizare pentru prevenirea incendiului şi, respectiv, a

unui sistem automat de stingere a focului.

După declanşarea incendiului este necesar să se:

• anunţe imediat departamentul de pompieri din zonă;

• asigure protecţia materialelor inflamabile;

• încerce salvarea bunurilor care pot fi distruse de foc.

Dispersarea expunerii la daune. în acest caz este vorba de fapt de două tehnici asociate, dar

care urmăresc obiective diferite: distribuţia expunerii în unităţi diferite şi duplicarea unităţilor de

expunere. Ambele tehnici urmăresc să reducă dependenţa organizaţiei de oricare dintre bunurile aflate în

proprietate, astfel încât orice pierdere individuală să fie mai mică şi mai uşor de prezis. Logica metodei de

segregare este sintetizată prin zicala: "Nu pune toate ouăle în acelaşi coş".

Distribuirea expunerii la daune implică repartizarea bunurilor şi activităţilor unei companii mai

multor unităţi separate. De exemplu, repartizarea materialelor ce urmează a fi stocate în două magazii

separate sau fabricarea unei componente dintr-un echipament în două fabrici, nu doar într-una singură. În

funcţie de condiţiile concrete existente, se pot folosi trei sau patru depozite în loc de două. În mod similar,

o activitate poate fi realizată în mai mult de două unităţi de producţie. ..

Duplicarea se referă la reproducerea unor bunuri sau facilităţi de producţie în scopul creării unei

rezerve necesare în caz de pierdere. Această rezervă nu este folosită în mod curent în activitatea

companiei; ea intră în acţiune numai în cazul în care s-a produs paguba şi deci echipamentul principal nu

mai poate fi utilizat. Iată câteva exemple de duplicare:

• Păstrarea într-un seif a copiilor după documentele financiare importante. În cazul în care

documentele originale sunt distruse într-un eveniment nedorit (incendiu, furt, inundaţie, etc.) pentru

reconstituirea documentaţiei companiei se vor folosi copiile.

• Păstrarea unor piese de schimb pentru echipamentele cele mai importante sau chiar a unor

echipamente de rezervă. Cu alte cuvinte, managementul riscului este dublat de o analiză a riscului

tehnologic, care în anumite domenii este extrem de importantă (de exemplu, la proiectarea centralelor

electrice nucleare).

48

• încheierea unui contract de ajutor reciproc în caz de daune, astfel încât pentru o perioadă

determinată de timp compania afectată să poată utiliza diferite echipamente ale celeilalte companii care

nu a suferit pagube (de exemplu, calculatoare, imprimante, echipament tipografic etc).

Atât distribuţia cât şi duplicarea sunt în general metode scumpe, iar uneori chiar imposibil de

aplicat. Separarea se foloseşte ca o metodă de sine stătătoare, dar sunt situaţii în care ea apare şi ca un

rezultat sau consecinţă a aplicării unor alte metode de management al riscului. De exemplu, o companie

îşi construieşte un al doilea depozit, deoarece doreşte să-şi extindă activitatea şi are nevoie de noi spaţii

de depozitare. în acest caz, deşi cel de- al doilea depozit satisface şi cerinţele de distribuţie, motivaţia

primară o constituie nevoia de noi spaţii de depozitare şi nu managementul riscului.

Spre deosebire de distribuţie, duplicarea - crearea unei unităţi de rezervă - se face din

considerente de management al riscului. Specialiştii în management sau unii manageri generali recunosc

importanţa deosebită a unor bunuri şi urmăresc dublarea acestora prin crearea unei rezerve. Prin aceasta

se reduce riscul operaţional atât din punct de vedere economic (din încetarea activităţii), cât şi din punct

de vedere al securităţii tehnologice. De exemplu, într-o centrală electrică nucleară, oprirea unei pompe de

alimentare cu apă a reactorului nuclear, din cauza unei defecţiuni, pune în pericol răcirea corespunzătoare

a zonei active a acestuia şi creează premizele unui accident nuclear. De aceea, pentru a se reduce riscul

tehnologic şi pentru a creşte gradul de fiabilitate al instalaţiilor se va instala o pompă de rezervă, care să

intre automat în funcţiune la căderea pompe principale.

Finanţarea riscului. Scopul finanţării riscului este de a acoperi acele daune care se produc

indiferent de măsurile de prevedere care se iau în cadrul controlului riscului. Măsurile de finanţare a

riscului nu contribuie la scăderea frecvenţei de producere a unor daune şi nici la reducerea consecinţelor

acestora. Ele pot contribui însă la reducerea costurilor totale şi mai ales, la găsirea căilor de obţinere a

fondurilor pentru acoperirea daunelor.

Fiecare metodă de finanţare a riscului implică un plan de finanţare dintr-o sursă certă, care trebuie

să intervină în caz de daună. Sursele de finanţare neplanificate - cum ar fi fonduri guvernamentale pentru

cazurile de calamităţi naturale sau despăgubiri ale terţelor părţi care au contribuit la producerea pagubelor

- nu sunt sigure. Ele pot să intervină imediat după pierdere sau nu.

Metodele sau tehnicile de finanţare a riscului pot fi clasificate în:

• Metode de reţinere a riscului

• Metode de transfer al riscului

• Metode mixte

Metode de reţinere a riscului. Atunci când o anumită companie se bazează pe astfel de metode,

problema se rezolvă folosind propriile surse de finanţare. Uneori aceste cheltuieli se numesc cheltuieli de

soluţionare a daunelor.

Acoperirea din surse interne a daunelor poate avea la bază premize conştiente sau inconştiente.

De exemplu, dacă o companie are un automobil vechi şi se consideră că în caz de coliziune se plăteşte

49

mai puţin decât ar fi costat o poliţă de asigurare, atunci se renunţă la asigurare. Cu alte cuvinte, cu bună

ştiinţă şi pe baza unei analize economice s-a luat decizia ca în caz de accident prin coliziune, plata

reparaţiilor să fie suportată de către companie. Pentru a exemplifica şi cealaltă categorie de premize, să

considerăm că o companie îşi asigură clădirea în care sunt amplasate birourile administrative. Dar, din

ignoranţă, compania nu încheie un contract de asigurare pentru acoperirea daunelor totale. În cazul unei

calamităţi naturale, compania de asigurări va plăti societăţii o parte din valoarea proprietăţii pierdute, dar

nu integral. Diferenţa va fi suportată de către societate.

Argumente pentru folosirea reţinerii. Exemplele de mai înainte au urmărit să ilustreze două

situaţii tipice. Dar, în istoria unei companii pot fi întâlnite şi alte situaţii. De exemplu, în cazul unor

distrugeri provocate de război nu există alte metode de finanţare a daunelor decât cele interne. De

asemenea, sunt situaţii în care compania consideră că o costă mai puţin acoperirea unei anumite categorii

de daune decât achiziţionarea unei poliţe de asigurare.

În general, primele de asigurare pe care le solicită companiile de asigurări au fost calculate astfel

încât să acopere despăgubirile, ajustările în timp ale acestora, cheltuielile proprii de funcţionare şi marja

de profit. Dacă o companie îşi plăteşte singură daunele, atunci - în ansamblu - se plăteşte mai puţin decât

în cazul contractelor de asigurare.

Se poate întâmpla totuşi, ca o companie să-şi planifice o anumită sumă de bani pentru astfel de

daune, însă pierderile reale înregistrate să fie cu mult mai mari decât cele anticipate. încercarea de a

acoperi aceste daune poate crea dificultăţi serioase şi de aceea este preferabilă varianta încheierii unui

contract de asigurare. Cheia folosirii reţinerii riscului constă în selectarea acelor daune care pot fi

anticipate, aproximate şi care nu pot depăşi un anumit nivel de acceptabilitate, pentru anul respectiv. Din

acest punct de vedere, metoda este mai uşor de aplicat în cadrul organizaţiilor mari. Acestea dispun de

posibilităţi financiare mai mari pentru acoperirea daunelor şi, în acelaşi timp, numărul de daune

înregistrate este mai mare, fapt care permite o analiză mai corectă a probabilităţii lor de producere.

Unul dintre avantajele evidente ale acestei metode constă în faptul că firma nu plăteşte decât dacă

se produce o anumită daună. Dacă aceasta nu se produce, atunci nu se plăteşte nimic.

Metode de acoperire a daunelor. Oricare dintre cele trei metode menţionate în continuare poate fi

utilizată pentru acoperirea daunelor:

Prefinanţare - banii necesari pentru acoperirea daunelor se pun deoparte, în avans.

Finanţare curentă - banii necesari pentru acoperirea daunelor se disponibilizează în

momentul în care s-au produs daunele.

Postfinanţare - organizaţia plăteşte pentru daune cu o anumită întârziere, pentru

acoperirea imediată contractându-se credite.

O problema importantă în aplicarea metodei de reţinere a riscului o constituie faptul că în

contextul actualului sistem de impozitare, cheltuielile pentru acoperirea daunelor se deduc din suma

impozabilă numai după producerea pierderii, deoarece numai atunci se cunoaşte exact valoarea acestora.

Există deci un anumit moment când se pot face plăţile propriu- zise, indiferent de metodele de finanţare

adoptate.

50

Prefinanţare. Avantajul principal al acestei metode constă în faptul că permite o reţinere oricât de

mare, prin economii realizate treptat, premergător producerii pagubelor. Dezavantajul metodei rezidă în

blocarea unor sume de bani care, altfel, ar fi putut fi folosite în activitatea curentă a companiei. Se

înregistrează astfel o pierdere de profit, banii fiind scoşi din ciclul productiv. De aceea, metoda

prefinanţării nu este o metodă foarte agreată.

Finanţarea curentă. Aceasta este forma de reţinere cea mai populară şi, de multe ori, cea mai

puţin costisitoare. Principalul ei avantaj constă în faptul că nu este necesară crearea unor fonduri înainte

ca pierderea să se producă. Dezavantajul ei rezidă în faptul că plata se face prin prelevarea sumei o dată,

deci integral, din bugetul companiei.

Postfinanţarea. Să presupunem că o clădire este atât de distrusă, încât trebuie reconstruită. Noua

structură a construcţiei va costa mai mult decât valoarea vechii clădiri, însă va valora mai mult. Astfel,

proprietarul ar putea obţine un împrumut pentru finanţarea lucrărilor, urmând să acopere daunele ulterior.

Aceasta este o procedură clasică de postfinanţare. Avantajul principal îl constituie faptul că plata daunelor

se poate eşalona pe o perioadă de mai mulţi ani, în loc să se facă integral, o singură dată. Dezavantajul

constă în dobânda care trebuie plătită pentru credit. Un alt dezavantaj îl reprezintă reducerea capacităţii de

creditare a companiei, respectiv reducerea capacităţii ei de a împrumuta şi plăti, la termenele fixate,

sumele împrumutate.

Autoasigurarea. Acest termen nu a fost folosit până acum în prezentarea metodei de reţinere a

riscului, dar el reprezintă de fapt una dintre formele procesului de reţinere. Termenul de autoasigurare

este însă mai restrictiv, el presupunând următoarele caracteristici:

Un număr suficient de mare de expuneri la daune independente, pentru ca producerea lor

să se poată anticipa cu o bună aproximare.

Un fond de autoasigurare alimentat de organizaţie prin contribuţii regulate. Din acest

fond se acoperă pierderile produse, simulându-se un contract de asigurare.

Un program structurat ca pentru asigurarea captivă.

Respectarea reglementărilor legale privind autoasigurarea.

Metode de transfer al riscului. Această metodă se utilizează atunci când o persoană sau

organizaţie obţine angajamentul unei alte organizaţii de a acoperi integral sau parţial daunele produse. Se

pare deci că responsabilitatea acoperirii daunelor a fost transferată unei alte organizaţii, acest lucru fiind

valabil numai atâta timp cât aceasta din urmă îşi poate onora angajamentul, plătind efectiv. Dacă din

anumite motive, organizaţia căreia i s-a transferat răspunderea nu poate plăti, atunci organizaţia care

suportă daunele va fi nevoită să suporte şi cheltuielile de soluţionare a acestora.

Asigurarea. Forma cea mai cunoscută de transfer al riscului este asigurarea. Aceasta funcţionează

bine atunci când există mai multe expuneri la daune în aceeaşi categorie şi când, pentru aceleaşi daune,

există mai multe organizaţii care transferă riscul companiei de asigurări. Asigurarea funcţionează corect

atunci când compania de asigurări nu este obligată să plătească mai mult decât îşi poate permite. Cu alte

cuvinte, succesul aranjamentelor de acest fel este asigurat numai dacă compania de asigurări colectează

51

suficient de mulţi bani ca să poată acoperi toate cheltuielile cu daunele acoperite prin contractele de

asigurare.

Orice persoană sau organizaţie care vrea să beneficieze de un astfel de transfer trebuie să încheie

un contract cu compania de asigurări, contract cunoscut sub numele de poliţă de asigurare. Conform

acestui contract, persoana sau organizaţia asigurată se obligă să plătească o primă de asigurare, iar

compania de asigurări se obligă să despăgubească în cazul producerii riscurilor preluate. Prima plătită de

fiecare persoană sau organizaţie este mică în comparaţie cu valoarea daunei potenţiale.

Transfer fără asigurare. Acesta constituie o altă formă de transfer al responsabilităţii de plată. In

acest caz, o anumită entitate, alta decât o companie de asigurări, îşi asumă obligaţia de a plăti o anumită

categorie de daune pentru o altă companie. Nu se pune problema existenţei mai multor organizaţii care să

transfere această responsabilitate pentru aceeaşi categorie de daune. Contractul de transfer este de obicei

parte a unui contract mai mare, cum ar fi un contract de leasing, un contract de construcţii-montaj sau

unul de service. În cadrul acestor contracte de amploare, una dintre părţi îşi asumă şi responsabilitatea de

a acoperi pierderile suferite de cealaltă parte.

Cele mai multe transferuri fară asigurare se fac pentru riscurile de răspundere civilă şi mai puţin

pentru expunerile la daune ale bunurilor. Să presupunem, de exemplu, că proprietarul unui teren

angajează o firmă de construcţii pentru realizarea unei clădiri. Constructorul îşi poate asuma prin contract

şi responsabilitatea de a plăti eventualele pagube pe care le-ar putea produce celor din jur. Dacă cineva îl

dă în judecată pe proprietarul terenului pe care se construieşte pentru prejudiciile provocate de

constructori şi, în final, câştigă procesul, atunci prin clauza de transfer, compania constructoare va plăti

daunele rezultate din proces. Dacă în contract nu este prevăzută o astfel de clauză de transfer, atunci

proprietarul va suporta plata penalizărilor impuse de instanţă.

Deoarece compania care se angajează să plătească pagubele unei alte companii nu este

specializată în asigurări, protecţia financiară oferită este mai puţin sigură decât în cazul asigurărilor,

deoarece:

O companie de asigurări posedă resurse financiare mai mari, utilizate special pentru

realizarea transferului de riscuri. De asemenea, se pot obţine informaţii mai multe şi mai

credibile despre capacitatea unei companii specializate în asigurări de a plăti daune decât

despre capacitatea unei alte companii.

O companie de asigurări este nevoită ca, prin serviciile pe care le oferă, să-şi construiască şi

să-şi menţină o reputaţie cât mai bună faţă de clienţi.

Cele mai multe contracte de asigurări sunt practic standardizate şi, deci, susceptibile de mai

puţine interpretări decât în cazul unor contracte individuale, unicat. Mai mult chiar,

contractele standardizate sunt contracte de adeziune, ceea ce înseamnă că orice formulare

ambiguă este folosită în favoarea celui asigurat.

In unele ţări, cum este cazul SUA, reglementările guvernamentale cer ca aceste contracte de

asigurări să fie analizate şi de experţi guvernamentali, pentru a se evita formulările ambigue

sau cele de tip capcană pentru cei asiguraţi.

52

Astfel de măsuri de protecţie nu se pot aplica în cazul contractelor de transfer fără asigurare.

Transferul unui risc către o companie, alta decât o companie de asigurări, poate fi considerată

avantajoasă în următoarele condiţii:

Compania care preia riscul financiar se află într-o poziţie care-i permite să controleze

expunerea la pierderile în cauză.

Compania care preia riscul financiar are un control aproape complet asupra lucrării

contractate, cum ar fi de exemplu, construirea unei clădiri pentru o altă companie.

Anumite expuneri la daune sunt atipice şi, deci, nu pot fi asigurate.

Includerea clauzei de transfer într-un contract mai amplu motivează compania care a

preluat transferul să facă totul pentru evitarea sau minimizarea probabilităţilor de producere a

daunelor potenţiale.

Compania care preia transferul riscului poate acoperi pierderile în condiţii mai economice

decât compania care a făcut transferul.

Metode mixte. Reţinerea şi transferul apar de multe ori combinate. Un exemplu uzual îl poate

constitui o poliţă de asigurare de bunuri cu o franşiză deductibilă de 1.000 UM pentru fiecare eveniment.

Aceasta înseamnă că, în cazul producerii unei daune, compania asigurată suportă întreaga valoare a

daunei, dacă aceasta este sub limita franşizei şi reţine numai 1.000 UM pentru orice pierdere a cărei

valoare este mai mare decât această limită. Valoarea daunei care depăşeşte 1.000 UM este transferată unei

companii de asigurări, până la limita maximă de asigurare.

O altă metodă care combină reţinerea cu transferul este asigurarea cu stabilirea retrospectivă a

primelor. Persoana sau organizaţia asigurată plăteşte o primă de asigurare determinată, în parte, în funcţie

de pierderile produse în perioada de asigurare, încadrându-se între o valoare minimă şi una maximă. Cu

alte cuvinte, prima de asigurare are o valoare variabilă, începând cu o valoare minimă şi crescând

proporţional cu pierderile înregistrate. Totuşi, pierderile individuale de o anumită valoare stabilită şi

pierderile totale mai mari decât o anumită valoare anticipată nu vor mai contribui la creşterea primei de

asigurare.

2.4. Alegerea celor mai adecvate tehnici de management al riscului

Cel de-al treilea pas în procesul managementului riscului constă în selectarea celei mai bune

metode sau tehnici de a trata diferitele expuneri la daune. Uneori poate fi vorba şi de o combinaţie de mai

multe tehnici, care să răspundă cel mai bine cerinţelor. Ceea ce înţelegem prin "cea mai bună" metodă

depinde de mai mulţi factori, dintre care un rol important îl ocupă capacitatea organizaţiei de a anticipa

pierderile, de a acoperi pierderile şi de a accepta riscul. Iată câteva întrebări ale căror răspunsuri constituie

fundamentul decizional al acestei etape:

Trebuie sau nu instalat un sistem automat pentru stingerea incendiilor? Chiar dacă

societatea a încheiat un contract de asigurare, este bine să se ia o astfel de decizie, cu condiţia

ca acest sistem să fie eficient.

53

Expunerea la risc ar trebui reţinută parţial sau integral?

Dacă nu se poate reţine în întregime expunerea la risc, care sunt valorile optime de reţinut

şi de transferat?

Selectarea tehnicilor de management al riscului nu permite întotdeauna compararea mai multor

variante. Sunt situaţii când o anumită tehnică de management al riscului este impusă de o anumită situaţie

concretă, pentru a obţine anumite obiective prestabilite. De exemplu, constructorul unei clădiri are nevoie

de un buldozer, pe care vrea să-1 împrumute. Proprietarul buldozerului s-ar putea să pretindă ca firma de

construcţii să deţină un contract de asigurare. Un alt exemplu ar putea fi echiparea unei noi clădiri cu un

sistem de automat de incendiu. Dacă în zona în care se construieşte clădirea există reglementări care îi

obligă pe proprietarii noilor clădiri să-şi instaleze sisteme de semnalizare şi sisteme automate de stingere

a incendiilor, atunci posibilitatea de a opta este exclusă. Cerinţa este impusă prin reglementări

guvernamentale. Companiei nu-i mai rămâne decât să analizeze dacă această măsură va fi sau nu singura

contribuţie a managementului riscului. De exemplu, instalarea unui astfel de sistem ar putea fi dublată de

o poliţă de asigurare împotriva incendiilor.

În anumite situaţii, companiile de asigurări impun, celor care vor să se asigure împotriva

furturilor, condiţia montării sistemelor de alarmă şi de protecţie. De exemplu, dacă proprietarul unui

magazin de bijuterii vrea să încheie un contract de asigurare pentru cazurile de spargere şi furt, va fi

nevoit să-şi cumpere mai întâi un seif pentru depozitarea bijuteriilor.

Efectul mărimii unei organizaţii asupra deciziilor de management al riscului.

Mărimea unei organizaţii are o influenţă considerabilă asupra deciziilor care se iau din punct de vedere al

managementului riscului. De obicei, societăţile mici nu au capacitatea de a-şi asuma decât daune mici,

cum ar fi unele deteriorări de bunuri sau furturi de mici dimensiuni. O pierdere de proporţii mai mari ar

scoate compania respectivă din afaceri, deoarece nu ar avea resursele financiare suficiente pentru

acoperirea pierderii. De aceea, compania se va vedea obligată să cumpere o poliţă de asigurare pentru

expunerile la daune mai mari. Eventual, se poate opta pentru o poliţă de asigurare cu o franşiză redusă.

Din nefericire, multe firme mici manifestă un interes scăzut faţă de managementul riscului şi, respectiv

faţă de asigurări.

La extrema cealaltă se află marile organizaţii. Acestea folosesc o varietate de metode de

management al riscului. Aceste organizaţii înregistrează suficient de multe daune pentru a putea anticipa

cu o bună aproximare pierderile şi dispun de capacitatea financiară necesară pentru a reţine o categorie

largă de daune. Organizaţiile foarte mari dispun de obicei de programe sofisticate de management al

riscului, care prevăd investiţii substanţiale în sisteme de protecţie (antifurt, antifoc etc.), programe de

instruire a personalului şi programe speciale pentru cazurile de calamităţi naturale.

Totodată, marile organizaţii încheie contracte de asigurare de valoare ridicată, cu sume asigurate

de zeci şi sute de milioane de dolari. În plus, ele reţin daune de zeci de milioane de dolari. Uneori, aceste

companii vor să se asigure pentru valori atât de mari, încât piaţa nu le poate oferi asigurarea. Raportul

54

dintre asumarea daunelor prin reţineri şi transferarea lor companiilor de asigurare depinde de costul

primelor de asigurare.

Intre cele două extreme - companiile foarte mici şi cele foarte mari - există foarte multe companii

de mărime medie, cu abordări foarte variate ale tehnicilor de management al riscului.

Metode de selecţie. Există o serie de metode care ajută la selectarea mijloacelor şi măsurilor de

management al riscului. Pentru organizaţiile mari şi medii au fost dezvoltate o serie de metode cantitative

(care nu constituie obiectul prezentei lucrări), cu ajutorul cărora se pot anticipa pierderile şi se pot

compara diferite măsuri de management al riscului. Se vor alege acele măsuri care aduc în final cel mai

mare beneficiu organizaţiei respective.

Organizaţiile mici nu au atât de multe daune de acelaşi fel pentru a se putea determina cu o bună

aproximare frecvenţa şi severitatea consecinţelor lor. Din această cauză, folosirea metodelor cantitative

pentru selecţia celor mai eficiente măsuri de control şi de finanţare a riscului nu conduce la rezultate

spectaculoase. Organizaţiile mici vor apela la soluţii bazate pe propria experienţă şi la decizii "de bun

simţ". Pentru ele se pot face totuşi două recomandări de bază:

1. Nu risca mai mult decât poţi pierde. De exemplu, mica companie X, care are un venit net anual

de aproximativ 200.000 UM, nu a înregistrat niciodată o deteriorare serioasă a clădirii în cei 10 ani de

existenţă. Patronul consideră că prin reţinerea posibilelor cheltuieli pentru eventualele daune suferite de

clădire, compania ar putea economisi anual 4.000 UM, contravaloarea poliţei de asigurare, ceea ce

înseamnă o creştere a veniturilor nete cu 2%. Totuşi, există probabilitatea - oricât de mică ar fi aceasta -

ca o distrugere completă a clădirii să conducă la o pierdere de 400.000 UM. Cu alte cuvinte, această unică

daună ar costa compania de două ori mai mult decât întreg venitul ei anual. Deci compania X riscă o

pierdere dezastruoasă dacă reţine integral riscul distrugerii clădirii. O astfel de atitudine nu este

recomandată.

2. Nu cheltui mult pentru o protecţie mică. La cealaltă extremă se află varianta în care compania X

decide să cumpere o asigurare pentru clădire, cu o franşiză de 500 UM. Deoarece compania X ar putea

reţine mai mult în eventualitatea unei degradări a clădirii, ea ar putea creşte nivelul franşizei. Mai mult, să

presupunem că societatea de asigurări îi oferă o reducere de 4% din prima de asigurare dacă franşiza

creşte până la 2.000 UM. Având în vedere economiile care s-ar realiza prin reducerea de 4%, compania X

ar putea decide să mărească franşiza până la 5.000 UM. La un anumit moment însă, compania X şi-ar da

seama că plăteşte totuşi prea mult pentru ceea ce vrea să asigure.

2.5. Implementarea tehnicilor de management al riscului

Odată ce au fost selectate tehnicile cele mai adecvate de management al riscului, acestea trebuie

implementate. Dacă această implementare nu se face în mod eficient, atunci există riscul de a pierde ceea

ce s-a anticipat că s-ar fi putut câştiga prin adoptarea acestor tehnici. Implementarea înseamnă acţiune şi

noi decizii din partea organizaţiei. De exemplu, dacă o firmă a decis să folosească controlul riscului

pentru o anumită expunere la daune, ea trebuie să decidă dacă responsabilitatea exercitării controlului

propriu-zis revine personalului din cadrul firmei sau unei companii specializate. Dacă se decide pentru

55

realizarea controlului în interiorul firmei, pentru exercitarea lui efectivă se vor folosi oameni de la

departamentul de management al riscului sau de la alte departamente? Dacă un alt departament preia

sarcina de control al riscului, care este motivaţia care-i va stimula pe angajaţii acestui departament să

lucreze eficient? Răspunsurile la aceste întrebări constituie de fapt noi decizii, pe care organizaţia

respectivă trebuie să le ia pentru o implementare corectă a tehnicilor de management al riscului selectate.

Dacă se hotărăşte încheierea unui contract de asigurare, atunci va trebui să se decidă la cine să se

apeleze pentru pasul următor (la un agent de asigurări, la un broker sau direct de la o societate de

asigurări). După rezolvarea acestei probleme urmează stabilirea clauzelor contractuale, a valorii primei de

asigurare, a sumei deductibile etc.

2.6. Monitorizarea procesului

Toate măsurile implementate de managementul riscului trebuie monitorizate, respectiv urmărite

pas cu pas pentru a observa modul lor de aplicare şi pentru a verifica dacă efectul lor benefic este cel

preconizat.

Experienţa demonstrează că numai prin acest proces de monitorizare se poate constata dacă

tehnicile şi măsurile adoptate şi implementate sunt într- adevăr cele mai bune pentru realizarea

obiectivelor propuse. De asemenea, condiţiile reale în care au fost implementate măsurile evoluează în

timp. Cu alte cuvinte, metodele selectate au fost gândite pentru anumite circumstanţe, iar după

implementare asistăm la o schimbare a acestor circumstanţe.

Pentru a monitoriza un program, managerul de risc trebuie să elaboreze standarde, să

implementeze metode sau să urmărească în ce măsură aceste standarde sunt respectate şi să decidă dacă

sunt necesare corecţii.

2.7. Aplicarea procesului de management al riscului

Prezentarea procesului de management al riscului de mai sus a implicat o anumită simplificare şi

sistematizare, din dorinţa de a-l face mai accesibil. Această sistematizare se păstrează în esenţă şi în viaţa

reală, dar se pierde delimitarea strictă a paşilor. Uneori aceştia au zone de interferenţă. Sub presiunea

timpului, unii manageri pot lua decizii, înainte ca analiza de risc să fie complet terminată. Alţi manageri,

chiar dacă au obţinut rezultatele finale ale analizei, se confruntă cu o serie de variabile noi, care nu au fost

luate în calcul.

Aplicarea în viaţa reală a procesului de management al riscului poate fi mai simplă sau mai

complicată decât s-a anticipat. Dacă procesul se aplică în achiziţionarea unui nou echipament, atunci

lucrurile sunt relativ simple. Dacă acest proces urmează să se aplice pentru o fabrică nouă, care tocmai a

fost achiziţionată, atunci procesul de management al riscului este extrem de complex.

Pentru a ilustra modul de aplicare al procesului de management al riscului vom considera cazul

ipotetic al unei companii Y de mărime medie. Această companie doreşte să cumpere un nou echipament

de producţie. Managerul de risc a stabilit deja structura expunerilor la daune în situaţia dată.

56

Managerul general al companiei a hotărât ca din echipa de achiziţionare a noii maşini să facă

parte şi managerul de risc. Fiind implicat încă de la început, acesta are posibilitatea să conceapă şi să

implementeze din timp măsurile de control şi finanţare a riscului. El este preocupat de această problemă

chiar dinainte de achiziţionarea echipamentului.

In primul rând, pentru selectarea companiei de la care se va cumpăra echipamentul respectiv,

managerul de risc studiază performanţele echipamentului şi solicită date statistice privind comportarea în

exploatare a echipamentelor similare. Cercetările şi discuţiile purtate cu muncitori, ingineri şi alţi

manageri de risc au drept obiectiv determinarea performanţelor de exploatare ale echipamentului

respectiv, în comparaţie cu echipamente similare comercializate de alte companii. El urmăreşte să obţină

o serie de informaţii referitoare la siguranţa în funcţionare a noului echipament şi expunerile la daune pe

care acesta le implică. Pe baza concluziilor sale, compania Y decide să cumpere noul echipament de la un

furnizor care se află la o depărtare de 1.000 km de amplasamentul său.

Preţul echipamentului este de 400.000 UM - punct de EXW. Aceasta reprezintă practic preţ la

poarta fabricii, responsabilitatea transportului revenind firmei Y. Cu alte cuvinte, echipamentul devine

proprietatea companiei Y imediat ce a fost încărcat în mijloacele de transport. Aceasta îi va permite

managerului de risc să exercite un control al riscului, începând cu faza de transportare a echipamentului

de la furnizor la compania Y, deci pe întreaga distanţă de 1.000 km.

In conformitate cu programul de management al riscului, Y încheiase deja o asigurare pentru

clădire şi conţinutul acesteia. Asigurarea acoperă daunele materiale şi pierderile de venit şi pretinde o

franşiză moderată. Y a suplimentat asigurarea cu o poliţă de asigurare pentru generatorul de abur şi

celelalte echipamente, care acoperă atât pagubele materiale cât şi eventuala pierdere de venituri

determinate de oprirea accidentală a activităţii din întreaga fabrică. Defecţiunile produse la echipamente

nu sunt acoperite prin prima poliţă de asigurare. Această poliţă de asigurare acoperă şi noul echipament

pentru daune diferite de cele rezultând din defectarea lui. Cea de a doua poliţă de asigurare acoperă noul

echipament pentru daune datorate defectării lui, dar numai din momentul punerii lui în funcţiune. Prin

această poliţă de asigurare nu se acoperă defecţiunile care pot apărea în perioada de montaj şi testare.

Pentru a include noul echipament în asigurarea existentă, managerul de risc a fost nevoit să solicite o

creştere a primelor de asigurare pentru ambele poliţe şi includerea unor clauze referitoare la acest

echipament. Departamentul de management al riscului îşi pune acum problema găsirii celor mai bune

condiţii de acoperire pentru etapa de transport de la producător la sediul companiei Y. Totodată se pune

problema necesităţii apelării şi la alte măsuri de control al riscului pentru noul echipament, pe lângă

acoperirile specificate în cele două poliţe de asigurare suplimentate.

Pasul 1: Identificarea şi analiza expunerii la daune

Deoarece managerul de risc a fost implicat de la început în achiziţionarea noului echipament, el a

putut să identifice din start expunerile la daune. Pe măsură ce detaliile achiziţionării erau cunoscute, el îşi

va dezvolta analiza. De exemplu, dauna maximă posibilă pe timpul transportului era de 400.000 UM,

57

respectiv preţul de cumpărare a noului echipament. La această valoare se puteau adăuga unele taxe de

drumuri şi pierderea de venituri în cazul în care echipamentul s-ar fi distrus în tranzit.

Pentru evaluarea acestor pierderi, managerul de risc a discutat cu inginerul şef şi a aflat că noul

echipament a fost achiziţionat pentru a înlocui două echipamente mai vechi, mai puţin eficiente.

Discutând cu reprezentanţii furnizorului, el a aflat că, dacă echipamentul ar fi fost distrus în timpul

transportului, pentru comandarea şi obţinerea altuia nou ar fi fost necesare 60 de zile. Cu alte cuvinte,

dauna operaţională ar fl fost echivalentă cu valoarea producţiei noului echipament timp de 60 de zile.

Managerul de risc a estimat o valoare maximă a daunei operaţionale potenţiale de 800 UM/zi x 60 zile =

48.000 UM.

Deşi estimarea consecinţelor distrugerii echipamentului în timpul transportului nu a ridicat

probleme, estimarea probabilităţii de distrugere a echipamentului tranzitat a fost dificilă. Fabrica produce

piese metalice. Deşi existau statistici referitoare la daunele produse în afara întreprinderii, nu exista o

asemănare clară cu transportul noului echipament şi, deci, folosirea datelor existente nu avea decât

valoare orientativă.

Pasul 2: Determinarea fezabilităţii tehnicilor alternative de management al riscului

Controlul riscului

Reamintim că în controlul riscului sunt incluse următoarele tehnici: evitarea expunerii la risc,

prevenirea daunelor şi limitarea lor, dispersia expunerii la daune.

Evitarea nu poate fi aplicată în această situaţie, deoarece Y a luat decizia de procurare a noului

echipament pentru a putea înlocui două echipamente mai vechi, mai puţin eficiente. Deci nu se pune

problema de a renunţa la acest nou echipament, ci de a controla riscurile pe care achiziţionarea şi

transportul lui le incumbă.

Prevenirea daunelor şi limitarea consecinţelor lor în timpul transportului noului echipament sunt

opţiuni viabile. Deşi pe perioada transportului echipamentul se află în responsabilitatea transportatorului,

compania Y poate interveni în sensul alegerii companiei de transport care oferă cele mai credibile garanţii

pentru un astfel de transport special. De asemenea, Y ar putea studia cu atenţie caracteristicile drumului şi

ar putea transmite informaţiile transportatorului. In plus, Y ar putea angaja o echipă care să asigure o

ambalare şi o pregătire pentru transport cât mai adecvată (care de exemplu, să protejeze echipamentul

împotriva umezelii, a şocurilor mecanice etc.).

Dispersia expunerii la daune nu poate fi utilizată în acest caz, deoarece echipamentul constituie

un ansamblu funcţional care nu se poate desface în subansamble sau părţi componente.

Finanţarea riscului

Alternativele de finanţare a riscului includ: reţinerea, asigurarea şi transferul fară asigurare.

Y ar putea reţine sau asuma integral riscul de daună. Cu alte cuvinte, ar putea acoperi această

daună în cazul producerii ei. Insă, după cum menţionam mai înainte, dauna maximă posibilă este

58

considerabilă, depăşind valoarea de 400.000 UM. Reţinerea parţială s-ar putea combina cu un program de

asigurare, care să prevadă o anumită franşiză deductibilă.

Programul de asigurare al companiei Y include o poliţă anuală pentru transportul materialelor şi

produselor aprovizionate sau livrate.

Franşiza deductibilă a acestei poliţe este de 2.000 UM pentru fiecare transport. Cu aprobarea

societăţii de asigurări, Y poate include şi transportul noului echipament în contractul de asigurare, însă cu

mărirea primei de asigurare. Acest contract se referă însă numai la daunele fizice fără a include eventuala

pierdere a veniturilor.

Prin angajarea unei echipe speciale pentru efectuarea transportului, compania Y va face uz şi de

transferul fară asigurare. Cu foarte puţine excepţii, o firmă care se angajează în efectuarea unor astfel de

transporturi este responsabilă pentru orice pierdere accidentală care s-ar putea produce în timpul

transportului. Excepţiile se referă la unele calamităţi naturale, cum ar fi inundaţiile, cutremurele de

pământ, uraganele, sau la unele catastrofe sociale, cum ar fi războaiele. Deci, prin simpla angajare a unei

companii specializate pentru efectuarea transportului se face şi transferul de responsabilitate pe perioada

transportului.

Atunci când Y a ales o companie specializată pentru efectuarea transportului, a cunoscut faptul că

există mai multe grade sau nivele de realizare a transferului de responsabilitate. în funcţie de nivelul de

responsabilitate transferat, se stabileşte şi costul transportului.

Pasul 3: Selectarea celor mai bune tehnici

După analiza alternativelor, managerul de risc îşi prezintă concluziile analizei şi recomandările

sale managerului companiei Y. În primul rând, el recomandă ca prevenirea daunelor şi limitarea

consecinţelor să se facă prin alegerea atentă a companiei care efectuează transportul. Măsurile luate în

acest sens costă puţin compania Y, dar pot avea consecinţe importante în ceea ce priveşte securitatea

transportului.

Pentru finanţarea riscului, managerul de risc a recomandat ca Y să încheie o asigurare pentru

transportul echipamentului. După discutarea problemei cu brokerul companiei Y, managerul de risc a

recomandat ca pentru expunerea la daune operaţionale să se creeze o rezervă suplimentară de 48.000 UM.

Conducerea companiei Y a considerat că această rezervă suplimentară ar putea compensa eventuala

întârziere a intrării noului echipament în producţie. Preocuparea conducerii companiei Y a fost de a

focaliza eforturile pe minimizarea consecinţelor eventualelor daune fizice.

Managerul de risc a recomandat, de asemenea, ca, înainte de punerea în funcţiune a noului

echipamnent, cei care îl vor exploata să fie instruiţi în probleme de securitatea muncii şi siguranţă în

funcţionare chiar de către specialiştii de la firma constructoare. Pentru a reduce timpul de nefuncţionare a

echipamentului în urma unor defecţiuni, managerul de risc a propus ca Y să achiziţioneze şi o serie de

piese de schimb.

59

Pasul 4: Implementarea tehnicilor

Conducerea companiei Y a aprobat toate recomandările făcute de managerul de risc şi l-a

însărcinat cu implementarea lor. împreună cu departamentul de contracte, acesta a selectat o firmă

specializată în transportul echipamentului şi i-a transmis toate datele pe care le deţinea cu privire la

calitatea drumului şi la dificultăţile care pot apărea. După aceea, managerul de risc a luat legătura cu

brokerul societăţii pentru a-i trasmite următoarele sarcini:

Notificarea asigurătorului firmei de transport cu privire la echipamentul care trebuie transportat.

Notificarea companiei de asigurări la care este încheiată asigurarea pentru clădire şi conţinutul

acesteia cu privire la includerea în asigurare a noului echipament.

Notificarea companiei de asigurări la care este încheiată poliţa pentru echipamentele din fabrică

cu privire la introducerea în contract a noului echipament, cu mărirea corespunzătoare a primei de

asigurare.

În cooperare cu inginerul şef, managerul de risc a organizat o şedinţă de instruire a persoanelor

care vor lucra cu noul echipament. La şedinţă a participat şi reprezentantul firmei producătoare de

echipamente.

Pasul 5: Monitorizarea

Deciziile prezentate mai înainte au necesitat un efort minim de monitorizare. Noul echipament a

sosit la timp, transportul a decurs fără probleme. Totuşi, ca o măsură adiţională de prevenire a riscului, un

mecanic de la compania Y a inspectat starea fizică a noului echipament. După aceea, echipamentul a fost

introdus în fabrică, montat şi testat. Deoarece nu s-au semnalat defecţiuni, echipamentul a intrat în

producţia curentă.

60

CAPITOLUL 3

MODALITĂŢI DE ACOPERIRE A RISCURILOR

PRIVIND CLĂDIRILE SI BUNURILE

3.1. Metode de evaluare a despăgubirilor

Pentru acoperirea daunelor produse clădirilor şi bunurilor au fost dezvoltate în timp mai multe

metode, dintre care cele mai importante sunt următoarele:

• Metoda costului de înlocuire

• Metoda preţului de vânzare la producător

• Metoda evaluării funcţionale a clădirii

• Metoda evaluării funcţionale a bunurilor

Metoda costului de înlocuire

Aceasta este una dintre cele mai populare metode. Ideea sa de bază constă în a despăgubi costul

de înlocuire al proprietăţii distruse fără a ţine seama de uzura fizică. Cu ani în urmă, societăţile de

asigurări aveau rezerve în ceea ce priveşte acoperirea riscului la costul de înlocuire al bunului distrus.

Motivul a fost teama de a nu interveni o schimbare în comportamentul clienţilor şi personalului din

asigurări. Cu alte cuvinte, societăţile de asigurare s-au temut de creşterea riscului subiectiv în ceea ce

priveşte asiguratul (posibilitatea ca asiguratul să distrugă în mod intenţionat anumite bunuri pentru a

obţine câştiguri pe seama poliţei de asigurare), precum şi de creşterea riscului subiectiv al celui care

furnizează asigurarea (posibilitatea ca asigurătorul să devină neglijent în privinţa prevenirii daunelor

potenţiale pentru care s-a încheiat asigurarea).

În ultimele decenii companiile de asigurări au constatat faptul că asiguratul care a suferit

pierderea unui bun nu poate să se refacă complet, chiar dacă a fost despăgubit cu o sumă de bani

echivalentă cu costul de înlocuire al bunului. Pentru a-şi reface complet bunul este necesar ca acesta să fie

adus la starea funcţională şi la paramentrii anteriori producerii daunei. De aceea, un principiu de bază

care s-a impus în ultima vreme în asigurări este acela de a încheia asigurări la valoarea de înlocuire,

chiar dacă aceasta înseamnă, în ultimă instanţă, a oferi asiguratului o proprietate nouă în locul celei

vechi. Odată adoptată această filozofie, metoda costului de înlocuire a început să fíe folosită pe scară tot

mai largă.

Cu ajutorul acestei proceduri, persoana asigurată primeşte o sumă de bani echivalentă cu costul

de înlocuire a proprietăţii distruse fără nici un fel de reducere datorate uzurii fizice sau morale.

Dacă există o clauză de răspundere proporţională, atunci ea se aplică la costul de înlocuire şi nu

la valoarea reală a bunului acoperit. De aceea, persoana care doreşte să se asigure prin această procedură

trebuie să accepte o sumă asigurată mai mare, în scopul evitării unei penalizări determinate de clauza

răspunderii proporţionale. Prima de asigurare creşte proporţional cu creşterea valorii de asigurare.

61

Chiar şi atunci când se optează pentru varianta costului de înlocuire, persoana asigurată are

posibilitatea de a opta pentru plata despăgubirii la valoarea reală. In acest caz, clauza de răspundere

proporţională se aplică la valoarea reală a bunului asigurat - nu la costul de înlocuire- în scopul

determinării penalităţii clauzei de răspundere proporţională.

Bunuri care nu se asigură prin metoda costului de înlocuire.

Există o serie de bunuri care se evaluează pe baza valorii reale. Dintre acestea menţionăm:

• Bunurile aparţinând unor terţe persoane

• Conţinutul unei locuinţe

• Manuscrisele

• Operele de artă, antichităţile, tablourile, statuile, bibelourile, lucrările în marmură, bronz sau

metale rare

Metoda valorii reale se foloseşte şi la stabilirea termenilor clauzei de răspundere proporţională

pentru aceste tipuri de bunuri. Deci, atunci când se determină valoarea cea mai adecvată pentru asigurare

şi, respectiv, termenii clauzei de răspundere proporţională, unele bunuri se evaluează prin metoda costului

de înlocuire, în timp ce altele se evaluează prin metoda valorii reale.

Fiecare din proprietăţile din lista de mai înainte impune o analiză specială a aplicabilităţii celor

două metode. De exemplu, adevăratele opere de artă sunt în general de neînlocuit. Nu putem stabili, pur şi

simplu, un cost de înlocuire pentru o pictură de Picasso sau pentru o sculptură de Brâncuşi. De aceea, în

această situaţie se va face o evaluare a bunului pe care vrem să-1 asigurăm şi vom aplica metoda valorii

reale.

Stabilirea valorii despăgubirii. Pentru ca o persoană asigurată să obţină suma de bani

corespunzătoare costului de înlocuire, ea trebuie să repare sau să înlocuiască efectiv bunul distrus cât mai

curând posibil.

Societatea de asigurări nu este obligată să plătească despăgubirea stabilită prin metoda costului de

înlocuire până când nu s-a procedat la înlocuire. O persoană asigurată care doreşte să încaseze mai repede

despăgubirea poate solicita aceasta pe baza valorii reale.

Dacă persoana asigurată nu repară şi nu înlocuieşte bunul distrus, atunci valoarea despăgubirii se

stabileşte prin metoda valorii reale. Dacă persoana asigurată reuşeşte să repare sau să înlocuiască

proprietatea distrusă, atunci valoarea despăgubirii este cea mai mică dintre următoarele trei:

1. Limita de asigurare a bunului pierdut sau distrus.

2. Costul de înlocuire al bunului, în condiţiile folosirii unor materiale de acelaşi tip sau a unor

materiale comparabile calitativ.

3. Suma de bani care a fost cheltuită efectiv pentru a repara sau înlocui bunul.

Prima condiţie constituie de fapt o restricţie şi are drept scop limitarea valorii despăgubirii la

suma prevăzută în poliţa de asigurare. De exemplu, dacă limita prevăzută în poliţa de asigurare este de

62

200.000 UM, iar valoarea costului de înlocuire este de 210.000 UM, societatea de asigurări nu va plăti

mai mult de 200.000 UM.

Cea de-a doua condiţie limitează despăgubirea la costul reparaţiilor sau înlocuirii bunului, având

în vedere aceeaşi amplasare, acelaşi scop funcţional, folosirea aceloraşi materiale sau a unora

comparabile. Se porneşte de la ipoteza că persoana asigurată va reconstitui exact bunul distrus. Dacă

asiguratul va construi o altă clădire, de o altă dimensiune, într-un alt amplasament, cu alte funcţiuni, el nu

va primi ca despăgubire valoarea noii construcţii, ci a acelei contrucţii ipotetice care ar fi înlocuit cât mai

adecvat clădirea distrusă.

Cea de-a treia condiţie arată că despăgubirea nu poate depăşi cheltuielile efective aferente

reconstrucţiei bunului distrus. De exemplu, limita prevăzută în poliţa de asigurare este de 400.000 UM,

iar costul de înlocuire al bunului respectând amplasamentul şi funcţiunile lui este de 380.000 UM. Dacă

persoana asigurată construieşte o nouă clădire într-un alt loc sau cu dimensiuni mai mici cheltuind numai

300.00 UM, atunci societatea de asigurări va plăti numai 300.000 UM.

Perioada de înlocuire. Aplicarea procedurii costului de înlocuire impune ca înlocuirea să se

efectueze cât de repede este posibil de la producerea daunei. După cum am arătat mai înainte este posibil

ca asiguratul să prefere să solicite despăgubirea pe baza procedurii valorii reale. Chiar şi în această

situaţie, asiguratul poate solicita diferenţa până la costul de înlocuire prin notificarea societăţii de

asigurări într-un timp rezonabil, care să nu depăşească 180 de zile de la producerea daunei.

Metoda preţului de vânzare la producător

Această metodă se aplică pentru evaluarea produselor finite, indiferent dacă ele au fost vândute

sau nu. Producătorul doreşte să se asigure împotriva unor pericole potenţiale care ar putea distruge stocul

de produse finite, generând pierderi de venituri. Societatea de asigurări poate despăgubi producătorul

pentru pierderea de venituri cauzată de distrugerea produselor finite, aplicând metoda preţului de vânzare

la producător.

Metoda evaluării funcţionale a clădirii

Multe clădiri au un cost de înlocuire care depăşeşte cu mult valoarea lor pe piaţă. Un exemplu

tipic îl constituie o clădire mai veche, care a fost construită folosind proiecte, materiale şi tehnologii care

sunt acum prohibitiv de scumpe pentru cele mai multe organizaţii. Din perspectiva societăţilor de

asigurare nu ar fi înţelept să asigure astfel de clădiri prin metoda costului de înlocuire, cu atât mai mult cu

cât clădirea ar putea fi reparată sau înlocuită cu costuri mai mici folosind proiecte moderne şi materiale

adecvate.

Evaluarea funcţională a clădirii oferă un cost de înlocuire oarecum diferit. în cazul unei distrugeri

totale, poliţa de asigurare acoperă costul de înlocuire al clădirii vechi cu o nouă clădire mai puţin

costisitoare, dar echivalentă din punct de vedere funcţional. Noua clădire se va construi pe acelaşi

amplasament ca şi cea veche, cu excepţia cazului în care se cere în mod expres o modificare a acestuia,

63

printr-o reglementare sau prin lege. În cazul unei daune parţiale, societatea de asigurări va plăti reparaţia

clădirii, solicitând folosirea, în măsura în care este posibil, a unor materiale mai puţin costisitoare, dar cu

respectarea stilului arhitectonic.

Să considerăm, de exemplu, o clădire de stil vechi cu două etaje, care este folosită doar parţial.

Parterul este transformat în depozit, iar cele două etaje nu sunt utilizate. Dacă această clădire este distrusă,

în locul ei s- ar putea construi o clădire fără etaje, din materiale de construcţie mai ieftine, care să

îndeplinească aceeaşi funcţie de depozitare pe care o avea vechea clădire înainte de distrugere.

Pentru a reduce probabilitatea riscurilor subiective aferente atât societăţii de asigurări cât şi

persoanei asigurate, în cazul în care acesta din urmă nu începe reparaţiile în cel mult 180 de zile de la

producerea pierderii, suma maximă de bani pe care o va încasa asiguratul reprezintă minimul

următoarelor valori posibile:

1. Limita sumei asigurate menţionată în poliţa de asigurare.

2. Valoarea de piaţă a clădirii, exclusiv valoarea pământului pe care se afla înainte de a fi distrusă.

3. Suma necesară pentru reparaţia sau înlocuirea clădirii pe acelaşi amplasament, cu materiale de

contrucţie mai puţin costisitoare, dar care să păstreze acelaşi stil arhitectonic, din care se scade

valoarea uzurii clădirii.

În contextul prezentat mai înainte, prin valoare de piaţă se înţelege preţul la care se consideră că

s-ar fi putut vinde proprietatea.

Poliţa de asigurare întocmită pe baza valorii funcţionale a clădirii include în mod automat şi

acoperirea impusă de normele legale din domeniul construcţiilor. Aceasta înseamnă că noua clădire

trebuie să corespundă noilor cerinţe legislative. în unele cazuri, societăţile de asigurări ar putea considera

că includerea acestei acoperiri adiţionale în poliţa de asigurare întocmită pe baza valorii funcţionale a

clădirii poate încuraja riscul subiectiv, pe care poliţa de asigurare încearcă să-1 elimine. Clădirile care fac

obiectul poliţelor de asigurare cu valoare funcţională sunt suficient de vechi pentru a nu fi dotate cu

sistemele de securitate cerute de noile prevederi legale. De aceea, o distrugere parţială a clădirii ar

conduce la o serie de costuri suplimentare pentru aducerea clădirii la standardele impuse de noile norme

legale din construcţii. De aceea, societăţile de asigurări urmăresc să împace, pe cât posibil, evaluarea

funcţională a clădirii cu cerinţele legislative specifice construcţiilor.

Metoda evaluării funcţionale a bunurilor

Această metodă se aplică tuturor bunurilor, mai puţin titlurilor de valoare şi acţiunilor. Poliţa de

asigurare ce utilizează această metodă de evaluare a despăgubirii poate fi utilă atunci când este vorba de

maşini mai vechi sau echipamente care nu se mai produc şi care au fost deja depăşite de altele noi, mai

performante şi, eventual, mai ieftine. Un exemplu de astfel de echipament îl poate constitui un calculator

mai vechi, care nu se mai fabrică. El este înlocuit cu calculatoare mai performante şi la preţuri mai mici.

Dacă persoana asigurată contractează reparaţia sau înlocuirea bunului asigurat în mai puţin de

180 de zile de la data producerii daunei, atunci societatea de asigurări va plăti valoarea cea mai mică

dintre următoarele:

64

1. Limita de asigurare a contractului.

2. Costul înlocuirii bunului distrus cu un altul echivalent.

3. Suma necesară reparării sau înlocuirii bunului.

Dacă asiguratul nu solicită despăgubirea pentru reparaţie sau înlocuire în termen de 180 de zile,

compania de asigurări are responsabilitatea de a plăti cea mai mică valoare dintre următoarele:

1. Limita de asigurare a contractului.

2. Valoarea de piaţă a bunului la momentul pierderii.

3. Valoarea care ar fi necesară pentru repararea sau înlocuirea bunului distrus, cu materiale

similare, mai puţin uzura fizică şi morală a bunului.

3.2. Alternative la coasigurare

În general, stabilirea valorii exacte a despăgubirii, în concordanţă cu clauza răspunderii

proporţionale este un lucru dificil. Asiguratul rămâne uneori cu îndoiala că s-ar putea ca, în momentul

producerii daunei, să se aplice o penalizare a clauzei de răspundere proporţională: Pentru a evita această

nesiguranţă, asiguratul se poate asigura pentru o valoare mai mare decât este necesar. Deşi coasigurarea

este o caracteristică standard a asigurării clădirilor şi bunurilor, clauza de răspundere proporţională poate

fi:

1) suspendată prin clauza de asigurare la valoarea agreată

2) eliminată dacă poliţa permite renunţarea la clauza de răspundere proporţională în schimbul

unor prime mai mari.

Valoarea agreată

Revizuirea în 1986 a unor reglementări americane din domeniul asigurării a condus, printre

altele, la includerea valorii agreate în condiţiile asigurării bunurilor şi clădirilor. Ea îşi face simţită

prezenţa prin introducerea unei noi rubrici în declaraţiile aferente proprietăţii comerciale. Evidenţierea ei

a condus astfel la creşterea utilizării acestei opţiuni.

Suspendarea clauzei de răspundere proporţională. Acoperirea prin asigurarea la valoarea

agreată conduce în mod implicit la suspendarea clauzei de răspundere proporţională. Reglementările din

acest domeniu cer ca asiguratul să prezinte companiei de asigurări o valoare declarată. Aceastea

reprezintă valoarea reală sau costul de înlocuire al bunului care urmează să fie asigurat. Odată acceptată

de asigurător, valoarea declarată devine valoarea agreată a asigurării. Clauza valorii agreate este valabilă

cel mult un an de zile; data expirării opţiunii este indicată pe ultima pagină a declaraţiei. Astfel, în cazul

unei poliţe de asigurare încheiată pentru o perioadă mai mare de un an de zile, clauza valoarii agreate va

expira înainte de termenul de expirare al poliţei. După expirarea termenului clauzei valoarii agreate,

clauza de răspundere proporţională se reinstalează. Acoperirea opţională la valoarea agreată poate fi

reactivată prin prezentarea unei noi valori declarate societăţii de asigurări.

65

Limita de asigurare. De obicei, limita de asigurare a bunurilor în condiţiile aplicării clauzei

valorii agreate reprezintă tocmai de această valoare agreată. în acest caz, orice daună acoperită prin

contractul respectiv este despăgubită în întregime, dar până la limita sumei asigurate.

Dacă se întâmplă ca limita asigurării să fie mai mică decât valoarea agreată, atunci asiguratul

poate recupera numai o parte care se estimează cu următoarea formulă:

Limita de asigurare N

------------------------x PierdereaValoarea agreată

Putem considera următorul exemplu:

Limita de asigurare = 1.500.000 UM V

aloarea agreată = 2.000.000 UM

Valoarea daunei = 40.000 UM

Franşiză. = 2.000 UM

Partea recuperată de către asigurat este dată de:

1.500.000 N

------------x 40.0002.000.000

Deşi uneori se poate ajunge în mod neintenţionat la o subasigurare, asigurarea la o valoare agreată

mai mică decât cea necesară poate fi rezultatul unei decizii intenţionate. Există cazuri în care, valoarea

unei clădiri depăşeşte valoarea pe care o societate de asigurări este dispusă sau capabilă să o aşigure.

Asigurarea nu va putea fi obţinută decât prin subasigurare. Asiguratul va prelua în acest caz o parte din

valoarea daunelor proporţională cu mărimea subasigurării. În alte cazuri, doi sau mai mulţi asigurători

participă la asigurarea aceleiaşi proprietăţi. Deşi fiecare poliţă de asigurare are o sumă de asigurare mai

mică decât cea necesară, suma totală a poliţelor de asigurare egalează valoarea agreată.

Dacă, de exemplu, pierderea considerată anterior ar fi fost acoperită printr-o a doua poliţă de

asigurare cu o limită de 500.000 UM şi o valoare agreată de 2.000.000 UM, persoana asigurată ar fi

recuperat diferenţa necesară pentru acoperirea daunei:

66

- Deductibilele =Valoarea plătită de societatea de asigurări

- 2.000 = 28.000UM

500.000 N

------------x 40.0002.000.000

De notat faptul că ambele plăţi presupun impunerea unor franşize. Asiguratul acoperit de două

poliţe de asigurare a încasat cu 2.000 UM mai puţin decât în situaţia în care o singură poliţă de asigurare

ar fi acoperit întreaga valoare a asigurării. Aşa cum s-a arătat mai înainte, clauza de răspundere

proporţională reintră în vigoare dacă clauza valorii agreate expiră înainte de expirarea poliţei de asigurare.

Prin urmare, înainte de intrarea în vigoare a poliţei de asigurare, trebuie selectat un procent de asigurare.

Acest procent trebuie menţionat în cererea de asigurare. Asiguratul poate merge până la un procent de

80% sau chiar mai mult.

Indiferent de procentul de asigurare, dacă persoana asigurată doreşte să fie complet acoperită în

condiţiile aplicării clauzei valorii agreate, valoarea sumei asigurate trebuie să egaleze valorile declarate

prezentate în declaraţia de valori. In cazurile în care se aplică clauza valorii agreate, alegerea procentului

de asigurare de 100% oferă posibilitatea unor reduceri ale primelor de asigurare.

Valoarea agreată în perspectiva societăţii de asigurări. Simpla prezentare a valorii declarate

nu declanşează automat opţiunea valorii agreate. Este necesar să se obţină acordul asigurătorului pentru

ca aceasta să devină valoarea agreată. Metodele de stabilire a primelor folosite de cele mai multe societăţi

de asigurări au la bază ipoteza că asigurarea se face la valoarea reală a obiectului asigurat. În cazul în care

aceasta nu se întâmplă, clauza răspunderii proporţionale vine să confere societăţii de asigurări o anumită

protecţie. înainte de a elimina această protecţie, societatea de asigurări trebuie să fie convinsă că valorile

prezentate în declaraţia de valori sunt rezonabil de corecte.

Pe baza experienţei acumulate şi în urma consultării unor manuale sau ghiduri de specialitate,

companiile de asigurări pot determina în ce măsură valorile solicitate pentru asigurarea clădirilor sunt

adecvate. Se recomandă totodată efectuarea unor evaluări specializate pentru a proteja asiguraţii

împotriva subevaluării şi, respectiv, subasigurării. Clauza valorii agreate ridică o problemă ceva mai

dificilă: o societate de asigurări se află de multe ori în situaţia de a nu putea evalua obiectiv valorile

declarate ale bunurilor. Asiguratul poate pune la dispoziţia societăţii de asigurări acte doveditoare cu

privire la aceste valori, dar de cele mai multe ori decizia aplicării clauzei valorii agreate se ia sub

presiunea concurenţei cu alte societăţi de asigurări. Prin urmare, verificarea nu se mai face în mod

obiectiv.

Valoarea agreată din perspectiva asiguratului. în general, persoanele care se asigură nu înţeleg

răspunderea proporţională. Pentru depăşirea acestui handicap, formularele contractelor de asigurare a

clădirilor şi bunurilor trebuie să explice cât mai clar mecanismul răspunderii proporţionale. Chiar şi în

cazurile în care asiguraţii înţeleg răspunderea proporţională, rareori înţeleg nevoia societăţii de asigurări

67

- 2.000 = 8.000UM

de a încheia contracte la valoarea reală a obiectivelor. Eliminarea grijilor vis-a-vis de anumite pericole

potenţiale constituie motivaţia fundamentală a asigurării.

Însă, până când pierderea nu se produce efectiv, asiguratul nu ştie exact dacă valoarea pentru care

s-a asigurat este sau nu suficientă pentru recuperarea pagubelor şi, respectiv, pentru satisfacerea clauzei

de răspundere proporţională. Clauza valorii agreate adaugă garanţia recuperării în întregime a pierderii.

Cei mai mulţi manageri de risc, consultanţi şi specialişti din domeniul asigurărilor consideră

valoarea agreată ca o componentă cheie a unui program de asigurare a bunurilor. Având în vedere

numărul mare de contracte de asigurare ale oamenilor de afaceri care nu includ clauza de răspundere

proporţională, se poate anticipa o creştere a cererii pentru clauza valorii agreate în cazul asigurării

proprietăţii comerciale.

Asigurarea cu răspundere după primul risc

Asigurarea clădirilor şi bunurilor aferente proprietăţii comerciale se face uneori fară includerea

clauzei de răspundere limitată. Aceste poliţe de asigurare care nu conţin clauza de răspundere

proporţională se numesc uneori asigurare cu răspundere după primul risc. Prima de asigurare în această

situaţie este considerabil mai mare decât în cazul în care se prevede un procent de asigurare de 80%. în

schimb, asiguratul poate stabili orice sumă asigurată, fară a fi penalizat pentru cazul de subasigurare.

Excepţie face cazul în care dauna depăşeşte valoarea asigurată.

Conceptul de răspundere după primul risc este caracteristic poliţei de asigurare în care clauza de

răspundere proporţională este eliminată, în schimbul acceptării de către asigurat a unei prime mai mari.

De obicei, acest aranjament este folosit atunci când asiguratul doreşte să se asigure pentru o sumă

asigurată care este cu mult mai mică decât valoarea bunului asigurat.

3.3. Asigurarea complexă

Abordarea obişnuită în asigurarea clădirilor şi bunurilor constă în dedicarea unor părţi din cadrul

poliţei de asigurare fiecărei clădiri în parte, altor părţi bunurilor aferente fiecărei clădiri, plus o parte

separată de asigurare pentru bunurile ce se găsesc în clădirile asigurate şi aparţin altor persoane decât

asiguratul. Acest tip de asigurare reprezintă o asigurare specifică. Alternativa la asigurarea specifică este

asigurarea complexă.

Această asigurare complexă se defineşte prin:

a) acoperirea unei categorii de bunuri aflate în mai multe clădiri asigurate separat;

b) acoperirea a două sau mai multe categorii de bunuri aflate în una sau mai multe clădiri asigurate

separat

In declaraţiile din cadrul poliţei de asigurare este necesar să se indice faptul că două sau mai

multe tipuri de bunuri reprezintă un singur obiect asigurat, supus unei singure limite de asigurare. Se va

folosi, de asemenea, cuvântul complex în menţiunile referitoare la bunurile asigurate. Iată câteva exemple:

• 800.000 UM pentru clădirea şi bunurile aflate la adresa X

• 1.500.000 UM limită complexă pentru bunurile de la adresele Y şi Z

68

Avantajele asigurării complexe

Avantajele asigurării complexe pot fi mai bine înţelese prin considerarea exemplului următor. Să

presupunem că Bob deţine trei clădiri, fiecare având o valoare reală de 200.000 UM. Bob s-ar putea să

aleagă o valoare de asigurare de 160.000 UM, corespunzătoare unui procent de asigurare de 80%. Dacă

această asigurare ar fi o asigurare specifică, atunci declaraţiile din poliţa de asigurare ar avea următoarea

formă:

160.000 UM pentru clădirea situată la adresa X

160.000 UM pentru clădirea situată la adresa Y

160.000 UM pentru clădirea situată la adresa Z

Dacă clădirea de la adresa Y a fost distrusă datorită unui pericol prevăzut în contractul de

asigurare, persoana asigurată ar suferi o pierdere de 200.000UM, dar ar primi o despăgubire de numai

160.000, care reprezintă limita de asigurare pentru clădirea respectivă. Una dintre metodele de evitare a

acestei diferenţe ar fi aceea de a creşte limita de asigurare la 200.000 UM pentru fiecare clădire. O altă

posibilitate ar fi aceea de a apela la asigurarea complexă. Aceasta s-ar aplica la toate cele trei clădiri, fară

limită individuală pe fiecare clădire. Limita ar putea fi atunci după cum urmează:

- 540.000 UM limită complexă pentru clădirile situate la adresele X, Y şi Z.

Deşi persoana asigurată ar fi tentată să cumpere asigurare cu o limită de asigurare de 480.000 UM

sau mai puţin, reglementările cer ca în acest caz procentul de asigurare să fie de 90%.

În cazul în care una dintre clădirile considerate mai sus ar fi distrusă, persoana asigurată ar putea

primi o despăgubire la valoarea integrală a clădirii, respectiv 200.000 UM, deoarece dauna este mai mică

decât limita de asigurare. Dacă cele trei clădiri ar fi distruse deodată, datorită aceleiaşi cauze, atunci

persoana asigurată este protejată împotriva unei daune totale, dar la o valoare de asigurare mai mică. Cele

prezentate mai înainte sunt sintetizate în exemplul următor:

Exemplu privind suma asigurată necesară pentru o protecţie eficientă împotriva unei daune totale la

una din adresele considerate

Clădirea nr. Valoarea de asigurare Adresa

1 200.000 UM X

2 200.000 UM Y

3 200.000 UM Z

A. Cazul asigurării specifice

Clădirea nr. Valoarea de asigurare Adresa

1 200.000 UM X

2 200.000 UM Y

3 200.000 UM Z

Total 600.000 U.M.

B. Cazul asigurării complexe

69

Clădirea nr. Valoarea de asigurare Adresa

1, 2 și 3 540.000 UM X, Y și Z

Asigurarea complexă poate fi, de asemenea, eficientă pentru asigurarea conţinutului clădirilor

care poate fi mutat de la o clădire la alta, cu condiţia ca valoarea conţinutului total al clădirilor să nu

varieze mult. Companiile care pot beneficia de asigurarea complexă aparţin uneia dintre următoarele

categorii:

• O organizaţie care deţine un depozit ce deserveşte mai multe unităţi. Conţinutul depozitului

şi al unităţilor respective poate fi acoperit printr-o asigurare complexă.

• O companie cu mai multe clădiri, al căror inventar este evidenţiat centralizat.

• O unitate industrială cu un proces de producţie amplu, în cadrul căruia bunurile sunt

transferate dintr-o clădire într-o altă clădire. Valoarea totală a bunurilor, chiar dacă acestea sunt

transferate de la o clădire la alta, rămâne practic constantă.

În general, asigurarea complexă devine cu atât mai eficientă cu cât creşte numărul clădirilor

aceleiaşi companii şi cu cât ponderea fiecărei clădiri în suma asigurată complexă este mai mică. în cazul

unei daune la oricare dintre amplasamentele considerate, persoana asigurată trebuie să fie capabilă să

stabilească valoarea daunei.

Procentul de asigurare

Deşi prezintă o serie de avantaje, asigurarea complexă poate implica un cost suplimentar. Cu

excepţia cazului în care în asigurarea complexă sunt incluse bunurile personale ale terţilor sau o serie de

îmbunătăţiri, procentul de asigurare este de 90%, dar primele sunt aceleaşi ca şi în cazul asigurării de

100%. Cu alte cuvinte, persoana care doreşte o asigurare complexă trebuie să se asigure la cel puţin 90%

din valoarea reală pentru a evita penalizarea corespunzătoare clauzei de răspundere proporţională, dar nu

primeşte reducerea de 5% pe care ar fi primit-o în cazul asigurării specifice. Asigurarea complexă cu

procent de asigurare de 100% beneficiază de 5% reducere.

Prima mai mare specifică asigurării complexe se justifică prin faptul că o persoană asigurată în

această variantă nu trebuie să cumpere o asigurare egală cu 100% din valoarea totală, pentru a obţine o

acoperire de 100% pentru fiecare clădire, cu excepţia cazului în care poliţa de asigurare prevede un

procent de asigurare de 100%. Aceasta se explică prin faptul că pentru daunele produse la oricare dintre

amplasamentele asigurate se aplică limita de asigurare complexă.

Stabilirea unei sume asigurate adecvate

Există şi un alt avantaj al asigurării complexe care a fost oarecum mascat de modul în care s-au

făcut exemplificările de mai înainte. S-a presupus în mod implicit că persoana asigurată a cunoscut

valoarea exactă a bunului pe care doreşte să-1 asigure. în realitate, aceasta se întâmplă foarte rar. De cele

mai multe ori, cel mai bun lucru care se poate obţine este un nivel al valorilor probabile, stabilite cu un

anumit grad de certitudine. De exemplu, în loc de a spune că persoana care vrea să se asigure ştie că

70

valoarea de înlocuire a unei clădiri la momentul producerii daunei este de 2.000.000 UM, ar fi mult mai

aproape de adevăr să se spună că persoana asigurată este 95% sigură de faptul că valoarea aceasta la

momentul în care s-ar putea produce pierderea va fi cuprinsă între 1.900.000 UM şi 2.100.000 UM. Dacă

trei antreprenori ar estima costul de înlocuire a clădirii, estimările vor depăşi probabil valoarea medie cu ±

5%.

Stabilirea sumei asigurate este îngreunată şi de faptul că pierderea poate să se producă la un an de

la încheierea contractului de asigurare. Costul de înlocuire poate creşte foarte mult în cazul unor

circumstanţe neanticipate. Necesitatea foarte mare a reparaţiilor determinată de un uragan, de exemplu,

poate conduce la creşterea costului forţei de muncă şi al materialelor cu 25% sau chiar mai mult. O

clădire de 2.000.000 UM ar putea costa în aceste condiţii 2.500.000 UM pentru a putea fi înlocuită.

Asigurarea încheiată la valoarea de înlocuire garantata, va acoperi costul de înlocuire, chiar dacă

acesta va depăşi valoarea asigurată. Acest tip de asigurare nu este însă disponibil pentru proprietatea

comercială. In cazul asigurării specifice, o persoană trebuie să cumpere o asigurare cu sumă asigurată mai

mare, dacă vrea să se protejeze împotriva unor astfel de situaţii. în cazul asigurării mai multor

amplasamente care nu sunt supuse aceluiaşi risc, asigurarea complexă, cu valoare agreată, poate rezolva

aceste probleme. Dacă asigurarea complexă nu este încheiată pe baza valorii agreate, atunci procentul de

asigurare de 90% sau 100% va genera o penalizare în cazul în care valoarea bunurilor în momentul

producerii daunei este mai mare de 90% sau 100% din suma de asigurare.

Estimarea unor valori maxime viitoare ale conţinutului clădirii este şi mai dificilă decât în cazul

clădirii. Pentru o protecţie adecvată, persoana asigurată poate opta pentru o sumă asigurată egală cu cea

mai ridicată valoare anticipată sau poate folosi o valoare normată.

În ciuda costului adiţional, cei mai mulţi manageri de risc, consultanţi şi producători solicită în

general asigurari complexe cu sume asigurate mari, stabilite conform clauzei valorii agreate pentru a

obţine protecţia cea mai eficientă.

Cotele de primă

Aşa cum a rezultat şi din discuţia anterioară, primele aferente asigurării complexe sunt mai mari

decât cele ale asigurării specifice, pentru aceeaşi sumă asigurată. Un alt dezavantaj potenţial al asigurării

complexe apare atunci când se aplică cote de primă diferite pentru amplasamentele considerate. Dacă nu

se foloseşte o cotă de primă medie pentru asigurarea complexă, atunci pentru acelaşi tip de bunuri existent

în mai multe amplasamente se va folosi cota de primă cea mai mare. Cota medie pentru asigurarea

complexă, numită prescurtat cota medie complexă, reprezintă o medie ponderată calculată pe baza sumei

asigurate a fiecărui amplasament şi a cotelor de asigurare corespunzătoare. Asiguratul trebuie să depună o

listă cu valorile declarate care va fi folosită în calcularea cotei medii complexe. Un exemplu simplificat al

modului de calcul al cotei de primă medii complexe este prezentat în continuare.

Exemplu de calcul simplificat al ratei medii complexe

71

Adresa Valoarea asigurată Cota de primă (%) Prima

X 200.000 UM 1,00 2.000 UM

Y 200.000 UM 0,35 700 UM

Z 200.000 UM 0,45 900 UM

Total 600.000 UM 3.600 UM

72

Total primeCota de primă medie complexă = ............................................ Valoare asigurată totală / 100

3.600 UMCota de primă medie complexă = ......................= 0,60 6.000 $

73

3.4. Modalităţi de asigurare a proprietăţii personale cu valoare fluctuantă

Valoarea fluctuantă a unei proprietăţi creează unele probleme în asigurare, îndeosebi pentru

societăţile comerciale cu stocuri variabile. Termenul de valori fluctuante se referă la valori care variază în

timp. In anumite ramuri, valorile stocurilor fluctuează în cicluri predictibile. De exemplu, un magazin de

jucării pentru copii îşi poate dubla stocul de mărfuri în perioada premergătoare sărbătorilor de Crăciun,

pentru ca ulterior valoarea inventarului să se reducă şi să se stabilizeze în următoarele luni. În alte

domenii, se pot înregistra fluctuaţii aleatorii ale valorii stocurilor. De exemplu, inventarul depozitului de

cherestea al unei companii poate varia în funcţie de numărul caselor noi construite în zonă, tară ca această

fluctuaţie să fie periodică. Oricare ar fi cauza sau natura fluctuaţiilor, o persoană care vrea să se asigure

doreşte ca nivelul de asigurare să se ajusteze circumstanţelor în aşa fel încât protecţia obţinută să fie cât

mai eficientă.

Asigurarea obişnuită cu o valoare fixă a sumei asigurate, cu prime determinate în funcţie de

limita poliţei de asigurare, devine nesatisfăcătoare în cazul stocurilor cu valori fluctuante. Pentru a-şi

putea acoperi acumulările temporare de stocuri, asiguratul ar trebui să cumpere limite ridicate de

asigurări? În perioadele de scădere a stocurilor, persoana respectivă ar plăti sume nejustificat de mari

pentru asigurare. Situaţia ar putea fi dezavantajoasă şi în sens invers. Se poate încheia o asigurare la o

valoare mai mică decât ar fi necesar pentru acoperirea stocului maxim. Aceasta conduce la prime de

asigurare mai mici dar asigurarea este ineficientă pentru valorile mari ale stocului.

Clauza adiţională pentru acoperirea stocurilor sezoniere

Oferă posibilitatea folosirii unor sume asigurate diferite pentru diferite perioade de timp în cursul

derulării contractului de asigurare, conform prevederilor clauzei adiţionale. De exemplu, un magazin de

jucării pentru copii poate avea o asigurare de bunuri şi clădiri de 200.000 UM, cu o sumă asigurată de

sezon de 400.000 UM pentru perioada 1 octombrie – 31 decembrie. Clauza adiţională pentru acoperirea

stocurilor sezoniere elimină nevoia modificărilor multiple la' diferite date calendaristice a sumei

asigurate.

Metoda valorii raportate

Metoda valorii raportate constituie o altă posibilitate de modificare a asigurării de bunuri şi

clădiri, în scopul prevenirii supraasigurării sau subasigurării. Pe scurt, această procedură permite fixarea

unei limite de asigurare suficient de mare pentru a acoperi valorile maxime anticipate de către asigurat, în

orice perioadă a termenului de valabilitate al poliţei de asigurare. Prima de asigurare nu se mai stabileşte

în acest caz pe baza limitei poliţei de asigurare, ci pe baza valorilor raportate de către asigurat. Persoana

asigurată raportează aceste valori către societatea de asigurări la intervale periodice de timp, specificate în

contractul de asigurare. Atâta vreme cât asiguratul raportează valorile bunurilor în mod corect şi la timp,

societatea de asigurări va plăti suma integrală pentru recuperarea oricărei daune, în limita prevăzută în

poliţă, chiar dacă valoarea bunurilor la un moment dat depăşeşte ultimele valori raportate de asigurat. La

74

încheierea perioadei de asigurare, societatea de asigurări calculează valoarea medie raportată şi foloseşte

aceste valori pentru determinarea primei de asigurare.

Caracteristicile de bază ale procedurii de raportare a valorilor sunt următoarele:

• Clauza de raportare

• Limita de asigurare

• Penalizări

• Prima de depozit

• Asigurarea specifică

Clauza de raportare

Asiguratul trebuie să depună la societatea de asigurări un raport periodic cuprinzând valoarea

bănească a bunurilor acoperite de poliţa de asigurarea Perioada de timp pentru care se face această

declaraţie valorică se numeşte perioadă de raportare. Pentru fiecare perioadă de raportare există un

interval specific de înregistrare a datelor. Există cinci variante:

DR - valori zilnice, care se raportează lunar

WR - valori săptămânale, care se raportează lunar

MR - valori lunare, care se raportează lunar

QR - valori lunare, care se raportează trimestrial

PR - valori lunare, care se raportează anual

Dintre aceste opţiuni, cea mai utilizată este raportarea lunară a valorilor lunare.

Limita de asigurare

O limită specifică de asigurare se aplică fiecărei proprietăţi, cu amplasament diferit. Răspunderea

societăţii de asigurări este limitată de această valoare maximă pe amplasament, cu excepţia cazului în care

poliţa este încheiată pe principiul asigurării complexe, caz în care limita asigurării complexe se poate

aplica oricărui amplasament. Persoana asigurată trebuie să raporteze toate proprietăţile acoperite, la datele

solicitate de societatea de asigurări. Dacă una dintre proprietăţi valorează 500.000 UM, iar limita de

asigurare este de 300.000 UM, atunci persoana asigurată trebuie să raporteze valoarea de 500.000 UM.

Deoarece prima se calculează în funcţie de valorile raportate, persoana asigurată va plăti o primă de

asigurare calculată pe baza valorii de 500.000 UM. Cu toate acestea, acoperirea expunerilor la pierderi

este limitată la 300.000UM, care reprezintă limita de asigurare. într-o astfel de situaţie, asiguratul ar

trebui fie să mărească limitele fie să cumpere o asigurare specifică pentru a acoperi valoarea adiţională de

200.000 UM. Companiile de asigurări pot institui sisteme care să declanşeze o revizuire a poliţei de

asigurare în situaţiile în care valorile se apropie, sau chiar depăşesc limitele, dar răspunderea monitorizării

rămâne în seama asiguratului.

75

Penalizări

Pentru ca metoda valorii raportate să funcţioneze corect, iar societatea de asigurări să colecteze

primele corespunzătoare, se impune ca persoana asigurată să transmită la timp informaţiile care să reflecte

cât mai bine valorile expunerii la daune. Pentru a reglementa acest lucru se prevăd o serie de penalizări

pentru situaţiile în care nu se respectă termenele sau se transmit informaţii incorecte.

Neraportarea la timp. Dacă în momentul producerii daunei, primul raport trebuia să fi fost deja

depus, dar acest lucru nu s-a întâmplat, societatea de asigurări nu va plăti mai mult de 75% din suma pe

care ar fi plătit-o în mod normal. De exemplu, să presupunem că asiguratul nu a depus nici un raport până

în momentul producerii daunei. Datele caracteristice acestui caz ar fi următoarele:

Limita de asigurare = 200.000UM

Perioada de raportare = MR

Data intrării în vigoare a poliţei = 1 ianuarie

Data producerii daunei =12 martie

Valoarea daunei = 80.000UM

Deoarece primul raport ar fi trebuit predat deja societăţii de asigurări, dar acest lucru nu s-a

întâmplat până la data producerii daunei, societatea de asigurări va plăti asiguratului numai 75% din suma

cuvenită. Astfel, dacă nu considerăm franşiza, societatea de asigurări va plăti numai 60.000 UM, în loc de

80.000 UM care reprezintă valoarea pierderii.

Dacă în momentul producerii pagubei persoana asigurată a depus numai primul raport, fară a le

depune şi pe următoarele, atunci societatea de asigurări va plăti până la limita valorii indicate în raportul

depus, pentru amplasamentul la care s-a produs paguba. Aceasta constituie o penalizare foarte serioasă

pentru o societate care suferă o pagubă cu mult mai mare decât valoarea corespunzătoare proprietăţii

distruse la data raportării. În schimb, efectul penalizării este practic nul în cazul în care proprietatea

distrusă are o valoare mai mică decât valoarea -pe care o avea, la data raportării către societatea de

asigurări.

Raportarea unor valori incorecte. Metoda valorii raportate înlocuieşte clauza răspunderii

proporţionale cu clauza raportării complete, uneori denumită clauza bunei credinţe. Această clauză

stipulează pur şi simplu că în situaţia în care se constată că valoarea raportată ultima dată este mai mică

decât valoarea reală a proprietăţii asigurate la amplasamentul şi la data respectivă, societatea de asigurări

va plăti în concordanţă cu formula:

Valoarea raportată.................................. x Valoarea daunei - Franșiză = Valoarea despăgubirii

Valoarea reală

Pentru a ilustra consecinţele unei subevaluări, vom presupune producerea unei daune în

următoarele circumstanţe:

Limita de asigurare = 4.000.000 UM (un singur amplasament)

76

Valoarea raportată = 2.000.000 UM

Valoarea reală la data raportării = 3.000.000 UM

Valoarea daunei = 1.200.000 UM

Franşiză = 2.000 UM

Plata făcută de către societatea de asigurări se calculează cu formula:

2.000.000 UM.................................. x 1.200.000 UM - 2.000 UM = 798.000 UM

3.000.000 UM

În acest caz, raportarea de către asigurat a unor valori incorecte a condus la plata unei sume cu

aproape 400.000 UM mai mică dacă s-ar fi raportat corect valoarea asigurată. Severitatea penalizării

aplicate de către societatea de asigurări pentru raportarea incorectă a valorilor ar trebui să-i reţină pe cei

asiguraţi de la tentaţia raportării eronate. Din păcate, mulţi dintre cei asiguraţi nu înţeleg acest lucru până

nu trec prin experienţa unei daune.

Atâta timp cât raportările se fac corect şi la timp, penalizările descrise mai sus nu se aplică.

Societatea de asigurări va plăti integral suma corespunzătoare oricărei daune. Dacă, de exemplu, valoarea

daunei din exemplul de mai sus ar fi fost 3.600.000 UM, iar valoarea menţionată în ultimul raport ar fi

fost de 3.000.000 UM, atunci societatea de asigurări ar fi plătit integral cei 3.600.000 UM, din care s-ar fi

scăzut valoarea franşizei.

Prima de depozit

Ca şi în cazul altor asigurări de bunuri, metoda valorii raportate include o limită de asigurare pe

care societatea de asigurări o va plăti în cazul unei pierderi. Cu toate acestea, spre deosebire de alte tipuri

de asigurări, limita de asigurare inclusă în metoda valorii raportate este stabilită, de obicei, la o valoare

mai mare decât valoarea maximă anticipată pentru perioada de acoperire aferentă poliţei de asigurare.

Deoarece limita la care ne referim nu reflectă expunerea la pierdere, prima iniţială nu se

calculează pe baza limitei de asigurare. în schimb, persoana asigurată trebuie să plătească la începutul

perioadei o primă de depozit. Această primă de depozit reprezintă în general 75% din prima anuală care

ar fi cerută în cazul cumpărării unei poliţe fără valori raportate şi cu aceeaşi limită.

Prima finală pentru întreaga durată a poliţei de asigurare depinde de valorile medii raportate în

timpul respectiv. La sfârşitul perioadei de asigurare, diferenţa dintre prima finală şi cea de depozit va fi

soluţionată fie prin plata unei prime suplimentare, fie prin rambursare de prime.

Asigurarea specifică

Pentru acelaşi bun, asigurarea cu sumă asigurată variabilă poate fi combinată cu o altă asigurare

cu sumă asigurată fixă. Cealaltă asigurare este denumită în acest context asigurare specifică. Pentru a se

evita orice confuzie terminologică, în cadrul asigurării cu sumă asigurată variabilă, termenul de asigurare

specifică se defineşte astfel: ..... o altă asigurare care:

77

a. acoperă acelaşi bun ca şi asigurarea de bază şi

b. nu este supusă aceluiaşi plan, aceloraşi termeni, condiţii şi clauze ca cele ale asigurării de

bază.

Dacă asigurarea specifică are o clauză de răspundere proporţională şi a fost îndeplinit procentul

de asigurare, la determinarea despăgubirii nu se ţine cont de existenţa asigurării cu sumă asigurată

variabilă dacă a fost îndeplinită cerinţa de coasigurare. De exemplu, să presupunem că bunurile asigurate

sunt evaluate la 500.000 UM. O clauză de răspundere proporţională cu procent de asigurare de 80% într-

un contract de asigurare specifică ar indica o acoperire de 400.000 UM, pentru a evita o penalizare de

răspundere proporţională. Dacă pierderea este de 300.000 UM şi valoarea asigurării specifice este de

160.000 UM, atunci, neluând în calcul franşiza, asigurarea specifică ar despăgubi numai 120.000 UM,

valoare determinată astfel:

160.000 UM----------------------- x 300.000= 120.000 UM0,8 x 500.000 UM

Poliţa de asigurare cu sumă asigurată variabilă va plăti acea valoare a pierderii care depăşeşte

nivelul de despăgubire al asigurării specifice. În acest caz, asigurarea specifică va plăti 120.000 UM iar

asigurarea cu sumă asigurată variabilă va plăti 180.000 UM, respectând limita poliţei de asigurare şi

neluând în consideraţie franşiza.

Remarcăm totuşi faptul că aproape toate poliţele de asigurare prevăd franşize. Să presupunem

acum că asigurarea specifică are o franşiză de 10.000 UM, iar asigurarea cu sumă asigurată variabilă are o

franşiză de 2.000 UM. Pentru pierderea în valoare de 300.000 UM descrisă mai înainte:

•asigurarea specifică ar trebui să plătească 1 10.000 UM (120.000 UM minus franşiza deductibilă

de 10.000 UM);

•asigurarea cu sumă asigurată variabilă ar trebui să plătească 178.000 UM (180.000 UM minus

franşiza deductibilă de 2.000

•persoana asigurată ar reţine 12.000 UM (franşiza deductibilă de 10.000 UM din asigurarea

specifică, plus franşiza deductibilă de 2.000 UM din asigurarea cu sumă asigurată variabilă).

Atunci când asigurarea specifică este combinată cu asigurarea cu sumă asigurată variabilă,

asiguratul este întotdeauna îndreptăţit să recupereze în întregime (cu luarea în calcul a franşizelor) suma

asigurată, respectând limita de asigurare.

Deoarece asigurarea cu sumă asigurată variabilă reprezintă un supliment faţă de asigurarea

specifică, prima aferentă asigurării variabile are ca bază de calcul valoarea acoperirii suplimentare faţă de

asigurarea specifică, la fiecare amplasament. Astfel, în cazul unei asigurări specifice de 200.000 UM la un

amplasament şi a unei asigurări de bunuri de 500.000 UM, cota de primă aferentă asigurării variabile se

aplică diferenţei de 300.000 UM. Atât persoana care se asigură, cât şi societatea de asigurări trebuie să

acorde atenţie oricărei modificări a condiţiilor asigurării specifice. Mai precis, atunci când o asigurare

specifică se reziliază, schimbarea trebuie notificată în raportul următor.

78

Avantaje şi dezavantaje. Pentru anumite persoane asigurate, metoda valorii raportate este o

modalitate ideală de a trata acele valori care fluctuează semnificativ în timp. Atâta timp cât valorile nu

depăşesc limita de asigurare, societatea de asigurări va oferi despăgubiri integrale, fară nici o penalizare

pentru subasigurare. Asiguratul nu trebuie să plătească o asigurare mai mare decât este necesar, deoarece

prima reflectă în mod corect valorile expunerii la daune. Pe scurt, persoana asigurată poate obţine o

acoperire totală fară a plăti pentru o asigurare mai mare decât este necesar.

Totuşi, metoda valorii raportate trebuie aplicată cu multă atenţie, pentru a nu se crea probleme

suplimentare. Penalizările pentru raportări incorecte sau întârzieri pot fi foarte severe. Raportările făcute

cu întârziere constituie probleme frecvente în aplicarea acestei proceduri de asigurare. Penalizările

constituie un argument serios pentru a aborda metoda valorii raportate numai în condiţiile respectării

trimiterii rapoartelor către societatea de asigurări la termenele stabilite.

Uneori, persoanele asigurate predau rapoarte cu valori mai mici decât cele reale, cu intenţia de a

plăti prime de asigurare mai mici. Alteori, aceste valori care nu reflectă suficient de bine realitatea sunt

genereate de lipsa unui sistem informaţional adecvat. De asemenea, s-ar putea ca persoana asigurată să nu

fi înţeles foarte bine ce date trebuie incluse în raport.

Chiar şi în condiţiile raportării corecte şi la timp pot apărea probleme. De exemplu, când valoarea

momentană depăşeşte limita poliţei de asigurare, persoana asigurată trebuie să raporteze valoarea şi să

plătească o primă pentru ea, deşi nu este acoperită complet. O astfel de situaţie este, în mod evident, de

nedorit şi constituie sursa multor litigii între societatea de asigurări şi asigurat.

79

CAPITOLUL 4

ASIGURAREA DE RĂSPUNDERE CIVILĂ

4.1. Expuneri la pierderi în domeniul răspunderii civile

4.1.1. Răspunderea civilă legală

Atât agenţii economici implicaţi în tranzacţii comerciale, cât şi alte organizaţii sunt expuşi la

daune în domeniul răspunderii civile legale. Aceste daune se referă la sumele pe care organizaţia sau

persoana respectivă trebuie să le plătească pentru nerespectarea unor reglementări legale sau ca urmare a

sentinţei judecătoreşti într-un proces în care au fost implicate.

De exemplu, orice companie care oferă servicii populaţiei în propriile clădiri, poate fi dată în

judecată de către orice persoană care alunecă pe pardoseala lucioasă şi suferă vătămări corporale care

impun spitalizare. Probabilitatea producerii unui astfel de eveniment este ceea ce numim o expunere la

daune în domeniul răspunderii civile. Să presupunem, de exemplu, că Maria este o clientă a salonului de

cosmetică A&B. Din neatenţie, ea alunecă pe pardoseala salonului şi îşi fracturează mâna dreaptă. Ca

urmare a accidentului ea se internează în spital unde i se pune mâna în gips. Timp de două săptămâni

Maria se află în concediu medical. Internarea în spital înseamnă pentru Maria nu numai cheltuieli

medicale considerabile, dar şi întreruperea forţată a serviciului, deci o scădere a veniturilor ei salariale.

Pentru a recupera aceste pierderi ea intentează proces salonului de cosmetică pentru neglijenţa cu care a

întreţinut pardoseala. A&B pierde procesul şi trebuie să plătească clientei sale despăgubiri pentru

cheltuielile medicale şi pierderea veniturilor salariale pe perioada spitalizării, ca urmare a fracturii

suferite. Pentru salonul de cosmetică A&B acestea sunt daune în domeniul răspunderii civile.

Aceste daune pot avea valori cuprinse între câteva sute de mii şi milioane de lei. Dacă aceste

expuneri la daune nu sunt tratate corespunzător în cadrul managementului de risc al companiei, ele pot

avea consecinţe financiare dezastruase asupra companiei. La limită, ele pot conduce chiar la faliment. De

aceea, cele mai multe organizaţii încearcă să prevină producerea unor astfel de pierderi, iar dacă acestea

totuşi se produc, sunt căutate modalităţi eficiente pentru finanţarea lor. Aceste activităţi fac parte din

procesul de management al riscului prezentat în capitolul 2.

Fiecare persoană fizică sau juridică are responsabilitatea de a respecta legile, iar în cazul în care

le încalcă, are obligaţia de a se supune sacţiunilor ce decurg din faptele sale. Răspunderea legală

constituie deci temeiul pe baza căruia o persoană poate acţiona în instanţă o altă persoană sau organizaţie,

care se presupune a fi vinovată de producerea unor pagube, prin nerespectarea legislaţiei în vigoare. Dacă

se dovedeşte că într-adevăr o persoană este vinovată, atunci aceasta trebuie să plătească despăgubiri

persoanei vătămate. Rezultă de aici că, oricine doreşte să evalueze expunerea la riscul de răspundere

civilă al unei organizaţii, trebuie să înţeleagă diferitele căi prin care organizaţia respectivă ar putea fi

chemată în instanţă în temeiul răspunderii civile.

80

Conceptul de răspundere civilă legală este important şi pentru cei care lucrează în domeniul

asigurărilor de răspundere civilă. Cele mai multe poliţe de asigurare prevăd că societatea de asigurări este

obligată să despăgubească în numele asiguratului numai dacă acesta este răspunzător legal de a plăti

daune unei terţe părţi reclamante. De aceea, sarcina principală a reprezentantului societăţii de asigurări

este de a determina dacă asiguratul se află sau nu în situaţia de a plăti daune unei terţe părţi, în temeiul

răspunderii civile. Dacă concluziile reprezentantului societăţii de asigurări relevă vinovăţia clientului lor,

atunci societatea de asigurări preferă să plătească despăgubirile pretinse înainte de a se ajunge la instanţa

de judecată. Bineînţeles că motivul reclamaţiei, respectiv cauza prejudiciului trebuie să fie acoperită de

poliţa de asigurare, iar reclamantul şi compania de asigurări trebuie să cadă de acord asupra valorii

despăgubirilor care se plătesc.

Pentru a înţelege conceptul de răspundere civilă legală, prezentăm în fig. 4.1. structura de bază a

acestuia.

Fig. 4.1 - Structura conceptului de răspundere civilă

Prejudicii

Un prejudiciu este o pagubă sau o daună care se poate produce prin încălcarea sau ştirbirea unui

drept protejat legal. Putem menţiona, de exemplu, dreptul individului la libertate, dreptul la securitate în

cadrul proprietăţii deţinute, dreptul la viaţa particulară şi altele. Dacă se produce o încălcare sau o ştirbire

a unui drept protejat prin lege, având ca rezultat o suferinţă sau o pagubă, atunci legea prevede un

remediu sub forma unei despăgubiri. Elementele caracteristice ale unui prejudiciu sunt următoarele:

• Un drept protejat prin lege

• O încălcare sau ştirbire a acestui drept

• Daune rezultate prin acţiunea de încălcare sau ştirbire a dreptului respectiv

Numeroasele prejudicii recunoscute de lege se pot clasifica în trei mari categorii:

1) neglijenţe;

2) prejudicii intenţionate

3) prejudicii în sensul strict al răspunderii legale. în practică, delimitarea acestor categorii este

greu de realizat, fiind o chestiune interpretabilă.

81

Răspundere legală

Prejudicii- Neglijență- Prejudicii

intenționate- Prejudicii în sensul

strict al răspunderii civile

Contracte- Încărcarea clauzelor

contractuale- Acord de

despăgubire

Legi- Legea asigurării

forței de muncă- Alte legi care

definesc obligații legale și standarde de asistență

Structura prezentată în fig. 4.1 rămâne însă utilă pentru înţelegerea de ansamblu a răspunderii

legale.

Neglijenţa

Neglijenţa reprezintă un prejudiciu neintenţionat care se produce atunci când o persoană nu îşi

exercită întreaga responsabilitate impusă de realizarea unei activităţi, pentru a preveni vătămarea unei alte

persoane sau entităţi legale. Se presupune că, în aceleaşi condiţii, o persoană rezonabil de prudentă şi-ar

asuma această responsabilitate, astfel încât s-ar elimina vătămarea unei alte persoane sau entităţi legale.

Dacă o persoană face ceva ce o persoană rezonabil de prudentă nu ar fi făcut în condiţii similare,

atitudinea acelei persoane este considerată un act de neglijenţă. Dacă o persoană nu reuşeşte să facă ceea

ce o persoană rezonabil de prudentă ar fi făcut în condiţii similare, atitudinea acelei persoane este

caracterizată drept neglijenţă prin omisiune.

Atunci când un reclamant dă în judecată un individ pentru neglijenţă, răspunderea civilă legală va

fi impusă celui acuzat numai dacă se face dovada celor patru elemente definitorii ale neglijenţei.

Societăţile de asigurări iau în consideraţie aceleaşi patru elemente când negociază cu o terţă parte

acordarea unei despăgubiri de răspundere civilă. Neglijenţa constituie, de departe, cea mai frecventă

acuzaţie adusă în cadrul proceselor de răspundere civilă în care sunt implicate companiile de asigurări.

Elementele caracteristice neglijenţei. Vinovăţia de neglijenţă se poate stabili numai dacă

reclamantul poate dovedi următoarele:

1. Acuzatul a avut obligaţia legală faţă de reclamant de a manifesta grija necesară în realizarea

unei acţiuni.

2. Acuzatul nu a respectat această obligaţie pe care a avut-o faţă de reclamant.

3. Reclamantul a suferit anumite daune.

4. A existat o conexiune cauzală între neglijenţa acuzatului şi daunele suferite de reclamant.

Elementul 1: Obligaţia legală faţă de reclamant în contextul legislativ al neglijenţei, obligaţia

legală constituie obligaţia celui care desfăşoară o activitate de a manifesta atenţia şi grija cuvenite pentru

a nu afecta securitatea altora. Astfel de obligaţii legale decurg din: l) legislaţia existentă şi 2) statute sau

ordonanţe. Prin ordonanţe înţelegem unele reglementări scrise existente la nivel local. Deoarece statutele

şi ordonanţele pot modifica şi/sau defini modul de aplicare al obligaţiilor legale în cadrul anumitor

activităţi, o violare a acestora reprezintă o încălcare a obligaţiilor legale. De exemplu, o ordonanţă locală

se poate referi la folosirea şi depozitarea unui material inflamabil sau periculos. O violare a

reglementărilor cuprinse în această ordonanţă sau regulament intern constituie o încălcare a obligaţiilor

legale de securitate a muncii.

Elementul 2: încălcarea obligaţiilor legale. O persoană care are o anumită obligaţie legală faţă

de o altă persoană sau entitate legală trebuie să manifeste o atenţie deosebită în realizarea ei. Altfel, va

suporta consecinţele. Persoana respectivă trebuie să observe cu multă atenţie care sunt cerinţele de

exigenţă în îndeplinirea obligaţiei legale, pentru a putea manifesta grija cuvenită. Cu alte cuvinte,

82

obligaţia legală implică şi o conştientizare a cerinţelor de calitate corespunzătoare activităţii ce trebuie

desfăşurate.

Instanţele de judecată au adoptat testul persoanei rezonabil de prudente pentru a putea evalua

comportamentul acuzatului. Prin acest test se urmăreşte să se stabilească dacă acuzatul s-a comportat în

maniera în care s- ar fi comportat o persoană rezonabil de prudentă, în condiţii similare. Dacă judecătorul

constată că persoana rezonabil de prudentă nu şi-ar fi permis omisiunea sau actul de neglijenţă în cauză,

datorită consecinţelor ce puteau fi anticipate, concluzia este că acuzatul nu a reuşit să-şi dea seama de

exigenţele impuse de circumstanţele concrete.

Elementul 3: Daunele. Reclamantul trebuie să stabilească prejudiciile efective în termeni

monetari şi să le încadreze într-o categorie recunoscută de lege. în contextul reglementărilor legale

privind neglijenţa se recunosc următoarele tipuri de daune, care pot fi exprimate în termeni monetari:

Daune compensatorii, care compensează pe reclamant

Daune punitive, care pedepsesc pe acuzat

Daunele compensatorii reprezintă sumele pe care le solicită reclamantul cu titlu de desdăunare.

Daunele compensatorii se împart de obicei în două categorii: a) daune speciale şi b) daune generale.

Daunele speciale sunt acele daune compensatorii care au rezultat sau vor rezulte direct din neglijenţa

acuzatului, exprimate în unităţi valorice. Ele pol include:

- Cheltuieli medicale rezonabile făcute de reclamant.

- Daune determinate de avarierea bunurilor reclamantului, considerate ca fiind valoarea minimă

dintre: 1) costul necesar pentru a repara ceea ce s-a stricat şi 2) costul necesar înlocuirii a ceea ce s-a

stricat cu ceva similar, de aceeaşi calitate.

- Daune rezultate din imposibilitatea de a folosi bunurile pentru producerea de venituri, datorită

daunei produse.

- Dacă persoana vătămată moare sau este inapt de a munci ca urmare a neglijenţei acuzatului,

atunci se consideră daună: 1) orice pierdere de venituri datorată încetării activităţii până la data procesului

şi 2) valoarea actuală sau echivalentă a veniturilor viitoare ce ar fi fost obţinute prin activitatea personală,

de la data procesului până la data anticipată de pensionare sau expectanţe de viaţă a reclamantului.

Odată ce au fost stabilite daunele speciale de către reclamant, acestuia i s-ar putea acorda o sumă

adiţională pentru daune generale Daunele generale sunt daune compensatorii pentru prejudicii

intangibile, care se pot deduce din daunele speciale şi celelalte fapte şi circumstanţe asociate cazului, cum

sunt prejudiciile intangibile datorate suferinţeloi fizice, stresului psihic, suferinţei în urma decesului unei

persoane iubite, problemelor generate de invaliditatea soţului sau soţiei. Valoarea totală a daunelor

generale este stabilită de către instanţă.

În contrast cu daunele compensatorii, daunele punitive pot fi impuse acuzatului în scopul

pedepsirii lui. Cu alte cuvinte se urmăreşte să i se dec acuzatului o lecţie de conduită, pentru a nu mai

repeta greşelile făcute sau pentru a-i avertiza pe alţii, care ar putea face acelaşi lucru. Atunci când se

acordă daune punitive, ele constituie sume adiţionale sau suplimentare faţă de daunele compensatorii

descrise mai înainte.

83

Cu ani în urmă, daunele punitive au fost rareori acordate în procesele ordinare de neglijenţă. Ele

erau impuse acuzatului numai în procesele de neglijenţă gravă, când comportamentul acuzatului era

considerat maliţios, neglijent, atroce. Deşi aceasta constituie încă regulă generală, în ultima vreme a

crescut frecvenţa şi severitatea daunelor punitive, în special în domeniul medical. Unele societăţi de

asigurări exclud daunele punitive în poliţele de asigurare.

Într-un număr relativ mic de acţiuni legale intentate pentru neglijenţă, reclamanţii urmăresc să

obţină în loc de despăgubiri băneşti sau pe lângă despăgubiri băneşti şi un remediu echitabil. Astfel, se

poate interzice acuzatului un anumit lucru (de exemplu, să facă discriminări la angajarea de personal) sau

i se impune să facă un anumit lucru (de exemplu, să cureţe un teren pe care l-a poluat).

Deşi anumite legi impun limitarea mărimii daunelor pe care un reclamant le poate obţine în

anumite tipuri de procese, practic nu există nici o limită care să restricţioneze decizia unei instanţe de

judecată într-un proces intentat pentru prejudiciu. Această caracteristică reprezintă diferenţa fundamentală

dintre expunerea la daune în domeniul răspunderii civile şi expunerii la daune a bunurilor. Pierderea

maximă posibilă în cazul expunerii la pierderi în domeniul bunurilor este limitată de valoarea bunurilor şi,

respectiv, la pierderea veniturilor obţinute pe baza bunurilor, până la înlocuirea lor. Spre deosebire de

aceasta, dauna maximă posibilă în cazul răspunderii civile este practic nelimitată. Studiind datele

acumulate în domeniu, specialiştii în asigurări pot estima pierderea maximă probabilă pentru expunerea la

daune în domeniul răspunderii civile, dar valoarea estimată este pur orientativă, deoarece se poate

întâmpla ca în instanţa de judecată să se decidă o valoare cu mult mai mare.

Elementul 4: Conexiunea cauzală. Sentinţa într-un proces de răspundere civilă intentat pentru

neglijenţă nu poate fi dată numai pe baza existenţei unor daune şi a unui act de neglijenţă din partea unei

persoane. Trebuie să se demonstreze că actul de neglijenţă este cel care a generat daunele respective.

Cauza directă este acea cauză care, într-un şir continuu şi natural de secvenţe, neîntrerupt de către un

eveniment nou şi independent, produce un eveniment care, fară cauza directă considerată nu s-ar fi

produs.

De exemplu, prin lege, un hotel trebuie să fíe echipat cu un sistem automat de incendiu pentru

prevenirea eventualelor incendii. Hotelul, al cărui patron este cel acuzat, a ars complet într-un incendiu.

Ca rezultat al acestui incendiu, reclamantul a suferit arsuri grave. În cadrul procesului, reclamantul

demonstrează că hotelul nu deţinea sistemul automat de incendiu şi ca atare, s-a încălcat legea. Această

dovadă nu este suficientă pentru a atrage răspunderea civilă a patronului de hotel. Reclamantul trebuie să

demonstreze că tocmai această lipsă a sistemului automat de incendiu constituie cauza directă a vătămării

corporale produse. De exemplu, reclamantul s-ar fi putut afla la capătul opus al hotelului faţă de locul

unde a izbucnit focul şi deci ar fi avut suficient timp să se salveze. Dacă nu a facut- o înseamnă că au

existat alte cauze.

Apărarea împotriva acuzaţiei de neglijenţă. Într-un proces intentat pentru neglijenţă,

reclamantul nu poate obţine recuperarea daunelor produse de către acuzat, decât dacă poate demonstra că

toate cele patru condiţii specifice neglijenţei sunt întrunite. Astfel, tot ceea ce poate face acuzatul pentru a

84

împiedica reclamantul să demonstreze existenţa celor patru elemente caracteristice constituie apărarea sa

împotriva acuzaţiei de neglijenţă. Cu alte cuvinte, dacă acuzatul reuşeşte să demonteze argumentele

reclamantului şi să facă în aşa fel încât cel puţin unul dintre cele patru elemente caracteristice să nu fie

demonstrat, el nu poate fi acuzat de neglijenţă. Aceasta înseamnă că apărarea sa a fost eficientă. De

exemplu, acuzatul ar putea încerca următoarele lucruri:

• Să respingă afirmaţia reclamantului potrivit căreia actul de neglijenţă a constituit cauza

directă a daunei produse.

• Să demonstreze că nu a încălcat obligaţia legală pe care o avea faţă de reclamant.

• Să demonstreze că reclamantul nu a suferit de fapt nici o daună, chiar dacă acuzatul a

încălcat obligaţia legală faţă de reclamant.

Acestea sunt doar câteva dintre elementele de apărare la care acuzatul ar putea recurge.

Demonstrarea lor nu este însă simplă. Vom prezenta în continuare câteva tipuri de apărare împotriva

acuzaţiei de neglijenţă:

• Neglijenţa reclamantului

• Neglijenţa comparată

• Asumarea riscului de către reclamant

• Termen 'de prescriere a drepturilor la desdăunare

• Imunitate

Neglijenţa reclamantului. Există posibilitatea ca reclamantul să fi contribuit în mod direct, prin

propria neglijenţă, la producerea daunelor pentru care a intentat proces. Dacă se poate demonstra că

neglijenţa reclamantului a fost cauza directă a daunei produse, atunci reclamantul nu mai are nici un drept

de a cere despăgubiri persoanei pe care a acuzat-o de neglijenţă.

Deoarece apărarea ar putea produce rezultate de-a dreptul surprinzătoare prin invocarea şi

demonstrarea neglijenţei reclamantului, instanţele de judecată au început să înlocuiască această procedură

de apărare cu altele, mai credibile.

Neglijenţa comparată. Sunt situaţii reale în care se fac vinovaţi de neglijenţă atât acuzatul cât şi

reclamantul. în astfel de situaţii, completul de judecată va repartiza daunele produse între acuzat şi

reclamant, în funcţie de contribuţia fiecăruia. Cu alte cuvinte, se ajunge la o comparaţie a actelor de

neglijenţă manifestate de acuzat şi reclamant. Dacă în situaţia prezentată mai sus vina era transferată

reclamantului, în situaţia prezentă ea se împarte între acuzat şi reclamant.

Asumarea riscului de către reclamant. în contextul legislativ existent, atunci când o persoană se

expune la un pericol în mod conştient sau voluntar, înseamnă că aceasta şi-a asumat un risc. Un reclamant

care şi- a asumat un risc în realizarea unei anumite activităţi nu poate solicita daune de la o persoană

acuzată de neglijenţă în legătură cu respectiva activitate. Acuzatul se poate deci apăra dacă poate

demonstra validitatea unei prezumţii de risc asumat de reclamant.

Termen de prescriere a dreptului la dezdăunare. Sistemul legislativ din mai multe ţări stabileşte

că trebuie să existe un punct de la care să înceteze teama de litigii. De aceea, sistemul legislativ prevede

anumite intervale de timp în care pot fi intentate procese. O astfel de reglementare se numeşte termen de

85

prescriere. Dacă reclamantul nu acţionează în instanţă societatea de asigurări în intervalul de timp permis

de lege, atunci el îşi pierde acest drept. Acest interval de timp variază în funcţie de prejudiciul adus. Se

prevede însă posibilitatea ca aceste intervale să fíe extinse în mod automat pentru anumite categorii

sociale dezavantajate.

Imunitate. în trecut, imunitatea faţă de răspunderea civilă pentru prejudicii a fost acordată

anumitor persoane (fizice sau juridice), în anumite circumstanţe. Ele se referă la unele autorităţi

guvernamentale, oficialităţi publice şi instituţii de caritate. O persoană sau o organizaţie care deţine o

astfel de imunitate nu poate fi făcută răspunzătoare pentru prejudiciile care se încadrează în categoria

pentru care i s-a acordat imunitatea. în ultimii ani se observă o tendinţă de restrângere a acestor imunităţi,

sau chiar de eliminare a lor. Totuşi, acolo unde există, imunitatea constituie o metodă de apărare legală,

împotriva acţionării în judecată pentru prejudiciile comise, a deţinătorilor acestei imunităţi.

Prejudicii intenţionate

În contrast cu neglijenţa, care este un prejudiciu neintenţionat, sunt multe cazuri în care

prejudiciile sunt clasificate drept prejudicii intenţionate. Această denumire provine din faptul că, în

general, aceste prejudicii implică un act de rea-credinţă sau o omisiune cu intenţia de a produce o daună.

Cu toate acestea, pentru unele prejudicii nu este necesar, de fapt, nici un act de intenţie. Aşa cum am

arătat încă de la început, liniile de demarcaţie dintre principalele tipuri de prejudicii sunt uneori foarte

neclare.

Câteva dintre cele mai importante prejudicii intenţionate vor fi prezentate în continuare. Acestea

sunt:

1. Prejudicii intenţionate aduse unei persoane

2. Defăimarea

3. încălcarea dreptului la viaţă privată

4. Frauda

5. Rea-credinţa

6. Interferenţă în relaţiile dintre alte persoane

7. Folosirea improprie a procesului legal

8. Prejudicii intenţionate aduse proprietăţii

9. Neplăcerea

1. Prejudicii intenţionate aduse unei persoane. Exemplele de prejudicii intenţionate aduse

unei persoane cuprind: ameninţarea, bătaia, sechestrarea şi privarea de libertate.

Ameninţarea şi bătaia. Prin ameninţare se înţelege, în acest context, ameninţarea cu vătămarea

corporală a unei persoane de către o altă persoană, în circumstanţe care creează cadrul favorabil

producerii ei. Persoana agresată verbal trăieşte sentimentul de teamă că va fi victima agresorului. O

ameninţare de tipul "Banii sau viaţa" constituie un exemplu clasic. Bătaia constituie o agresare corporală,

împotriva legii şi a normelor sociale de bună convieţuire. Ameninţarea şi bătaia se produc de cele mai

multe ori împreună. Sunt însă şi situaţii în care ameninţarea nu este urmată de agresiune fizică, sau în care

86

agresiunea fizică nu este precedată de ameninţare. Atât ameninţarea cât şi agresiunea fizică reprezintă

infracţiuni penale.

Sechestrarea şi privarea de libertate. Sechestrarea se referă la reţinerea forţată, împotriva legii, a

unei persoane de către o altă persoană. Privarea de libertate se referă la închiderea unei persoane,

împotriva voinţei ei şi încălcând legea, într-o incintă pentru un anumit timp.

2. Defăimarea. Orice persoană are dreptul de a-şi păstra reputaţia pe care a reuşit să şi-o

construiască de-a lungul vieţii. Dacă această reputaţie este defăimată în public prin imagini, expresii

scrise sau rostite, atunci persoana respectivă are dreptul de a acţiona în justiţie persoana răspunzătoare

pentru prejudiciul adus. Având în vedere dezvoltarea deosebită a mijloacelor de comunicaţie, precum şi

impactul fară precedent al mass-mediei asupra publicului, defăimarea poate aduce prejudicii

catastrofale.

3. Încălcarea dreptului la viaţă privată. Prejudiciile aduse prin încălcarea dreptului la viaţa

privată se pot manifesta sub diferite aspecte. Dintre cel mai des întâlnite menţionăm următoarele:

- Intruziune în solitudine. Exemple clasice de intruziune sunt: introducerea neautorizată a

unor microfoane în birou sau în apartamentul unei persoane, înregistrarea convorbirilor

telefonice şi folosirea obiectivelor de fotografiat telemetrice.

- Abuz fizic. Exemplele includ controlul neautorizat al sacoşelor într-un centru comercial sau

prelevarea neautorizată a unor probe de sânge.

- Dezvăluirea în public a unor intimităţi. în acest caz, dreptul de a acţiona în justiţie depinde

de statutul public al reclamantului şi respectiv al acuzatului.

- Transmiterea unor informaţii confidenţiale, în mod neautorizat. De exemplu, transmiterea

neautorizată a unor informaţii confidenţiale deţinute de medicul personal sau care se referă

la situaţia financiară.

4. Frauda. Acesta este un act de rea-credinţă, de înşelătorie săvârşit de cineva în scopul obţinerii

unui profit material cu încălcarea drepturilor altuia.

5. Rea-credinţa. Recunoaşterea actului de rea-credinţă ca un prejudiciu independent constituie

o dezvoltare mai recentă a dreptului. Rea- credinţa are la bază ideea că, în anumite situaţii, reclamantul

este îndreptăţit la daune suplimentare, peste cele care se cuvin în urma încălcării prevederilor contractului

de către acuzat. Un exemplu de rea-credinţă din partea unei societăţi de asigurări este refuzul acesteia de a

apăra persoana asigurată conform clauzei de răspundere civilă sau de a plăti despăgubirea cuvenită terţei

părţi.

6. Interferenţă în relaţiile dintre alte persoane. în acest caz avem în vedere atât persoanele

fizice cât şi persoanele juridice. Dintre cele mai importante tipuri de astfel de interferenţe menţionăm:

• Injurii

• Concurenţă neloială

• Interferenţă cu managementul de personal

• Interferenţă cu drepturile de copyright

87

7. Folosirea improprie a procesului legal. Folosirea procesului legal cu scop impropriu poate

conduce la prejudicii serioase. Această folosire se poate manifesta sub două forme:

• Acuzare maliţioasă

• Abuz de acţionare în justiţie

8. Prejudicii intenţionate aduse proprietăţii. Sunt două tipuri de astfel de prejudicii: violarea

proprietăţii şi conversia.

• Violarea proprietăţii. Ne referim în acest caz la proprietatea sub formă de terenuri, clădiri şi

anumite elemente care sunt ataşate acestor clădiri. Proprietarul unui teren are dreptul legal exclusiv de

posesiune şi folosinţă a acestuia. Atunci când o altă persoană intră neautorizat pe acest teren sau încearcă

să-1 folosească în scopuri personale, aceasta înseamnă o violare a proprietăţii private.

• Utilizarea bunurilor în alte scopuri. Aceasta reprezintă încălcarea dreptului de uzufruct asupra

bunurilor care sunt în proprietatea altora. De exemplu, posesorul unui automobil doreşte să-şi vândă

vechiul automobil şi să-şi cumpere altul nou de la acelaşi dealer. în acest scop el îşi lasă automobilul la

dealer şi aşteaptă ca acesta să fie vândut. în mod abuziv, dealerul foloseşte acest automobil pentru

rezolvarea unor probleme personale, călătorind cu el mii de kilometri.

9. Neplăcerea, prejudiciul acesta are un înţeles mai larg şi se referă practic la orice interferenţă

cu dreptul cuiva de a se bucura de viaţă, de proprietate, de muncă şi de petrecerea timpului liber. Se

disting în general două clase de acţiuni specifice:

Neplăceri în domeniul privat. Acestea se referă la interferenţa nelegală în folosirea unei

proprietăţi. Un exemplu îl constituie zgomotul foarte puternic produs de o altă persoană.

Neplăceri în domeniul public. Acestea afectează grupuri de oameni sau chiar comunităţi.

De exemplu, cineva care are o fabrică pe malul unui râu şi deversează toate deşeurile

industriale în apa râului.

Prejudicii în sensul strict al răspunderii civile

În anumite situaţii, inculpatul nu a acţionat neglijent şi nici intenţionat dar cu toate acestea prin

acţiunea sa a produs daune. Termenul folosit pentru a descrie această situaţie este "răspundere civilă

strictă" sau "răspundere civilă absolută". Principalele tipuri de răspundere civilă strictă sunt următoarele:

- Depozitarea unor materiale extrem de periculoase (dinamită, substanţe chimice nocive,

substanţe explozive etc.)

- Activităţi foarte periculoase (fabricarea de materiale explozive, foraje, minerit, lucrul cu

substanţe uşor inflamabile)

- Vânzarea unor produse periculoase sau care pot deveni periculoase datorită faptului că sunt

defecte sau conţin o serie de lipsuri

Răspundere civilă din culpa prepuşilor

Prezentarea prejudiciilor de mai sus a avut în vedere numai prejudiciile directe, comise ca urmare

a unor acte ilegale de către o persoană sau o organizaţie. Există însă şi situaţii când o persoană sau o

88

organizaţie nu a contribuit direct la producerea unui prejudiciu, dar din punct de vedere legal poartă

răspunderea acelui prejudiciu. Este vorba de răspundere indirectă sau din culpa prepuşilor a persoanei

sau organizaţiei respective.

De cele mai multe ori, această răspundere legală delegată se naşte din relaţiile care există între un

patron şi angajaţii lui. Un angajat este o persoană care, prin contract de muncă, se obligă să realizeze o

serie de activităţi cerute de către patron. Deci, patronul are controlul deplin asupra muncii angajaţilor săi.

Având acest control, patronul are şi răspunderea legală pentru faptele angajaţilor săi, dar numai în cadrul

procesului de muncă. Orice persoană care suferă un prejudiciu din partea unui angajat, într-un context dat

de atribuţiile de serviciu ale angajatului, poate acţiona în justiţie atât angajatul respectiv, cât şi patronul

acestuia. Angajatul este responsabil pentru actele sale în sensul în care fiecare persoană răspunde în faţa

legii pentru orice încălcare a ei, dar şi patronul este răspunzător, în mod indirect.

Nu acelaşi lucru se întâplă atunci când patronul derulează o afacere cu un contractor independent

şi aşteaptă de la acesta anumite rezultate. Răspunderea civilă a contractorului nu se transmite asupra

patronului. Există totuşi unele excepţii care se pot clasifica în:

• Atribuţii ce nu pot fi delegate

• Activităţi care prin natura lor sunt periculoase

Răspunderea civilă contractuală

Pe lângă prejudicii, contractele constituie o altă bază pentru impunerea răspunderii legale.

Problema răspunderii legale în acest caz poate apărea la încălcarea clauzelor contractuale.

Încălcarea clauzelor contractuale

În general, prin contract înţelegem un act legal încheiat între două sau mai multe părţi prin care se

stabilesc o serie de obligaţii ale fiecărui participant la contract. Dacă una din părţile contractante nu a

îndeplinit ceea ce s-a angajat să facă, aceasta reprezintă o încălcare a clauzelor contractuale. Partea care

are de suferit de pe urma acestui lucru poate acţiona în justiţie partea care a încălcat clauzele contractuale,

cerând despăgubiri.

În mod normal, orice organizaţie încheie cel puţin un contract şi, astfel, se expune la posibilitatea

încălcării clauzelor contractuale. Evident că fiecare organizaţie vrea să se achite de obligaţiile sale

contractuale în mod legal şi onorabil. Decizia de a onora sau de a încălca un contract este la îndemâna

oricărei organizaţii. De aceea, nu se încheie asigurări pentru cazul în care una din părţile participante la un

contract încalcă clauzele acestuia. Ar exista posibilitatea ca o organizaţie să încalce în mod conştient

obligaţiile sale rezultate dintr-un contract mai puţin avantajos cu scopul de a fi despăgubită ulterior de

către compania de asigurări. De fapt, societatea de asigurări ar despăgubi partea vătămată, eliminând

răspunderea legală a părţii care a încălcat contractul.

89

Acord de despăgubire

În managementul riscului se iau în consideraţie şi acele contracte care conţin acorduri de

despăgubire. Aceste acorduri se referă în general la expunerile la pierderi aferente răspunderii legale. Un

aspect important în identificarea acestor posibile pierderi îl constituie analiza atentă a tuturor clauzelor

contractuale. De exemplu, contractele de închiriere a unor clădiri, autovehicule, de prestări servicii de

întreţinere etc. conţin acorduri de despăgubire.

In cazul includerii acestor clauze de despăgubire, una dintre părţile contractante (A) se obligă să

plătească celeilalte părţi contractante (B) daunele aduse bunurilor care fac obiectul contractului.

In anumite situaţii, partea B se obligă să plătească părţii A despăgubiri pentru prejudiciile aduse

unei terţe părţi C, care acţionează în justiţie partea A. Să presupunem, de exemplu, că partea A este

reprezentată de o persoană care deţine un teren pe care doreşte să construiască o clădire. Partea B este

reprezentată de constructorul care se angajează să construiască clădirea. în contractul de construcţie, B se

angajează să plătească lui A daunele pe care le-ar putea pretinde o a treia parte C, care s-ar accidenta pe

terenul de construcţie. Deci, deşi A este proprietarul terenului, prin acordul de despăgubire, B poartă

răspunderea legală pentru daunele pe care le-ar putea reclama o a treia parte C, care ar suferi unele

prejudicii pe terenul de construcţie sau datorită construcţiei.

Răspunderea civilă ce decurge din lege

Pe lângă prejudicii şi contracte, legile constituie o a treia bază importantă pentru impunerea

răspunderii civile. Aşa cum am prezentat anterior, în secţiunea referitoare la neglijenţă, legile modifică în

mod frecvent responsabilităţile unei persoane faţă de altă persoană. Astfel, responsabilităţile impuse de o

lege pot fi folosite ca probe într-un proces de prejudiciu, vis-a-vis de responsabilitatea ce-i revine

acuzatului. Dincolo de aceste aspecte, o lege poate impune o răspundere civilă unei anumite persoane sau

organizaţii, indiferent dacă acestea au acţionat în mod neglijent, au comis prejudicii sau şi-au asumat o

răspundere legală contractuală.

Cu alte cuvinte, o lege poate impune unor persoane sau organizaţii obligaţia legală absolută de a

compensa alte persoane, în cazul producerii anumitor evenimente. Această obligaţie este o formă de

răspundere civilă strictă, aşa cum am arătat anterior, cu excepţia faptului că ea se bazează pe cerinţele

impuse de o lege.

Legea asigurării forţei de muncă

Unul dintre cele mai cunoscute exemple în acest sens îl oferă constituţia SUA, care prevede un

sistem de compensare a muncitorilor, sistem care se materializează printr-o serie de legi similare în

fiecare dintre statele federative. De asemenea, au fost elaborate o serie de acte normative pentru angajaţii

instituţiilor federale, pentru marinari, precum şi pentru funcţionarii publici din Districtul Columbia.

O lege tipică de asigurare a forţei de muncă cere ca fiecare patron sau companie să prevadă o

serie de indemnizaţii pentru prejudiciile suferite în timpul lucrului sau pentru bolile cu caracter

profesional. Aceste indemnizaţii au ca scop să despăgubească un angajat care a suferit un accident de

90

muncă sau care s-a îmbolnăvit, pentru cheltuielile medicale, pentru pierderea veniturilor ca urmare a

pierderii temporare a capacităţii de muncă şi pentru recuperare. Dacă se întâmplă ca angajatul să moară

datorită accidentului de muncă sau bolii profesionale contractate, compania trebuie să plătească o sumă de

bani pentru înmormântare şi compensaţii supravieţuitorilor (soţ sau soţie şi copii).

Pentru a încafca aceste indemnizaţii compensatorii, un angajat nu trebuie să demonstreze

neglijenţa managementului companiei. Angajatul trebuie să demonstreze numai faptul că accidentul sau

boala contractată se datorează condiţiilor de lucru. Cu alte cuvinte, el trebuie să evidenţieze faptul că

mediul în care lucrează şi specificul muncii pe care o desfăşoară sunt singurele surse ale evenimentului

produs, satisfăcând astfel condiţiile sistemului de compensare.

Cei mai mulţi patroni cumpără asigurări pentru forţa de muncă proprie pentru a-şi putea achita

obligaţiile ce le revin în cadrul sistemului legislativ de compensare a angajaţilor.

4.1.2. Principalele expuneri la pierderi în domeniul răspunderii civile

Expunerile la pierderi având la bază răspunderea civilă se pot clasifica în multe categorii, în

funcţie de scopul urmărit. Principalele categorii sunt următoarele:

• Răspundere civilă pentru prejudiciile din exploatarea clădirilor şi terenurilor

• Răspundere civilă pentru prejudiciile cauzate de produse sau lucrările de reparaţii

• Răspundere civilă auto

• Răspundere civilă pentru prejudiciile cauzate de utilizarea navelor

• Răspundere civilă pentru prejudiciile cauzate de utilizarea aeronavelor

• Răspundere civilă pentru prejudiciile aduse forţei de muncă

• Răspundere profesională

In cele ce urmează încercăm să prezentăm pe scurt câteva dintre principiile legale care stau la

baza acestor expuneri la pierderi şi nu vom insista asupra definirii lor precise sau asupra diferenţierii unor

expuneri la pierderi.

Răspundere civilă pentru prejudiciile din exploatarea clădirilor şi terenurilor

In principiu, această categorie cuprinde acele situaţii în care o organizaţie poate fi făcută

răspunzătoare pentru vătămări corporale sau distrugeri de bunuri cauzate de:

1. Un accident produs pe terenul sau în clădirile care sunt în proprietatea organizaţiei sau care

au fost închiriate de către aceasta.

2. Un accident produs în afara proprietăţilor menţionate mai înainte, dar care este rezultatul

uneia dintre activităţile organizaţiei.

Ca exemple de accidente care se încadrează în cele două categorii menţionăm:

• Accidente în care un client sau un alt vizitator al organizaţiei suferă o vătămare ca urmare a

condiţiilor periculoase existente, cum ar fi căi de acces sau trotuare acoperite cu gheaţă, scări neegale sau

neîntreţinute, obiecte ascuţite, echipamente nesupravegheate, lipsa echipamentelor de protecţie şi altele.

91

• Accidente care se produc în afara proprietăţii organizaţiei respective, în cadrul unor locuri de

muncă temporare.

• Accidente datorate folosirii unor echipamente mobile (altele decât automobile).

Răspunderea civilă a organizaţiei pentru astfel de accidente are de obicei la bază neglijenţa, ceea

ce înseamnă că organizaţia nu a manifestat grija necesară pentru persoanele în cauză, în circumstanţele

date. Conform legislaţiei, un proprietar de pământ trebuie să acorde o atenţie deosebită oricărei persoane

care se află în incinta proprietăţii sale.

Răspunderea civilă la care ne referim poate fi şi rezultatul unui contract cu organizaţia care deţine

în proprietate terenul şi clădirile. Ne referim la contractele de închiriere, la acordurile de întreţinere a

echipa- mentelor existente în clădiri, la contractele de construcţii. Toate aceste contracte conţin acorduri

de despăgubire, aşa cum s-a precizat anterior.

Răspundere civilă pentru prejudiciile cauzate de produse sau lucrările de reparaţii

Cele două forme de răspundere civilă sunt similare şi de multe ori alcătuiesc un tot unitar. Cu

toate acestea există unele caracteristici specifice care le diferenţiază.

Răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de produse

Aceasta reprezintă răspunderea legală a producătorului, distribuitorului sau vânzătorului de

produse finite. Ea este generată de fabricarea, distribuirea sau vânzarea unor produse nesigure,

periculoase sau cu defecţiuni. Cu alte cuvinte, răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de produse

intervine atunci când producătorul, distribuitorul sau comerciantul nu respectă cerinţele şi exigenţele

calitative legale de fabricaţie, distribuţie sau vânzare a unor produse.

Pentru a putea beneficia de despăgubiri în cazul unui act de neglijenţă ce conduce la răspundere

civilă, reclamantul trebuie să demonstreze că producătorul, distribuitorul sau comerciantul nu a fost

rezonabil de prudent în proiectarea, producerea, distribuirea sau vânzarea produsului care a cauzat

vătămarea sau paguba. Neglijenţa este deci dovedită de comportamentul acuzatului, care nu a fost

rezonabil în raport cu cerinţele şi exigenţele legale.

În cazul unui prejudiciu ce implică o răspundere civilă strictă, comportamentul producătorului,

distribuitorului sau comerciantului este irelevant, deoarece atenţia este focalizată asupra produsului în

sine şi asupra caracteristicilor sale cu grad de risc ridicat. într-o astfel de situaţie, reclamantul trebuie să

demonstreze în instanţă următoarele:

1. Produsul a fost într-o stare necorespunzătoare atunci când a părăsit sfera producţiei sau

sistemul de control al distribuitorului.

2. Starea de defecţiune sau de degradare 1-a făcut foarte periculos.

3. Starea de defecţiune sau de degradare a constituit o cauză directă a vătămării reclamantului.

Reclamantul trebuie deci să dovedească faptul că fiecare dintre aceste trei condiţii sunt

îndeplinite. Răspunderea civilă strictă nu se va aplica în cazul în care s-a dovedit că produsul a fost într-o

stare necorespunzătoare, fără însă a prezenta un grad de periculozitate ce depăşeşte limitele considerate

92

rezonabile. De exemplu, un şurub a fost fabricat cu capul neted, respectiv fără crestătura de introducere a

şurubelniţei. Deşi acesta este un şurub defect, el nu prezintă nici un pericol. Pur şi simplu el va fi aruncat

la gunoi.

Răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de lucrările de reparaţii

Aceasta constituie o responsabilitate legală a unui antreprenor, reparator sau a unei alte entităţi

vis-a-vis de vătămările fizice sau pagubele produse ca rezultat al lucrării de reparaţie a unui echipament, a

unei maşini, a unei clădiri sau construcţii aflate pe proprietatea reclamantului. Vom ilustra acest lucru cu

ajutorul câtorva exemple:

1. La câteva luni de zile după ce o firmă specializată în instalaţii de încălzit a reparat sistemul de

încălzire al unei clădiri şi a înlocuit vechiul cazan cu unul nou, cazanul a explodat datorită unor neglijenţe

din partea instalatorului. Explozia cazanului a distrus clădirea şi a rănit un locatar. Proprietarul clădirii şi

persoana vătămată au intentat proces firmei care a montat cazanul.

2. Familia Smith a organizat un picnic în grădina din spatele casei. La un moment dat, câţiva

invitaţi au început să danseze pe o scenă de lemn care tocmai fusese reparată. Scena s-a rupt, iar cei care

dansau pe ea s-au accidentat. Cei accidentaţi au dat în judecată pe cel care a reparat scena de lemn.

3. Un atelier de reparaţii s-a angajat să repare un echipament dintr-o fabrică. După terminarea

reparaţiei şi punerea în funcţiune a echipamentului, datorită unei funcţionări defectuase, un muncitor a

fost accidentat. Acesta a dat în judecată atelierul de reparaţii.

Răspunderea civilă auto

Această răspundere se referă la responsabilitatea legală vis-a-vis de vătămarea corporală sau

distrugerea proprietăţii ca rezultat al deţinerii, întreţinerii sau folosirii unui automobil. In acest context,

prin automobil înţelegem un autoturism, un camion sau o furgohetă. Echipamentele mobile ca

buldozerele, autostivuitoarele, macaralele etc. nu intră în această categorie.

Activităţi expuse riscului de răspundere civilă. Activităţile expuse riscului de răspundere civilă

auto sunt următoarele: deţinerea în proprietate, folosirea şi întreţinerea.

Deţinerea în proprietate. Simplul fapt că o persoană deţine în mod legal în proprietate un

automobil, nu poate conduce la daune şi deci la răspunderea proprietarului pentru acestea. Atunci când

proprietarul unui automobil îl împrumută unei alte persoane pentru folosinţă, iar proprietarul nu mai are

nici un control asupra automobilului, în cazul unui accident, proprietarul nu are nici o răspundere directă.

Cu toate acestea, legislaţia din unele state stabileşte că o parte din vină în astfel de situaţii revine şi

proprietarului automobilului.

Întreţinerea autovehiculului. întreţinerea neglijentă a unui automobil poate constitui uneori cauza

răspunderii civile. De exemplu, întreţinerea neglijentă a sistemului de frânare, a cauciucurilor sau a

sistemului de direcţie poate constitui cauza directă a unui accident rutier. De asemenea, întreţinerea

necorespunzătoare a automobilelor utilizate de o companie de închiriat automobile poate fi cauza unor

93

accidente rutiere. În astfel de cazuri, persoana care se află la volan în timpul accidentului, împreună cu

persoana care a efectuat întreţinerea se fac responsabile de producerea accidentului.

Folosirea automobilului. O persoană care este vătămată sau ale cărei bunuri sunt avariate ca

urmare a utilizării neglijente a automobilului poate acţiona în justiţie persoana care se afla la volan în

timpul accidentului sau producerii daunei. Obligaţiile legale ale şoferului sunt stabilite pe baza legislaţiei

specifice rutiere, determinându-se măsura în care comportamentul său a fost necorespunzător.

Pentru accidentul produs sau pentru pagubele rezultate, persoana care se afla la volan devine

responsabilă în faţa legii. împreună cu ea, pot fi făcute responsabile însă şi alte persoane, care au obligaţia

de a verifica starea autovehiculului. De exemplu, dacă persoana care se afla la volan în timpul

accidentului este angajată la o societate, iar automobilul este proprietatea firmei, atunci, în mod indirect şi

patronul poate fi făcut răspunzător.

Termenul de "folosire" a unui automobil aflat în proprietatea unei firme include mai multe

semnificaţii decât simpla rulare. De exemplu, dacă în timpul încărcării unor autocamioane se produce un

accident, şoferii acestora şi persoanele care încarcă devin responsabili pentru modul necorespunzător în

care au fost poziţionate şi folosite autocamioanele. Un alt exemplu se referă la autotrailerele care

transportă ateliere mecanice, electrice sau cu alte destinaţii, care sunt folosite ca birouri mobile sau pentru

a transporta animale vii. Răspunderea civilă este generată în aceste situaţii şi de marfa transportată.

Răspunderea civilă pentru prejudicii cauzate de alte persoane. Este evident faptul că o persoană

poartă răspunderea pentru modul în care foloseşte un automobil. Pe baza acestei răspunderi legale,

persoana care produce un accident sau avarierea unor bunuri poate fi acţionată în justiţie. Alte situaţii sunt

însă mai puţin evidente. Prezentăm în continuare câteva dintre cele mai caracteristice situaţii.

Prejudicii produse de angajaţi. După cum am arătat anterior, un patron răspunde indirect în cazul

în care unul dintre angajaţii lui a produs un accident sau o pagubă folosind maşina companiei în timpul

programului de lucru. In astfel de circumstanţe, neglijenţa angajatului este imputată sau atribuită

patronului. Automobilele pot fi proprietatea patronului sau pot fi închiriate de către acesta. Dar dacă

accidentul este produs de către o persoană care nu este angajată, însă are un contract independent cu

patronul respectiv, atunci clauza de răspundere pentru folosirea automobilului de către alte persoane nu se

mai aplică.

Dacă un angajat se abate de la atribuţiile sale în cadrul programului de lucru, patronul nu mai

poate fi acuzat. De exemplu, dacă unul dintre angajaţi se abate de la ruta prestabilită pentru rezolvarea

unor probleme personale, atunci patronul nu mai are nici o răspundere în cazul în care angajatul este

implicat într-un accident în timpul deviaţiei de la traseu.

Dacă un patron consimte ca un angajat să folosească una dintre maşinile firmei pentru unele

scopuri personale, atunci patronul nu are nici o răspundere pentru acţiunile angajatului. De exemplu, un

comerciant obţine de la patron permisiunea de a folosi peste noapte, în scop strict personal, unul dintre

automobilele firmei.

În anumite situaţii, un angajat ar putea lua automobilul firmei pentru a realiza unele servicii

pentru patron. De exemplu, patronul nu are spaţiu suficient pentru parcare. De aceea, angajatul ia peste

94

noapte automobilul acestuia la el acasă pentru a-1 parca. Dacă într-un astfel de drum se produce un

accident, patronul este indirect responsabil pentru accident.

Prejudicii produse de voluntari. Muncitorii voluntari, respectiv cei care nu sunt plătiţi pentru

activitatea lor (activităţi caritabile sau culturale) nu sunt consideraţi angajaţi în sensul celor discutate mai

înainte. Cu toate acestea, neglijenţa lor în folosirea automobilelor se poate imputa societăţii de caritate

care îi foloseşte şi care controlează practic această activitate.

Prejudicii produse de şoferi închiriaţi. Să considerăm cazul unei companii de închiriat

automobile. Se poate întâmpla, ca în anumite situaţii, odată cu automobilele, compania să asigure şi

şoferii necesari. În acest caz, controlul asupra automobilelor şi şoferilor se împarte între societatea care le

deţine în proprietate şi compania care le-a închiriat. Din acest motiv lucrurile sunt mai complicate în caz

de accident.

Prejudicii determinate de furnizarea unor automobile defecte. O persoană care furnizează spre

folosinţă un automobil cu defecţiuni unei alte persoane poartă răspunderea legală pentru această

neglijenţă, în cazul unui accident produs cu automobilul respectiv. Deci răspunderea nu provine din

proprietatea asupra automobilului, ci din actul de neglijenţă. Există însă şi excepţii. De exemplu, un

dealer care vinde automobile de mâna a doua are inclusă în contractul de cumpărare următoarea

prevedere: "automobilele se cumpără în starea în care se află". Aceasta înseamnă că posibilul cumpărător

îşi asumă responsabilitatea stării automobilului pe care îl cumpără. Cu alte cuvinte, prin această clauză,

dealerul se disculpă în momentul în care cumpărătorul semnează contractul de vânzare-cumpărare.

Prejudicii cauzate de o încredinţare neglijentă. Proprietarul unui automobil este răspunzător legal

pentru încredinţarea automobilului spre folosinţă unei persoane despre care ştie că nu are pregătirea

necesară conducerii în siguranţă a automobilului. Şoferul nu trebuie să fíe neapărat un angajat al

proprietarului automobilului.

In caz de accident, pentru a se dovedi încredinţarea neglijentă, reclamantul trebuie să

demonstreze că persoana care are în proprietate automobilul a avut cunoştinţă despre lipsa de experienţă

sau despre inablitatea persoanei căreia i-a încredinţat automobilul.

4.2. Controlul riscului de răspundere civilă

4.2.1. Caracteristici generale ale controlului riscului de răspundere civilă

Procesul de management al riscului despre care am vorbit anterior implică selectarea celor mai

adecvate măsuri în scopul îndeplinirii tuturor obiectivelor organizaţiei. Toate aceste măsuri se clasifică în

măsuri de control al riscului şi, respectiv, de finanţare a riscului.

• Controlul riscului (sau controlul pierderii) are ca scop prevenirea daunelor sau reducerea

severităţii consecinţelor daunelor care se produc efectiv.

• Finanţarea riscului are ca scop găsirea căilor prin care să se plătească daunele care se produc.

Metodele sau tehnicile de finanţare a riscului includ asigurarea , transferul riscului prin alte metode decât

asigurarea, reţinerea şi diferite combinaţii ale acestora.

95

Un program serios de management al riscului conţine deopotrivă metode de control al riscului şi

de finanţare a riscului. Măsurile de finanţare a riscului sunt necesare, deoarece se poate întâmpla ca

pierderea să se producă în ciuda măsurilor care au fost luate pentru prevenirea ei. Aceasta nu înseamnă

însă că măsurile de control al riscului nu sunt necesare. Ele sunt necesare, deoarece prin măsurile de

prevenire se reduce foarte mult probabilitatea producerii unei pierderi. în orice caz, este preferabilă

absenţa daunelor decât producerea lor, chiar in condiţiile în care s-au luat toate măsurile de finanţare a lor.

În practică, o organizaţie ar trebui să ia în consideraţie măsurile de control al riscului înainte de a

face aranjamentele necesare pentru finanţarea pierderilor. Prin controlul pierderilor, o organizaţie poate

reduce costurile de asigurare sau costurile aranjamentelor de finanţare. în anumite situaţii, o organizaţie

nu poate să încheie un contract de asigurare decât dacă s-a conformat recomandărilor de control al

riscului formulate de societatea de asigurări. De asemenea, uneori, o organizaţie nu poate opera legal,

dacă nu ia anumite măsuri de control al riscului.

Pentru a controla expunerile la riscul de răspundere civilă trebuie adoptate două categorii de

măsuri:

1. Controlul evenimentelor care ar putea cauza vătămări sau daune.

2. Managementul cererilor de despăgubire existente sau potenţiale. Pentru a face distincţie între

(1) şi (2) să considerăm un centru comercial. Măsurile care se iau pentru prevenirea accidentelor în care

sunt implicaţi cumpărătorii din centrul comercial se încadrează în categoria (1), iar măsurile care se iau

pentru a veni în sprijinul fiecărui cumpărător care a suferit un accident în centrul comercial se încadrează

în categoria (2).

Controlul riscului de răspundere civilă

Controlul efectiv al riscului de răspundere civilă cuprinde o serie de activităţi, dintre care cele

mai importante sunt următoarele:

- Motivarea şi instruirea managementului în vederea asigurării controlului riscurilor.

- Analizarea tuturor cauzelor posibile care ar putea conduce la pierderi.

- Implementarea unor măsuri de control eficiente.

Inginerie şi educaţie

Mijloacele de control al riscurilor se pot clasifica în: 1) mijloace tehnice 2) mijloace educaţionale.

Aceasta înseamnă că măsurile care se iau urmăresc fie o anumită modificare a lucrurilor sau a mediului

ambiant, fie urmăresc obţinerea unor efecte umane. Aceste două categorii de măsuri sunt complementare.

De exemplu, o metodă tehnică de prevenire a accidentării mâinilor unui muncitor care lucrează la

o presă constă în realizarea unui mecanism de pornire care să necesite apăsarea simultană a două butoane,

deci folosirea ambelor mâini în afara zonei de acţiune a maşinii. Deşi în acest fel accidentul este evitat,

muncitorul trebuie totuşi să: 1) fie instruit cum să folosească cât mai eficient maşina şi 2) să nu încerce să

păcălească dispozitivul de securitate al maşinii.

96

În mod similar, cel mai bun mijloc de a preveni un accident în folosirea unui echipament este

acela de a prevedea un sistem de securitate. Aceasta reprezintă partea tehnică. Totodată, pentru ca acest

sistem de securitate să fíe eficient, este necesar ca oamenii care îl folosesc să înţeleagă scopul său şi

modul corect de utilizare. Aceasta reprezintă partea educaţională.

Înainte de emiterea şi implementarea legilor de asigurare a forţei de muncă, patronii nu au

manifestat interes pentru a face locurile de muncă mai puţin riscante. Pentru ei muncitorii care se

accidentau nu reprezentau o problemă financiară. La vremea respectivă, munca necalificată sau slab

calificată putea fi realizată practic de oricine. Nu se punea deci problema unor costuri deosebite pentru

înlocuirea muncitorilor accidentaţi.

Odată cu dezvoltarea asigurărilor şi cu introducerea sistemului de asigurare a forţei de muncă,

cotele primelor de asigurare se stabileau în funcţie de prezenţa sau absenţa mijloacelor tehnice de control.

Folosirea unor dispozitive simple, precum panourile de protecţie în zonele de acţiune ale roţilor dinţate,

ale maşinilor cu abur etc., folosirea dispozitivelor de acţionare cu două butoane simultane a maşinilor de

presat şi tăiat au condus la reducerea substanţială a accidentelor şi deci a costurilor de asigurare. Cu alte

cuvinte, patronii au fost stimulaţi din punct de vedere financiar să găsească şi să implementeze soluţii

tehnice de securitate a muncii. Totodată s-a modificat şi sistemul de stabilire a primelor de asigurare,

punându-se. acum accentul nu pe simpla prezenţă sau absenţă a sistemelor de securitate a muncii, ci pe

experienţa companiei de a le folosi cât mai eficient.

Experienţa a demonstrat totodată că, prin folosirea aceloraşi sisteme de securitate, se pot obţine

rezultate diferite, în funcţie de comportamentul muncitorilor. Astfel s-a evidenţiat importanţa

componentei educaţionale şi manageriale.

Practica a demonstrat că uneori este mai uşor să obţii rezultate bune prin schimbarea lucrurilor,

decât prin schimbarea comportamentului oamenilor. De exemplu, în accidentele auto, factorul decisiv îl

reprezintă comportamentul neglijent sau lipsit de precauţie. De aceea, Dr. Henry Haddon, care a deţinut

mulţi ani funcţia de director al Insurance Institute for Highway Safety din S.U.A., a militat pentru

perfecţionarea sistemelor tehnice de securitate în traficul auto. În acest sens au fost puse la punct, printre

altele, sistemele air-bag, care s-au dovedit foarte eficiente în reducerea consecinţelor accidentelor.

Rolul managementului în controlul riscului

Selectarea şi implementarea măsurilor de control al riscurilor este o activitate specifică de

management. Decizia de a instala, de exemplu, dispozitivul de protecţie cu două butoane care trebuie

acţionate simultan cu ambele mâini este o măsură managerială.

Societăţile de asigurări sunt preocupate de acoperirea financiară a pierderilor rezultate în urma

accidentelor. De aceea, societăţile de asigurări sunt interesate de atitudinea managerilor unei companii

vis-a-vis de prevenirea accidentelor prin prevederea cât mai multor sisteme de protecţie a muncitorilor,

precum şi prin implementarea unor reguli stricte de securitate a muncii. Semnificativă în acest sens este

atitudinea managementului faţă de implementarea măsurilor de reducere a expunerilor la pierdere.

97

Atunci când managerii sunt preocupaţi de controlul riscului, sugestiile şi recomandările

inginerilor vor fi luate în consideraţie şi analizate cu mult interes. Dacă aceştia nu sunt preocupaţi de acest

lucru, atunci sugestiile şi recomandările venite din partea inginerilor vor întâmpina multă rezistenţă sau

pur şi simplu vor fi respinse din start. De aceea pentru o societate de asigurări este foarte importantă

atitudinea managementului unei companii faţă de controlul pierderilor în cazul încheierii unor contracte

de asigurare.

Aplicarea măsurilor de control

Pentru a aplica în mod eficient măsurile de control al riscului într-o organizaţie sunt necesare

următoarele lucruri: 1) să se identifice acele situaţii în care se pot produce cele mai serioase pierderi şi 2)

să se obţină acţiuni concrete din partea managementului.

Identificarea situaţiilor periculoase

Experienţa a condus la formularea unor sugestii şi recomandări sau reguli practice de realizare a

unui control eficient al riscului. Dintre acestea menţionăm următoarele:

1. Anumite situaţii, prin natura lor, pot conduce la pagube mari.

2. Oamenii care lucrează în condiţii periculoase sau cu obiecte periculoase sunt cele mai

bune surse de informaţii referitoare la posibilele pericole.

3. Colectarea, înregistrarea şi analiza datelor statistice privind accidentele şi pagubele

produse într-o companie sau într-un domeniu trebuie corelate strâns cu nevoia de control

al riscului.

Situaţii cu mare potenţial de risc. Un manager de risc nu trebuie să aştepte să se producă un

incendiu sau o explozie pentru a descoperi faptul că depozitarea unei mari cantităţi de benzină constituie

un pericol potenţial de explozie şi/sau incendiu. în mod similar, managerul de risc nu trebuie să vadă cum

se surpă un mal peste nişte muncitori care escavează pentru a-şi da seama de un astfel de pericol.

Experienţa a demonstrat că acolo unde există o acumulare mare de energie există şi un mare pericol de

degajare a ei sub forma unor evenimente periculoase. Dacă în apropierea unor astfel de "depozite de

energie" se află un număr mare de persoane, atunci consecinţele posibile ale unui accident pot fi

catastrofale. în concluzie, situaţiile care au prin natura lor un grad ridicat de expunere la risc trebuie să

beneficieze de o atenţie deosebită din partea managerilor şi, respectiv, a managerilor de risc.

Cunoştinţele executanţilor. "Această organizaţie are nevoie de un sistem de comunicaţie mai

bun" - este un adevăr cu un grad mare de generalitate. Această afirmaţie se referă în special la modul în

care informaţiile şi cunoştinţele executanţilor (deci ale celor care lucrează efectiv la exploatarea

maşinilor, echipamentelor, depozitelor şi produselor) se transmit spre nivelurile superioare de

management. Deci aceşti oameni care au ca atribuţii rezolvarea propriu-zisă a problemelor cunosc cel mai

bine ceea ce merge bine şi ceea ce nu merge. Dar, în general, aceste cunoştinţe fie că nu ajung la timp la

98

nivelurile superioare ale managementului, fie că întâmpină anumite rezistenţe. Uneori, procesul

informativ este influenţat negativ de unele mentalităţi cum ar fi:

1. Executanţii nu cred că managerii sunt interesaţi de informaţiile şi cunoştinţele lor.

2. Executanţii nu au viziunea sistemică a întregii companii şi, de aceea, ei nu sunt interesaţi în

mersul eficient al companiei.

Pentru a obţine informaţii utile referitoare la situaţiile cu un mare potenţial de periculozitate este

deci importantă colectarea informaţiilor de la aceşti operatori care vin în contact direct cu realitatea

comercială sau de fabricaţie. Totodată, aceşti operatori trebuie să înţeleagă că managerii sunt într-adevăr

preocupaţi de reducerea riscurilor şi implementarea unor măsuri de control şi finanţare a riscurilor.

Informaţii privind pierderile anterioare. Utilitatea informaţiilor anterioare depinde foarte mult

de calitatea acestora. Simpla colectare a informaţiilor nu este suficientă. De exemplu, atunci când un

muncitor a căzut de pe o scară, un raport tradiţional reţinea următoarele:

• Actul de insecuritate..................Urcarea pe o scară defectă

• Condiţia de insecuritate............Scara defectă

• Corecţia propusă.......................Să nu mai fie folosită scara defectă

În acest raport au fost trecute cu vederea unele chestiuni fundamentale din punct de vedere al

managementului de risc al companiei, cum ar fi:

1. De ce scara respectivă era defectă?

2. Dacă totuşi scara era defectă, de ce a fost folosită?

3. Ce s-a făcut pentru prevenirea folosirii ei?

Cu alte cuvinte, trebuiau căutate cauzele care au stat la baza evenimentului produs. Putem deduce

că a lipsit o anumită procedură de inspecţie, a existat o anumită neglijenţă din partea managementului în

ceea ce priveşte controlul riscului şi, în mod sigur, nu a existat o definire clară a responsabilităţilor în

acest domeniu. În caz contrar s-ar fi descoperit la timp defecţiunea şi ar fi fost remediată, prevenindu-se

accidentul.

O altă problemă importantă o reprezintă pierderile de informaţii atunci când se fac înregistrări

foarte sintetice, ca în exemplul anterior. Exemple similare se pot da şi din alte domenii. O companie

scoate pe piaţă un produs nou. Mulţi dintre beneficiari au formulat o serie de reclamaţii privind calitatea

îndoielnică a produsului. Compania nu a analizat în mod sistematic reclamaţiile şi nu a înregistrat

concluziile rezultate, care ar fi putut fi foarte valoroase pentru evitarea greşelilor similare.

Un exemplu îl constituie aşa numitele accidente evitate, respectiv acele evenimente cărora le-a

lipsit foarte puţin pentru a deveni accidente. De exemplu, o defecţiune la o macara industrială a cauzat

căderea accidentală a încărcăturii. Dacă în zona respectivă s-ar fi aflat un muncitor sau o altă instalaţie s-

ar fi putut produce un accident cu consecinţe foarte grave.

Obţinerea unor informaţii suplimentare implică deopotrivă un cost şi un beneficiu. în controlul

riscului, costul este mai uşor de evidenţiat decât beneficiul. În general se consideră că un sistem

informaţional oferă •informaţii suplimentare la un cost mai mic, dacă sistemul este mai evoluat sau mai

99

performant. Oricum, costul nu este zero, iar creşterea lui pentru achiziţionarea de noi informaţii poate

depăşi la un moment dat beneficiul.

Motivarea managementului. Motivarea managerilor în activitatea lor favorizează conexiunea

între efortul depus şi rezultatele obţinute. Deci, pentru o implementare eficientă a măsurilor de control al

riscului este necesară motivarea managementului şi corelarea acestor măsuri cu obiectivele societăţii.

Din punct de vedere financiar, obiectivele societăţilor comerciale sunt evidente. Atunci când

măsurile de control al riscului sunt percepute ca măsuri de creştere a venitului net, ele sunt adoptate.

Principala problemă a acestor măsuri de control este aceea că este greu de evaluat beneficiile financiare

pe care le pot aduce. Acest lucru este valabil mai ales atunci când este vorba de o societate nouă, care nu a

avut nici o experienţă neplăcută. Cu toate acestea, este evident faptul că măsurile de control al riscului au

ca rezultat final beneficii financiare pentru societatea respectivă.

Educarea managementului Dacă managementul este motivat, educarea lui devine posibilă.

Pentru a implementa diferitele metode de control al riscului, se poate apela la experţi în controlul riscului.

Pentru a obţine eficienţă maximă, trebuie însă să se facă anumite comparaţii între serviciile oferite de

diferiţi consultanţi din domeniu. în acest context, este de reţinut că anumite societăţi de asigurare oferă

servicii de control al riscurilor, în cadrul contractului de asigurare sau separat, printr-un contract

complementar (numai de prestări servicii).

Clienţii care cumpără servicii de control al riscului sunt de obicei motivaţi să le folosească. Dar

nu întotdeauna. Specialiştii din acest domeniu pot da exemple de clienţi care au cumpărat servicii de

control al riscului, dar nu au fost dispuşi să cheltuiască bani sau prea mult efort pentru implementarea lor

efectivă.

Este foarte important să se demonstreze că serviciile de control al riscului puse la dispoziţia

organizaţiei sunt eficiente. Aceasta presupune ca experţii în managementul riscului să fie familiarizaţi şi

cu latura tehnică a procesului vizat. Experţii în controlul riscului din cadrul societăţilor cu profil alimentar

nu pot fi în acelaşi timp experţi în controlul riscului în cadnil unei fabrici de echipament electronic.

Fabricarea produselor alimentare are un specific mult diferit de fabricarea produselor electronice. De aici

rezultă necesitatea ca experţii ce implementează măsurile de management al riscului să aibă cunoştinţe şi

din domeniul specific de activitate.

Atitudinea faţă de reclamanţi şi potenţialii reclamanţi

în contextul temei abordate, reclamanţii sunt clienţii care au suferit daune şi care, în virtutea

drepturilor ce decurg din contractul de asigurare, solicită despăgubiri din partea societăţii de asigurări.

Rezolvarea acestor solicitări constituie un segment foarte important al activităţii unei societăţi de

asigurări. Aceasta, cu atât mai mult, cu cât relaţiile dintre clienţi şi societatea de asigurări pot fi de tip

cooperare sau adversitate. Relaţiile de cooperare caracterizează situaţiile în care cererile de despăgubire

au fost formulate în mod corect. Relaţiile de adversitate apar atunci când cererile de despăgubire conţin o

serie de date eronate sau frauduloase. Aceste relaţii pot da naştere deseori la relaţii între avocaţii societăţii

de asigurări şi avocaţii clienţilor.

100

Când consecinţele daunei sunt de natură fizică

Când s-a produs o daună şi există un reclamant, principala preocupare trebuie orientată spre

reducerea consecinţelor acesteia. Capacitatea şi modalitatea de a se interveni efectiv în acest sens depind

foarte mult de natura evenimentului şi de persoanele direct implicate în evenimentul respectiv. De

exemplu, relaţiile societăţii cu proprii angajaţi sunt diferite de relaţiile cu clienţii. De asemenea, societatea

poate avea relaţii uşor diferite cu clienţii vechi şi cu cei noi. Cu toate acestea, un proces eficient de control

al riscului impune tratament identic faţă de solicitanţii de despăgubiri, indiferent dacă persoanele

implicate aparţin publicului larg, sunt clienţi mai vechi sau angajaţi ai respectivei societăţi de asigurări.

Când consecinţele daunei sunt de natură psihologică

Persoanele care au suferit vătămări corporale sau avarierea bunurilor suferă, de obicei, şi unele

traume psihologice. Dacă acest fapt este tratat cu atenţia cuvenită, se pot reduce unele costuri. Experienţa

a demonstrat că acordarea unei atenţii deosebite persoanelor care solicită despăgubiri poate conduce la: 1)

reducerea numărului de cereri de despăgubiri, 2) reducerea frecvenţei apelării. la avocaţi şi 3) reducerea

sumelor solicitate drept despăgubire.

Din nefericire, atitudinile de cooperare dublate de o atenţie deosebită din partea societăţii de

asigurări nu se pot aplica şi în cazul cererilor frauduloase de despăgubire.

4.2.2. Metode de control al riscului

Dacă luăm în consideraţie diversitatea expunerilor la daune în contextul numeroaselor domenii de

activitate, ajungem la concluzia că pot exista foarte multe măsuri specifice de control al riscului. Printr-o

măsură de control al riscului înţelegem orice acţiune specifică care are ca scop reducerea frecvenţei şi

severităţii consecinţelor daunelor. De exemplu, o astfel de măsură ar putea fi instalarea dispozitivelor de

securitate pe maşinile dintr-o fabrică. O metodă de control al riscului constituie o categorie de măsuri

înrudite de control al riscului. Dintre cele mai folosite metode menţionăm următoarele:

• Evitarea expunerii la daune

• Prevenirea daunelor

• Limitarea daunelor

• Dispersia riscului

Această clasificare generală a metodelor de control al riscului, despre care am mai vorbit,

prezintă o serie de aspecte specifice pierderilor de răspundere civilă. Acestea trebuie integrate în cadrul

conceptelor metodologice ale acestui domeniu şi utilizate în contextul cauzelor care conduc în practică la

pierderi de răspundere civilă.

Aparent, cea mai simplă metodă de control a riscului de răspundere civilă este evitarea conştientă

a acţiunii care prezintă un potenţial ridicat de risc. De exemplu, dacă se "evită" construirea unei noi linii

tehnologice de producere a unor substanţe explozive, se evită şi riscul de pierdere de răspundere civilă

declanşat de periculozitatea produselor. Totuşi, această metodă oferă mai curând pseudo-soluţii deoarece

101

o soluţie eficientă nu constă în evitarea oricărei activităţi periculoase, ci în transformarea unei activităţi

periculoase într-una mai puţin periculoasă.

Reamintim faptul că majoritatea măsurilor de control al riscului aparţin metodelor de prevenire şi,

respectiv, delimitare a daunelor. Dacă în cazul metodei de evitare a expunerii la riscuri se reducea

probabilitatea de pierdere la zero, în cazul metodei de prevenire a expunerii, această probabilitate se

reduce cât mai mult posibil, fară a atinge însă valoarea zero. De exemplu, prin instalarea unui sistem de

ventilaţie într-o hală industrială se poate reduce frecvenţa de îmbolnăvire a muncitorilor de cancer

pulmonar, fără însă a se elimina complet riscul.

Limitarea daunelor se referă la acea categorie de măsuri prin care se pot reduce consecinţele

materiale şi financiare ale unei pierderi. Uneori, prevenirea şi limitarea daunelor se obţin prin aplicarea

aceloraşi măsuri. De exemplu, pe un şantier de construcţii muncitorii au obligaţia de a purta casca de

protecţie. In cazul căderii unor obiecte, o astfel de cască reprezintă un scut de protecţie pentru capul

muncitorului, prevenind accidentarea lui, iar în caz de accidentare reducând consecinţele. Similar,

respectând limita de viteză în conducerea automobilului se poate, deopotrivă, reduce frecvenţa

accidentelor şi severitatea consecinţelor lor.

Dispersia riscului se referă la împărţirea acestuia în mai multe unităţi. De exemplu, în loc de a

utiliza un autobuz pentru a transporta 100 de persoane, o organizaţie poate folosi 10 microbuze, fiecare cu

cel mult 10 persoane. Astfel, severitatea consecinţelor unui posibil accident scade de 10 ori. Deci

răspunderea legală determinată de un accident auto scade de 10 ori. Aceasta în ipoteza că în primul caz,

un accident grav ar fi afectat toate cele 100 de persoane transportate. Iar în cel de-al doilea caz,

microbuzul implicat în accident ar fi afectat 10 persoane. Realitatea ar putea fi mult diferită, dar concluzia

rămâne aceeaşi: prin dispersia riscului în unităţi mai mici se reduce în mod corespunzător răspunderea

civilă pentru fiecare unitate şi, prin urmare, se reduce severitatea consecinţelor daunelor.

4.2.3. Controlul riscului de răspundere civilă în compensarea forţei de muncă

Din diferite motive, această problemă s-a bucurat de cea mai mare atenţie în literatura de

specialitate. Menţionăm câteva dintre argumentele care au condus la creşterea interesului pentru controlul

riscului de răspundere civilă în compensarea forţei de muncă.

• Cererile de despăgubire pentru acest tip de risc sunt mult mai numeroase decât pentru alte

categorii de riscuri, iar salariaţii sunt conştienţi de acest lucru.

• Eforturile de a controla riscurile în acest domeniu au condus la rezultate foarte bune, în

special în cazul accidentelor de muncă şi al îmbolnăvirilor profesionale.

• Promovarea prin publicitate a sistemului de compensare a forţei de muncă a avut un rol

pozitiv.

• Societăţile de asigurări au exploatat de la început rezultatele pozitive ale patronilor

companiilor mici, care au apelat la asigurare pentru a se conforma legii compensării forţei de muncă.

Această tendinţă s-a generalizat ulterior şi în cadrul companiilor mai mari.

102

• Patronii ar trebui să fie preocupaţi de compensarea forţei de muncă şi din motive umanitare.

De asemenea, aplicarea sistemului de compensare poate conduce la îmbunătăţirea climatului de muncă şi

a relaţiilor dintre angajaţi.

• Statul impune anumite măsuri în domeniul compensării muncitorilor şi, în general, al

angajaţilor unei companii.

Costurile aplicării sistemului de compensare, respectiv acordarea unor beneficii celor care au

suferit anumite pierderi în timpul lucrului sunt mai mici decât valoarea pierderilor efective. De aceea,

avantajele controlului accidentelor de muncă şi bolilor profesionale sunt mai mari decât ar putea sugera

rezultatele obţinute.

Herbert W. Heinrich, unul dintre pionierii securităţii muncii, a studiat costurile asociate unei largi

categorii de accidente. Pe lângă costul beneficiilor acordate muncitorilor, el a evidenţiat şi costuri ca:

- Timpul pierdut de către alţi angajaţi care îşi încetează activitatea productivă pentru a ajuta

persoanele care au suferit accidente de muncă.

- Timpul pierdut de şefii de echipă sau de secţie pentru a veni în sprijinul celor accidentaţi.

- Diverse pagube materiale produse în timpul accidentului.

În cazurile studiate, Heinrich a stabilit că valoarea costurilor aferente celorlalţi muncitori

implicaţi în accidente, dar neaccidentaţi, a fost de aproximativ patru ori mai mare decât cea a

indemnizaţiilor compensatorii. Acestea se mai numesc şi costuri ascunse sau incidentale. Alţi specialişti

în domeniu au considerat că raportul de patru la unu este totuşi prea mare. El este însă real pentru anumite

clase sau tipuri de accidente profesionale. Toate sursele sunt de acord cu concluzia că indemnizaţiile

pentru compensarea muncitorilor constituie numai o parte din cheltuielile asociate accidentelor de muncă

şi bolilor profesionale. Având în vedere faptul că aceste costuri incidentale sau ascunse nu sunt

asigurabile, conchidem că măsurile de control al riscului sunt foarte importante.

În cele ce urmează vom prezenta câteva aspecte semnificative pentru controlul riscului de

răspundere civilă în compensarea muncitorilor şi salariaţilor:

1. Importanţa unui program în domeniul controlului riscului.

2. Rolul specialiştilor în controlul riscului.

3. Analiza daunelor şi a cauzelor acestora.

4. Principalele categorii de măsuri de control al riscului.

5. Conformitatea cu legislaţia muncii.

Programul destinat controlului riscului

Acest program conţine obiectivele pe care şi le-a propus organizaţia in domeniul controlului

pierderilor, acţiunile concrete prin care se vor aplica aceste obiective, persoanele care se vor angaja în

cadrul acestor acţiuni şi sarcinile acestora, precum şi corelarea acestor obiective cu standardele în vigoare

din acest domeniu. Acest program, aprobat de conducerea organizaţiei, devine o componentă importantă a

controlului riscului.

103

Prin analizarea şi aprobarea acestui program, conducerea companiei devine tot mai conştientă de

importanţa controlului riscului. Aprobarea dată de managementul superior va face mai uşoară sarcina

celor care trebuie să implementeze efectiv măsurile prevăzute în program. Precizarea obiectivelor, a

acţiunilor şi a performanţelor anticipate focalizează atenţia organizaţiei şi, respectiv, a angajaţilor ei către

anumite ţinte bine precizate.

Rolul specialiştilor în controlul riscului

Atât specialiştii în controlul riscului, cât şi managerii secţiilor de producţie au un rol deosebit în

urmărirea şi analizarea riscurilor de răspundere civilă şi modului de aplicare a sistemului de compensare a

muncitorilor. Specialiştii în controlul riscului recunosc că nu au suficiente cunoştinţe în diferitele domenii

ale producţiei şi, de aceea, este necesar ca ei să coopereze cu managerii secţiilor de producţie, care cunosc

foarte bine atât specificul activităţii, cât şi muncitorii implicaţi în această activitate. Totodată, specialiştii

au autoritate profesională, dar nu şi autoritate managerială. Ei nu pot da dispoziţii muncitorilor sau şefilor

acestora. Pe de altă parte, managerii secţiilor de producţie pot da dispoziţii muncitorilor în vederea

respectării normelor de securitate a muncii. In activitatea lor, specialiştii se sprijină deci pe motivaţia

muncitorilor şi pe concursul managerilor secţiilor de producţie. Succesul specialiştilor în implementarea

măsurilor de control al riscului depinde, în mare măsură, de modul în care:

1. îşi prezintă cerinţele şi îşi susţin argumentele; aceste argumente trebuie să fie rezonabile;

2. oferă sfaturi şi servicii în concordanţă cu contextul general şi cu standardele în domeniu;

3. beneficiază de acordul şi sprijinul conducerii organizaţiei;

4. este percepută şi recunoscută experienţa lor în domeniu; cu cât aceşti specialişti au o

recunoaştere mai largă, cu atât implementarea măsurilor de control va fi mai uşoară.

Analiza daunelor şi a cauzelor acestora

Analiza daunelor şi a cauzelor constituie un prim pas crucial în controlul riscului de răspundere

civilă, în contextul sistemului de compensare a salariaţilor. Obiectivele acestei analize sunt următoarele:

1. Analiza pierderilor efective pe care le-a suferit organizaţia.

2. Analiza cauzelor care au condus la aceste pierderi şi care ar mai putea contribui la viitoare

pierderi.

În primul caz, analistul studiază baza de date a organizaţiei privind prejudiciile ce au condus la

răspundere civilă care s-au produs efectiv şi care au fost cauzele producerii lor. Analistul determină

frecvenţa cu care s-au produs aceste prejudicii, precum şi severitatea cauzelor. Cunoscând această

frecvenţă, se pot face o serie de evaluări ale prejudiciilor de răspundere civilă care s-ar putea produce într-

un viitor apropiat. Cu cât baza de date de care dispune organizaţia este mai bogată şi mai bine structurată,

cu atât predictibilitatea viitoarelor prejudicii devine mai bună.

Analistul solicită informaţii cât mai detaliate privind accidentele de muncă. De exemplu, pentru a

determina cauza asociată unui anumit tip de accidente, analistul va solicita: identitatea persoanei

implicate direct în accident; operaţia desfăşurată; momentul în care s-a produs;succesiunea

104

evenimentelor; locul de muncă, secţia sau departamentul în care s-a produs accidentul; descrierea

detaliată a modului în care s-a produs accidentul; dacă muncitorul accidentat a mai suferit accidente

similare; dacă accidentul care s-a produs s-a datorat exclusiv muncitorului, sau este implicat şi

managementul; dacă la producerea accidentului au contribuit sculele, dispozitivele sau echipamentele

defecte existente la locul de muncă; modul în care au contribuit factorii de mediu la producerea

accidentului (temperatura, proasta iluminare, zgomotul excesiv etc.).

Formularele de raportare a accidentelor trebuie să fie în aşa fel gândite încât să se obţină cât mai

multe informaţii privind accidentul analizat. Aceste formulare sunt completate de obicei de către

managerii secţiilor de producţie sau de către cei care au fost cât mai aproape de locul producerii

accidentului. Dar aceştia nu înţeleg întotdeauna importanţa înregistrării cât mai multor informaţii,

considerând această operaţie simplă birocraţie.

Analiza informaţiilor conţinute în aceste formulare se poate face în diferite moduri. Folosirea PC-

urilor şi a programelor specializate poate fi extrem de utilă. Este foarte important ca analiza să evidenţieze

foarte clar cauzele care au contribuit la producerea accidentelor şi mecanismul lor de desfăşurare. Analiza

trebuie, de asemenea, să ajute la repartizarea fondurilor pentru implementarea măsurilor de control al

riscului pe departamente.

Există însă şi riscuri care nu au generat încă nici un accident, dar nu este exclusă posibilitatea ca

în viitor ele să contribuie la declanşarea unor accidente de muncă. Pentru a identifica aceste posibile

cauze, analistul trebuie să folosească unele metode folosite deja în determinarea cauzelor accidentelor.

Informaţiile obţinute pot fi foarte utile în prevenirea unor posibile accidente.

Pentru o analiză mai detaliată a accidentelor se folosesc metode mai sofisticate, unele dintre ele

incluzând abordări matematice complicate. Dintre aceste metode menţionăm două:

• Metoda analizei modului de defectare şi a efectelor

• Metoda analizei arborelui de defecţiuni

Analiza modului de defectare şi a efectelor

Această analiză poate fi ilustrată astfel. Să considerăm un muncitor care realizează orificii într-o

piesă, cu ajutorul unei maşini de găurit electrică. Sunt identificate cinci componente care se pot defecta

sau pot funcţiona anormal: burghiul, motorul electric de antrenare, maneta de poziţionare a burghiului,

comutatorul şi operatorul. Pentru fiecare componentă se identifică unul sau mai multe moduri în care se

poate defecta. Burghiul se poate rupe, comutatorul se poate înţepeni într-o poziţie, operatorul nu fixează

şi nu asigură bine piesa care trebuie găurită, foloseşte o viteză de găurire prea mare etc. Efectele fiecărei

defecţiuni se răsfrâng asupra operatorului, echipamentului sau asupra ambilor. De exemplu, dacă

operatorul nu fixează şi nu asigură bine piesa de găurit, aceasta va fi rotită şi practic aruncată de către

burghiu, putând accidenta muncitorul sau distruge bunurile din apropiere. Pentru fiecare mod de defectare

se estimează o probabilitate (de exemplu 1/1000 pentru ruperea burghiului, 1/20 pentru folosirea unei

viteze prea mari etc.). Severitatea consecinţelor se clasifică în: daună zero, minoră, majoră şi catastrofală.

105

Analiza arborelui de defecţiuni

In cadrul acestei analize se porneşte de la un accident ipotetic şi se construieşte structura cauzelor

care l-ar putea genera. Această structură este de tip arborescent, cauzele fiind ierarhizate pe diferite

niveluri. De exemplu, aruncarea piesei de găurit de pe masa de fixare poate avea drept cauze imediate:

lipsa unei bune asigurări pe masa de fixare şi viteza excesivă a burghiului. Aceste cauze, la rândul lor, se

pot detalia în subcauze, obţinându-se astfel, pas cu pas structura arborescentă amintită anterior. De

exemplu, dacă piesa a fost aruncată din dispozitivul de fixare, înseamnă că fie operatorul nu a poziţionat-

o suficient de bine, fie clamele de strângere au fost defecte, fie nu s-au folosit clame de strângere. Pe de

altă parte, dacă viteza burghiului a fost prea mare, aceasta se datorează fie unei reglări deficitare, fie unei

greşeli de operare. Mergând cu detalierea mai departe, greşeala de operare ar fi putut fi rezultatul unui act

de neglijenţă sau al lipsei de pregătire.

Principalele categorii de măsuri de control al riscurilor

Măsurile care se iau pentru controlul riscurilor de răspundere civilă în cadrul sistemului de

compensare a forţei de muncă se clasifică în cinci mari categorii:

1. Asigurarea securităţii locului de muncă

2. Selecţia, instruirea şi supravegherea angajaţilor

3. Selecţia şi instruirea managementului secţiilor de producţie

4. Managementul despăgubirilor, inclusiv recuperarea

5. Măsuri ergonomice

Aceste categorii de măsuri nu sunt strict independente, ele putându-se suprapune parţial.

Asigurarea securităţii locului de muncă

Este foarte important ca fiecare muncitor sau salariat să beneficieze de un loc de muncă care să

satisfacă exigenţele normelor de securitate a muncii. Prin aceasta se contribuie direct la prevenirea şi

reducerea accidentelor şi la asigurarea unui loc de muncă sănătos.

• Condiţii specifice locului de muncă

• Factori de mediu

• Suprafeţe de lucru şi spaţii de deplasare

• Ieşiri de siguranţ

• Zgomot şi controlul zgomotului

• Posibilităţi de prevenire şi stingere a focului

• Explozii

• Radiaţi

• Materiale periculoase

• Proiectarea echipamentului

• Riscuri mecanice

• Riscuri electrice

106

• Sisteme de control pentru scule şi maşini

• Metode de protecţie a maşinilor

Deoarece căderile cauzează mai multe vătămări corporale decât multe alte riscuri, cu excepţia

accidentelor auto, vom face câteva referiri la acestea. Starea suprafeţelor de deplasare este foarte

importantă. Una dintre cauzele căderilor este împiedicarea. Aceasta se poate produce atunci când

suprafaţa pe care se calcă este foarte rugoasă sau când pe aceasta se află diferite obiecte. De asemenea,

este foarte important gradul de atenţie cu care se păşeşte pe o anumită suprafaţă. În cazul birourilor,

căderile pot apărea datorită obiectelor puse pe jos, sertarelor deschise sau amplasamentului defectuos al

mobilei. În construcţii problema este chiar mai complicată, deoarece există multe suprafeţe nefinisate şi

obiecte, corzi sau cabluri aruncate pe jos.

O altă cauză a căderilor o reprezintă alunecarea. Unele materiale cu care sunt acoperite

suprafeţele sunt mai alunecoase decât altele, în special atunci când sunt umede sau chiar ude. Pentru a se

reduce riscul de alunecare, suprafeţele trebuie menţinute curate şi uscate. De asemenea, încălţămintea

folosită trebuie să aibă o aderenţă cât mai bună. Unele suprafeţe sunt impregnate cu materiale abrazive,

pentru a creşte aderenţa încălţămintei şi deci pentru a reduce riscul de alunecare.

O altă problemă este cea generată de riscul căderii în gropi neastupate sau în găuri neacoperite în

podea. Chiar dacă nu sunt acoperite, astfel de gropi trebuie împrejmuite şi semnalizate cu indicatoare de

interzicere a accesului. De asemenea, trebuie acordată o atenţie deosebită rampelor, scărilor fixe şi

mobile, precum şi platformelor mobile.

Experienţa a demonstrat că, în procesul de control al riscului, primul pas constă în încercarea de a

elimina pericolul, iar dacă nu este posibil, de a- 1 reduce la un nivel acceptabil. Cel de-al doilea pas

constă în izolarea riscului. în cazul sectorului industrial, riscul poate fi izolat fizic printr-o barieră, care

poate fi şi simpla distanţă dintre locul periculos şi. muncitor, îndepărtarea de locul periculos nu este însă o

soluţie eficientă şi, de aceea, trebuie asociată cu o altă barieră.

În anumite locuri de muncă, folosirea echipamentului personal de protecţie constituie o altă

soluţie. Acest echipament reduce expunerea muncitorului la un pericol potenţial. Echipamentul de

protecţie depinde de specificul activităţii. Acest echipament de protecţie poate include căşti de protecţie,

ochelari pentru sudură, mănuşi de azbest pentru manipularea obiectelor cu temperaturi înalte, aparate

respiratorii pentru medii toxice, antifoane pentru medii zgomotoase, cizme şi mănuşi de cauciuc pentru

cei ce lucrează în staţii electrice sau secţii chimice etc.

Condiţiile mediului de lucru sunt foafte importante în anumite sectoare industriale. Aceste

condiţii se referă la temperatură, umiditate, calitatea aerului, iluminare, nivel de zgomot, de vibraţii etc.

Muncitorii dau un randament mai bun atunci când condiţiile de lucru sunt normale. Altfel, se pot produce

accidente sau îmbolnăviri. De exemplu, într-o fabrică de ciment care nu este echipată cu sisteme

performante de reţinere a prafului fin de ciment, muncitorii se îmbolnăvesc frecvent de plămâni sau au

probleme respiratorii. In astfel de situaţii trebuie să se instaleze filtre eficiente pentru reţinerea prafului,

precum şi să se introducă sisteme de ventilare sau condiţionare a aerului.

107

O altă sursă de accidente şi, mai ales, de îmbolnăvire profesională o constituie radiaţiile. Cu cât

frecvenţa acestor radiaţii este mai mare, cu atât pericolul este mai mare. Radiaţiile pot fi termice,

electromagnetice şi nucleare. De fapt, radiaţiile termice sunt tot o formă de radiaţii electromagnetice,

caracterizate printr-un potenţial termic ridicat. Dacă radiaţiile termice sunt periculoase, în special, pentru

ochi şi piele, radiaţiile nucleare sunt periculoase pentru întregul organism. De aceea, desfăşurarea

activităţii în sectoarele industriale cu pericol de radiaţii impune măsuri speciale de protecţie. Ne referim,

în special, la laboratoarele de fizică nucleară şi la fabricile de tratare a deşeurilor nucleare.

Selecţia, instruirea şi supravegherea angajaţilor

La angajarea personalului este important să se ţină seamă nu numai de capacitatea de a îndeplini

o anumită sarcină, ci şi de capacitatea lor de a o realiza în condiţii de maximă securitate pentru ei şi

pentru cei din apropierea lor. O instruire adecvată trebuie să-i determine pe salariaţi să fíe nu numai

eficienţi în activitatea lor, ci şi foarte preocupaţi de respectarea strictă a normelor de securitate a muncii.

In general, se spune că atât muncitorii cât şi managementul pot genera accidente făcând lucruri pe

care nu ar trebui să le facă sau omiţând lucruri pe care ar trebui să le facă. Acţiunile prin care se încalcă

normele de securitatea muncii se pot clasifica în patru categorii:

- Folosirea neautorizată a echipamentelor

- Exploatarea echipamentelor în alte condiţii de lucru decât cele normale

- Înlăturarea sau scoaterea din funcţiune a dispozitivelor de protecţie

- Folosirea unor echipamente defecte

Prezentăm mai jos câteva exemple de situaţii de insecuritate a muncii şi unele măsuri care ar

putea contribui la eliminarea lor:

Exemple Măsuri posibile

Nu se cunosc normele de securitate a muncii specifice domeniul respectiv.

Angajaţii au cunoscut procedura, dar nu au aplicat-o.

Angajaţii au cunoscut procedura, dar nu au aplicat-o datorită presiunii exercitate de atribuţiile de serviciu sau de superior.

Să se elaboreze astfel de norme şi proceduri şi să se informeze muncitorii.

Să se testeze validitatea proceduriişi să se evalueze muncitorii.

Să se analizeze presiunea sarcinilor de serviciu împreună cu managementul secţiilor de producţie.

Selecţia şi instruirea managerilor secţiilor de producţie

Dacă managerii secţiilor de producţie sunt răspunzători pentru securitatea muncii, atunci ei

trebuie pregătiţi în acest domeniu, pentru a fi conştienţi de această responsabilitate. Instruirea urmăreşte

să-i facă să înţeleagă importanţa factorilor tehnici şi umani în îndeplinirea normelor cerute de securitatea

muncii.

108

Managementul despăgubirilor, inclusiv recuperarea

După producerea unui accident de muncă sau după contactarea unei boli profesionale de către un

muncitor, obiectivul principal al organizaţiei este de a minimiza consecinţele. Motivul îl constituie faptul

că, după accident, persoana vătămată poate necesita spitalizare, iar boala profesională se poate agrava în

timp. Prin urmare, despăgubirea solicitată de muncitor depinde foarte mult de evoluţia ulterioară a

lucrurilor. Se pune deci problema ca, printr-o serie de măsuri concrete şi specifice, să se intervină pentru a

minimiza severitatea consecinţelor şi, respectiv, pentru a reduce valoarea despăgubirilor.

În consecinţă, este bine ca organizaţia să deţină un plan de măsuri specifice de minimizare a

consecinţelor accidentului. Aceste măsuri se referă la asigurarea serviciilor medicale de urgenţă, la

menţinerea legăturii cu superiorii şi cu colegii celui accidentat, la determinarea cauzelor accidentului şi,

dacă este necesar, la transportarea muncitorului accidentat la spital, pentru analize şi tratament. Dacă

muncitorul accidentat este mulţumit de toate aceste servicii, s-ar putea să-şi diminueze adversitatea pe

care o are în mod natural faţă de compania la care lucrează şi faţă de societatea de asigurări şi să nu mai

angajeze un avocat pentru rezolvarea problemelor legate de despăgubiri. Orice avocat angajat va încerca

să crească mărimea pagubelor şi deci valoarea despăgubirii solicitate.

După ce muncitorul a primit îngrijirea medicală necesară şi este apt de muncă, este bine să fie

sfătuit şi încurajat să se reîntoarcă la acelaşi patron şi să scurteze perioada concediului medical dacă este

posibil. Atunci când este necesar, muncitorul va fi sprijinit. Organizaţia ar trebui să elaboreze un program

special de reintegrare a celui care a fost accidentat. Acest program ar putea cuprinde sarcini de serviciu

mai uşoare, mai puţine ore de muncă pe zi, precum şi unele modificări în cerinţele locului de muncă.

Măsuri ergonomice

Obiectul ergonomiei, care se mai numeşte în literatura de specialitate ingineria condiţiilor de

muncă, este acela de a proiecta sisteme în care locul de muncă, metodele de muncă, maşinile şi

echipamentele, condiţiile de mediu (iluminatul şi zgomotul) să fie compatibile cu limitele fizice şi psihice

ale muncitorului. Cu alte cuvinte, ergonomia se ocupă cu armonizarea relaţiei dintre om şi sistemul în

care lucrează. Cu cât se reuşeşte o armonizare mai bună, cu atât se reduce mai mult numărul accidentelor

de muncă şi al îmbolnăvirilor profesionale.

Ergonomia a căpătat o importanţă deosebită, încearcând să înlăture acei factori, specifici locului

de muncă, care pot provoca muncitorilor traume multiple. Factorii care pot provoca traume multiple pot

fi:

• Mişcări repetitive realizate timp îndelungat

• Forţarea excesivă a braţelor

• Lucrul în poziţii torsionate sau tensionate ale corpului

• Stresul mecanic (ex. sprijinirea antebraţului pe muchii metalice ascuţite)

• Nivel ridicat de vibraţii

• Expuneri la temperaturi foarte ridicate

• Folosirea sculelor de mână

109

• Sarcini de serviciu care solicită strânsul manual al unor dispozitive sau scule

Un program ergonomie eficient implică adoptarea unor măsuri tehnice şi educaţionale cum ar fi:

1. Analiza locului de muncă pentru a identifica cauzele problemelor de natură ergonomică

2. Controlul riscurilor ergonomice

3. Managementul problemelor medicale cauzate de riscurile ergonomice

4. Instruirea şi educarea muncitorilor, inginerilor şi managerilor în sensul cerinţelor ergonomice

4.2.4. Controlul riscului de răspundere civilă pentru prejudiciile cauzate de produse

Deşi asigurarea de răspundere civilă pentru prejudiciile cauzate de produse este folosită pe scară

largă pentru a acoperi vătămările corporale sau daunele aduse bunurilor cauzate de un produs, ea nu

acoperă toate aspectele care pot apărea. Acest tip de asigurare nu acoperă în general dauna asupra

produsului însuşi sau costul retragerii lui de pe piaţă, inclusiv de la cei care l-au cumpărat deja.

Asigurarea nu acoperă nici prejudiciile aduse reputaţiei companiei respective, prejudicii care includ şi

pierderea unui segment din piaţa produsului respectiv, ca urmare a proceselor decurgând din răspunderea

legală. Mai mult decât atât, o anumită parte din această răspundere civilă faţă de produs se răsfrânge şi

asupra companiei care comercializează produsul respectiv. De aceea, controlul expunerii la aceast risc

este foarte important.

În anumite situaţii, evitarea poate constitui o metodă viabilă de control al riscului. De exemplu, o

societate farmaceutică poate decide întreruperea fabricaţiei unui nou medicament pentru a înlătura

repercursiunile potenţiale ale reclamaţiilor clienţilor, precum şi din lipsa unei asigurări adecvate. Un alt

exemplu îl poate constitui o companie producătoare de căşti de protecţie pentru motociclişti. Datorită

numeroaselor procese pierdute, compania decide să oprească linia de producţie a acestor căşti de

protecţie. Această decizie nu va avea nici un efect asupra căştilor produse şi deja vândute, dar va proteja

compania împotriva unor viitoare procese de răspundere civilă.

În majoritatea cazurilor, scopul controlului riscului de răspundere civilă faţă de produse nu constă

în evitarea expunerii la risc, ci în prevenirea prejudiciilor cauzate de produsele pe care organizaţia vrea să

le producă şi să le comercializeze. De aceea, organizaţiile manifestă o grijă deosebită pentru proiectarea

noilor produse, astfel încât acestea să fíe lipsite de defecte şi să corespundă normelor de fiabilitate şi

securitate. Deoarece aceste măsuri nu sunt întotdeauna eficiente, organizaţiile trebuie să apeleze la măsuri

de protecţie legale, documentând pas cu pas măsurile implementate pentru reducerea daunelor.

Rolul managementului şi personalului în asigurarea calităţii produselor

Nici un program de control al riscului de răspundere civilă pentru prejudiciile cauzate de produse

nu poate aduce rezultatele scontate, decât dacă este acceptat şi susţinut de management şi de întregul

personal al companiei. Personalul companiei trebuie să înţeleagă foarte bine rolul pe care îl deţine în

asigurarea calităţii necesare produselor.

În scopul elaborării unui program adecvat de control al riscului de răspundere civilă faţă de

produse, multe companii înfiinţează comitete care cuprind manageri, personal din cercetare, producţie,

110

vânzări, relaţii industriale, consultanţă juridică şi management al riscului. Comitetul are responsabilitatea

de a elabora o politică pentru întreaga societate, în care se stabilesc responsabilităţi clare pentru fiecare

membru al comitetului. Fiecare membru al unui astfel de comitet este direct interesat şi, deci, implicat în

asigurarea calităţii produsului, din etapele de cercetare şi proiectare, până la lansarea acestuia pe piaţă.

Deoarece motivaţia constituie un element fundamental al oricărui program de succes, este necesar

să se prevadă o serie de beneficii pentru toţi cei implicaţi în realizarea noului produs. Complementar

acestor eforturi, trebuie să existe un program de control al costurilor interne, astfel încât angajaţii să

înţeleagă care sunt rezultatele eforturilor lor de reducere a pierderilor. Pe baza acestui program, fiecare

departament sau divizie poate fi recompensat sau penalizat, în funcţie de succesul sau insuccesul obţinut.

Implementarea măsurilor de control al riscului

Controlul efectiv al riscului este o acţiune complexă şi costisitoare, care se adresează fiecărei faze

a procesului de producţie. Măsurile de control al riscurilor trebuie să formeze o parte integrantă a

procesului de producţie. Ele trebuie să se regăsească în fiecare din următoarele etape:

1. Proiectare

2. Fabricare şi asamblare

3. Promovare

4. Ambalare

5. Elaborarea manualelor de instrucţiuni

6. Instalare şi exploatare

7. Evidenţa deficienţelor în exploatare

8. Programe de retragere a produsului de pe piaţă

Proiectarea produsului

Deoarece aceasta este etapa în care produsul se proiectează şi se testează, ea este considerată de o

importanţă deosebită în procesul de realizare a produsului. Dacă un produs este proiectat greşit sau testat

insuficient, riscul de răspundere civilă va fi mult mai greu de controlat, chiar dacă produsul este fabricat şi

ambalat în concordanţă cu toate specificaţiile.

In proiectarea şi pregătirea unui nou produs, un fabricant ar trebui să ştie că un produs sigur nu

este acela pe care îl consideră el ca fiind sigur, ci acela pe care consumatorul obişnuit îl consideră sigur.

S-a sugerat chiar că producătorii ar trebui să se gândească la astfel de produse care şi în mâinile copiilor

să fie sigure.

Este aproape imposibil ca fabricanţii să anticipeze toate utilizările şi abuzurile la care pot fi

supuse produsele lor de către consumatori, mai ales în cazul produselor care au o durată de viaţă de mai

mulţi ani. De asemenea, este foarte dificil să proiectezi un produs care să fie rezonabil ca preţ, să

corespundă tuturor standardelor de calitate şi de securitate şi să reziste pe piaţă mai mulţi ani. Este

suficient să analizăm maşinile şi echipamentele care au fost cumpărate acum 30-40 de ani. Deşi ele au

fost proiectate şi realizate cu respectarea standardelor de calitate de atunci, producătorii lor au fost făcuţi

111

răspunzători peste ani de faptul că produsele lor nu sunt prevăzute cu dispozitivele de securitate a muncii

cerute de noile norme în vigoare.

Această situaţie este cumva paradoxală, deoarece producătorii sunt cei care au depus întotdeauna

eforturi pentru a satisface cât mai bine exigenţele pieţei. Ei au urmărit cu consecvenţă standardele legale

sau cele impuse în domeniu. Atunci când au proiectat produse noi în domenii noi, pentru care nu au

existat standarde, au aplicat cunoştinţele ştiinţifice şi tehnologice de vârf şi au elaborat noi standarde.

Toate aceste eforturi au fost făcute tocmai din dorinţa de a preveni riscurile de răspundere civilă faţă de

produsele lor. Cu toate acestea, producătorii se confruntă cu problema răspunderii civile pentru produsele

cu o durată de funcţionare de peste 10 ani, pentru care standardele de securitate s-au schimbat între timp,

devenind mult mai stringente.

Fabricarea şi asamblarea produsului

Pasul următor în procesul de realizare a unui produs îl constituie fabricarea şi asamblarea lui.

Produsul poate fi fabricat în întregime în aceeaşi fabrică, sau poate fi doar asamblat folosind componente

produse de alţii. Cel mai frecvent caz este acela în care un producător foloseşte numai o parte din

componentele proprii, celelalte fiind cumpărate de la alţi producă- tori. Următoarele elemente sunt foarte

importante în procesul de producţie:

1. Controlul calităţii pieselor achiziţionate de la alte companii

2. Depozitarea corespunzătoare a materialelor şi componentelor

3. Verificări locale, în procesul de fabricaţie

4. înregistrarea deficienţelor descoperite

5. Controlul şi respingerea pieselor necorespunzătoare

6. Testarea completă, înaintea livrării

7. Marcarea corespunzătoare a produselor

8. Modernizarea unor produse şi efectele acestor modernizări

Este foarte important să se verifice şi să se testeze deopotrivă: 1) materialele furnizate de alte

companii, care urmează să fie înglobate în componente şi 2) componentele achiziţionate de la alţi

producători, care urmează să fie asamblate în produsele finale. Majoritatea producătorilor care nu vor sau

nu pot să realizeze produsele integral, se confruntă cu prejudicii cauzate de materiale şi componente.

Compania care foloseşte materiale şi componente de la alţi producători trebuie să fie foarte atentă, pentru

a nu transfera defectele interne ale acestora produselor finite.

Din punct de vedere legal, compania care comercializează un produs este răspunzătoare pentru

calitatea lui, chiar dacă în componenţa produsului respectiv au intrat componente făcute de alţii. De

aceea, compania care asamblează produsul trebuie să analizeze şi să testeze cu foarte multă atenţie

componentele achiziţionate de la alte companii. Chiar dacă nu a făcut acest lucru, atunci ea poartă

răspunderea legală pentru calitatea produsului finit realizat şi lansat pe piaţă.

112

Promovarea produsului. Un produs poate fi expus la pierderi, dacă nu s-a acordat o atenţie

deosebită promovării acestuia prin materiale publicitare. Compania care 1-a produs este expusă riscului

de răspundere civilă, mai ales atunci când materialele publicitare nu conţin suficiente instrucţiuni sau

avertizări. De aceea, departamentul de marketing şi publicitate trebuie să colaboreze cu departamentul de

producţie sau cu comitetul pentru securitatea produsului, pentru ca elementele reclamei să reflecte cât

mai bine calităţile produsului.

Deşi este foarte difícil să influenţezi consumatorii într-o piaţă concurenţială, producătorii trebuie

să fie foarte atenţi ca în materialele publicitare să nu se facă afirmaţii exagerate sau neadevărate.

Procesele intentate pentru acest lucru sunt foarte costisitoare şi de aceea producătorii sunt foarte atenţi să

elimine utilizarea termenilor absoluţi din descrierea produselor lor, cum ar fi termenii de "sigur' sau

"asigurat contra greşelilor de utilizare ".

Multe produse, în special acele bunuri care sunt destinate să dureze mai mulţi ani, nu pot fi

proiectate şi realizate pentru a rezista la toate abuzurile imaginabile şi neimaginabile. De asemenea, ele nu

pot fi utilizate fără a se lua o serie de măsuri de precauţie. Materialele trebuie să prezinte exact ceea ce

produsul poate sau nu să facă. Compartimentul de publicitate al companiei trebuie să evidenţieze foarte

clar toate calităţile şi limitele produsului în materialele pe care le elaborează şi le transmit agenţiilor de

publicitate sau mass-mediei.

Ambalarea produsului

Ambalarea este esenţială în distribuţia unui spectru larg de produse şi cuprinde atât ambalarea

propriu-zisă a produselor, cât şi containerizarea lor în vederea transportului. Problema devine extrem de

importantă pentru unele produse, cum sunt cele toxice, explozive, precum şi pentru maşinile grele.

Ambalajul şi containerul unui produs sunt considerate un produs în sine. Dacă ambalajul sau containerul

este defect sau nu corespunde cerinţelor specificate de fabricantul produsului, atunci fabricantul

ambalajului poate fi acţionat în justiţie pentru răspundere civilă faţă de prejudiciile produse de produsele

sale. Astfel, proiectarea şi realizarea unui ambalaj este la fel de importantă ca şi proiectarea şi realizarea

produsului în sine.

Elaborarea manualelor de instrucţiuni

Producătorii publică deseori manuale cu instrucţiuni pentru instalare, exploatare, întreţinere sau

reparaţii. Scopul acestor manuale este acela de a asista cumpărătorul produsului respectiv în înţelegerea

funcţionării lui eficiente şi sigure. în elaborarea acestor manuale trebuie avute în vedere o serie de

elemente, dintre care menţionăm:

1. Lucrurile care pot fi foarte clare pentru autorii manualelor, s-ar putea să nu fie la fel de clare

pentru utilizatorul produsului. Termenii folosiţi trebuie să nu fie foarte specializaţi, pentru a putea fi

înţeleşi de orice utilizator.

2. Trebuie să se facă referiri la normele şi standardele legale existente în vigoare.

113

3. Intrucţiunile trebuie să evidenţieze principalele etape procedurale ale instalării, operării şi

întreţinerii.

4. Sunt necesare atenţionări speciale, atunci când produsul este explozibil sau inflamabil.

5. Uneori este utilă includerea unor desene sau fotografii, pentru a ilustra funcţionarea

echipamentului şi modul de protecţie al operatorului, dacă este cazul.

Instalarea şi exploatarea produsului

După ce un produs a fost vândul unui consumator, fíe compania producătoare, fíe o altă companie

specializată în service şi instalare va efectua punerea în funcţiune a produsului. Dacă acesta se comportă

bine în exploatare, serviciile de întreţinere curentă pot fi considerate ca un element de control al pierderii

prin răspundere civilă faţă de produs. Aceasta deoarece, prin aceste servicii, se poate preveni defectarea

produsului sau generarea unor accidente de muncă.

Deoarece muncitorii care instalează, verifică şi pun în funcţiune maşina sau echipamentul

respectiv sunt primii care constată existenţa unor disfimcţionalităţi, ei trebuie să fie primii care să anunţe

compania care a lansat produsul. Cunoaşterea din vreme a unor astfel de probleme contribuie la

micşorarea severităţii consecinţelor. Instruirea tehnică corespunzătoare a personalului care asigură

service-ul, dotarea tehnică corespunzătoare a acestuia şi instituirea liniilor de comunicaţie între cei ce

efectuează service- ul şi cei ce realizează produsul constituie elemente importante ale procesului de

control al pierderii prin răspundere civilă.

Evidenţa deficienţelor în exploatare

Realizarea unei evidenţe a tuturor problemelor legate de punerea în funcţiune, întreţinerea,

exploatarea eficientă, precum şi a defecţiunilor care apar constutuie un element important al controlului

riscului de răspundere civilă. Pentru ca baza de date să fie cât mâi utilă, se vor înregistra şi informaţii

referitoare la materialele şi componentele preluate de la alte companii, care se regăsesc în produsul final.

Toate aceste date trebuie păstrate cel puţin pe durata de viaţă proiectată a produsului. Aceste evidenţe sunt

esenţiale în orice program de control al riscului, cel puţin din trei motive:

1. Datele se pot folosi pentru identificarea departamentului care, prin lucrările sau materialele

necorespunzătoare calitativ furnizate, a generat cele mai multe reclamaţii din partea consumatorilor sau

utilizatorilor produselor.

2. Datele pot ajuta la retragerea produselor de pe piaţă, atunci când s-a constatat că ele prezintă

defecţiuni sistematice sau sunt periculoase.

3. Datele pot furniza argumente în favoarea organizaţiei, în cazul proceselor de răspundere

civilă pentru prejudiciile produse de produse. In majoritatea cazurilor, producătorii nu pot cunoaşte

acuzaţiile aduse decât după ce s-a intentat procesul. Când este chemată în instanţă, compania care a lansat

produsul pe piaţă trebuie să folosească cât mai eficient baza de date, pentru a-şi construi pledoaria de

apărare. Cu cât baza de date este mai bogată în informaţii şi mai bine structurată, cu atât este mai

114

folositoare. Sunt cunoscute cazuri în care companiile care au fost acţionate injustiţie au câştigat procesele

demonstrând cu ajutorul bazelor de date că vina aparţine utilizatorilor, care au manifestat neglijenţă.

În cazul litigiilor, trei tipuri de documente şi-au dovedit utilitatea: documentele tehnice, de audit

şi de tip genealogic.

Documentele tehnice cuprind: a) documente proprii, elaborate pe baza standardelor legale, cum

sunt desenele tehnice, normele de asigurare a sigurânţei în funcţionare, de realizare a testelor, b) liste cu

rezultatele verificărilor în etapa de proiectare şi fabricaţie ale testelor prototipului şi ale controlului tehnic

de calitate şi c) manuale pentru cei din exteriorul companiei

Rapoartele de audit se referă la procesul de monitorizare, care are drept obiectiv demonstrarea

performanţelor produsului, aşa cum sunt ele prevăzute în documentele tehnice. Auditul poate fi realizat de

comitetul director al companiei sau de grupuri de experţi din afara companiei, care reprezintă societăţi

profesionale de autorizare sau certificare a produselor, agenţii guvernamentale sau asociaţii ale

consumatorilor.

Documentele genealogice includ acele date care permit stabilirea istoriei produsului şi a

produselor similare care poartă acelaşi număr de serie sau de model.

Programe de retragere a produselor de pe piaţă

În cazul în care se dovedeşte că un produs prezintă defecţiuni sistematice sau un grad de risc în

utilizare, autorităţile guvernamentale pot solicita companiei producătoare retragerea produsului de pe

piaţă şi verificarea produselor deja vândute. Chiar dacă nu intervine guvernul, compania respectivă poate

proceda la o retragere a produsului de pe piaţă, dacă ajunge să-1 suspecteze de anumite vicii interne, care

pot conduce la procese şi penalizări substanţiale. Retragerea de pe piaţă a unui produs poate fi privită ca o

măsură de control al riscului, deoarece prin această acţiune compania respectivă poate remedia sau

elimina viciul de fabricaţie, înainte ca acesta să genereze accidente în utilizare.

De aici decurge importanţa unui sistem de comunicare cu utilizatorii. Reclamaţiile şi observaţiile

primite de la utilizatori prin acest sistem ar permite companiei să retragă produsul respectiv de pe piaţă

înainte de declanşarea proceselor legale de despăgubire a prejudiciilor aduse consumatorilor de către

produse. Având în vedere faptul că în astfel de situaţii viteza de reacţie a companiei este foarte

importantă, se impune existenţa unui program de retragere a produsului de pe piaţă. Atunci când se

creează contextul necesar pentru retragerea unui produs de pe piaţă, se activează un astfel de program şi

se câştigă un timp extrem de preţios în reducerea severităţii posibilelor consecinţe ale solicitărilor de

despăgubire.

Bazele de date amintite anterior constituie un element important al programului de retragere a

unui produs de pe piaţă. Cu ajutorul acestor baze de date, structurate sub forma documentelor prezentate

mai înainte se pot identifica atât toate produsele din aceeaşi serie de fabricaţie sau de acelaşi tip cât şi

distribuitorii care au participat la distribuirea şi comercializarea produselor.

Elaborarea şi menţinerea unui program eficient de retragere a unui produs de pe piaţă poate fi o

operaţiune costisitoare. Cu toate acestea, lipsa unui astfel de program poate costa mai mult, în anumite

115

situaţii. Lipsa unui astfel de program slăbeşte foarte mult controlul expunerii la riscul de răspundere civilă

faţă de produsele companiei. Totodată, consumatorii îşi pot pierde încrederea într-o astfel de companie,

care nu ia în consideraţie şi posibilitatea retragerii de pe piaţă a unor produse.

Limite

Nivelul controlabil al expunerilor la risc, mecanismele de control, precum şi costurile asociate

măsurilor implementate efectiv depind într-o foarte mare măsură de capacitatea managerială şi financiară

a fiecărei organizaţii. Unele organizaţii foarte mari îşi permit să aibă un comitet de control al securităţii

produselor, un departament de management al riscului, să-şi dezvolte baze de date sofisticate şi să obţină

rezultate foarte bune în acest domeniu al răspunderii civile.

Alte organizaţii au dimensiuni mici şi capacitate financiară redusă. Ele nu vor putea să-şi dezvolte

toate structurile operative şi programele amintite anterior. Ele vor trebui să facă faţă, cu resursele de care

dispun, la cât mai multe dintre problemele abordate.

Există însă şi unele limite. Trebuie să fim conştienţi de faptul că oricât ne-am strădui să prevenim

riscurile, ele nu pot fi eliminate complet. De aceea, organizaţiile trebuie să fie preocupate şi de modul în

care îşi finanţează riscurile, atunci când acestea se produc.

4.2.5. Controlul riscului de răspundere civilă pentru prejudiciile cauzate de imobilele sau

activitatea organizaţiei

Riscuri în interiorul imobilelor organizaţiei

Multe riscuri de răspundere civilă pentru prejudiciile cauzate de utilizarea imobilelor unei

organizaţii sunt determinate de starea fizică a clădirilor, construcţiilor şi terenurilor, datorită unei îngrijiri

defectuase sau poate inexistente. Putem da ca exemple trotuarele care necesită reparaţii, scările cu trepte

deteriorate sau distruse, pereţii şi uşile de sticlă nemarcate pentru a fi distinse uşor, iluminarea

insuficientă, căile de acces insuficiente, trotuarele necurăţate de zăpadă sau gheaţă etc. Aceste riscuri pot

fi controlate prin inspecţii şi reparaţii făcute la timp.

Deoarece majoritatea riscurilor caracteristice imobilelor unei organizaţii sunt relativ stabile în

timp şi în spaţiu, ele pot fi controlate sau chiar eliminate printr-o întreţinere corespunzătoare a clădirilor şi

construcţiilor din proprietatea organizaţiei. De asemenea, îngrădind proprietatea, se limitează strict

accesul persoanelor străine şi deci se controlează riscul de răspundere civilă pentru prejudiciile produse în

cadrul clădirilor organizaţiei.

Pentru societăţile comerciale care lucrează cu publicul, cum este cazul magazinelor, atelierelor

auto, băncilor etc., apare problema securităţii vieţii acestor clienţi în cazul unui incendiu. De aceea,

clădirile sunt dotate cu o serie de sisteme de securitate, care intră automat în funcţiune, în caz de incendiu.

De altfel, în multe ţări există norme legale de asigurare a clădirilor cu sisteme de securitate în caz de

incendiu.

Riscuri în afara imobilelor organizaţiei

116

Mai greu de controlat sunt riscurile care se pot produce nu în cadrul propriilor clădiri, ci în acelea

ale altor organizaţii. Dacă în cazul analizat mai înainte era vorba de o oarecare neglijenţă din partea

organizaţiei şi deci remediile erau mai la îndemână, în cazul riscurilor aflate pe proprietatea altor

organizaţii, dar generate de propriile activităţi, controlul efectiv este mai greu de realizat.

Un exemplu des întâlnit îl reprezintă companiile de construcţii. Acestea îşi desfăşoară activitatea

efectivă pe proprietatea altor organizaţii. De aceea, companiile de contracţii se confruntă cu multe

expuneri la risc departe de propriile imobile, expuneri care sunt mai greu de controlat.

Uneori lucrurile se complică foarte mult datorită restricţiilor impuse. De exemplu, o companie de

construcţii trebuie să demoleze o clădire veche, dar fără să perturbe traficul auto şi de pietoni din imediata

ei vecinătate. Un alt exemplu îl constituie activitatea de escavare a unor zone în care urmează să se

construiască. Ştiut fiind că în solul urban sunt amplasate o serie de cabluri telefonice sau electrice,

precum şi o serie de conducte de apă, de gaze etc., este evident că muncitorii de pe escavatoare se

confruntă cu serioase riscuri subterane.

4.2.6. Controlul riscului de răspundere civilă auto

Aşa cum s-a arătat şi în cazul riscului de răspundere civilă pentru prejudiciile cauzate de produse

sau în cadnil imobilelor organizaţiei, evitarea riscului poate fi o măsură de control, dar prin

implementarea ei se limitează dezvoltarea organizaţiei. De aceea, cele mai multe organizaţii încearcă să-şi

exercite controlul nu prin evitarea folosirii automobilelor, ci prin prevenirea şi reducerea riscului ce

decurge din dreptul de proprietate, din întreţinerea sau folosirea automobilelor.

Automobilele prost întreţinute, condiţiile atmosferice severe, starea drumurilor şi mulţi alţi factori

pot contribui la creşterea potenţialului de risc. Totodată, trebuie să admitem faptul că în general, cauzele

accidentelor auto sunt atribuite conducătorilor auto. Pentru a putea controla eficient răspunderea civilă

auto, o organizaţie trebuie să analizeze mai întâi toate cauzele care pot conduce la producerea unui

accident. O astfel de analiză devine extrem de eficientă, dacă organizaţia respectivă dispune şi de o bază

bogată de date statistice referitoare la accidentele în care au fost implicate automobilele pe care le are în

proprietate.

Indiferent dacă o organizaţie are sau nu astfel de statistici privind accidentele, ea are obligaţia de

a-şi selecta noii angajaţi care vor conduce automobilele firmei pentru a-i reţine pe cei cu experienţă

adecvată şi cu un comportament rezonabil de precaut. De asemenea, dacă unul dintre şoferii organizaţiei

are mai multe accidente la activ, pentru reducerea potenţialului de accidente al întregii organizaţii,

conducătorul auto respectiv va trebui schimbat. Pentru ceilalţi conducători auto se pot organiza cursuri de

conducere preventivă, pentru a le dezvolta aptitudinile de anticipare şi de control al situaţiilor mai dificile.

117

BIBLIOGRAFIE

1. Albu, Ionel. Auditul intern şi managementul riscurilor. În: Tribuna

economică, v. 19, nr. 8, p. 56- 60, 2008;

2. Bărbulescu, Sevastian. Gestionarea riscurilor - funcţie

managerială la nivelul unei organizaţii publice. În: Revista Finanţe

Publice şi Contabilitate, v. 19, nr. 4, p. 24-30, 2008;

3. Brezeanu, Petre; Novac, Laura Elly. Metode practice de analiză a

riscului. În: Finanţe, banci, asigurări: publicaţie pentru agenţii

economici, v. 8, nr. 3, p. 61-64, Martie 2005;

4. Budica, Ilie; Mitrache, Marius. Metode specifice de asumare a

riscului în deciziile manageriale. În: Revista Finanţe publice şi

contabilitate, v. 17, nr. 5, p. 55-57, 2006;

5. Ciocoiu, Nadia Carmen. Managementul riscului în afaceri si

proiecte. Bucureşti: Editura ASE, 2006;

6. Ciocoiu, Carmen Nadia. Managementul riscului: vol 1: Teorii,

practici, metodologii. Bucureşti: Editura ASE, 2008;

7. Cismasu, Irina. Riscul - element în fundamentarea deciziei:

concept, metode, aplicaţii. Bucureşti: Editura Economică, 2003;

8. Constantinescu, D.A., Dobrin M. Asigurarea şi managementul

riscului. Bucureşti: Editura Tehnică, 1998

9. Gotcu, Cezar. Strategii de prevenire a riscurilor. În: Tribuna

economică, v. 19, nr. 19, p. 80-82, Mai 2008;

10. Ilea, Marioara. Analiza riscului de faliment. În: Tribuna

economică, v. 18, nr. 32, p. 84-85, 2007;

11. Mitrache, Marius; Budica, Ilie. Asumarea riscului în deciziile

manageriale: riscul pur şi riscul antreprenorial. În: Revista Finanţe

publice şi contabilitate, nr. 7-8, p. 72-74, August 2006;

12. Prunea, Petru. Riscul în activitatea economică: ipostaze, factori,

modalităţi de reducere. Bucureşti: Editura Economică, 2003;

13. Stevenson, Howard H. A mânca sau a fi mâncat: riscul deciziei

strategice în managementul modern. Bucureşti: Editura Economică,

2003;

118

14. Vasile, Emilia. Managementul riscului: conceptul de risc şi tipuri

de riscuri. În: Revista Finanţe publice şi contabilitate, v. 16, nr. 2, p.

12-16, Februarie 2005;

119